Buyer’s recourse rejected; unsigned sale agreement cannot ground specific performance or damages.

Şedinţa publică din data de 16 mai 2023

I. Circumstanţele cauzei.

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 10.12.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., în temeiul art. 1669 şi art. 1182, 1183 din C. civ., a solicitat instanţei, în principal, pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a apartamentului nr. x, situat în Mun. Bucureşti, Bd. x, identificat cu nr. Cadastral x (nr. cadastral vechi x/2;4) înscris în Cartea Funciară nr. x (nr. Vechi CF x) a Mun. Bucureşti, la preţul de 615.407 RON (130.000 Euro la cursul din data de 11.07.2019 de 4.7339 RON/euro), şi stabilirea unui termen rezonabil de la rămânerea definitivă a hotărârii pentru plata preţului vânzării de către reclamant.

În subsidiar, a solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 25.200 Euro şi a sumei de 56.533,50 RON reprezentând valoarea prejudiciului pe care aceştia i l-au cauzat prin continuarea şi ruperea, contrar bunei-credinţe, a negocierilor privind vânzarea apartamentului nr. x situat în Mun. Bucureşti, Bd. x, identificat cu nr. Cadastral x (nr. cadastral vechi x/2;4) înscris în Cartea Funciară nr. x (nr. Vechi CF x) a Municipiului Bucureşti. I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1505/13.10.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulata de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. şi a obligat reclamantul la plata către pârâţi a sumei de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, redus.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1560A din data de 10 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respins apelul formulat de apelantul - reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 1505/13.10.2020, precum şi a încheierilor din datele de 26.05.2020, 29.09.2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimaţii - pârâţi B., şi C., ca nefondat.

II. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva încheierii de şedinţă din data de 13 octombrie 2021 şi a deciziei nr. 1560A din data de 10 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea hotărârilor atacate şi trimiterea dosarului la instanţa de apel, în vederea rejudecării cauzei pe fond, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentului litigiu.

II.1. Motivele de recurs

Invocând cazul de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., recurentul reclamant a criticat, sub un prim aspect, soluţia dată apelului ce a vizat încheierea din data de 29.09.2020 a Tribunalului Bucureşti, susţinând că, în mod vădit nelegal, instanţa de apel a reţinut ca fiind temeinică măsura primei instanţe de a acorda cuvântul asupra dezbaterilor pe fond, omiţând soluţionarea cererii de amânare formulate de expertul judiciar.

Respingând apelul ce viza încheierea din data de 29.09.2020, instanţa de apel a reţinut în mod eronat că el, reclamantul, nu a suferit nicio vătămare a drepturilor procesuale câtă vreme prin motivarea cererii de apel nu a arătat care era utilitatea expertizei evaluatorii în dezlegarea cauzei.

Recurentul susţine, însă, că, prin cererea de apel a invocat încălcarea principiilor dreptului la apărare, dreptului la un proces echitabil, contradictorialităţii, disponibilităţii, precum şi a dreptului de a pune concluzii asupra cererii de amânare formulate de expert, fiind evident că drepturile sale procesuale au fost vătămate prin soluţionarea cauzei la fond mai înainte de depunerea raportului de expertiză, fără a se soluţiona cererea de amânare formulată de expert şi în condiţiile în care instanţa a revenit asupra probei cu expertiza, încuviinţate anterior, revenire care s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 259 C. proc. civ.

Recurentul consideră că instanţa de apel ar fi trebuit să constate existenţa chiar a unei nulităţi absolute rezultate din încălcarea principiului contradictorialităţii pentru că, în lipsa lui, a reclamantului, prima instanţă trebuia să dispună citarea acestuia cu privire la ridicarea din oficiu a incidentului privind revenirea asupra probei cu expertiza. Or, nerespectarea prevederilor privind citarea atrage nulitatea absolută, independent de existenţa, ori inexistenţa unei vătămări.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 175 C. proc. civ., potrivit cărora "Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia" instanţa de apel a reţinut în mod eronat lipsa vătămării reclamantului, vătămarea rezultând cu evidenţă din imposibilitatea susţinerii concluziilor asupra demersului de revenirea asupra probei dispus de instanţă precum şi din imposibilitatea susţinerii concluziilor asupra fondului cauzei. Prin urmare, recurentul consideră că, în raport de dispoziţiile art. 179 alin. (3) C. proc. civ., se impunea anularea încheierii atacate precum şi a tuturor actelor de procedură ulterioare care în mod esenţial sunt legate de încheierea din data de 29.09.2020.

În cadrul recursului ce vizează încheierea din data de 13.10.2021, recurentul a invocat nemotivarea soluţiei de respingere a probelor pe care le-a propus.

În concret, a arătat că, prin această încheiere, instanţa de apel, având în vedere criticile de ordin procedural invocate în cuprinsul motivelor de apel cu privire la revenirea asupra probei cu expertiza încuviinţată, a admis doar proba cu mijlocul material de probă constând în CD-ul depus la dosarul cauzei, care cuprindea înregistrarea şedinţei de judecată de la ultimul termen acordat în faţa primei instanţe, respingând celelalte probe solicitate, ca neutile soluţionării cauzei.

În opinia recurentului, această dispoziţiei este greşită şi, în acelaşi timp, nemotivată, în sensul că instanţa de apel nu a prezentat procesul logico-juridic prin care a ajuns la soluţia respingerii probelor propuse prin cererea de apel.

Or, lipsa motivării constituie o încălcare a dreptului la apărare prin faptul că justiţiabilul nu are cunoştinţă de premisele pe care s-a întemeiat hotărârea pronunţată, astfel încât el este nevoit să presupună argumentele ce stau în spatele hotărârii, iar mai apoi să atace aceste presupuse argumente.

Instanţa de apel, observând lipsa prezentării argumentelor în privinţa respingerii probelor, a încercat să remedieze acest viciu procedural prin considerentele hotărârii de dezînvestire a instanţei.

Având în vedere momentul procedural la care a intervenit această justificare a respingerii probelor, recurentul a solicitat să se constate că, odată ce instanţa a reţinut cauza spre pronunţare, nu mai putea reveni asupra conţinutului încheierii din 13.10.2021, în sensul completării ei, etapa cercetării procesului fiind finalizată, motivarea făcută prin hotărârea din 10.11.2021 neputând remedia acest viciu procedural.

Invocând încălcarea art. 233 alin. (1) lit. j) şi a) art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurentul a solicitat să se constate nulitatea încheierii din data de 13.10.2021.

Revenind la recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1560, recurentul a susţinut că instanţa de apel a încălcat normele procedurale referitoare la admisibilitatea şi aprecierea probelor, încălcare ce atrage sancţiunea nulităţii.

În acest sens a arătat că, prin cererea de apel a solicitat încuviinţarea probei prin mijloace materiale de probă reprezentate de CD-ul cu înregistrarea şedinţei de judecată din 29.09.2020, încuviinţarea probei cu înscrisurile deţinute de Societatea Profesională Notarială "D." privind încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare a imobilului ce face obiectul prezentului dosar şi încuviinţarea probei testimoniale.

Curtea de apel a respins nemotivat atât proba testimonială, cât şi proba cu înscrisurile deţinute de Societatea Profesională Notarială "D.".

Prin hotărârea de dezînvestire a instanţei, s-a încercat justificarea respingerii acestor cereri de propunere de probe, justificare care însă nu se poate pune în concordanţă cu dispoziţiile C. proc. civ.

Astfel, în privinţa probei cu emiterea adresei privind înscrisurile de la biroul notarial, instanţa de apel, în paragraful 4 de la pagina 20, se rezumă doar la enunţul "a fost respinsă, ca neutila, de instanţa de apel la termenul de judecată al apelului din 13.10.2021" însuşindu-şi pe deplin argumentele primei instanţe care şi ea, la rândul său, a respins această probă.

Instanţa de apel s-a rezumat doar la enunţarea argumentelor primei instanţe, aspect total greşit din pricina faptului că instanţa de control judiciar nu este scutită de obligaţia de a examina probele invocate, chiar şi în momentul în care îşi însuşeşte demonstraţia judiciară din hotărârea examinată, instanţa de apel fiind ţinută să coreleze motivarea hotărârii cu criticile susţinute prin motivele căii de atac.

Pe lângă acest lucru, chiar dacă s-ar accepta posibilitatea ca instanţa de apel să îşi motiveze decizia numai pe baza celor cele reţinute de prima instanţă, însuşi raţionamentul de respingere a probelor al primei instanţe este eronat.

Astfel, în privinţa probei cu adresa la biroul notarial "D." instanţa a considerat că aceasta ar însemna de fapt o veritabilă probă cu martori, raţionament care nu poate fi admis având în vedere caracteristicile probei cu martori dar şi faptul că nu s-a solicitat ca prin această probă chiar angajatul biroului notarial "D." să ofere un răspuns cu privire la intervenirea unui acord de voinţe între părţi, ci doar depunerea înscrisurilor privind încheierea actului de vânzare ce se aflau în posesia respectivei societăţi profesionale notariale.

Chiar dacă, prin absurd s-ar considera că această probă ar fi într-adevăr o probă testimonială, nici în această situaţie nu se poate admite respingerea ei.

Instanţa şi-a fundamentat soluţia de respingere ca inutilă a acestei probe pe dispoziţiile art. 309 alin. (2) şi 310 C. proc. civ., însă, conform art. 310 alin. (2) constituie început de dovadă scrisă şi înscrisul, chiar nesemnat de persoana căreia acesta i se opune, dacă a fost întocmit în faţa unui funcţionar competent care i-a atestat conţinutul ca fiind corespunzător declaraţiei părţii.

Or, în speţă, există exact această ipoteză, antecontractul de vânzare-cumpărare fiind întocmit potrivit voinţei părţilor, însă nesemnarea lui a fost rezultatul răzgândirii intimaţilor.

Având în vedere acelaşi raţionament, corect din punct de vedere procedural, şi proba testimonială propusă prin cererea de apel trebuia acceptată de către instanţa de apel, existând un început de dovadă scrisă şi anume antecontractul de vânzare-cumpărare, astfel fiind posibilă dovedirea unui act juridic şi prin mijlocul declaraţiei martorilor.

Totodată, instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 479 C. proc. civ. potrivit cărora "instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu. (2) instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţa, în cazul în cart consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2)."

Recurentul a subliniat că toate cele expuse mai sus vizează o problemă de legalitate în conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respingerea probelor de către instanţa de apel fiind făcută în mod eminamente arbitrar şi nemotivat.

Instanţa a respins probe care duceau la dovedirea unui fapt esenţial, anume întâlnirea acordului de voinţe al părţilor şi existenţa negocierilor, iar mai apoi a respins pretenţiile formulate pe motivul că nu au fost probate chiar aceste fapte esenţiale, acestea fiind şi motivele determinante ale respingerii cererii de apel.

În privinţa respingerii probelor propuse, instanţa a avut în vedere numai capătul de cerere prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare, omiţând capătul subsidiar prin care s-a solicitat angajarea răspunderii delictuale a intimaţilor.

Or, tocmai pentru justa soluţionare a capătului subsidiar erau necesare probele propuse.

Instanţa de judecată era obligată la examinarea probatoriul propus în concordanţă cu toate cererile formulate de reclamant, iar nu doar la o singură cerere, aspect ce a condus la limitarea probatoriului.

Din cauza lipsei probatoriului, instanţa de apel, pentru a-şi putea motiva hotărârea, a recurs la presupuneri personale lăsându-se influenţată de intuiţie, şi a procedat la calificarea situaţiei de fapt prin simple presupuneri şi intuiţii fără a pune în discuţia părţilor acest aspect pentru a putea oferi explicaţiile necesare.

Or, acest mod de abordare a speţei este contrar prevederilor art. 264 alin. (1) C. proc. civ. "instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor" la stabilirea situaţiei de fapt nefiind avută în vedere o corelare logică a probelor.

Subsumat unui alt motiv de recurs, reclamantul a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea principiului tantum devolutum quantum apellatum, a principiului non reformatio in peius şi a principiul autorităţii de lucru judecat.

Cu referire la încălcarea principiului tantum devolutum quantum apellatum, recurentul a arătat că, în condiţiile în care nici el şi nici pârâţii nu au criticat reţinerea instanţei de fond cu privire la încheierii unui antecontract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/11.06.2019 asupra apartamentului nr. x situat în Bucureşti, str. x, se. A, instanţa de apel nu putea statua peste cele reţinute de prima instanţă şi, prin urmare, nu putea ajunge la concluzia că, de fapt, nu a fost încheiat un astfel de antecontract.

Recurentul consideră că instanţa de apel a încălcat art. 479 alin. (1) C. proc. civ., aceasta neputând depăşi cadrul fixat prin cererea de apel, iar pronunţarea asupra încheierii ori lipsa încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/11.06.2019 reprezintă un aspect ce excedează cererii de apel.

Cu referire la încălcarea autorităţii de lucru judecat, recurentul a susţinut că o consecinţă firească a efectului devolutiv al apelului determinat de ceea ce s-a apelat este aceea că aspectele reţinute de prima instanţă, neapelate prin cererea de apel, intră în puterea de lucru judecat, conform art. 430 alin. (4) C. proc. civ.

Prin neapelarea unor aspecte tranşate de prima instanţă, acestea dobândesc autoritate de lucru judecat.

Acest efect principal al hotărârii judecătoreşti face ca, odată dobândită autoritatea de lucru judecat, să nu se mai poată recalifica ori rejudeca aspectele statuate prin hotărârea primei instanţe.

În sfârşit, cu privire la încălcarea principiului non reformatio in peius, reglementat de art. 481 C. proc. civ., recurentul a arătat că părţii care a declarat apel nu i se poate crea o situaţie mai grea decât prin hotărârea atacată.

În speţă, înrăutăţirea situaţiei rezultă din faptul că, prin hotărârea primei instanţe s-a reţinut că între părţile litigante a intervenit un antecontract de vânzare-cumpărare, în baza căruia reclamantul avea la îndemână o cale legală de a aduce la îndeplinire obligaţiile stipulate în el, având atât un fundament oferit de lege, cât şi un fundament factual, dar instanţa de apel, deşi nu a fost învestită cu nicio critică pe acest aspect, formulată de către partea adversă, a reţinut că, de fapt, nu a intervenit nicio promisiune şi chiar mai mult, nici măcar nu au avut loc negocieri cu privire la vânzarea imobilului.

Prin reţinerea instanţei de apel a neîncheierii antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/11.06.2019, reclamantului i s-a anihilat orice posibilitate de a obţine executarea obligaţiilor intimatului.

Subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel, prin încălcarea normelor de drept material, a procedat în mod nelegal la respingerea cererii principale, apreciind că nu s-a făcut dovada negocierii şi nici a întâlnirii acordului de voinţe asupra operaţiunii de vânzare a imobilului situat în nr. 4 situat în Mun. Bucureşti.

În considerentele hotărârii atacate, curtea reţine în mod eronat că între părţi nu s-a încheiat o promisiune de vânzare-cumpărare, argumentându-şi opinia prin faptul că, în lipsa semnăturii promisiunii în faţa notarului public, nu se poate considera că acest contract a fost încheiat.

Din cele statuate de instanţă rezultă că o astfel de convenţie ar trebui să fie încheiată în formă autentică pentru a fi valabilă, or, promisiunea de vânzare-cumpărare reprezintă o varietate de contract preparatoriu ce implică obligaţia asumată de ambele părţi de a încheia în viitor un contract de vânzare-cumpărare.

Conform art. 1244 C. civ. "în afara altor cazuri prevăzute de lege, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale cure urmează a fi înscrise în cartea funciară."

Având în vedere că printr-o promisiune de vânzare părţile se obligă la încheierea în viitor a contractului de vânzare, şi nu la transferul dreptului de proprietate, acest contract este guvernat de principiul consensualismului potrivit căruia simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil sub aspectul formei care îmbracă manifestarea de voinţă făcută în scopul de a produce efecte juridice.

Astfel, prin simplul refuz al intimaţilor de a semna în faţa notarului public promisiunea de vânzare-cumpărare nu se poate ajunge la concluzia că acest contract nu a fost niciodată încheiat.

În privinţa problematicii enunţării în cuprinsul promisiunii a contului bancar în care reclamantul urma să transfere valoarea avansului aferent preţului vânzării, instanţa de apel a apreciat că această omisiune echivalează cu lipsa unui element esenţial al contractului, fără de care nu se poate admite că intimaţii şi-ar fi asumat calitatea de promitenţi vânzători.

Conform art. 1279 alin. (1) C. civ. "Promisiunea de a contracta trebuie să conţină toate acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părţile nu ar putea executa promisiunea."

Având în vedere că părţile urmăreau încheierea unui contract de vânzare, elementele esenţiale ale contractului sunt: identificarea bunul a cărui proprietate urmează a fi transferată şi preţul transferului de proprietate. Contul bancar în care urma a fi transferat avansul reprezintă un element neesenţial pentru validitatea promisiunii, deoarece contractul putea fi executat şi în lipsa menţionării exprese a acest cont.

Din această perspectivă, recurentul a solicitat să se constate interpretarea greşită a art. 1244 şi a art. 1279 C. civ. prin care Curtea a reţinut în mod eronat că între părţi nu a fost încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare.

Pe de altă parte, a susţinut că instanţa a respins în mod greşit capătul de cerere privitor la angajarea răspunderii civile delictuale considerând că textele art. 1183 raportat la art. 1357 C. civ. sau ale art. 1170,1279, 1169 C. civ. nu îşi găsesc aplicabilitatea în speţa de faţă.

Instanţa a apreciat că între părţi nu a intervenit acordul cu privire la vânzare, dar totodată şi faptul că părţile s-au prezentat la biroul notarial "D.". Prezenţa lor în data de 11.06.2019 a fost alimentată chiar de negocierile purtate anterior acestui moment, dorind sa încheie contractul prefigurat în etapa negocierilor. Dacă s-ar admite raţionamentul instanţei că între părţi nu au fost purtate negocieri, acestea nu ar mai fi fost prezente la data de 11.09.2019 la SPN "D.". Faptul că nu a fost semnată promisiunea de vânzare-cumpărare s-a datorat simplului motiv al dezicerii intimaţilor.

Odată ce a fost stabilită o întâlnire la un birou notarial, după ce s-au pus de comun acord asupra elementelor esenţiale ale contractului ce urma a fi încheiat, nesemnarea actului deja prefigurat este o dovadă clară a ruperii negocierilor cu rea-credinţă.

Recurentul a invocat dispoziţiile art. 1170 C. civ. şi a susţinut că angajarea într-o negociere precontractuală fără intenţia reală de a încheia un contract este contrară obligaţiei de negociere cu bună-credinţă,

Este total eronată reţinerea ca nedovedită a relei-credinţe a intimaţilor, aceasta reieşind expres din refuzul de a semna promisiunea de vânzare-cumpărare la data de 11.06.2019.

Astfel reiese că în mod eronat instanţa de apel a reţinut neaplicarea art. 1170 şi art. 1183 C. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză.

În termen legal, intimaţii C. şi B. au formula întâmpinare la recurs, solicitând, pe cale de excepţie, constatarea nulităţii acestuia, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, în opinia sa, criticile formulate de recurent nu pot fi subsumate cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, au susţinut că în mod corect instanţa de apel a reţinut temeinicia şi legalitatea măsurii dispuse de prima instanţă, deoarece, în cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 29.09.2020, s-a consemnat în mod cronologic modalitatea desfăşurării şedinţei de judecată de la fondul cauzei, etapele parcurse până la încheierea cercetării judecătoreşti şi a dezbaterilor.

Aşadar, rezultă indubitabil faptul că prima instanţă nu a omis să soluţioneze cererea de amânare formulată de expertul judiciar înainte de a acorda cuvântul asupra dezbaterilor pe fondul cauzei, deoarece judecătorul fondului - anterior încheierii cercetării judecătoreşti - a revenit asupra probei cu expertiza tehnică, în sensul că această probă nu se va mai administra.

Prin urmare, atât timp cât Tribunalul a hotărât că acesta probă nu se va mai administra, cererea de amânare formulată de către expertul judiciar a rămas fără obiect, soluţionarea sa fiind lipsită de interes.

Sub un alt aspect, intimaţii consideră că instanţa de apel a reţinut temeinic şi legal faptul că judecătorul fondului, în raport de considerentele reţinute în hotărârea pronunţată, nu a interpretat greşit nici probele existente la dosarul de fond şi nici dispoziţiile art. 1279 şi 1669 C. civ.

Au subliniat că, cel puţin pârâta C. nu a purtat niciodată nici discuţii, nici negocieri cu reclamantul cu privire la vânzarea dreptului său de proprietate asupra apartamentului în cauză, neexistând niciodată un acord de voinţă din partea sa cu privire la vânzarea acestuia.

Cu atât mai mult, între intimată şi reclamant nu a existat un acord de voinţă în sensul vânzării imobilului la preţul de 130.000 euro.

Intimaţii au mai solicitat să se constate că nici dispoziţiile art. 1279 alin. (1) C. civ. nu sunt îndeplinite în prezenta cauză, instanţa de fond neputând să îi oblige să accepte un preţ al vânzării impus de cumpărător, respectiv reclamantul din prezenta cauză. Astfel, eşuarea negocierii contractului, în sensul că părţile nu s-au pus de acord cu privire la elementele lui esenţiale, în cazul de faţă - preţul, conduce la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de alin. (2) al art. 1182 C. civ., ceea ce nu poate determina încheierea lui, iar neexistând în acest caz un dezacord asupra elementelor secundare, întrucât preţul contractului este un element esenţial al contractului, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1182 alin. (3) C. civ., în sensul că "instanţa va dispune, la cererea oricăreia dintre părţi, completarea contractului, ţinând seama, după împrejurări, de natura acestuia şi de intenţia pârtilor".

Cu referire la solicitarea recurentului ca pârâţii să fie obligaţi în solidar la plata sumei de 25.000 euro şi a sumei de 32.777,70 RON cu titlu de prejudiciu, intimata a solicitat să se constate că instanţa de apel a pronunţat, de asemenea, o soluţie temeinică şi legală, menţinând soluţia judecătorului de fond deoarece, pentru a putea fi antrenată răspunderea civilă a pârâţilor, în temeiul textului de lege invocat de reclamant, ar trebui îndeplinită condiţia imperativă prevăzută de lege în acest sens, respectiv îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 1357 alin. (1) C. civ., referitoare la existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, or, în prezenta cauză nu se poate vorbi de existenţa niciunei condiţii, sens în care nu pot fi incidente prevederile textului de lege invocat de reclamant.

II.3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

II.3.1. Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului invocată de intimata pârâtă C. prin întâmpinare, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată şi se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Potrivit aliniatului 3 al aceluiaşi articol, menţiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.

Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 C. proc. civ., la punctele 1-8.

Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aşadar, pentru a opera nulitatea recursului în condiţiile textului legal mai sus citat, este necesar ca cererea de recurs să nu cuprindă critici propriu-zise la adresa deciziei atacate sau să cuprindă susţineri ce nu ar putea fi circumscrise motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, sancţiunea priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi analizată în contextul art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., şi chiar dacă partea a procedat la o încadrare juridică eronată, urmând a nu fi primite şi analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate.

Examinând cererea de recurs formulată de reclamantul A., din perspectiva respectării exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deşi în cuprinsul acesteia se regăsesc şi susţineri generice cu privire la încălcarea de către instanţa de apel a unor norme de drept material şi a unor reguli de procedură, precum şi referiri ample la materialul probator administrat şi la modul în care instanţa de apel a interpretat sau ar fi trebuit să interpreteze probele, aspecte care, în mod evident nu pot face obiect de analiză pentru instanţa învestită cu soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac, totuşi, există şi critici concrete de nelegalitate care pot fi circumscrise cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 5 şi 8 C. proc. civ., în limitele cărora poate fi exercitat controlul de legalitate al deciziei atacate.

Astfel, recurentul a invocat încălcarea de către instanţa de apel a obligaţiei de a-şi motiva cererea de respingere a probatoriilor, încălcarea unor principii ce guvernează procesul civil, a normelor de procedură referitoare la admisibilitatea şi aprecierea probelor, precum şi încălcarea unor norme de drept material, toate aceste susţineri putând fi analizate în recurs, din perspectiva cazurilor de casare mai sus menţionate.

În consecinţă, reţinând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc şi critici ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge ca nefondată excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul A., aceasta fiind incidentă numai în situaţia în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speţa de faţă.

II.3.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentul reclamant şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel face absolut necesară relevarea împrejurărilor de fapt şi de drept esenţiale în prezentul litigiu, astfel cum au fost ele stabilite de către instanţele de fond.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamantul A. a solicitat, în principal, pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare a apartamentului nr. x, situat în Mun. Bucureşti, Bd. x, şi stabilirea unui termen rezonabil de Ll rămânerea definitivă a hotărârii pentru plata preţului vânzării de către reclamant, iar, în subsidiar, obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 25.200 Euro şi a sumei de 56.533,50 RON reprezentând valoarea prejudiciului cauzat prin continuarea şi ruperea, contrar bunei-credinţe, a negocierilor privind vânzarea apartamentului mai sus menţionat.

Prin sentinţa pronunţată la fond, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată şi l-a obligat pe reclamant la plata către pârâţi a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat redus.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, la data de 10.12.2019, între reclamant şi pârâţi a intervenit antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/11.06.2019 de D., prin care pârâţii, în calitate de promitenţi-vânzători, s-au obligat să vândă reclamantului, în calitate de promitent-cumpărător, apartamentul nr. x situat în Mun. Bucureşti, str. x, cu preţul de 130.000 de euro.

În art. 6 din antecontract, părţile au inserat menţiunea conform căreia preţul convenit de comun acord, de 130.000 euro, se va achita după cum urmează: un avans de 5.000 euro, în termen de 5 zile de la data autentificării antecontractului menţionat, iar restul de 125.000 euro, va fi achitat de către reclamant pârâţilor, parte în numerar, parte prin virament bancar, la data semnării contractului de vânzare cumpărare în formă autentică, respectiv la data de 11.07.2019, ora 12.

Deşi termenul stabilit de către părţile litigante în vederea încheierii contractului de vânzare în formă autentică, respectiv 11.07.2019, s-a împlinit, din probele administrate a rezultat că nici reclamantul şi nici pârâţii nu s-au prezentat la data menţionată, la sediul biroului notarial, astfel că, în raport de dispoziţiile art. 1669 şi 1279 C. civ., instanţa a constatat că ambele părţi sunt vinovate pentru neîncheierea contractului de vânzare - cumpărare în formă autentică, în speţă existând refuzul nejustificat atât al reclamantului, cât şi al pârâţilor de a-şi îndeplini obligaţiile asumate prin antecontract.

Astfel, pe lângă refuzul debitorului promisiunii de a încheia contractul proiectat, s-a reţinut şi faptul că reclamantul, în calitate de creditor (promitent-cumpărător) al promisiunii de vânzare cumpărare nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii decurgând din promisiune încheiată, respectiv obligaţia esenţială de a achita avansul de preţ, în sumă de 5.000 euro, în termen de 5 zile de la data autentificării antecontractului menţionat, şi nici restul de 125.00 euro, la data semnării contractului de vânzare cumpărare în formă autentică, respectiv data de 11.07.2019, ora 12, potrivit art. 6 din antecontract.

Cu privire la capătul subsidiar de cerere, privind obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantului prin continuarea şi ruperea, contrar bunei credinţe, a negocierilor privind vânzarea apartamentului în discuţie, tribunalul a reţinut că acesta a fost întemeiat pe răspunderea delictuală a pârâţilor, decurgând din fapta ilicită de a rupe negocierile în vederea încheierii contractului de vânzare în formă autentică, în mod intempestiv şi neavenit, faptă ce a fost de natură a-l prejudicia pe reclamat.

Or, în condiţiile în care între părţile litigante a intervenit antecontractul de vânzare, antecontract din care s-a născut obligaţia contractuală a părţilor de a încheia în formă autentică contractul de vânzare proiectat, având natura juridică a obligaţiei de a face, Tribunalul a apreciat că răspunderea pârâţilor pentru neîncheierea actului în formă autentică este una contractuală, potrivit art. 1279 alin. (2) raportat la art. 1350 alin. (3) C. civ., iar nu delictuală, conform art. 1357 C. civ.

În consecinţă, capătul subsidiar de cerere a fost respins ca neîntemeiat, instanţa de fond reţinând, în plus, că părţile litigante au depăşit faza negocierii contractului de vânzare cumpărare în formă autentică, în condiţiile în care, prin încheierea promisiunii bilaterale de vânzare, acestea au determinat deja, cu caracter definitiv, obiectul contractului proiectat de vânzare, respectiv bunul imobil şi preţul vânzării proiectate, aşa cum dispun prevederile art. 1279 alin. (1) C. civ.

Prin urmare, nu se poate susţine faptul că neprezentarea pârâţilor la notariat în vederea încheierii contractului proiectat prin promisiunea de vânzare cumpărare ar reprezenta o rupere a negocierilor, care prin ipoteză, reprezintă o etapă anterioară încheierii contractului şi care are ca obiect încercarea de realizare a unui acord de voinţă al părţilor cu privire la elementele esenţiale ale contractului.

Pe de altă parte, în speţă nici nu se poate reţine fapta ilicită a părţilor, în condiţiile în care nu numai aceştia nu s-au prezentat la notariat, ci nici reclamantul. În consecinţă, lipsind condiţiile răspunderii civile contractuale reprezentate de fapta ilicită şi vinovăţia pârâţilor, tribunalul a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere subsidiar formulat de către reclamant.

Declarând apel împotriva hotărârii instanţei de fond dar şi a încheierilor din data de 26.05.2020, respectiv, 29.09.2020, reclamantul a susţinut, în esenţă, că, prima instanţă a acordat cuvântul asupra dezbaterilor pe fondul cauzei, omiţând să soluţioneze cererea de amânare formulată de expertul judiciar desemnat în cauză şi, totodată, înainte de a administra proba cu expertiza ce fusese încuviinţată în dosar, că prima instanţă a revenit asupra probei cu expertiza după închiderea cercetării judecătoreşti şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 259 C. proc. civ. şi că, interpretând în mod greşit probele şi dispoziţiile art. 1170, 1183, 1279, 1357 şi pe cele ale art. 1669 C. civ., prima instanţă a pronunţat o hotărâre greşită prin care a dispus respingerea celor două capete de cerere ale acţiunii.

Prin decizia pronunţată în apel, Curtea de Apel Bucureşti a respins calea de atac promovată de reclamant, menţinând ca legale şi temeinice atât hotărârea primei instanţe, cât şi măsurile dispuse prin încheierile din 26.05.2020 şi 29.09.2020.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prin revenirea asupra probelor admise iniţial, Tribunalul nu a produs nicio vătămare drepturilor procesuale ale reclamantului, câtă vreme acestea nu mai erau utile cauzei iar instanţa şi-a motivat dispoziţia, neputând fi primite nici susţinerile potrivit cărora instanţa ar fi procedat la soluţionarea cauzei fără a se pronunţa asupra cererii de amânare formulate de expert, câtă vreme o astfel de amânare nici nu se mai justifica în condiţiile în care instanţa revenise asupra probei cu expertiza, apreciind că ea nu mai este necesară în cauză.

Pe fondul apelului, instanţa devolutivă, analizând întregul material probator administrat, a reţinut că, în realitate, părţile nu au încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare, înscrisul depus la dosar şi invocat cu acest titlu de către reclamant reprezentând doar un draft al antecontractului care, însă, nu a fost semnat niciodată de părţi şi, prin urmare, nu a dat naştere la niciun fel de obligaţii în sarcina acestora cu privire la încheierea în formă autentică, în viitor, a contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului, împrejurare faţă de care, soluţia de respingere a capătului de cerere având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de autentic de vânzare-cumpărare a imobilului a fost menţinută.

Curtea de Apel a apreciat că nici pretenţiile subsumate de reclamant capătului subsidiar de cerere nu pot fi primite, nefiind îndeplinite condiţiile legale necesare antrenării răspunderii civile delictuale a acestora. În acest sens, a reţinut, în ceea ce o priveşte pe pârâta C., că reclamantul nu a purtat nicio negociere cu aceasta, până la data de 11.06.2019, şi că pârâta nu şi-a manifestat în niciun moment acordul de a vinde în prezent sau în viitor, astfel că nu poate fi angajată răspunderea sa pentru pretinsa faptă ilicită constând în întreruperea negocierilor.

În ceea ce îl priveşte pe pârâtul B., instanţa de apel a reţinut că lipsa acordului acestuia la preţul de vânzare propus de reclamant, de 130.000 euro, nu poate fi considerată rupere intempestivă a negocierilor, la data de 11.06.2019, de vreme ce, la rândul său, nici reclamantul nu a acceptat preţul propus de pârât, de 200.000 euro, şi nici nu a obţinut acordul celuilalt coproprietar la vânzare, respectiv acordul pârâtei C., lipsa acordului rezultând din nesemnarea promisiunii de vânzare-cumpărare.

Cum la data 11.06.2019 a devenit evident pentru negocierea reclamantului cu pârâtul că părţile nu pot ajunge la niciun consens cu privire la preţul imobilului, Curtea de Apel a considerat că nu se poate antrena răspundere civilă delictuală pentru necontinuarea/încetarea oricărei negocieri de către pârât.

Pe calea prezentului recurs, invocând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., reclamantul a susţinut că decizia instanţei de apel este nelegală sub mai multe aspecte, şi anume: pentru că s-a apreciat ca fiind temeinică măsura primei instanţe de a acorda cuvântul în dezbaterile pe fond, omiţând să soluţioneze cererea de amânare formulată de expertul judiciar la termenul din data de 29.09.2020, pentru că au fost încălcate normele procedurale referitoare la admisibilitatea şi aprecierea probelor, şi pentru că a fost încălcat principiul tantum devolutum quantum apellatum, principiul non reformatio in pejus şi principiul autorităţii de lucru judecat.

Aceluiaşi caz de casare i-au fost subsumate şi motivele de recurs ce vizează încheierea din data de 13.10.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care instanţa a respins probele propuse de reclamant în apel, şi cu privire la care recurentul susţine că nu cuprinde o argumentare a acestei dispoziţii de natură a releva raţionamentul logico-juridic prin care instanţa a ajuns la soluţia de respingere a probelor.

1. Analizând cu prioritate recursul declarat împotriva încheierii din data de 13.10.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, Înalta Curte constată următoarele:

La termenul din data de 13.10.2021, reclamantul a solicitat încuviinţarea probei materiale reprezentate de CD-ul ce conţinea înregistrarea şedinţei de judecată din data de 29.09.2020, a Tribunalului Bucureşti, susţinând că aceasta este necesară pentru a dovedi, pe de o parte, faptul că revenirea cu privire la proba cu efectuarea unei expertize s-a făcut de către prima instanţă după închiderea dezbaterilor asupra acestei probe, respectiv după închiderea cercetării judecătoreşti, la un moment procedural la care nu se mai putea reveni asupra probelor, iar, pe de altă parte, faptul că revenirea asupra acestei probe nu a fost pusă în discuţia părţilor şi nu s-a făcut după administrarea altor probe în dosar, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 259 C. proc. civ.

Totodată, reclamantul a solicitat încuviinţarea probelor propuse prin cererea de apel, în temeiul art. 297 C. proc. civ., respectiv proba cu înscrisurile deţinute de către Biroul Notarial "D." cu privire la încheierea promisiunii de vânzare, precum şi proba testimonială, cu audierea a doi martori, respectiv: dl. E., persoana care a întocmit certificatul energetic pentru imobilul ce face obiectul promisiunii de vânzare depuse, şi dl. F., angajat al D., care a asistat la negocierile dintre părţi şi la completarea promisiunii de vânzare în baza solicitării şi indicaţiilor părţilor în cadrul Biroului Notarial.

La interpelarea instanţei cu privire la teza probatorie ce se urmăreşte a fi demonstrată cu declaraţiile martorilor propuşi, reclamantul, prin reprezentant convenţional, a precizat că doreşte să dovedească formarea acordului de voinţă al părţilor, astfel cum este redat prin promisiunea de vânzare depusă la dosar, care nu este o promisiune încheiată în formă autentică.

După deliberare, având în vedere criticile de ordin procedural invocate în cuprinsul motivelor de apel cu privire la revenirea instanţei de fond asupra probei cu expertiză încuviinţată, Curtea de Apel Bucureşti a încuviinţat proba cu mijlocul material de probă constând în CD-ul care cuprindea înregistrarea şedinţei de judecată de la ultimul termen acordat în faţa primei instanţe şi a respins celelalte probe solicitate, ca neutile soluţionării cauzei.

În opinia recurentului, această simplă menţiune a instanţei de apel cu privire la caracterul neutil al probelor propuse nu constituie o motivare care să respecte exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv, de art. 233 alin. (1) lit. j) C. proc. civ., câtă vreme nu relevă argumentele concrete şi raţionamentul logico juridic avut în vedere de judecători la adoptarea acestei soluţii, lipsa motivării fiind de natură a-i încălca dreptul la apărare.

Recurentul consideră, pe de altă parte, că, maniera în care instanţa de apel a încercat să remedieze această deficienţă, prin inserarea în cuprinsul considerentelor deciziei pronunţate în cauză a unor motive care să justifice caracterul neutil al probelor şi, implicit, dispoziţia de respingere a acestora, este neprocedurală şi nu poate să înlăture nulitatea încheierii atacate.

Criticile sunt nefondate.

În conformitate cu dispoziţiile art. 258 alin. (1) în referire la art. 255 alin. (1) C. proc. civ., probele se încuviinţează numai în măsura în care sunt admisibile potrivit legii şi dacă pot duce la soluţionarea procesului.

Înainte de a fi încuviinţate, probele propuse în condiţiile reglementate de C. proc. civ. trebuie puse în discuţia părţilor, pentru respectarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, reguli fundamentale ale procesului civil, înscrise în art. 13 şi art. 14 C. proc. civ.

Asupra încuviinţării probelor instanţa se pronunţă printr-o încheiere preparatorie, conform art. 258 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul putând admite sau respinge probele propuse de părţi, după cum apreciază cu privire la concludenţa, utilitatea şi necesitatea acestora în proces.

Potrivit textului legal menţionat, încheierea prin care se încuviinţează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă acceptate, precum şi obligaţiile ce revin părţilor în legătură cu administrarea acestora.

În egală măsură, dat fiind faptul că nicio măsură nu poate fi dispusă de instanţă fără a fi argumentată, respingerea unei probe solicitate trebuie, la rândul ei, motivată, prin raportare la cerinţele impuse de art. 255 alin. (1) C. proc. civ.

În contextul reperelor enunţate, Înalta Curte constată că, în speţă, cererea de administrare de probe formulată de reclamant în calea devolutivă de atac a fost respinsă motivat de către instanţa de apel, care s-a raportat, în analiza sa, la cerinţele impuse de prevederile art. 255, 258 şi 479 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că proba cu înscrisuri şi cea testimonială nu erau utile cauzei.

Astfel, în condiţiile în care aprecierea asupra utilităţii probelor solicitate a fost realizată prin raportare la ansamblul materialului probator deja administrat în cauză şi, în special, la teza probatorie pe care apelantul reclamant a precizat că doreşte să o demonstreze, nu se poate reţine încălcarea de către instanţa de apel a obligaţiei de a motiva hotărârea adoptată şi nici a dreptului la apărare al reclamantului. Este de necontestat faptul că respingerea unei probe, fără a motiva măsura dispusă face ca hotărârea astfel pronunţată să fie nelegală, impunându-se, pentru respectarea principiilor ce guvernează desfăşurarea procesului civil, inclusiv din perspectiva asigurării dreptului părţilor la dublul grad de jurisdicţie, soluţia casării cu trimitere. Însă, în speţă, nu se conturează o astfel de ipoteză.

Nu i se poate imputa instanţei de apel faptul că nu a prezentat în cuprinsul încheierii din data de 13.10.2021 raţionamentul logico-juridic prin care a ajuns la soluţia respingerii probelor propuse prin cererea de apel, fiind evident că, în raport de momentul procesual la care instanţa s-a pronunţat asupra probelor, nici nu era posibilă o expunere exhaustivă a aspectelor de fapt şi de drept pe care le-a avut în vedere în aprecierea asupra oportunităţii administrării probelor respective, întrucât aceasta ar fi putut căpăta valenţele unei veritabile antepronunţări cu privire la soluţia ce urma a fi adoptată în cauză.

Instanţa de apel a prezentat, însă, pe larg în cuprinsul considerentelor deciziei pronunţate argumentele pentru care proba testimonială şi cea cu înscrisuri nu au putut fi primite, subliniind că, atât timp cât înscrisul din data de 11.06.2019, depus de reclamant la dosarul instanţei de fond şi în legătură cu care acesta pretinde că ar fi antecontractul de vânzare cumpărare în temeiul căruia s-a născut obligaţia pârâţilor de a-i vinde apartamentul în litigiu, nu are valoarea juridică de antecontract de vânzare cumpărare, nefiind semnat de părţi, şi nici măcar valoarea unui început de dovadă scrisă, nefiind scris de pârâţi, ci tehnoredactat de angajatul biroului notarial, nici înscrisurile deţinute de Biroul Notarial "D." cu privire la încheierea promisiunii de vânzare, şi nici proba cu martori nu puteau dovedi, formarea acordului de voinţă al părţilor, astfel cum este redat prin promisiunea de vânzare, fiind deci, inutile cauzei. În plus, cu referire la proba testimonială, a fost invocată şi incidenţa dispoziţiilor art. 309 şi 310 C. proc. civ. care reglementează inadmisibilitatea probei cu martori în cazul actelor juridice cu o valoare de peste 250 RON.

Considerentele de fapt şi de drept reţinute de instanţa de apel în motivarea deciziei atacate cu referire la probe nu constituie, aşa cum eronat susţine recurentul, o revenire sau o completare a motivării încheierii din data de 13.10.2021, ci relevă argumentele care i-au format convingerea instanţei, raţionamentul logico-juridic care a stat la baza soluţiei adoptate, confirmând, în acelaşi timp, legalitatea măsurii de respingere a probelor la termenul din data de 13.10.2021. Acestea constituie o dovadă a faptului că susţinerile şi mijloacele de apărare pe care reclamantul le-a formulat, respectiv, le-a propus prin cererea dedusă judecăţii şi prin cererea de apel au fost serios examinate, instanţa de apel făcând vizibile raţiunile şi argumentele pentru care pretenţiile şi apărările reclamantului au fost înlăturate sau nu au putut fi primite.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a respectat întru totul prevederile legale referitoare la încuviinţarea probelor şi la administrarea acestora şi că probele au fost respinse motivat, reţinându-se caracterul inutil al acestora în rezolvarea cauzei, motivarea soluţiei adoptate, deşi sumară, fiind suficientă, clară şi concisă, de natură a explica măsura dispusă, în concordanţă cu dispoziţiile procedurale incidente.

În concluzie, constatând că încheierea din data de 13.10.2021, atacată cu recurs, întruneşte exigenţele impuse de dispoziţiile art. 233 alin. (1) lit. j) C. proc. civ., susţinerile recurentului referitoare la încălcarea dreptului la apărare neputând fi primite, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva acesteia.

2. În strânsă legătură cu recursul declarat împotriva încheierii mai sus menţionate sunt criticile aduse de recurent însăşi deciziei pronunţate de instanţa devolutivă pe fondul apelului, critici în cadrul cărora, subsumat aceluiaşi caz de casare, reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., a invocat încălcarea normelor procedurale referitoare la admisibilitatea şi aprecierea probelor.

În concret, recurentul susţine că, în cuprinsul deciziei pronunţate, instanţa de apel nu a prezentat propriile argumente pentru care a respins proba cu înscrisurile deţinute de Biroul Notarial "D.", rezumându-se la enunţarea argumentelor primei instanţe, că a considerat în mod eronat că un eventual răspuns comunicat de angajatul biroului notarial cu privire la circumstanţele încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare nu ar fi reprezentat, din punct de vedere legal, o probă cu înscrisuri ci o veritabilă probă testimonială, că în mod greşit a fost respinsă această probă prin raportare la dispoziţiile art. 309 şi 310 C. proc. civ., în condiţiile în care antecontractul prezentat, chiar nesemnat de părţi, constituie un început de dovadă scrisă, că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 479 C. proc. civ., că a respins probele în mod arbitrar, deşi acestea ar fi dus la dovedirea unui fapt esenţial, respectiv întâlnirea acordului de voinţe al părţilor şi existenţa negocierilor şi că instanţa era obligată să examineze probatoriul propus în concordanţă cu toate cererile formulate dar că aceasta a procedat la calificarea situaţiei de fapt prin simple presupuneri şi intuiţii, pe care nu le-a pus în discuţia părţilor, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 264 C. proc. civ.

Prin respingerea probatoriului propus, recurentul susţine că a fost în imposibilitatea de a dovedi situaţia de fapt, fiind privat, astfel, de o a doua judecată în fond la care era îndreptăţit.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că aprecierea instanţei devolutive asupra aptitudinii probelor de a conduce la soluţionarea procesului nu poate fi cenzurată pe calea recursului, întrucât această chestiune vizează netemeinicia, şi nu nelegalitatea hotărârii atacate.

Prin urmare, criticile recurentului prin care se tinde la reaprecierea caracterului util al probelor solicitate în apel, respinse de instanţă, nu vor fi analizate întrucât ele excedează cadrului restrictiv impus de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitat controlul de legalitate al deciziei atacate.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că nu pot fi primite nici criticile care privesc nemulţumirea recurentului-reclamant cu privire la modul de evaluare de către instanţa devolutivă a probatoriului administrat în cauză, întrucât nici acestea nu sunt chestiuni ce reclamă un control de legalitate al hotărârii atacate ci tind la reaprecierea probelor şi la schimbarea situaţiei de fapt reţinute, împrejurare ce contravine dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., din cuprinsul cărora rezultă că recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile şi nu netemeinicia acesteia.

Prin urmare, Înalta Curte va cerceta, în continuare, doar dacă curtea de apel a nesocotit în vreun fel normele de drept procesual referitoare la admisibilitatea şi analiza probelor.

Astfel, este neîntemeiată susţinerea potrivit căreia instanţa de apel ar fi motivat respingerea probei cu înscrisurile deţinute de Biroul Notarial "D." doar prin enunţarea argumentelor primei instanţe în condiţiile în care, în realitate, la fond, Tribunalul nici nu s-a pronunţat cu privire la această probă, aspect ce rezultă cu prisosinţă din cuprinsul încheierii din data de 26.05.2020 a Tribunalului Bucureşti, când au fost discutate probele, şi care a fost reţinut, ca atare, şi de către instanţa de apel în cuprinsul considerentelor deciziei atacate.

Or, câtă vreme nu a existat nici măcar o dispoziţie a primei instanţe cu privire la această probă, nici de admitere şi nici de respingere, şi, cu atât mai puţin o motivare pe acest aspect, nu se poate afirma că instanţa de apel, în faţa căreia reclamantul a reiterat cererea de administrare a acestei probe, ar fi respins-o doar pe baza argumentelor primei instanţe, fără a face o motivare proprie.

În realitate, aşa cum rezultă din considerentele deciziei atacate, instanţa de apel a motivat inutilitatea acestei probe şi, implicit, soluţia de respingere dispusă prin încheierea din data de 13.10.2021, prin raportare la împrejurarea că înscrisul din data de 11.06.2019, prezentat de reclamant ca fiind antecontractul de vânzare-cumpărare intervenit între părţi, nu a fost semnat de niciuna dintre acestea, nu cuprinde o încheiere de autentificare a notarului şi reprezintă doar un proiect de contract (un draft), întocmit de un angajat al biroului notarial, considerând, astfel, ca nerelevante înscrisurile solicitate.

Este adevărat că, analizând proba cu înscrisuri, instanţa de apel a apreciat într-unul dintre considerentele deciziei atacate că, un eventual răspuns comunicat de angajatul biroului notarial cu privire la circumstanţele încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare nu ar reprezenta, din punct de vedere legal, o probă cu înscrisuri ci o veritabilă probă testimonială, care nu ar fi admisibilă, în raport de dispoziţiile art. 309 şi 310 C. proc. civ.. Însă, în concret, nu acesta a fost motivul respingerii probei cu înscrisuri ci, aşa cum s-a arătat mai sus, împrejurarea că, atât timp cât presupusul antecontract nu a fost niciodată semnat de părţi, în faţa notarului, înscrisurile pe care angajatul biroului notarial care a întocmit proiectul de contract le-ar deţine, nu au relevanţă în cauză.

Dispoziţiile legale anterior citate au constituit, însă, temeiul de drept în baza căruia a fost motivată respingerea probei testimoniale constând în audierea celor doi martori propuşi de reclamant, respectiv, dl. E., persoana care a întocmit certificatul energetic pentru imobilul ce face obiectul promisiunii de vânzare depuse, şi dl. F., angajat al D., martori cu care reclamantul, prin reprezentant convenţional, a precizat că doreşte să dovedească formarea acordului de voinţă al părţilor, astfel cum este redat prin promisiunea de vânzare depusă la dosar, care nu este o promisiune încheiată în formă autentică.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că, raportat la circumstanţele concrete ale speţei, instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare în cauză a acestor prevederi legale care instituie o regulă restrictivă cu privire la dovada actelor juridice.

Astfel, potrivit art. 309 alin. (2) C. proc. civ., niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 RON. Restricţia vizează dovada raportului juridic dintre părţi iar valoarea în funcţie de care se stabileşte inadmisibilitatea probei cu martori este aceea din momentul încheierii actului juridic, deoarece în acel moment părţile puteau aprecia dacă este necesară sau nu preconstituirea unui înscris.

Cum, în speţă, reclamantul urmărea dovedirea acordului de voinţă intervenit între el şi pârâţi cu privire la vânzarea unui imobil la preţul de 130.000 Euro, în mod legal instanţa de apel a constata că, raportat la dispoziţiile legale anterior citate, proba testimonială este inadmisibilă.

Este adevărat că, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 309 alin. (4) punctul 2 C. proc. civ., existenţa unui început de dovadă scrisă dă posibilitatea administrării probei testimoniale iar, în speţă, instanţa de apel, a verificat şi această ipoteză, respectiv dacă actul prezentat de reclamant ca fiind antecontractul de vânzare-cumpărare intervenit între părţi, poate fi considerat ca atare.

Potrivit art. 310 alin. (1) C. proc. civ., se socoteşte început de dovadă scrisă orice scriere, chiar nesemnată şi nedatată, care provine de la o persoană căreia acea scriere i se opune ori de la cel al cărui succesor în drepturi este acea persoană, dacă scrierea face credibil faptul pretins.

Aşadar, pentru a fi în prezenţa unui început de dovadă scrisă, trebuie îndeplinit cumulativ mai multe condiţii: să existe o scriere, în sensul de orice fel de înscris, chiar nesemnat şi nedatat sau care este neregulat întocmit sub alte aspecte, scrierea să provină de la cel căruia îi este opusă sau de la o persoană faţă de care partea este un succesor în drepturi, ori înscrisul să fie întocmit de o altă persoană, dar semnat de partea căreia i se opune (dacă actul a fost întocmit în faţa unui funcţionar competent, care i-a atestat conţinutul ca fiind corespunzător declaraţiei părţii, semnarea de către această parte nu mai este necesară), scrierea să fie de natură a face credibil faptul pretins.

Or, înscrisul prezentat de reclamant drept început de dovadă scrisă nu îndeplineşte cumulativ aceste condiţii, câtă vreme nu este scris de pârâţi, împrejurare faţă de care, în mod corect instanţa de apel a concluzionat în sensul că proba testimonială nu poate fi primită.

Sunt vădit nefondate susţinerile reclamantului formulate prin motivele de recurs, în sensul că în cauză ar fi incidentă cea de-a doua teză a art. 310 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căreia, constituie început de dovadă scrisă şi înscrisul, chiar nesemnat de persoana căreia acesta i se opune, dacă a fost întocmit în faţa unui funcţionar competent care atestă că declaraţiile cuprinse în înscris sunt conforme celor făcute de acea persoană.

Înscrisul de care reclamantul se prevalează nu poate fi considerat început de dovadă scrisă nici prin raportare la aceste dispoziţii legale câtă vreme nu a fost întocmit în faţa unui funcţionar competent, angajatul biroului notarial care a conceput proiectul de contract neavând nici calitatea şi nici competenţa la care se referă textul legal citat.

În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a interpreta şi aplicat corect dispoziţiile art. 309 şi 310 C. proc. civ., cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. nefiind incident nici din această perspectivă.

Recurentul a mai susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 479 C. proc. civ., referitoare la refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, dar nu a adus nicio critică în acest sens deciziei atacate, limitându-se la a reda conţinutul acestei norme de procedură civilă.

Or, această simplă afirmaţie nu demonstrează prin ea însăşi caracterul nelegal al deciziei atacate şi nu justifică incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., după cum nu obligă instanţa de control judiciar la efectuarea vreunei analize câtă vreme recurentul nu a arătat modalitatea în care instanţa de apel a încălcat textul legal invocat.

Art. 479 alin. (2) C. proc. civ. prevede că "instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ..".

Din aceste dispoziţii legale rezultă, aşadar, că, în apel, instanţa are posibilitatea de a reface în totalitate probele administrate la prima instanţă sau numai o parte a acestora şi să le menţină pe celelalte; să administreze alte probe, folosind şi celelalte probe administrate de prima instanţă sau să pronunţe decizia numai în baza dovezilor administrate la prima instanţă fără a le mai reface sau completa prin administrarea de probe noi.

Atât în cazul probelor noi, cât şi în ipoteza refacerii unor probe sau a completării probatoriului, trebuie îndeplinită cerinţa aprecierii în sensul pertinenţei, concludenţii şi utilităţii lor pentru soluţionarea cauzei de către instanţa de apel, în limitele devoluţiunii ce a operat în apel. De aceea, chiar dacă părţile solicită probele prin motivarea apelului, respectiv, a întâmpinării, instanţa de apel este suverană în a aprecia cu privire la utilitatea, concludenţa şi pertinenţa acestora în soluţionarea cauzei.

Prin urmare, faptul că instanţa de apel a respins o parte din probele solicitate de reclamant, în completare, în calea devolutivă de atac, nu echivalează cu încălcarea dispoziţiilor art. 479 C. proc. civ., câtă vreme instanţa a apreciat că probele nu sunt utile cauzei şi le-a înlăturat motivat, aprecierea instanţei devolutive asupra aptitudinii probelor de a conduce la soluţionarea procesului neputând fi cenzurată pe calea recursului. Din această perspectivă apar ca fiind vădit nefondate şi vor fi înlăturate ca atare şi susţinerile recurentului potrivit cărora instanţa a respins probele în mod arbitrar, deşi acestea ar fi dus la dovedirea unui fapt esenţial, respectiv întâlnirea acordului de voinţe al părţilor şi existenţa negocierilor.

Cât priveşte susţinerea că instanţa era obligată să examineze probatoriul propus în concordanţă cu toate cererile formulate dar că aceasta a procedat la calificarea situaţiei de fapt prin simple presupuneri şi intuiţii, pe care nu le-a pus în discuţia părţilor, Înalta Curte constată că, deşi recurentul a subsumat-o motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., considerând că această manieră de analiză contravine dispoziţiilor art. 264 C. proc. civ., în realitate, ea exprimă nemulţumirea recurentului faţă de modul în care instanţa a analizat şi interpretat materialul probator şi situaţia de fapt, aspect ce rezultă cu evidenţă din dezvoltarea ulterioară a acestei critici.

Recurentul nu relevă, în concret, modalitatea în care instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 264 C. proc. civ., ci opune aprecierilor instanţei de apel propriile susţineri formulate în cursul procesului cu privire la probe şi la situaţia de fapt, or, o asemenea comparaţie exclude incidenţa cazului de recurs expres invocat, care presupune existenţa unei încălcări regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, ipoteză ce nu a fost demonstrată în cauză.

Textul art. 264 C. proc. civ. consacră principiul potrivit căruia judecătorul apreciază probele în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire au fost încuviinţate şi administrate, aprecierea probelor fiind operaţiunea prin care judecătorul determină puterea doveditoare şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi ale probelor în ansamblul lor, în scopul aflării adevărului în cauză.

Dreptul la un proces echitabil presupune ca toate cererile şi observaţiile părţilor să fie cu adevărat reţinute, adică analizate corespunzător de către instanţa de judecată, ceea ce înseamnă că instanţa are obligaţia de a proceda la o analiză efectivă a motivelor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor şi de a le aprecia relevanţa, potrivit principiului mai sus menţionat. Or, în condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că cererile reclamantului nu pot fi primite, pe baza unei analize amănunţite a probelor şi a situaţiei de fapt, prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile litigiului, nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 264 C. proc. civ.

Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale şi probele într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu încălcarea textului legal mai sus menţionat, motiv pentru care Înalta Curte constată că nici din această perspectivă nu este incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ.

3. Subsumat aceluiaşi caz de casare, recurentul a susţinut şi că instanţa de apel a încălcat principiul tantum devolutum quantum apellatum, principiul non reformatio in pejus şi principiul autorităţii de lucru judecat.

Astfel, în condiţiile în care instanţa de fond a reţinut încheierea de către părţi a unui antecontract de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/11.06.2019, asupra apartamentului nr. x situat în Bucureşti, str. x, se. A, recurentul consideră că instanţa de apel nu putea să ajungă la o altă concluzie, respectiv aceea că, de fapt, nu a fost încheiat un astfel de contract, câtă vreme nu a fost învestită cu o critică concretă în acest sens, prin motivele de apel. În opinia recurentului, statuările instanţei de fond cu privire la încheierea antecontractului de vânzare cumpărare au intrat în puterea lucrului judecat pentru că nici el şi nici pârâţii nu au contestat în apel acest aspect, astfel că instanţa devolutivă nu era îndreptăţită să reţină o altă situaţie, în calea de atac promovată de reclamant, cu atât mai mult cu cât aceasta îi este defavorabilă părţii care a declarat apelul.

Criticile sunt nefondate.

3.1. Potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., "apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt cât şi în drept".

Aşadar, dacă este exercitat în termen, apelul provoacă o nouă judecată asupra fondului litigiului, în sensul că instanţa de control judiciar va reanaliza toate problemele de fapt şi de drept care au făcut obiectul dezbaterilor la prima instanţă. În apel, instanţa verifică soluţia atacată, atât sub aspectul temeiniciei, cât şi sub aspectul legalităţii, statuând dacă situaţia de fapt reţinută prin hotărâre este concordantă cu probele administrate în cauză şi a fost corespunzător stabilită, respectiv, dacă prima instanţă a identificat, interpretat şi aplicat corect normele de drept material incidente situaţiei de fapt deduse judecăţii.

Pentru că apelul este o cale de atac, partea care îl exercită are obligaţia de a arăta motivele pentru care critică hotărârea instanţei de fond, prin motivele de apel astfel formulate fixându-se limitele în care va avea loc judecata în calea de atac.

Efectul devolutiv al apelului comportă două limitări, reglementate prin dispoziţiile art. 477 şi 478 C. proc. civ. şi care se exprimă prin adagiile: tantum devolutum quantum apellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum.

Prima regulă restrictivă, tantum devolutum quantum apellatum, a cărei încălcare este reclamată în prezenta cauză, constituie o exigenţă a principiului disponibilităţii procesuale care se aplică şi în faţa instanţei de control judiciar, ea exprimând ideea că instanţa ierarhic superioară este limitată să cerceteze cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel.

În acest sens, art. 477 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Aşadar, limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat presupun, de principiu, ca instanţa de apel să se raporteze doar la criticile apelantului şi nu să rejudece cauza dincolo de aceste limite, ceea ce înseamnă că, dacă apelul va viza numai o parte din hotărâre, ceea ce nu a fost supus apelului dobândeşte autoritate de lucru judecat, instanţa de apel neputând modifica acele aspecte sau afecta părţile care nu au făcut apel. Prin urmare, apelul va fi limitat la motivul de nelegalitate sau netemeinicie invocat de apelant şi doar la partea atacată din hotărârea primei instanţe.

În stabilirea întinderii devoluţiunii trebuie avute în vedere, însă, şi apărările pe care şi le face intimatul prin întâmpinare pentru că numai în acest fel se poate spune că ceea ce s-a apelat se rejudecă în fond.

Mai mult decât atât, aşa cum însuşi art. 477 alin. (1) C. proc. civ. prevede în partea sa finală, devoluţiunea se va întinde şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată, ceea ce înseamnă că, dacă o hotărâre este atacată numai parţial, cu privire la soluţia dată unor capete de cerere, instanţa de apel va fi obligată să analizeze şi dezlegările date de prima instanţă unor probleme dependente de cele criticate în mod expres.

Art. 477 alin. (1) teza finală C. proc. civ. instituie, astfel, caracterul extensiv al apelului, extinderea fiind justificată de existenţa raportului de dependenţă care există între diferitele soluţii pronunţate de instanţa de fond.

Pe de altă parte, art. 477 alin. (2) C. proc. civ. reglementează situaţiile în care regula restrictivă tantum devolutum quantum apellatum nu îşi găseşte aplicarea. Astfel, textul prevede că "devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul cauzei este indivizibil".

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate de reclamant referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 479 C. proc. civ., în raport de aspectele cu caracter teoretic mai sus precizate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a soluţionat cauza cu respectarea limitelor devoluţiunii stabilite prin cererea de apel şi prin întâmpinarea formulate în cauză, Curtea de Apel Bucureşti procedând în mod corect la reanalizarea tuturor problemelor de fapt şi de drept care au făcut obiectul judecăţii la prima instanţă.

Astfel, câtă vreme, la fond, acţiunea reclamantului a fost respinsă iar apelul declarat de reclamant a vizat hotărârea în ansamblul său, acesta solicitând în mod expres rejudecarea cauzei în fond şi pronunţarea unei noi hotărâri în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, instanţa de apel era nu doar îndreptăţită ci şi obligată să reevalueze întreaga situaţie de fapt, în raport de probele administrate în cauză precum şi de probele noi administrate în calea de atac, şi să stabilească ea însăşi raporturile dintre părţi şi temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii în funcţie de acestea şi de normele de drept material aplicabile litigiului.

Este greşită şi lipsită de orice fundament susţinerea recurentului în sensul că instanţa de apel nu ar fi putut să dea înscrisului invocat drept antecontract de vânzare-cumpărare o altă calificare decât cea reţinută de prima instanţă, câtă vreme acesta nu a reprezentat decât o probă, ce era supusă reevaluării, în ansamblul întregului material probator administrat, şi cu privire la care, însuşi reclamantul solicitase reanalizarea şi reaprecierea, cu consecinţa pronunţării unei noi hotărâri. Devoluţiunea presupune reevaluarea situaţiei de fapt şi a probelor în ansamblu, şi nu doar a unora dintre ele, în funcţie de interesul pe care partea îl are în legătură cu acestea. Nu există nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că interpretarea dată unei probe de către instanţa de fond ar deveni obligatorie pentru instanţa de control judiciar dacă prin cererea de apel ea nu este contestată în mod expres.

Prin urmare, câtă vreme apelul a vizat întreaga hotărâre iar reclamantul a solicitat rejudecarea cauzei, nu i se pot impune instanţei devolutive limite cu privire la probele ce urmează a fi reanalizate şi reapreciate şi nici cu privire la modul de interpretare a acestora.

Limitele devoluţiunii determinate de ceea ce s-a apelat se referă la soluţiile instanţei de fond contestate prin cererea de apel iar nu la partea de probatoriu pe care apelantul ar avea interes să o supună reevaluării instanţei de control judiciar, în scopul de a obţine o hotărâre favorabilă. Nicio altă interpretare nu poate primită. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu dispoziţiile art. 264 C. proc. civ., judecătorul cauzei este obligat să examineze probele şi să pronunţe soluţia pe baza acestora, în raport cu intima sa convingere, ceea ce înseamnă că el trebuie să analizeze ceea ce rezultă din fiecare probă în parte şi apoi să realizeze o corelaţie logică a probelor în ansamblul lor, menită să contureze situaţia de fapt la care sau în raport de care urmează să se aplice normele legale, pentru a stabili temeinicia sau netemeinicia cererilor formulate. Or, a accepta punctul de vedere exprimat de reclamant înseamnă a limita puterea de apreciere a judecătorului asupra probelor, lucru ce nu poate fi acceptat. Puterea de apreciere a judecătorului cunoaşte îngrădiri doar în cazurile în care legea stabileşte puterea doveditoare probelor (art. 363 C. proc. civ.), ceea ce, în mod evident, nu este cazul în speţă.

Dintr-o altă perspectivă, aşa cum s-a arătat mai sus, în stabilirea întinderii devoluţiunii trebuie avute în vedere şi apărările pe care şi le face intimatul prin întâmpinare.

Or, câtă vreme, în apel, prin întâmpinarea formulată, intimaţii pârâţi au susţinut în mod explicit că nu a fost încheiată nicio promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare a vreunui imobil, nici în formă simplă, nici în formă autentică, deoarece negocierea de vânzare a imobilului a eşuat, instanţa de apel era îndreptăţită, o dată în plus, să verifice înscrisul respectiv şi din perspectiva acestei apărări şi să îi dea calificarea corespunzătoare, în contextul tuturor celorlalte susţineri ale părţilor şi a întregului material probator administrat.

În considerarea celor mai sus arătate, Înalta Curte va înlătura ca nefondată critica referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 479 C. proc. civ., neputând fi reţinută încălcarea limitelor devoluţiunii din perspectiva modului în care instanţa de apel a reanalizat materialul probator.

3.2. În egală măsură, Înalta Curte găseşte neîntemeiate şi susţinerile recurentului privind încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Reglementată prin dispoziţiile art. 430-431 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat constituie cel mai important efect al unei hotărâri judecătoreşti. Se bucură de autoritate de lucru judecat hotărârea care tranşează în tot sau în parte fondul pricinii dar şi aceea care statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident, iar, în ceea ce priveşte partea de hotărâre care intră în autoritate de lucru judecat, dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ. menţionează expres că este vorba nu numai de dispozitiv, ci şi de considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv acele considerente de sine stătătoare prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Raportat la aceste aspecte, este evident că nu se pot bucura de autoritate de lucru judecat, în sensul dispoziţiilor legale mai sus menţionate considerentele hotărârii în care sunt analizate probele şi care conţin aprecierile instanţei cu privire la acestea. Prin urmare, susţinerile recurentului potrivit cărora au dobândit o astfel de autoritate reţinerile instanţei de fond în sensul că s-a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/11.06.2019..., întrucât nu au fost contestate în apel, sunt vădit nefondate, urmând a fi înlăturate ca atare.

3.3. Nici încălcarea principiului non reformatio in pejus nu poate fi reţinută.

Potrivit acestuia "apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege".

Principiul se aplică în acele situaţii în care partea a atacat hotărârea primei instanţe în mod solitar, instanţa de control judiciar neputând pronunţa o soluţie prin care să îi creeze părţii o situaţie mai grea decât cea stabilită prin hotărârea atacată. Prin urmare, principiul se raportează la soluţia pronunţată şi nu are legătură cu modul de interpretare şi apreciere a probelor, împrejurarea că în apel, instanţa a reţinut, contrar statuărilor judecătorului fondului, că înscrisul invocat de reclamant nu reprezintă un antecontract de vânzare-cumpărare întrucât nu numai că nu a fost autentificat de notar dar nici nu a fost semnat de părţi, neputând fi calificată ca reprezentând o agravare a situaţiei reclamantului în propria cale de atac.

În consecinţă, motivul de recurs referitor la încălcarea principiilor de drept procesual civil mai sus menţionate este neîntemeiat.

4. Invocând cazul de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., recurentul reclamant a criticat şi soluţia dată apelului ce a vizat încheierea din data de 29.09.2020 a Tribunalului Bucureşti, susţinând, în esenţă, că, în mod eronat instanţa de apel a considerat că drepturile sale procesuale nu au fost încălcate prin măsura primei instanţe de a acorda cuvântul asupra dezbaterilor pe fond, mai înainte de depunerea raportului de expertiză, fără a se soluţiona cererea de amânare formulată de expert şi în condiţiile în care instanţa a revenit asupra probei cu expertiza, încuviinţate anterior, revenire care s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 259 C. proc. civ.

Verificând decizia atacată din perspectiva legalităţii soluţiei date apelului ce a vizat încheierea din data de 29.09.2020 a Tribunalului Bucureşti, Înalta Curte reţine următoarele:

În vederea stabilirii corecte a taxei judiciare de timbru datorate de reclamant pentru cererea de chemare în judecată, instanţa de fond a dispus, la termenul din data de 26.05.2020, efectuarea unei expertize având ca obiect stabilirea valorii imobilului în litigiu. La acelaşi termen, a fost încuviinţată, pentru ambele părţi, proba cu interogatoriul.

La termenul din data de 29.09.2020, instanţa de fond a revenit asupra probei cu expertiza tehnică în specialitatea evaluare proprietăţi imobiliare, apreciind că aceasta nu mai este necesară cauzei, precum şi asupra probei cu interogatoriul propus de pârâţi, după care, constatând încheiată cercetarea judecătorească, a deschis dezbaterile asupra fondului.

Este adevărat că pentru termenul respectiv, expertul desemnat în cauză formulase o cerere de amânare a judecăţii pentru imposibilitatea efectuării expertizei, iar reclamantul şi apărătorul acestuia nu au fost prezenţi, cauza fiind soluţionată doar în prezenţa pârâţilor.

Declarând apel împotriva acestei încheieri, reclamantul a susţinut că prima instanţă a deschis dezbaterile mai înainte ca proba cu expertiza dispusă în cauză să fie administrată şi fără să soluţioneze cererea de amânare formulată de expert, încălcând principiul contradictorialităţii, al disponibilităţii, precum şi dreptul părţii de a pune concluzii asupra cererii de amânare.

Reclamantul a mai susţinut că apărătorul său nu a fost prezent în sală, la momentul strigării cauzei, context în care se impunea, pentru respectarea dreptului său la apărare, comunicarea cererii de amânare formulate de expert şi discutarea amânării judecăţii pentru lipsa raportului de expertiză.

Sub un alt aspect, a susţinut că instanţa de fond a revenit asupra probei cu expertiza după închiderea cercetării judecătoreşti şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 259 C. proc. civ., respectiv fără să pună în discuţia părţilor această măsură.

Respingând apelul declarat împotriva încheierii din data de 29.09.2020, instanţa de apel a reţinut că nu se justifică anularea acestei încheieri întrucât reclamantul nu a suferit nicio vătămare a drepturilor procesuale, câtă vreme prin motivarea cererii de apel nu a arătat care era utilitatea expertizei evaluatorii în dezlegarea cauzei.

Instanţa a apreciat că revenirea asupra probei a fost determinată de poziţia procesuală a pârâţilor, ceea ce a făcut inutilă administrarea acesteia şi că, deşi instanţa de fond nu s-a pronunţat explicit cu privire la cererea de amânare formulată de expert, aceasta a fost soluţionată implicit, ca urmare a revenirii asupra probei cu expertiza.

În consecinţă, reţinând că nu s-a făcut dovada niciunei vătămări care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea încheierii şi a actelor ulterioare, Curtea a respins ca nefondat apelul.

Înalta Curte reţine că procesul civil este guvernat de principii fundamentale pe baza cărora se stabilesc raporturile dintre instanţa de judecată, părţile litigante şi ceilalţi participanţi la proces, legat de activitatea lor procesuală. Acestea reprezintă reguli esenţiale ce determină structura procesului civil şi guvernează întreaga activitate judiciară, nerespectarea lor fiind sancţionată cu nulitatea actelor de procedură, atrăgând casarea hotărârii judecătoreşti astfel pronunţate, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Principiul contradictorialităţii dezbaterilor, a cărui încălcare este reclamată în prezenta cauză, constă în posibilitatea conferită de lege părţilor de a discuta şi combate orice element de fapt sau de drept al procesului civil. Acesta impune cerinţa ca nicio măsură să nu fie ordonată de instanţă înainte ca aceasta să fie pusă în discuţia contradictorie a părţilor, pentru că nicio măsură nu poate fi dispusă de judecător fără a acorda părţilor dreptul de a se apăra, asigurându-le acestora posibilitatea de a a-şi susţine şi de a-şi argumenta cererile, de a solicita administrarea de probe, de a combate susţinerile adversarului, nerespectarea principiului contradictorialităţii şi al garantării dreptului la apărare fiind sancţionată cu nulitatea hotărârii.

Respectarea principiului contradictorialităţii are o importanţă deosebită în realizarea justiţiei prin procesul civil deoarece asigură realizarea dreptului constituţional la apărare al părţilor din proces şi contribuie la stabilirea adevărului.

Pentru a putea reţine incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., care se referă la situaţia în care prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, nu este, însă, suficientă afirmarea încălcării principiilor mai sus enunţate şi invocarea nulităţii, ca sancţiune aplicabilă, ci este necesar a se stabili în concret regulile de procedură ce au fost încălcate şi, implicit, tipul de nulitate incidentă, întrucât regimul juridic al nulităţilor este diferit.

Astfel, din interpretarea dispoziţiilor art. 175 şi în art. 176 C. proc. civ., rezultă că legiuitorul distinge între: nulităţi necondiţionate de vătămare şi nulităţi condiţionate de vătămare, art. 175 stabilind că:

"Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia", în timp ce în art. 176 C. proc. civ. se precizează că:

"Nulitatea nu este condiţionată de existenţa unei vătămări în cazul încălcării dispoziţiilor legale referitoare la: capacitatea procesuală; reprezentarea procesuală; competenţa instanţei; compunerea sau constituirea instanţei; publicitatea şedinţei de judecată; alte cerinţe legale extrinseci actului de procedură, dacă legea nu dispune altfel".

Aşadar, în cazul în care sunt încălcate norme procedurale din materiile expres prevăzute în art. 176 pct. 1-5 C. proc. civ. sau orice alte cerinţe legale extrinseci ale actului de procedură (pentru care legea nu prevede o altă sancţiune), sancţiunea ce intervine este nulitatea necondiţionată de vătămare. Dimpotrivă, pentru încălcarea altor dispoziţii legale în afara celor menţionate la art. 176 C. proc. civ., sancţiunea aplicabilă este nulitatea condiţionată de vătămare. Din punct de vedere al regimului juridic aplicabil, nulitatea necondiţionată de vătămare lipseşte actul de procedură de efecte juridice prin simplul fapt al nerespectării cerinţelor legale (indiferent dacă părţile au suferit sau nu un prejudiciu), în timp ce nulitatea condiţionată de vătămare conduce la lipsirea de efecte a actului procesual doar dacă partea interesată dovedeşte o vătămare şi, mai mult, demonstrează că vătămarea nu ar putea fi înlăturată decât prin desfiinţarea respectivului act.

În reglementarea actualului C. proc. civ., nulitatea condiţionată de vătămare constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură, fiind circumstanţiată în mare măsură nerespectării cerinţelor legale intrinseci actului de procedură (concluzie desprinsă mai ales prin raportare la formularea art. 176 pct. 6 C. proc. civ.).

În speţă, reclamantul a invocat încălcarea principiului contradictorialităţii şi, implicit, a dreptului la apărare, rezultând din aceea că, la termenul din data de 29.09.2020, în absenţa sa şi a apărătorului său, prima instanţă a deschis dezbaterile asupra fondului mai înainte de depunerea raportului de expertiză, fără a se soluţiona cererea de amânare formulată de expert şi a revenit asupra probei cu expertiza, încuviinţate anterior, revenire care s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 259 C. proc. civ.. În plus, recurentul consideră că instanţa de apel ar fi trebuit să constate existenţa chiar a unei nulităţi absolute rezultate din încălcarea principiului contradictorialităţii pentru că, nefiind prezent la termenul respectiv, nici el, nici apărătorul său, prima instanţă ar fi trebuit să dispună citarea sa pentru a-i aduce la cunoştinţă ridicarea din oficiu a incidentului referitor la revenirea asupra probei cu expertiza.

În raport de aceste susţineri şi de dispoziţiile legale pretins încălcate, care nu se regăsesc printre cele la care face referire textul art. 176 C. proc. civ., sancţiunea ce poate interveni este nulitatea condiţionată de vătămare, al cărei regim juridic este reglementat de art. 175 C. proc. civ.

Potrivit acestui text legal, nulitatea actului de procedură intervine dacă sunt îndeplinite cumulativ trei condiţii, şi anume: să existe un act de procedură care a fost întocmit cu nerespectarea cerinţei legale, actul de procedură să fi produs părţii o vătămare, vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea/desfiinţarea actului.

Prin urmare, pentru a putea invoca nulitatea încheierii atacate cu apel, reclamantul trebuia să invoce şi să demonstreze existenţa unui prejudiciu procesual suferit ca urmare a nerespectării de către instanţa de fond a cerinţelor legale privind revenirea asupra probei cu expertiza, a celor referitoare la soluţionarea cererii de amânare formulate de expert, la acordarea cuvântului în dezbaterile asupra fondului, etc., or, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, în cauză nu a fost identificată nicio astfel de vătămare, ea neputând fi nici măcar dedusă de instanţă din împrejurările cauzei şi din finalitatea normelor procedurale presupus nerespectate.

Astfel, în ceea ce priveşte expertiza, aceasta a fost dispusă de instanţă din oficiu, în vederea stabilirii valorii reale a imobilului în litigiu, valoare necesară calculării taxei judiciare de timbru datorate în cauză, ea nefiind, deci o probă solicitată de reclamant şi, cu atât mai puţin, o probă care să fie necesară soluţionării fondului litigiului. Prin urmare, dispoziţia instanţei de fond de a reveni asupra acesteia nu a fost de natură a-l prejudicia în niciun fel pe reclamant ci, dimpotrivă, a reprezentat o măsură menită să contribuie la soluţionarea cu celeritate a cauzei, costurile pe care le impunea efectuarea expertizei şi termenele ce ar mai fi trebuit acordate pentru ca expertul să poată depune lucrarea la dosar fiind nejustificate.

Din această perspectivă, nici cererea de amânare formulată de expert nu se mai justifica în cauză, astfel încât, deşi este adevărat că instanţa de fond a omis să se pronunţe în mod explicit cu privire la aceasta, încălcarea dispoziţiilor procedurale care îi impuneau această obligaţie nu i-a produs niciun prejudiciu reclamantului.

Pe de altă parte, în mod nefondat recurentul susţine încălcarea dispoziţiilor art. 259 C. proc. civ.

Este adevărat că, pentru a putea reveni asupra unei probe încuviinţate, instanţa are obligaţia de a pune această împrejurare în discuţia părţilor, conform dispoziţiilor exprese ale art. 259 teza finală C. proc. civ.. Acest text legal reprezintă o aplicaţie a principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare ce se traduce prin aceea că instanţa trebuie să supună această problemă dezbaterii contradictorii şi să arate de ce administrarea probei a devenit inutilă.

În speţă, din cuprinsul încheierii din data de 29.09.2020 a Tribunalului Bucureşti rezultă că instanţa şi-a îndeplinit această obligaţie, punând în discuţia părţilor prezente măsura şi abia apoi dispunând în sensul revenirii asupra expertizei.

Împrejurarea că reclamantul şi apărătorul acestuia au lipsit la termenul respectiv nu obliga instanţa la acordarea unui termen de judecată pentru a aduce la cunoştinţa acestora măsura şi pentru a le da posibilitatea de a pune concluzii, textul art. 259 C. proc. civ. instituind doar obligaţia punerii sale în discuţie. Prezenţa părţilor la proces nu este obligatorie iar câtă vreme reclamatul nu a formulat cerere de amânare care să îi justifice absenţa, instanţa a procedat în mod legal la soluţionarea cauzei, în prezenţa celorlalte părţi. Prin urmare, apar ca fiind nefondate şi susţinerile recurentului referitoare la încălcarea dispoziţiilor procedurale privind citarea părţilor în proces.

Potrivit art. 229 C. proc. civ., partea care a depus cererea personal sau prin mandatar şi a luat termenul în cunoştinţă, precum şi partea care a fost prezentă la un termen de judecată, personal sau printr-un reprezentant legal ori convenţional, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaşte termenul, nu va fi citata în tot cursul judecării la acea instanţă, considerându-se că ea cunoaşte termenele de judecată ulterioare.

Aliniatul 2 al aceluiaşi articol prevede în mod expres şi limitativ ipotezele în care dispoziţiile anterior citate nu se aplică, situaţia invocată de recurent neregăsindu-se între acestea.

Este adevărat că dreptul la apărare este un drept fundamental, consacrat constituţional. Exercitarea acestuia, ca de altfel, exercitarea tuturor drepturilor procesuale trebuie făcută, însă, cu bună-credinţă, legea neadmiţând ca ea să îmbrace forma abuzului de drept procesual. Pentru lipsă de apărare temeinic motivată, instanţa poate amâna judecarea cauzei iar, în cazul în care, la cererea părţii interesate, instanţa nu amână judecata pentru formularea apărării, ea trebuie să amâne pronunţarea hotărârii, dându-i astfel posibilitatea acesteia să depună concluzii scrise.

Însă, în speţă, reclamantul nu a formulat cerere de amânare şi nu şi-a justificat în niciun fel absenţa de la termenul din data de 29.09.2020, împrejurare faţă de care nu poate pretinde încălcarea dreptului sau la apărare câtă vreme nu a dat dovadă de diligenţă în acest sens şi nu şi-a exercitat cu bună credinţă drepturile procesuale.

În considerarea tuturor acestor aspecte, reţinând că în mod corect instanţa de apel a menţinut încheierea din data de 29.09.2020 a Tribunalului Bucureşti, niciuna dintre măsurile dispuse la acel termen nefiind de natură a prejudicia interesele şi drepturile procesuale ale reclamantului, Curtea, urmează a constata că nici în această privinţă nu este incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., criticile formulate de recurent urmând a fi înlăturate ca neîntemeiate.

5. Subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel a respins în mod nelegal cererea principală având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, prin încălcarea normelor de drept material cuprinse în art. 1244 şi 1279 C. civ., apreciind în mod eronat că nu s-a făcut dovada negocierii şi nici a întâlnirii acordului de voinţe asupra operaţiunii de vânzare a imobilului situat în nr. 4 situat în Mun. Bucureşti.

În realitate, între părţi a intervenit în mod valabil o promisiune bilaterală de vânzare, opinia recurentului fiind aceea că simplul refuz al intimaţilor de a semna în faţa notarului public promisiunea de vânzare-cumpărare nu poate conduce la concluzia că acest antecontract nu a fost niciodată încheiat.

Fiind un act prin care părţile se obligă la încheierea în viitor a contractului de vânzare, acest contract este guvernat de principiul consensualismului, potrivit căruia simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil sub aspectul formei care îmbracă manifestarea de voinţă făcută în scopul de a produce efecte juridice.

A invocat dispoziţiile art. 1244 C. civ., în raport de care a susţinut că promisiunea nu trebuia să îmbrace forma autentică pentru a fi valabilă, precum şi dispoziţiile art. 1279 C. civ., în raport de care a solicitat să se constate că promisiunea intervenită între părţi cuprindea toate elementele esenţiale ale contractului, respectiv, identificarea bunul a cărui proprietate urma a fi transferată şi preţul transferului de proprietate, contul bancar în care urma a fi transferat avansul reprezentând un element neesenţial pentru validitatea promisiunii, deoarece contractul putea fi executat şi în lipsa menţionării exprese a acest cont.

Prin urmare, a solicitat să se constate că antecontractul a fost în mod valabil încheiat astfel că instanţa putea să pronunţe hotărârea care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Criticile sunt nefondate, acestea pornind de la o premisă greşită, rezultată din înţelegerea eronată a motivului pentru care instanţa de apel a menţinut soluţia de respingere a capătului principal de cerere.

Astfel, aşa cum rezultă cu prisosinţă din considerentele deciziei atacate, motivul esenţial avut în vedere de instanţa de apel atunci când a constatat netemeinicia solicitării de a se pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare cumpărare l-a constituit împrejurarea că între părţi nu a intervenit niciodată o promisiune bilaterală de vânzare cu privire la imobilul în litigiu, actul invocat de reclamant cu acest titlu, respectiv înscrisul din data de 11.06.2019, nefiind semnat de pârâţi.

În lipsa semnăturilor, instanţa de apel a calificat înscrisul ca fiind doar un draft, un proiect al antecontractului de vânzare cumpărare, lipsit de valoare juridică, un înscris care nu a produs niciun fel de efecte, nu a dat naştere la drepturi şi obligaţii în sarcina părţilor, astfel că nu poate sta la baza cererii de pronunţare a hotărârii care să ţină loc de act autentic.

Este adevărat că, analizând cererile şi apărările părţilor, prin raportare la probele administrate, instanţa de apel a mai reţinut şi faptul că înscrisul nu a fost autentificat de notar, dar acest aspect a fost evidenţiat doar pentru a justifica, o dată în plus, concluzia anterior exprimată, în sensul că acesta reprezenta doar un proiect conceput de un angajat al biroului notarial, care nu a fost însuşit, însă, de părţi, prin semnarea lui, în faţa notarului.

Prin urmare, nu lipsa caracterului autentic al înscrisului a determinat soluţia de respingere a apelului, ci împrejurarea că actul nu a fost semnat de pârâţi, lipsa semnăturii echivalând cu inexistenţa antecontractului de vânzare-cumpărare. Din această perspectivă, susţinerea recurentului referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1244 C. civ. apare ca fiind vădit nefondată, din niciun considerent al deciziei atacate nerezultând că instanţa de apel ar fi avut în vedere obligativitatea formei autentice a promisiunii de vânzare cumpărare, şi, implicit, neîndeplinirea acestei condiţii în speţă.

Pe de altă parte, câtă vreme instanţa de apel a reţinut însăşi inexistenţa antecontractului, nu se poate susţine aplicarea greşită a art. 1279 C. civ., care se referă la clauzele pe care promisiunea de a contracta trebuie să le conţină şi în lipsa cărora părţile nu ar putea executa promisiunea, pentru că soluţia de respingere a apelului nu a fost fundamentată pe niciun argument care să aibă legătură cu eventuala lipsă a unor elemente esenţiale ale promisiunii.

Posibilitatea pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de act autentic reprezintă o veritabilă formă de executare silită în natură a obligaţiilor asumate prin promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare.

Pentru ca instanţa să poată pronunţa o astfel de hotărâre, se impune să fie îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 1179 C. civ. privind valabilitatea convenţiilor precum şi cele specifice contractului de vânzare cumpărare, raportat la dispoziţiile art. 1669 alin. (1) C. civ.

Astfel, pentru admisibilitatea unei acţiuni pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, trebuie să existe un antecontract valabil încheiat, cu respectarea dispoziţiilor legale; antecontractul să fie dovedit potrivit dreptului comun; una din părţi să refuze autentificarea actului; reclamantul să-şi fi îndeplinit obligaţiile asumate prin antecontract; promitentul vânzător să fie proprietar al bunului, iar promitentul-cumpărător să nu fie incapabil a dobândi acel bun la data pronunţării sentinţei.

În speţă, condiţia primordială referitoare la existenţa antecontractului de vânzare-cumpărare nu este îndeplinită, înscrisul prezentat de reclamant cu acest titlu nefiind valabil încheiat câtă vreme nu a fost semnat de pârâţi, conţinutul său nu a fost însuşit de aceştia, ceea ce echivalează cu lipsa consimţământului, condiţie esenţială pentru validitatea unui contract, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1179 alin. (1) punctul 2 C. civ.

Or, câtă vreme nu s-a făcut dovada încheierii de către părţi a unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul în litigiu, nici în formă simplă, nici în formă autentică, solicitarea de pronunţare a unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare este lipsită de fundament.

Prin natura efectelor sale, hotărârea care ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare nu face decât să dea eficienţă convenţiei părţilor (în măsura în care se verifică elementele de validitate a acesteia), atunci când se constată că una dintre ele nu a data curs, în mod culpabil, obligaţiei asumate (de a sigura transferul dreptului de proprietate). Hotărârea îşi are, deci, cauza în convenţia părţilor, or, câtă vreme nu există o astfel de convenţie, nu se poate pronunţa hotărârea.

În considerarea celor expuse, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel este legală, susţinerile recurentului referitoare la încălcarea normelor de drept material cuprinse în dispoziţiile art. 1244 şi 1279 C. civ. urmând a fi înlăturate ca nefondate.

6. În cadrul aceluiaşi motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurentul a criticat şi soluţia dată capătului de cerere având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale, susţinând că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că între părţi nu a intervenit acordul cu privire la vânzare, că nu au fost purtate negocieri şi că nu a fost dovedită reaua credinţă a intimaţilor pârâţi, împrejurări faţă de care, nelegal a considerat că textele art. art. 1183 raportat la art. 1357 C. civ. ale art. 1170, 1279 şi 1169 C. civ. nu îşi găsesc aplicabilitatea în speţă.

Dezvoltând această critică, recurentul a solicitat să se constate că existenţa negocierilor rezultă din împrejurarea că părţile s-au prezentat la notar în data de 11.06.2019, dorind să încheie contractul, dar că semnarea promisiunii de vânzare-cumpărare nu a mai fost posibilă din cauza refuzului pârâţilor, atitudinea manifestată de aceştia din urmă reprezentând o dovadă a ruperii negocierilor cu rea credinţă, ceea ce justifică incidenţa dispoziţiilor art. 1170 şi 1183 alin. (2) teza I C. civ.

Înalta Curte constată că, deşi reclamantul a indicat ca temei de drept al acestui motiv de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., el nu cuprinde nicio critică de nelegalitate susceptibilă de a fi încadrată în acest caz de casare a unei hotărâri judecătoreşti.

Încălcarea sau aplicarea greşită a legii la care se referă punctul 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. presupune aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greşită a unui text de lege corespunzător situaţiei de fapt, violarea unor principii generale de drept, etc.

Or, în cauză, recurentul nu a invocat şi nu a demonstrat niciuna dintre aceste ipoteze, ci s-a referit exclusiv la interpretarea şi reţinerea eronată a unor aspecte de fapt, ceea ce nu echivalează cu aplicarea greşită a legii în sensul art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

Apreciind că în mod greşit instanţa de apel a reţinut inexistenţa negocierilor, neîncheierea promisiunii de vânzare-cumpărare şi nedovedirea relei credinţe a pârâţilor şi prezentând împrejurările care, în opinia sa, ar justifica reţinerea unor concluzii contrare celor mai sus arătate, recurentul tinde la a readuce în discuţie situaţia de fapt şi probatoriul administrat, chestiuni ce nu pot face obiect de analiză pentru instanţa de recurs.

Simpla afirmare a împrejurării că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, nu cuprinde prin ea însăşi concluzia nelegalităţii hotărârii, deoarece nelegalitatea la care se referă art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. trebuie să fie legată de legea aplicabilă iar nu de chestiuni de fapt, de apreciere a probelor administrate în cauză. Pe de altă parte, nu este suficient ca recurentul să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluţionată de instanţa de recurs, ci este necesar să demonstreze modul în care instanţa de apel a încălcat normele de drept material şi să arate care ar fi interpretarea corectă a acestora în raport de circumstanţele cauzei şi să explice, totodată, modul în care, în aprecierea sa, aceste reguli trebuie aplicate în cauza dedusă judecăţii.

Cum în cuprinsul cererii de recurs nu se regăsesc astfel de critici, recurentul fiind nemulţumit doar de concluziile la care a ajuns instanţa cu privire raporturile ce s-au derulat între părţi, Înalta Curte urmează a constata că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză.

În consecinţă, reţinând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat şi recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1560/10.11.2021 a Curţii de Apel Bucureşti.

Faţă de soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză, Înalta Curte reţine că recurentul reclamant este partea care a pierdut procesul, în sensul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., astfel că, în aplicarea acestor prevederi legale, va dispune obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată către intimaţii pârâţi.

Instanţa apreciază, însă, că suma de 7.000 RON solicitată de intimaţi cu acest titlu, reprezentând onorariu de avocat (conform chitanţei depuse la dosarul de faţă), este disproporţionat de mare faţă de natura şi complexitatea cauzei deduse judecăţii, precum şi faţă de activitatea efectivă a apărătorului, în condiţiile în care, în recurs, munca îndeplinită de către reprezentantul convenţional al intimaţilor s-a redus la întocmirea întâmpinării, avocatul nefiind prezent în instanţă la niciunul dintre cele două termene de judecată ce au fost acordate în cauză.

Pentru aceste motive, reţinând că, în conformitate cu dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de avocat, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama de circumstanţele cauzei, Înalta Curte îl va obliga pe recurent să le plătească intimaţilor doar suma de 4.000 RON cu acest titlu, apreciind că acest cuantum este unul rezonabil, în concordanţă cu criteriile enunţate prin dispoziţiile legale mai sus citate, şi care răspunde, în acelaşi timp, dezideratului respectării dreptului la un proces echitabil, drept ce trebuie asigurat tuturor părţilor din proces, astfel încât suma plătită pentru un serviciu avocaţial să nu împovăreze excesiv cealaltă parte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 13 octombrie 2021 şi a deciziei nr. 1560A din data de 10 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata către intimaţii-pârâţi C. şi B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 RON, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 mai 2023.