Delictual claim for real estate overvaluation: objective start of statute of limitations bars recovery despite later notification

Şedinţa publică din data de 16 mai 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 21 septembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.008.897 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea 1.748.922 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din data de 1 iunie 2009 întocmit de către A. S.R.L în dosarul nr. x C. civ. şi valoarea de 740.025 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren în suprafaţă de 650 m.p. şi construcţie demolată, situate în municipiul Bucureşti, str. x, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii.

În drept cererea a fost întemeiată pe instituţia răspunderii civile delictuale.

Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei, respingerea acţiunii ca neîntemeiate.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 442 din data de 24 martie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune şi a respins cererea privind pe reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca fiind prescrisă.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia nr. 1730 A din data de 17 noiembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei tribunalului ca nefondat.

I.4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1730A din data de 17 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021, a declarat recurs, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

I.5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 26 ianuarie 2023, sub nr. x/2021.

I.6. Motivele de recurs

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la curtea de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripţia extinctivă.

Astfel, a arătat că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie este cel mai târziu momentul soluţionării contestaţiei formulate de intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei Curţii de Conturi, astfel cum a stabilit şi prima instanţă.

În opinia recurentului-reclamant, faţă de interpretarea dispoziţiilor legale aplicabile în materia prescripţiei dreptului la acţiune dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă într-o decizie de speţă (decizia civilă nr. 513 din data de 7 martie 2019), în mod eronat instanţa de apel a apreciat că momentul obiectiv de la care ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al pronunţării sentinţei civile nr. 2767 din data de 17 octombrie 2014, în dosarul nr. x/2014, hotărâre prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, contestaţia promovată de intimata-pârâtă din prezenta cauză împotriva încheierii nr. 18 din data de 10 martie 2014 şi a deciziei nr. 10/2013, emise de Curtea de Conturi.

A apreciat că argumentele instanţei de control judiciar, vizând stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii prescripţiei, de la data pronunţării sentinţei menţionate, nu satisfac cerinţele normei materiale - art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât, de la momentul indicat de instanţa de apel nu se putea stabili nici măcar existenţa pagubei, întinderea acesteia fiind realizată, ca urmare a executării, de către preşedintele intimatei-pârâte a măsurii care viza "verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 şi expertizarea si reevaluarea imobilelor în concordanţă cu standardele internaţionale de evaluare".

A învederat că măsurile dispuse prin decizia nr. 10/2013 a Curţii de Conturi, a căror legalitate a fost validată prin sentinţa civilă nr. 2767 din data de 17 octombrie 2014 vizau, într-o primă etapă, verificarea conformării sau nu a rapoartelor iniţiale de evaluare la standardele internaţionale de evaluare şi doar în măsura în care erau identificate rapoarte neconforme, urma să se demareze o nouă evaluare pentru a se putea stabili întinderea prejudiciului.

Recurentul-reclamant a subliniat că, la data pronunţării sentinţei nr. 2767/2014 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, nu se putea afirma că raportul de evaluare nr. x din data de 1 iunie 2009, întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC, respecta rigorile impuse de standardele internaţionale de evaluare, motiv pentru care, la momentul pronunţării acestei sentinţe nu se putea vorbi de existenţa unui prejudiciu.

A menţionat că argumentele sale sunt confirmate chiar prin decizia nr. 10/2013 a Curţii de Conturi, în sensul că la subcapitolul B - Abateri de la legalitate şi regularitate care nu au determinat producerea unor prejudicii -, la subpunctul B3, a fost analizată nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării.

Recurentul-reclamant a subliniat că, nici la momentul emiterii decizie nr. 10/2013 a Curţii de Conturi şi nici la cel al pronunţării de către curtea de apel a sentinţei civile nr. 2767 din data de 17 octombrie 2014, nu se putea vorbi despre existenţa unei pagube, întrucât nu se stabilise dacă raportul de evaluare era sau nu conform cu standardele internaţionale de evaluare.

A mai arătat şi că nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu conduce în mod necesar la o supraevaluare a imobilului în discuţie, iar, în absenţa unei supraevaluări nu se poate reţine existenţa unui prejudiciu.

Totodată, a susţinut şi că nu ar fi dus la stabilirea existenţei pagubei nici auditarea activităţii intimatei-pârâte de către minister, întrucât întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea procedurii care presupune: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR, a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, ca urmare a acestei activităţi, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare; reevaluarea de către un expert evaluator, autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa anterioară, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

A învederat că a arătat în faţa instanţelor anterioare că, din analiza circumstanţelor cauzei, se disting următoarele raporturi de prepuşenie: cel născut între intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori, precum şi cel dintre aceasta şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză.

A apreciat că este relevant faptul că, la momentul indicat de instanţa de control judiciar, anume la data pronunţării sentinţei civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014, nu cunoştea şi nici nu ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte existenţa prejudiciului şi cu atât mai puţin, întinderea acestuia.

Totodată, a apreciat că, în mod eronat se arată în considerentele deciziei recurate că a susţinut că "prin cunoaşterea pagubei trebuie să se înţeleagă cunoaşterea întinderii prejudiciului, or, la momentul indicat de prima instanţă paguba nu putea fi cunoscută, câtă vreme reevaluarea a avut loc ulterior, tocmai în baza deciziei Curţii de Conturi".

Recurentul-reclamant a susţinut că era în imposibilitatea de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţă, întrucât aceasta a fost stabilită atât sub aspectul existenţei, cât şi al întinderii ei, doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma B. S.R.L.

A arătat că, în lipsa acestui raport, nu s-ar fi putut cunoaşte existenţa pagubei, întrucât, atât timp cât al doilea raport nu ar fi stabilit o valoare mai mică decât cea stabilită de primul raport, nu s-ar fi putut vorbi de existenţa unui prejudiciu, iar, dacă în lipsa celui de-al doilea raport nu s-ar fi putut cunoaşte nici existenţa pagubei, este evident că nu se putea cunoaşte nici întinderea acesteia.

Ca atare, recurentul-reclamant a apreciat că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de data de 19 ianuarie 2021, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021, emisă de intimata-pârâtă, prin care a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaţionale de evaluare.

Subsumat, de asemenea, motivului de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 6 alin. (4) C. civ., întrucât a aplicat, în aceeaşi cauză, atât Decretul nr. 167/1958, cu privire la momentul "de la care începe să curgă termenul de prescripţie", cât şi noul C. civ., cu privire la celelalte aspecte legate de prescripţia extinctivă.

Totodată, a mai arătat şi că, din considerentele şi dispozitivul deciziei în interesul legii nr. 1 din data de 17 aprilie 2014, rezultă cu claritate că prescripţia extinctivă, într-o anumită cauză, este în întregime supusă "dispoziţiilor legale care au instituit-o", prin urmare, nefiind posibilă aplicarea, în aceeaşi cauză, atât a Decretului nr. 167/1958, cât şi a noului C. civ.

În opinia recurentului-reclamant, acest aspect este încadrabil şi în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât contrazice decizia în interesul legii anterior menţionată, fiind astfel încălcate prevederile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., referitoare la efectele deciziei în interesul legii, potrivit cărora, "dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României".

I.7. Apărările formulate în cauză

În data de 20 februarie 2023, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A arătat că, indiferent de momentul de început al termenului de prescripţie (înainte sau după intrarea în vigoare a C. civ.), dispoziţiile legale prevăd aceeaşi soluţie, astfel: termenul este de 3 ani - potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958:

"Termenul întocmit prescripţiei este de 3 ani"; conform art. 2517 C. civ.:

"Termenul prescripţiei este de 3 ani dacă legea nu prevede un alt termen." -, iar acesta curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea - potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958:

"Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea"; în conformitate cu art. 2528 alin. (1) C. civ.:

"Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Totodată, a apreciat că în mod corect instanţa de apel, raportându-se la decizia în interesul legii nr. 19/2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a constatat că nu se poate reţine că termenul de prescripţie a început să curgă în anul 2021 (adresa nr. x din data de 18 ianuarie 2021).

A mai arătat şi că partea adversă a înţeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speţă similară, prin decizia civilă nr. 862A din data de 31 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021 - potrivit considerentelor acestei decizii, chiar dacă ne raportăm la momentul obiectiv ori la cel subiectiv, termenul de prescripţie era împlinit la data introducerii acţiunii.

Prin urmare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu a depus răspuns la întâmpinare.

I.8. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Prin rezoluţia din data de 7 martie 2023, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 16 mai 2023, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Este lipsită de temei susţinerea recurentului-reclamant conform căreia, în soluţionarea cauzei, s-ar fi făcut o greşită aplicare a normelor de drept material referitoare la prescripţia extinctivă, ceea ce ar fi condus la o soluţie nelegală şi la incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, domeniul prescripţiei extinctive, cu regimul juridic aferent, este determinat de natura dreptului subiectiv pretins (a cărui sancţionare pe calea justiţiei s-a solicitat), respectiv, aceea de drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Naţională pentru restituirea proprietăţilor - constând în aceea că la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizaţi, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisă, de către intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Decizia de despăgubiri nr. 5358 din data de 30 iunie 2009 (conţinând titlul de despăgubiri) în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acţiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi opţiunii exprimate de către beneficiari.

Or, faţă de dreptul de creanţă pretins - corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate - instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 ("prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit"), pe care le-a coroborat cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

Faţă de prevederile legale menţionate, s-a apreciat că, în ceea ce priveşte normele de drept substanţial relative la prescripţia extinctivă, momentul de început al cursului prescripţiei se determină prin aplicarea normei de drept substanţial de la data săvârşirii faptei ilicite - 2009 - momentul efectuării raportului de evaluare care a stat la baza calcului cuantumului măsurilor reparatorii.

Într-adevăr, dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958- conform cărora "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea" - stabilesc două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei - unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Astfel, instituirea celor două momente alternative corespunde necesităţii de a armoniza dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Or, în speţă, prevalându-se de momentul subiectiv - reprezentat de data comunicării de către intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenta unei diferenţe de valoare în privinţa raportului întocmit în 2009 - recurentul-reclamant a arătat că nu a putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013).

Susţinerea recurentului-reclamant nu îşi are temei în dispoziţia legală anterior evocată care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

În ce priveşte întinderea pagubei, aceasta este o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).

În acelaşi timp, nu poate fi reţinută susţinerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare - aşa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi - nici măcar nu se putea şti dacă există vreo pagubă.

Din această perspectivă, au relevanţă dezlegările cu valoare de principiu conţinute în decizia nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, în conformitate cu care intervenţia Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influenţa cursul prescripţiei extinctive întrucât izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (par. 60), neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripţiei, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă (par. 61,62).

S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curţii de Conturi (par. 57) şi prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal (par. 55).

Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanţei supreme, aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză, demonstrează că existenţa pagubei, ca element în funcţie de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripţiei înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curţii de Conturi (fiind preexistentă acestuia şi posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne şi prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituţiilor statului care, în speţă, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie.

În acest sens, recurentul-reclamant identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă (prin transmiterea de către intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021), decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite în 2009.

Or, recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul reglementării atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţie extinctivă a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, identificat cu data săvârşirii faptei ilicite pretinse - respectiv, supraevaluarea şi omologarea acestei supraevaluări în anul 2009 - i se opune recurentului-reclamant, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluărilor.

Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele ANRP şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice (art. 13).

De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele şi pe seama statului român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea [art. 3 lit. a)]. Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de statul român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII).

În ceea ce o priveşte pe intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 [art. 13 alin. (4)] şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant şi intimatei-pârâte în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei intimate-pârâte faţă de recurentul-reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.

Astfel fiind, recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de trei ani.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurentul-reclamant să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul-reclamant că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

Demersul, în aceşti termeni, al recurentului-reclamant este unul care, pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

Împrejurarea că în considerentele deciziei din apel se face referire la data pronunţării sentinţei nr. 2767 din data de 17 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal (prin care a fost respinsă contestaţia intimatei-pârâte Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei Curţii de Conturi) ca fiind posibil moment de la care ar putea începe să curgă termenul prescripţiei extinctive, deşi este într-adevăr eronată, nu este de natură să lase soluţia fără temei legal.

Aceasta întrucât instanţa se raportează la sentinţa respectivă ca reprezentând momentul cel mai târziu de la care recurentul-reclamantul ar fi putut cunoaşte paguba şi pe cel care răspunde de ea ("Curtea apreciază, astfel, că momentul la care apelantul ar fi putut cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea este, cel târziu, cel al soluţionării contestaţiei ANRP împotriva deciziei Curţii de Conturi.")

În ce priveşte referirea pe care instanţa de apel o face deopotrivă, la dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi la cele ale noului C. civ. (art. 2517, art. 2528) aplicabile prescripţiei acţiunilor în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, ea este eronată din perspectiva dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011, care lasă regimul prescripţiei extinctive în puterea legii sub care a început să curgă.

În acelaşi timp însă, acest considerent eronat nu este unul apt să ducă la nelegalitatea soluţiei din apel.

Aceasta întrucât ambele reglementări - din vechiul decret şi din actualul cod - au acelaşi conţinut, stabilind aceleaşi reguli în ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei produse de o faptă ilicită.

Ca atare, analiza pe fondul acestei excepţii a presupus aceleaşi verificări jurisdicţionale, aşa încât regimul juridic mixt pe care îl realizează instanţa de apel trimiţând atât la Decretul nr. 167/1958, pentru a stabili momentul de început al prescripţiei extinctive, dar şi la dispoziţiile în materie ale noului C. civ. - deşi greşită, este lipsită de consecinţe pe planul soluţiei ce trebuia adoptată, câtă vreme termenii analizei sunt identici în ambele reglementări.

În ceea ce priveşte referirea recurentului-reclamant la considerentele deciziei nr. 513 din data de 7 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în privinţa căreia nu s-a demonstrat că vizează o situaţie identică, nu este suficientă pentru admiterea căii de atac deduse judecăţii, cu atât mai mult cu cât jurisprudenţa nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 C. civ.

Ca atare, faţă considerentele anterior redate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 1730A din data de 17 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 1730A din data de 17 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 mai 2023.