Annulment of voluntary marital property partition: error in consent regarding community property status and illegality of unequal lot division

Şedinţa publică din data de 16 mai 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chmare în judecată înregistrată la data de 02 mai 2018 pe rolul Judecătoriei Ploieşti, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C., anularea actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/15.05.2017.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 95 pct. 1, C. proc. civ., art. 1204, art. 1234 şi art. 1236 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 308 din 18 ianuarie 2019, Judecătoria Ploieşti a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâta C., prin întâmpinare, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1208 din 14 iulie 2020, Tribunalul Prahova, secţia I civilă a respins cererea formulată de reclamanţii A. şi B., ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 3214 din 16 decembrie 2021, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinţei civile nr. 1208 din 14 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Prahova, ca nefondat; a respins cererea apelantului de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată; a obligat apelantul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON, reprezentând onorariu avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimata C..

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 3214 din 16 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a declarat recurs reclamantul A..

Recursul a fost motivat prin însăşi cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recurentul reclamant invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi rejudecând cauza, în principal, a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată, în sensul anulării actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/15.05.2017 de către D., cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară sub aspectul împărţirii bunurilor cu respectarea prevederilor legale şi a contribuţiei fiecărei părţi la dobândirea lor, iar, în subsidiar, casarea deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, raportat la necesitatea administrării probatoriului suplimentar, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată generate de judecata în fond, apel şi recurs, reprezentând taxa judiciară de timbru şi onorariu de avocat.

Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art, 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel avea obligaţia ca, în limitele devolutive ale căii de atac cu care a fost învestită, să se pronunţe strict asupra aspectelor care impuneau analizarea cauzei ilicite şi a motivului de nulitate invocat aferent erorii viciu de consimţământ reclamate, arătând motivat, în ce măsură aceste cauze de ineficacitate a actului juridic contestat se regăsesc sau nu se regăsesc întrunite în prezenta cauză.

Or, într-o motivare sumară şi superficială, fără o argumentare în fapt şi drept cu privire la considerentele pentru care instanţa de fond a apreciat cererea de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată, instanţa de apel a înlăturat apărările de fond şi în probaţiune ale recurentului, situaţie care conferă caracter nemotivat hotărârii, prin prisma cerinţelor imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fapt ce atrage sancţiunea nulităţii/anulării hotărârii atacate.

Omisiunea evocării complete a fondului are drept consecinţă afectarea dreptului la apărare, parte integrantă a principiului fundamental al dreptului la un proces echitabil, aspecte ce au fost evidenţiate şi în cuprinsul cererii de apel, odată cu criticile aduse sentinţei primei instanţe, la momentul învederării jurisprudenţei C.E.D.O. în materie, care a sancţionat această modalitate superficială de motivare a hotărârilor judecătoreşti (a se vedea in acest sens cauza Albina vs. România).

Însăşi motivarea instanţei de apel primeşte un caracter lacunar şi chiar contradictoriu pricinii, aceasta rezumându-se la a se pronunţa în legătură cu aspecte care priveau soluţionarea unei cereri de partaj judiciar, fără să se raporteze la normele de drept substanţial care reprezentau temeiul de drept al acţiunii, schimbând practic cauza juridică a acesteia.

Or, instanţa de apel era ţinută de aceleaşi limite ale învestirii ca şi instanţa de fond, să observe că, în cauză, nu s-a invocat o situaţie de interpretare/apreciere asupra contribuţiei părţilor la dobândirea bunurilor care au făcut obiectui actului de partaj voluntar, nu a fost învestită cu o cerere principală care să ducă la sistarea acestui regim al comunităţii de bunuri şi al partajării acestora, sub aspectul constatării gradului de contribuţie al părţilor, al naturii bunurilor sau a unor drepturi de creanţă în concurs, în principal, ci a fost învestită cu constatarea unor cauze de ineficacitate a acestui act de partaj voluntar, de natuăa a atrage nulitatea acestuia.

Aşadar, instanţa de apel avea obligaţia să analizeze, prin raportare la probaţiunea administrată în cauză, în ce măsură exista sau nu o cauză ilicită a actului juridic şi în ce măsură nu este întrunită situaţia de viciere a consimţământului, din acest punct de vedere, în aprecierea recurentului, fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, relativ la interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 1207 C. civ. şi considerentele deciziei atacate, a învederat eroarea gravă asupra situaţiei juridice, sub aspectul unei pretinse, dar nedovedite, constatări a "contribuţiei intimatei-pârâte", care nu numai că nu a fost demonstrată, dar nici măcar nu a existat în legătură cu edificarea acestei construcţii în condiţiile în care singurul care a făcut dovada executării construcţiei, prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei (facturi, devize achiziţii materiale, proiecte, oferte, etc.) a fost reclamantul, iar nu intimata-pârâtă, care s-a prevalat doar de faptul că procesul-verbal de recepţie s-a încheiat în perioada căsătoriei, extinzându-şi în mod nelegal vocaţia aferentă dreptului de coproprietar devălmaş asupra unui bun imobil, faţă de care nu a avut nicio contribuţie, iar dacă ar fi avut o contribuţie aceasta putea fi valorificată ca un simplu drept de creanţă, practica judiciară fiind constantă şi neechivocă în acest sens.

A apreciat că instanţa de apel a procedat în mod nelegal şi neîntemeiat la o modificare a obiectului acţiunii, denaturând însăşi cauza juridică a acesteia, recurentul neînvestind instanţa cu o acţiune a cărei finalitate să fie reprezentată de "un petit care să pună capăt stării de indivizune prin recunoşterea contribuţiilor personale la dobândirea bunurilor", ci a invocat în circumstanţiere, ca şi mijloace de probe, acele înscrisuri care arătau contribuţia exclusivă la edificarea construcţiei, apte să conducă la consolidarea tezei că bunul în cauză fiind unul propriu, raportat la manoperele dolosive ale pârâtei a fost victima unei erori asupra naturii juridice a acestuia, fiindu-i creată convingerea că acest bun imobil ar reprezenta un bun comun.

Or, cauza juridică a acţiunii a fost constatarea acelor motive de natură a arăta că acest act de partaj voluntar este lovit de nulitate, solicitând anularea acestuia, iar instanţa avea obligaţia să se raporteze exclusiv la existenţa acestor motive şi la a motiva întrunirea sau neîntrunirea acestora şi nu să se rezume la o motivare străină de obiectul cauzei care, de altfel, nu punea în discuţie ca şi capăt de cerere partajarea acestor bunuri, ci privea doar anularea actului de partaj voluntar, subsumat constatării cauzelor de ineficacitate invocate.

A susţinut că instanţa de apel, pe de o parte, nu s-a aplecat asupra cauzei privind vicierea consimţământului, constând în eroarea determinantă asupra naturii juridice a bunului supus partajării, ceea ce impunea implicit o analiză a circumstanţelor încheierii acestuia, a poziţiei subiective a intimatei-pârâte, a normelor juridice aplicabile, în strictă legătură cu caracterul actelor juridice care atestau edificarea construcţiei, cât şi cu privire la caracterul de bun propriu al recurentului, iar pe de alta parte, de a fi observat cauza ilicită a actului juridic contestat, transformat într-un veritabil instrument de eludare a dispoziţiilor legale imperative în materie.

In mod eronat, instanţa de apel a consolidat teza juridică a caracterului de bun comun al imobilului din str. x, fără a observa, aprecia şi interpreta în mod corect prevederile legale care îl excludeau pe acesta din regimul comunităţii legale de bunuri.

De asemenea, un alt temei al acţiunii a fost reprezentat de invocarea cauzei ilicite constând în lipsa obligaţiei de plată a sultei către recurent în scopul echilibrării perfecte a loturilor copartajanţilor, însă motivarea instanţei de apel este subsumată în mod eronat aceluiaşi argument contradictoriu şi străin de natura cauzei, raportandu-se la a invoca, printr-o deturnare a obiectului acţiunii judiciare, acelaşi scop al părţilor de "a pune capăt stării de indiviziune conform contribuţiilor lor la dobândirea bunurilor", fiind evident că nu acesta era obiectul acţiunii judiciare, aşa cum a fost dedus judecăţii în petitul cererii introductive de instanţă.

Cât timp nu s-a pus în discuţie şi constatat gradul de contribuţie al intimatei-pârâte la dobândirea bunurilor din timpul căsătoriei, nu se putea aprecia asupra valorii reale egale sau inegale a loturilor, încât să se aprecieze a priori că ar dispărea obligaţia legală de achitare a sultei, fiind cunoscut şi consacrat că aceeaşi cotă de contribuţie o au foştii soţi la dobândirea tuturor bunurilor în timpul căsătoriei, sens în care, dacă instanţa, în ipoteza imobilului din str. x a statuat că se datorează sulta pentru că "părţile au urmărit să pună capăt stării de indiviziune conform contribuţiilor lor la dobândirea bunurilor", atunci acelaşi scop şi principiu trebuia verificat dacă a fost respectat şi cu privire la imobilul din str. x, neputând ca un soţ să aibă o contribuţie de 50% la dobândirea unui bun imobil şi de 100% la dobândirea altui bun imobil, ambele dobândite de aceiaşi soţi în timpul aceleaşi căsătorii.

Relativ la dispoziţiile art. 1237 C. civ., ce reglementează o particularitate a caracterului ilicit al cauzei, caracter ce se manifestă nu în legătură cu modul intrinsec de formare a contractului, întrucât respectivul contract este valabil încheiat, ci în legătură cu modul extrinsec de raportare a contractului faţă de incidenţa unei norme legale imperative, a apreciat că instanţa de apel nu a observat că ceea ce se punea în discuţie este aspectul că recurentul nu a semnat actul juridic a cărui anulare a solicitat-o "în deplină cunoştinţă de cauză" şi nici nu reiese din cuprinsul motivării cum a ajuns la concluzia că există o egalitate perfectă a valorii bunurilor, care au făcut obiectul partajului voluntar, cât timp nu s-a analizat contribuţia acestora şi nu s-a pus în discuţie partajarea acestor bunuri în cuprinsul acţiunii judiciare pendinte.

Instanţa de apel nu a observat că finalitatea acţiunii judiciare era aceea de a se observa că însuşi actul de partaj a reprezentat instrumentul prin care s-a încercat fraudarea unor norme imperative, fiind consecinţa viciată din punct de vedere substanţial însăşi validitatea operaţiunii juridice în cauză, negotium iuris.

Raportându-se la art. 1236 coroborat cu art. 1237 C. civ., a arătat că dacă în aparenţă actul de partaj a avut ca scop imediat împărţirea bunurilor care constituiau masa partajabilă matrimonială, instanţa de apel trebuia să analizeze şi să se pronunţe asupra scopului mediat, acesta fiind afectat de cauzele de nulitate invocate şi care-i confereau un caracter ilicit, dat fiind că scopul mediat urmărit a fost ca prin acest act juridic, intimata-pârâtă şi-a majorat emolumentul drepturilor patrimoniale rezultate din căsătorie, îmbogăţindu-se fără justă cauză în detrimentul recurentului, ceea ce exclude de plano, calificarea conferită de instanţă ca fiind "un act încheiat în deplină cunoştinţă de cauză""potrivit voinţei lor liber exprimate", atât timp cât cauza juridică a acţiunii era tocmai constatarea unei situaţii de viciere a consimţământului.

Or, recurentul a invocat ca şi temei juridic şi cauză a acţiunii faptul că prin inducerea în eroare a acestuia, a existat o viciere a consimţământului ca şi element esenţial determinant al voinţei contractuale şi cu privire la obiectul contractului de partaj voluntar, fiind indus în eroare cu privire la natura juridică a bunul imobil situat în str. x, bun propriu conform actelor de proprietate şi a menţiunilor/intabulării din cartea funciară şi în evidenţele DGTIL, dar calificat ca fiind bun comun pentru că "procesul-verbal de recepţie a fost eliberat după încheierea căsătoriei reclamantului cu pârâta", dar şi cu privire la lipsa oricărui drept de despăgubire (lipsa sultei) pentru imobilul din str. x pentru că "deţinem doar nuda proprietate".

Acceptând că a primit în integralitatea sa un bun dobândit în timpul căsătoriei se năştea dreptul la dezdăunare al recurentului, care nu putea să îmbrace decât forma sultei, or, în acest caz, lipsa obligaţiei de plată a sultei pentru cota de Vi din dreptul de proprietate asupra imobilului compus din teren, piscină şi construcţie - casa de locuit situat în str. x nu poate fi privită decât ca o dovadă a perfectării unui raport juridic cu încălcarea prevederilor art. 1237 C. civ.

În aceste condiţii, apare evidentă nelegalitatea argumentului instanţei de apel cu privire la faptul că recurentul a urmărit înlăturarea efectelor convenţiei "profitând de o pretinsă eroare cu privire la natura dreptului dobândit de intimata reclamantă cu privire la construcţia situată în str. x, finalizată în cursul căsătoriei cu apelantul reclamant".

Or, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra pretinsei erori cu privire la natura dreptului dobândit de intimata-reclamantă, deşi era o critică adusă sentinţei de fond, nu se regăseşte nicio motivare asupra acestui viciu de consimţământ, pentru a se putea trage concluzia că a analizat în concret dacă a existat sau nu o situaţie de eroare determinantă asimilată viciului de consimţământ.

În aceeaşi măsură, cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor legale în materie (Legea nr. 50/1991), instanţa de apel nu a motivat în ce măsură se poate aprecia că intimata-pârâtă justifică un drept asupra acestui bun imobil şi în ce a constat contribuţia sa, doar dacă instanţa nu a acordat o valenţă absolută şi nu una relativă prezumţiei comunităţii de bunuri, fără a aprecia asupra faptului că recurentul a făcut dovada răsturnării şi a acestei prezumţii.

Cu nesocotirea prevederilor art. 565 C. civ., instanţa de apel a interpretat eronat situaţia juridică aferentă imobilului situat în Ploieşti, judeţul Prahova, sub aspectul calităţii de proprietar tabular, cu titlu de bun propriu, asupra cotei indivize de 1/2 din acesta ceea ce ar fi exclus a priori orice apreciere asupra pretinsului caracter de bun comun asupra acestei cote în condiţiile în care actele care au stat la baza autentificării actului de partaj voluntar, respectiv extrasul de carte funciară de autentificare şi certificatul fiscal eliberat de către Direcţia de Taxe şi Impozite Locale, indicau ca unici proprietari ai imobilului construcţie din str. x pe recurent şi pe fratele său, fiecare dintre aceştia deţinând câte o cotă indiviză de Vi din imobilul compus din teren în suprafaţă de 655/793 m.p. şi CI Locuinţă Se = 210,33 mp şi Su desf = 353,32 m.p., iar edificarea construcţiei s-a realizat de către cei 2, cu resursele financiare exclusive şi ale părinţilor lor, nu în baza unui contract de construire, ci în regie proprie, existând acte doveditoare în acest sens la dosarul cauzei.

În cuprinsul procesului-verbal în discuţie au fost menţionaţi ca investitori A. şi B. privind lucrarea executată în regie proprie, iar fosta sa soţie, intimata-pârâtă C., nu a atacat acest act administrativ, acceptând această realitate de fado şi de iure.

Nelegalitatea deciziei instanţei de apel rezidă şi din faptul încălcării prevederilor art. 9 din Regulamentul de recepţie a lucrărilor şi prin interpretarea eronată a prevederilor art. 37 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, critică dedusă judecăţii în faza apelului, însă omisă a fi analizată, în aceeaşi modalitate superficială, instanţa de apel acceptând mutatis mutandis considerentele instanţei de fond, fără a analiza pe fond legalitatea şi temeinicia acestora.

Reliefând împrejurările care au determinat semnarea procesului-verbal după momentul finalizării efective a tuturor lucrărilor menţionate în autorizaţia de construire, recurentul a precizat că procesul-verbal de recepţie nu are caracter constitutiv de drepturi, ci consfinţeşte doar din punct de vedere tehnic faptul că exercitarea dreptului de a construi aferent autorizaţiei de construire a fost una conformă, fiind întrunită astfel condiţia necesară intabulării dreptului de proprietate în favoarea beneficiarului autorizaţiei.

Recepţia lucrărilor, chiar efectuată în timpul căsătoriei nu are valoarea unui act translativ sau constitutiv de drepturi în favoarea altor persoane decât a acelor care apar ca titulari ai investiţiei şi beneficiari ai autorizaţiei, aspect care, dacă ar fi fost coroborat cu toate înscrisurile care demonstrau că acest bun a fost edificat prin eforturile noastre exclusive, fără nicio contribuţie din partea intimatei-pârâte, ar fi putut duce la concluzia că acest bun nu poate fi afectat de regimul comunităţii de bunuri, cu privire la cota indiviza de 1/2 a recurentului.

A arătat că autorizaţia de construire dă naştere dreptului de natură administrativă de a edifica o construcţie, precizându-se felul construcţiei, configuraţia acesteia, materialul din care va fi edificată, durata executării lucrărilor şi alte elemente, dar modul de dobândire al dreptului de proprietate asupra construcţiei excedează şi nu face obiectul unei autorizaţii de a executa lucrări. Concordanţa dintre persoana care are dreptul de a construi şi persoana căreia i se eliberează autorizaţia de construire face să se aprecieze că autorizaţia de construire constituie titlu pentru autorul construcţiei, deşi, în realitate, dreptul de a construi este cel care fundamentează dreptul de proprietate asupra construcţiei ce se va edifica şi nu autorizaţia de construire, al cărei obiect este de a da naştere dreptului de a executa lucrări de construcţie.

În principiu, faptul edificării unei construcţii de către proprietarul terenului dă naştere unor prezumţii relative, respectiv: prezumţia că lucrările sunt executate de către proprietarul terenului, pe cheltuiala sa; prezumţia că proprietarul terenului este şi proprietarul lucrărilor efectuate; prezumţia că proprietarul terenului va dobândi dreptul de proprietate asupra lucrării efectuate din momentul începerii executării, pe măsura realizării sale.

Instanţa de apel a ignorat faptul că legiuitorul nu atribuie procesului-verbal la terminarea lucrărilor/procesului-verbal parţial semnificaţia juridică a momentului dobândirii dreptului de proprietate asupra construcţiei la data încheierii procesului-verbal, ca o excepţie de la prevederile art. 577 alin. (2) C. civ.

Procesul-verbal la terminarea lucrărilor are importanţă doar în contextul dispoziţiilor Legii nr. 50/1991, atestând faptul că o construcţie a fost edificată în conformitate cu dispoziţiile unei autorizaţii de construire şi în termenul de valabilitate al acesteia.

Aşadar, activitatea de edificare sau desfiinţare a construcţiilor trebuie să se supună rigorilor legii, iar regimul legal al acestora nu are legătura cu ocrotirea dreptului de proprietate şi nu poate duce la constituirea unui drept în patrimoniul altei persoane, cu excepţia acelora prevăzuţi ca investitori/beneficiari ai autorizaţiei de construire.

A fost nesocotit faptul că dovada dreptului de proprietate este asigurată prin titlul de proprietate asupra terenului, unit cu dovada edificării şi cu prezumţia de proprietate prevăzută, după caz, de art. 492 şi art. 579 alin. (1) din C. civ. de la 1864.

Un eventual act de înstrăinare a construcţiei nu ar putea fi perfectat fără înregistrarea fiscală a acesteia, pe baza căreia se eliberează certificatul de atestare fiscală, în condiţiile art. 159 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, în caz contrar fiind nul de drept, astfel cum prevede în mod expres alin. (6) al aceleiaşi norme, or, la data perfectării actului de partaj intimata-pârâtă nu figura ca şi proprietar al cotei de 1/2 din imobilul înstrăinat, actul de partaj fiind deci nul şi din acest punct de vedere

A susţinut că hotărârea criticată în faţa instanţei de apel a fost pronunţată cu nesocotirea prevederilor C. civ. (în vigoare la data autentificării actului de partaj) conform căruia, în ceea ce priveşte dreptul de proprietate asupra construcţiei atunci când aceasta este realizată de proprietarul terenului sau de orice altă persoană care are dreptul de a construi, acesta se naşte în favoarea proprietarului imobilului sau a titularului dreptului de a construi din momentul începerii lucrării, pe măsura realizării ei, dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel [art. 577 alin. (2) C. civ..], însă instanţa de apel nu a apreciat incidenţa acestor prevederi legale.

A invocat interpretarea eronată a prevederilor art. 1206 - art. 1207 C. civ., în sensul în care recurentul, în calitate de parte cocontractantă a actului de partaj voluntar, la momentul încheierii contractului, s-a aflat într-o eroare esenţială de natură a-i permite să poată cere anularea acestuia, fiind demonstrat că cealaltă parte cocontractantă ştia sau, după caz, trebuia să ştie (prezumţie întărită de calitatea de avocat, profesionist în sensul legii civile a intimatei-pârâte şi de răspunsul acesteia la interogatoriul administrat în faţa instanţei de fond) că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului, acesta fiind de natură a-i spori intimatei-pârâte drepturile patrimoniale rezultând din regimul comunităţii de bunuri, cât şi o îmbogăţire injustă, prin obţinerea unei cote dintr-un bun asupra căruia nu avea nicio vocaţie utilă şi concretă.

Eroarea, viciu de consimţământ, presupune existenţa consimţământului care, însă, din cauza premiselor false în cunoaşterea realităţii este viciat, adică partea a înţeles să încheie convenţia de vânzare-cumpărare, însă, a avut în vedere anumite calităţi ale obiectului prestaţiei (caracterul de bun comun) [art. 954 alin. (1) C. civ..] ori a vizat anumite calităţi esenţiale ale cocontractantului [art. 954 alin. (2) C. civ..], care în realitate nu există.

Anularea actului nu i-ar cauza niciun prejudiciu intimatei-pârâte în condiţiile în care contribuţia sa la edificarea construcţiei din str. x poate fi dovedită (daca există), iar în ceea ce priveşte lipsa sultei pentru transferul dreptului de proprietate asupra cotei de 1/2 din imobilul din str. x, dacă nuda proprietate nu dă dreptul renunţătorului la a primi o sultă, atunci acest transfer gratuit urmează să fie menţinut în faţa oricărui notar public sau în faţa oricărei instanţe de judecată, or, niciodată nu a fost intenţia recurentului să facă liberalităţi sau acte dezinteresate în relaţia cu intimata-pârâtă în cuprinsul actului de partaj voluntar.

Dacă s-ar fi antamat o astfel de situaţie sau indusă teza caracterului gratuit/transferului gratuit, atunci acesta trebuia stipulat expres, existând obligaţia legală a precizării unei astfel de situaţii, orice prezumţie sau opinie contrară fiind neavenită şi nepermisă, tocmai datorită naturii şi caracterului unui act de liberalitate, care, însă, nu a existat niciodată şi nu a fost intenţia părţilor de a se manifesta în acest sens.

Chiar dacă eroarea în care a fost indus este nescuzabilă "această culpă sau această eroare nu poate înlătura viciul de care este atins actul" câtă vreme autentificarea sa s-a făcut cu nesocotirea menţiunilor din cartea funciară a imobilului, carte funciară în care figura ca şi coproprietari, în cote de V2 fiecare, doar recurentul şi fratele său, conferă caracter nelegal actului juridic în cauză, nesancţionat de niciuna din instanţele de fond.

În privinţa cauzei ilicite, ambele instanţe au omis să se pronunţe asupra criticii principale aduse actului de partaj, respectiv autentificarea lui cu nesocotirea extrasului de carte funciară şi a menţiunilor din certificatul fiscal, ambele carenţe atrăgând nulitatea absolută a actului menţionat.

Susţinerea că "menţiunea din cartea funciară este supusă rectificării" fără ca o astfel de rectificare să fi fost făcută anterior autentificării actului de partaj constituie doar o scăpare sau o eroare de judecată a instanţei şi nu un fundament sau o motivare sustenabilă a deciziei atacate.

Consimţământul recurentului a fost viciat şi atunci când nu s-a stabilit o sultă pentru transferul cotei de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului compus din teren şi construcţie situat în str. x, motivat de faptul că "nuda proprietate nu dă dreptul la sultă", teză juridică eronată.

A arătat că referirile la administrarea probei cu interogatoriu propus de intimata-pârâtă au avut drept scop conturarea situaţiei de fapt şi a circumstanţelor care au permis ca pornind de la premise de facto eronate să creeze eroarea de drept, faţă de care este chemată instanţa de recurs să-şi exercite controlul judiciar de legalitate; a aprecia contrar acestei situaţii, ar însemna să fie golit de conţinut emolumentul dreptului la apărare, ca şi corolar al dreptului la un proces echitabil, cu consecinţa afectării acestuia, ca devenind din unul efectiv real ce impune consistenţă şi recunoaştere deplină, în unul iluzoriu.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 18 iulie 2022, prin poştă, în termen legal, intimata-pârâtă C. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

A precizat că argumentaţia recurentului-reclamant nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi nici în alte motive de casare, în sensul în care vizează sub aparenţa de nelegalitate aspecte de netemeinicie a deciziei atacate.

A apreciat că hotărârea instanţei de apel este corect şi complet motivată în raport cu natura cauzei, iar normele de drept material incidente în speţă au fost respectate, respectiv aplicate cu prilejul soluţionării apelului.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 06 decembrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 3214 din 16 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 21 martie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurentul a susţinut că instanţa de apel avea obligaţia de a se pronunţa strict asupra aspectelor care impuneau analizarea cauzei ilicite şi a motivului de nulitate invocat aferent erorii viciu de consimţământ reclamate, Înalta Curte constată că în cauză nu se verifică incidenţa acestuia, criticile formulate de recurentul reclamant în acest sens fiind nefondate.

Textul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., care se referă la situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Înalta Curte reţine că, din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Din economia textului citat reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.

Motivarea hotărârii este esenţială pentru orice proces, constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi presupune, aşadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluţia adoptată, condiţie care, în speţa de faţă, este îndeplinită.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Invocând acest caz de casare, în speţă, recurentul susţine că instanţa de apel a analizat într-o manieră lapidară şi contradictorie criticile deduse judecăţii întrucât s-a rezumat la a se pronunţa în legătură cu aspecte care priveau soluţionarea unei cereri de partaj judiciar, fără să se raporteze la normele de drept substanţial care reprezentau temeiul de drept al acţiunii, respectiv, fără a analiza cauza ilicită şi motivul de nulitate invocat referitor la eroarea viciu de consimţământ, şi fără a arăta motivat în ce măsură aceste cauze de ineficacitate a actului juridic contestat se regăsesc sau nu în prezenta cauză.

Recurentul consideră că, făcând referiri ample la chestiuni care ţin de soluţionarea unei acţiuni de partaj, instanţa de apel a modificat, practic, obiectul şi cauza acţiunii deduse judecăţii, deşi nu fusese învestită cu o acţiune a cărei finalitate să fie reprezentată de un petit care să pună capăt stării de indiviziune prin recunoaşterea contribuţiilor personale ale părţilor la dobândirea bunurilor.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel - determinate de ceea ce s-a apelat, precum şi de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă - a răspuns criticilor susţinute de reclamant prin motivele de apel, verificând stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Instanţa de apel a analizat legalitatea şi temeinicia sentinţei primei instanţe prin prisma condiţiilor de valabilitate ale contractului de partaj contestat, menţinând soluţia de respingere a pretenţiilor deduse judecăţii după ce a verificat ea însăşi, raportat la criticile formulate de reclamant, atât consimţământul, ce ar fi fost manifestat din eroare, cât şi cauza, despre care reclamanţii au susţinut că ar fi avut caracter ilicit.

În urma acestei analize, instanţa a constatat, pe de o parte, că niciunul dintre cei doi reclamanţi nu a fost victima vreunei erori cu privire la natura de bun comun sau propriu a dreptului de proprietate asupra cotei de 1/2 din construcţia situată în strada x nr. 15, fiecare dintre aceştia manifestându-şi voinţa în mod liber şi în cunoştinţă de cauză, iar, pe de altă parte, că actul de partaj a avut o cauză licită şi morală.

Argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată. Instanţa de apel a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situaţia de fapt din speţă, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar.

Este adevărat că instanţa de apel a reţinut că intenţia părţilor, la momentul încheierii actului a cărui nulitate se invocă, a fost aceea de a partaja, de a pune capăt stării de indiviziune în care se aflau, acestea având în vedere contribuţia intimatei-pârâte la edificarea construcţiei situată în str. x, construcţie care, deşi plasată pe terenul coproprietatea apelanţilor-reclamanţi, aşa cum a recunoscut şi apelantul-reclamant A., la data încheierii căsătoriei, nu fusese finalizată, chiar dacă era ridicată, acoperită şi închisă (la roşu), împrejurare faţă de care a constatat că nu mai poate proceda la aprecierea pe bază de probatorii a acestor contribuţii şi a valorii bunurilor partajate, acesta fiind, în fapt, scopul demersului judiciar al apelantului-reclamant.

Cu toate acestea, nu se poate concluziona în sensul că instanţa ar fi modificat obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, aceasta nefăcând nimic altceva decât să constate că, în realitate, prin demersul judiciar întreprins, reclamanţii, pretinzând o presupusă eroare de fapt şi o cauză ilicită, încearcă să înlăture efectele contractului pe care l-au semnat în deplină cunoştinţă de cauză.

Instanţa de apel şi-a însuşit argumentele judecătorului fondului cu privire la consimţământ, raportându-se la prevederile art. 1207 C. civ., şi a confirmat teza referitoare la caracterul de bun comun al imobilului în litigiu, interpretând şi aplicând în mod corect dispoziţiile legale în raport de care acesta a fost inclus în masa bunurilor partajabile, imobilul fiind supus regimului comunităţii legale de bunuri. Cu referire la pretinsa cauză ilicită, instanţa de apel a reţinut, în acord cu opinia primei instanţe, că lipsa obligaţiei de plată a sultei către apelantul reclamant, pentru o pretinsă echilibrare perfectă a loturilor, nu reprezintă o încălcare a dispoziţiilor legale şi nu justifică reţinerea cauzei ilicite şi nici incidenţa dispoziţiilor art. 11237 C. civ., câtă vreme scopul urmărit de părţi la încheierea actului de partaj a fost acela de a pune capăt stării de indiviziune conform contribuţiei lor la dobândirea bunurilor.

Rezultă cu evidenţă din cele mai sus reţinute că instanţa de apel a analizat susţinerile reclamanţilor, luând în considerare toate aspectele esenţiale ale cauzei şi răspunzând criticilor formulate de aceştia, susţinerile în sens contrar formulate de recurent fiind nefondate.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanţa de apel nu i-a analizat punctual criticile şi susţinerile referitoare la cauza ilicită şi la vicierea consimţământului, recurentul îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de concluzia la care a ajuns instanţa cu privire la pretenţiile deduse judecăţii şi faţă de modul în care aceasta a analizat şi a interpretat situaţia de fapt, or, aceste chestiuni nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui caz de casare.

Înalta Curte reaminteşte că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile.

Însuşindu-şi soluţia primei instanţe precum şi argumentele care o susţin, Curtea de apel a indicat, la rândul său, cu respectarea cerinţelor prevăzute de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., mai sus indicat, propriile motive pe care se întemeiază soluţia, împrejurarea că această motivare este foarte concisă neputând conduce la concluzia că decizia este nemotivată în sensul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.

Or, în condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că nu se justifică reţinerea niciunei cauze de ineficacitate a actului de partaj contestat, nu se poate discuta despre absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată. Pe de altă parte, faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.. Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esenţă, de conţinut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, condiţii care, în cauza de faţă, sunt îndeplinite.

În jurisprudenţa CEDO s-a arătat în mod constant că motivarea hotărârii este un element esenţial al dreptului părţii la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia, Hotărârea din 11 ian. 2000) şi că noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părţilor, această obligaţie presupune, totuşi, ca partea interesată să poată aştepta un răspuns specific şi explicit la mijloacele decisive pentru soluţionarea procedurii în cauză (CEDO, Cauza Albina contra România, Hotărârea din 28.04.2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România, Hotărârea din 8 iunie 2006).

Aşadar, chiar dacă motivarea hotărârii recurate în cauza de faţă nu este deosebit de laborioasă, Înalta Curte constată că aceasta întruneşte exigenţele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., prezentând cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază.

În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susţinerile subsumate de reclamant motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, cazul de casare astfel invocat nefiind incident în cauză şi nejustificând solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Nu pot fi primite nici criticile subsumate de reclamant celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., critici în cadrul cărora a invocat interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1207 şi 1237 C. civ.

În concret, prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanţii au invocat inducerea lor în eroare de către pârâtă cu privire la calitatea de bun comun a cotei de 1/2 din construcţia din str. x, împrejurare pe care o consideră ca fiind esenţială, întrucât în absenţa acesteia partajul bunului respectiv nu ar fi avut loc.

Potrivit art. 1206 alin. (1) C. civ., consimţământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violenţă.

Cu privire la eroare, art. 1207 C. civ. prevede că partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esenţială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte ştia sau, după caz, trebuia să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului.

Din art. 1207 alin. (2) C. civ. rezultă că eroarea este esenţială dacă falsa reprezentare cade asupra: naturii sau obiectului actului juridic ce se încheie (error in negotium), în sensul că o parte crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede că încheie un alt act juridic; identităţii fizice a obiectului prestaţiei (error in corpore), în sensul că una dintre părţi crede că tratează cu privire la un anumit bun, iar cealaltă parte are în vedere un alt bun; supra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in personam).

Pentru ca falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic să fie viciu de consimţământ, trebuie întrunite cumulativ două cerinţe (condiţii): elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor (determinant) pentru încheierea actului juridic, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul juridic respectiv nu s-ar fi încheiat; în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, cu titlu oneros, este necesar ca partea cocontractantă să fi ştiut ori să fi trebuit să ştie că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este esenţial (hotărâtor) pentru încheierea actului juridic civil respectiv.

Prima cerinţă, referitoare la caracterul determinant pentru încheierea actului juridic civil al elementului fals reprezentat se apreciază în practică, de regulă, după un criteriu subiectiv, adică în concret, de la caz la caz, în raport de experienţa de viaţă, de pregătirea şi de alte date care îl privesc pe cel aflat în eroare, putându-se recurge şi la un criteriu abstract, anume comportamentul oricărei persoane într-o situaţie similară.

În acest sens, art. 1208 alin. (1) C. civ. prevede că actul juridic "nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligenţe rezonabile". Prin urmare, legiuitorul a înţeles să impună şi celui care cere anularea o conduită rezonabilă la încheierea actului, în sensul ca eroarea invocată să nu fie imputabilă ignoranţei, pasivităţii sau lejerităţii acestuia.

Cât priveşte cea de-a doua cerinţă, aceasta este justificată de necesitatea asigurării stabilităţii circuitului civil, certitudinii operaţiunilor juridice care intervin în acest circuit, fiindcă altfel cealaltă parte s-ar vedea expusă abuzurilor cocontractantului său, care ar putea obţine cu mai multă uşurinţă desfiinţarea actului juridic.

În speţă, instanţele de fond au apreciat că, în condiţiile în care reclamanţii cunoşteau profesia pârâtei (avocat) precum şi presupusa relaţie pe care aceasta o avea cu notarul public care a autentificat actul, erau datori să se informeze suplimentar, simpla consultare a unui alt profesionist fiindu-le la îndemână.

Pe de altă parte, s-a avut în vedere poziţia neechivocă exprimată de reclamantul A. care a arătat în mod explicit că, deşi a apreciat încă de la momentul semnării contractului că a fost indus în eroare, a fost, totuşi, de acord cu încheierea acestuia, pentru că fosta soţie i-ar fi pus unele condiţii cu privire la divorţ.

În raport de aceste împrejurări, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reţinut neîndeplinirea în cauză a cerinţelor art. 1207 C. civ. şi, prin urmare, inexistenţa erorii ca viciu de consimţământ, susţinerile în sens contrar formulate de recurentul reclamant prin motivele de recurs fiind neîntemeiate.

Încercând să acrediteze ideea caracterului de bun propriu al cotei de 1/2 din dreptul de proprietate asupra construcţiei din strada x nr. 5, recurentul readuce în discuţie chestiuni de fapt şi critici de netemeinicie care au fost invocate şi în etapa apelului, însă acestea nu pot face obiect de analiză pentru instanţa de control judiciar întrucât excedează cadrului restrictiv în limitele căruia poate fi cenzurată legalitatea deciziei atacate, aşa cum sunt acestea stabilite prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Situaţia de fapt, aşa cum a rezultat din probatoriul administrat şi cum a fost reţinută de instanţele de fond nu mai poate fi schimbată.

Or, aşa cum însuşi reclamantul A. a afirmat, la data încheierii căsătoriei cu pârâta, construcţia în litigiu era doar ridicată la roşu, iar nu finalizată, procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor fiind încheiat la 3 ani de la căsătorie, respectiv la 18.04.2005, şi înainte de desfacerea acesteia.

În raport de aceste aspecte de fapt, în mod corect instanţele de fond au reţinut calitatea de bun comun a construcţiei, în conformitate cu prevederile art. 30 şi 31 din Codul familiei, dreptul de proprietate asupra acesteia fiind dobândit nu pe data încheierii contractului de construire, ci pe data predării - preluării locuinţei, aşa cum în mod expres prevăd şi dispoziţiile art. 37 alin. (2) din Legea 50/1991, în forma în vigoare la 18.04.2005.

De altfel, calificarea de bun comun a fost reţinută şi în actul de sistare a comunităţii de bunuri, act care nu a fost contestat, efectele sale nefiind înlăturate.

Din această perspectivă, apar ca fiind vădit neîntemeiate criticile formulate prin motivele de recurs relative la caracterul de bun propriu sau comun al construcţiei, astfel că acestea vor fi înlăturate, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nefiind incident nici sub acest aspect.

Cât priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 565, 492, 577 şi 579 C. civ., Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi reţinută, normele de drept material la care recurentul face trimitere nefiind incidente în cauză faţă de obiectul concret al pretenţiilor deduse judecăţii, astfel că susţinerile recurentului nu necesită nicio analiză suplimentară.

Cu referire la cauza ilicită, prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au susţinut că aceasta rezultă din omisiunea stabilirii unei obligaţii de plată a sultei în sarcina pârâtei, pentru cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului, omisiune ce nu poate fi privită decât ca o dovadă a perfectării unui raport juridic cu încălcarea prevederilor art. 1237 C. civ.

Instanţele de fond au apreciat, însă, că lipsa obligaţiei de plată a sultei pentru echilibrarea perfectă a loturilor copartajanţilor nu reprezintă o încălcare a dispoziţiilor legale, întrucât nu există nicio normă legală imperativă, în sensul ca, la partaj, loturile să fie egale valoric,

Instanţa de apel a mai reţinut că nu se poate vorbi despre incidenţa dispoziţiilor art. 1237 C. civ. câtă vreme, la încheierea actului juridic, scopul părţilor a fost acela de a pune capăt stării de indiviziune conform contribuţiilor lor la dobândirea bunurilor, respectiv având în vedere valoarea bunurilor, astfel cum ei înşişi au apreciat-o, iar acestea şi-au manifestat voinţa în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la contribuţiile lor şi la valoarea bunurilor partajate.

Pe calea prezentului recurs, reclamantul susţine că actul de partaj astfel încheiat este lovit de nulitate, în raport de dispoziţiile art. 1236 şi 1237 C. civ., întrucât scopul mediat urmărit de pârâtă a fost acela de a-şi majora emolumentul drepturilor patrimoniale rezultate din căsătorie, îmbogăţindu-se fără justă cauză în detrimentul recurentului.

Pe de altă parte, consideră că actul este nul pentru cauză ilicită şi pentru că autentificarea lui s-a făcut cu nesocotirea extrasului de carte funciară şi a menţiunilor din certificatul fiscal.

Criticile sunt nefondate.

Potrivit art. 1236 C. civ., cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice iar, potrivit art. 1237 C. civ., cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative.

Rezultă din cuprinsul dispoziţiilor legale citate că frauda la lege reprezintă acea operaţiune prin care, la întocmirea unui act juridic, în scopul eludării unor norme legale imperative, sunt uzitate alte norme legale, prin deturnarea acestora din urmă de la scopul în care au fost edictate de legiuitor.

Din punct de vedere structural, frauda la lege conţine două elemente: un element obiectiv (exterior), constând în mijloacele aparent legale care sunt utilizate şi un element subiectiv, care rezidă în intenţia de eludare ori de sustragere de la norma legală aplicabilă. Prin urmare, simpla încălcare a prevederilor legale nu reprezintă fraudă la lege, ci este necesar să se facă dovada faptului că părţile au acţionat de conivenţă pentru a eluda prevederile legale şi dovada utilizării unui mijloc/mecanism fraudulos prin care au fost eludate prevederi legale imperative.

Sarcina probei cu privire la existenţa unei fraude la lege îi revine reclamantului, acesta neputându-se baza pe simple afirmaţii, ci este necesar să facă dovada atât a intenţiei pârâtei de a frauda legea, cât şi a procedeului fraudulos prin care au fost eludate prevederi imperative ale legii.

Or, în speţă, reclamantul nu a demonstrat această ipoteză.

În acord cu opinia instanţelor de fond, Înalta Curte constată că în prezenta cauză nu se poate reţine existenţa unei fraude la lege atât timp cât nu există nicio prevedere legală imperativă care să impună partajarea bunurilor comune dobândite de părţi în timpul căsătoriei în loturi perfect egale şi obligaţia de a se stabili sulta în sarcina părţii care a primit bunuri de o valoare mai mare decât cota care îi revenea. În virtutea principiului libertăţii contractuale, dacă partajul în natură este posibil, chiar dacă loturile sunt inegale, instanţa nu poate, fără consimţământul copărtaşilor, să recurgă la o altă modalitate de împărţeală. Or, câtă vreme părţile şi-au partajat bunurile prin bună învoială, conform contribuţiilor lor la dobândirea bunurilor şi având în vedere valoarea bunurilor, astfel cum ele au apreciat-o, nu se poate reţine cauza ilicită a actului contestat, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu a făcut nici dovada intenţiei pârâtei de a frauda legea.

Recurentul a semnat actul juridic a cărui anulare a solicitat-o "în deplină cunoştinţă de cauză", actul de partaj neputând fi calificat ca reprezentând instrumentul prin care s-a încercat fraudarea unor presupuse norme imperative, aşa cum se susţine.

Drept urmare, nu subzistă motivul invocat de recurent, relativ la cauza ilicită a actului juridic.

Cât priveşte nesocotirea extrasului de carte funciară şi a menţiunilor din certificatul fiscal, Înalta Curte apreciază că aceasta nu poate constitui o cauză de nulitate a actului de partaj întrucât menţiunile din cartea funciară nu au avut la bază datele rezultate din procesul-verbal de predare primire a locuinţei şi nici prevederile art. 37 alin. (2) din Legea 50/1991, aceste erori putând fi rectificate, însă, în procedura prevăzută de lege.

Pentru aceste considerente, reţinând că nu există motive care să justifice casare deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 3214 din data de16 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Având în vedere prevederile art. 453 C. proc. civ., precum şi culpa procesuală a recurentului, va obliga pe recurentul-reclamant A. la plata către intimata-pârâtă C. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.975 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 3214 din data de 16 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata către intimata-pârâtă C. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.975 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 mai 2023.