Prescription start date for agricultural land sale: applicability of Decree 167/1958 vs. New Civil Code and interpretation of foreign farmer status under Law 312/2005

Şedinţa publică din data de 16 mai 2023

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B. şi C. în contradictoriu cu pârâţii D., E., F. şi G., înregistrată la data de 8.11.2017 pe rolul Tribunalului Constanţa, se solicită constatarea caducităţii Convenţiilor din data de 10 aprilie 2006, autentificate sub numerele 1702 si 1703 la BNPA H. şi I., încheiate între reclamanţii A., B., Sofronie, C. şi G., ca urmare a expirării termenului extinctiv de 6 luni în care trebuia perfectate de vânzare-cumpărare, constatarea nulităţii absolute a Contractelor de cesiune din data 26 noiembrie 2009, autentificate sub numerele 7706 si 7707 la BNPA H. si I., încheiate între G., în calitate de cedent, şi F., în calitate de cesionar, ca lipsite de obiect şi de cauză juridică, si a Contractului de cesiune din 7 octombrie 2016, autentificat sub numărul x la BIN I., încheiat între F. şi G., în calitate de cedenţi şi E., în calitate de cesionar, pentru aceleaşi motive şi ca urmare a faptului că nulitatea actului iniţial atrage şi nulitatea actelor subsecvente, conform principiului resohito ilire dantis, resolvitnr et ins accipientis, iar în subsidiar, constatarea inopozabilitatii acestor cesiuni ca fiind încheiate de alte persoane decât adevăraţii titulari ai drepturilor ce puteau fi cedate; obligarea pârâţilor la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin cererea reconvenţională s-a solicitat de către D. şi E. pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la cota de 1/2 din următoarele imobile: suprafaţa de 366 ha (3.660.000 m.p.) teren arabil, tarlaua x, parcela x;348/2, număr cadastral x, intabulată în Cartea Funciară nr. x a localităţii Cudalbi; suprafaţa de 2,13 ha (21.300 m.p.) teren arabil, tarlaua x, parcela x, număr cadastral x, intabulată în Cartea Funciară nr. x a localităţii Cudalbi; suprafaţa de 2,18 ha (21.800 m.p.) teren arabil, tarlaua x, parcela x, număr cadastral x, intabulată în Cartea Funciară nr. x a localităţii Cudalbi; ieşirea din indivizhme şi partajarea bunurilor descrise (teren în suprafaţă de 366 ha, în suprafaţă de 2,13 ha şi în suprafaţă de 2,18 ha) în sensul atribuirii, în natură, a unui lot reprezentând 1/2 din suprafeţele terenurilor către D. şi E. (în indiviziune) şi atribuirii reclamanţilor, în natură, în indiviziune, a lotului reprezentând diferenţa de 1/2 din suprafeţele terenurilor mai sus menţionate, obligarea reclamanţilor, în solidar, la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenurilor (a cotei de 1/2 din terenuri) aferentă ultimelor 3 ani faţă de data formulării prezentei cereri şi, în continuare, până la predarea efectivă a terenurilor, estimată provizoriu la suma de 20.000 EURO (suma efectivă urmând a fi determinată prin efectuarea unui raport de expertiză).

Prin încheierea de şedinţă din data de 26.11.2018, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2017, printre alte măsuri, instanţa a stabilit, drept valoare pentru parcurgerea, în cursul procesului, a procedurii instituite prin dispoziţiile art. 3, art. 4 şi art. 9 din Legea nr. 17/2014 şi pentru exercitarea dreptului de preempţiune consacrat prin acest act normativ, suma de 1.666.395 de RON, constituind valoarea de circulaţie a terenurilor litigioase la momentul învestirii primei instanţe, stabilită potrivit grilelor notariale.

Prin încheierile de şedinţă din data de 14.01.2019 şi 11.03.2019 din cadrul aceluiaşi dosar, printre alte măsuri, prima instanţă a dispus respingerea, ca nefondată, a cererii formulate de reclamanţi de îndreptare a erorii materiale strecurate în cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 26.11.2018 sub aspectul preţului de 1.666.395 de RON, stabilit de instanţă pentru parcurgerea procedurii instituite prin dispoziţiile art. 3, art. 4 şi art. 9 din Legea nr. 17/2014, inclusiv pentru exercitarea dreptului legal de preempţiune, în sensul indicării, cu acest titlu, în locul sumei de 1.666.395 de RON, a 1/2 din preţul menţionat în cele 2 promisiuni de vânzare-cumpărare din anul 2006, prima instanţă reţinând, în fundamentarea soluţiei de respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale, că erorile invocate sunt unele de judecată, iar nu de calcul sau de consemnare a unor susţineri, susceptibile a fi corectate pe calea procedurală aleasă de părţi.

Prin încheierea de şedinţă din data de 10.06.2019 din cadrul aceluiaşi dosar, printre alte măsuri, prima instanţă a dispus respingerea, ca nefondată, a excepţiei inadmisibilităţii - invocată de reclamanţi - a capătului de cerere privind perfectarea contractului de vânzare-cumpărare din cererea reconvenţională, reţinând, în esenţă, în fundamentarea acestei soluţii, că, prin raportare la cele statuate de instanţa supremă prin decizia preliminară nr. 24/2016, parcurgerea procedurii instituite prin dispoziţiile art. 3, art. 4 şi art. 9 din Legea nr. 17/2014 se poate realiza inclusiv în cadrul procesului având ca obiect pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Prin încheierea de dezbateri din data de 19.04.2021 din cadrul aceluiaşi dosar, care face parte integrantă din sentinţa civilă nr. 2.261 din data de 02.06.2021, printre alte măsuri, prima instanţă a dispus respingerea, ca nefondată, a excepţiei decăderii reclamanţilor - invocată de pârâţii D. şi E. - din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare (capătul principal al cererii reconvenţionale), reţinând, în fundamentarea acestei soluţii, că regimul juridic al prescripţiei extinctive invocate în cauză este cel prevăzut de dispoziţiile "Decretului Lege nr. 167/1958".

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 2261 din data de 02.06.2021, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă, ca nefondată, excepţia lipsei de interes în soluţionarea capătului al doilea al cererii de chemare în judecată, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de cesiune autentificate sub nr. x şi 7.707 din data de 26.11.2009 şi a contractului de cesiune autentificat sub nr. x din data de 07.10.2016.

De asemenea, a fost respinsă, ca nefondată, cererea principală formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii D. şi E..

A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa capătului principal al cererii reconvenţionale referitoare la pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, care a fost respins, în consecinţă, ca prescris.

Au fost respinse, ca nefondate, celelalte petite ale cererii reconvenţionale formulate de pârâţii D. şi E., având ca obiect "ieşirea din indiviziune, partajarea bunurilor şi obligarea reclamanţilor, în solidar, la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenurilor", în contradictoriu cu reclamanţii A., B. şi C..

Totodată, au fost respinse, ca nefondate, cererile de intervenţie principală formulate de intervenienţii J. S.R.L. şi PFA K., în contradictoriu cu părţile iniţiale: reclamanţii A., B. şi C. şi pârâţii D. şi E..

I.3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 46/C din 18 februarie 2022 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2017:

- a fost respins ca nefondat apelul principal formulat de pârâţii D. şi E. împotriva sentinţei civile nr. 2261, pronunţată de Tribunalul Constanţa la data de 19.04.2021, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi G. şi F. şi intimatul reclamant C..

- au fost admise apelurile principale formulate de intervenienţii J. S.R.L. şi PFA K. şi apelul incident formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 2.261/02.06.2021 a Tribunalului Constanţa, secţia I civilă.

- a fost anulată în parte sentinţa apelată şi trimsă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă exclusiv în privinţa cererilor de intervenţie voluntară principală formulate de intervenienţii J. S.R.L. şi PFA K..

- a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că au fost înlocuite considerentele primei instanţe cu privire la chestiunea prescripţiei dreptului material la acţiunea în pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare - capătul principal al cererii reconvenţionale.

- au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

- a fost respins, ca nefondat, apelul incident formulat împotriva încheierilor de şedinţă.

- a fost respinsă, ca nefondată, cererea pârâţilor D. şi E. de acordare a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea în apel a cauzei.

I.4. Recursul principal formulat în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Constanţa au declarat recurs pârâţii-reclamanţi D. şi E..

În cuprinsul cererii de recurs, recurenţii au invocat incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ. şi au formulat următoarele critici:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, şi anume: art. 5 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.

Consideră că în mod eronat a apreciat instanţa că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, atât în ceea ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei extinctive a acţiunii în pronunţarea unei hotărâri care ţine loc de contract de vânzare-cumpărare (invocată de reclamanţi), cât şi în privinţa excepţiei tardivităţii (decăderii) invocată de către pârâţii intimaţi, şi nu prevederile Noului C. civ.

Instanţa de apel argumentează că "înscrisul din data de 15.01.2006 emis de Confederaţia Naţională a Cultivatorilor Direcţi aflat la fila x, atestă că pârâtul G., domiciliat în Italia, era la momentul eliberării înscrisului, asociat în cadrul formei asociative şi înscris în listele de membri, desfăşurând activitate de întreprinzător agricol", fapt ce-l îndreptăţeşte să dobândească drept de proprietate în România în condiţiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 312/2005.

Acest înscris din data de 15.01.2006 nu a fost comunicat pârâţilor-recurenţi nici în prima instanţă, nici ulterior în nicio etapă procedurală, astfel încât recurenţii au fost puşi în incapacitate de a face apărări în acest sens.

În plus, acest înscris a fost contestat in repetate rânduri, sub aspectul autenticităţii sale.

Răspunsul Inspectoratului Regional pentru Cultură din 11 septembrie 2009, la adresa Parchetului de pe lângă Tribunalul Treviso, atestă:" conform cercetărilor noastre, efectuate pe o perioadă care cuprinde ultimii 10 ani în arhivele şi în bazele de date pe care le avem la dispoziţie, rezultă că G. nu a depus niciodată la Inspectorat o cerere de recunoaştere a calificării sale sau de atestare ca antreprenor agricol, cu titlu principal - actualmente profesionist - conform Decretului Legislativ 99/2004, nici în calitate de cultivator direct (niciunul dintre aceste roluri nu sunt înregistrate la Camera de Comerţ, nici cu titlu secundar), nici în calitate de întreprinzător agricol neprofesionist în temeiul art. 2135 C. civ. în continuare, G. nu figurează în registrul firmelor agricole din Sectorul Primar".

Totodată, G. a fost trimis în judecată potrivit Decret de citare în judecată, în acord cu art. 494 C. pen. italian sub aspectul că şi-a însuşit în mod fals calitatea de cultivator direct, declarând judecătorului că poseda aceste calităţi şi că deţine în acest scop o atestare eliberată de către L. emisa la data 15.1.2006.

De asemenea, în mod eronat a aplicat dispoziţiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 312/2005 şi nu pe ale art. 5 alin. (1) din această lege, plecând de la calitatea de fermier a promitentului cumpărător G..

Singura excepţie de la regula instituită de art. 5 alin. (1) este dată de dispoziţiile alin. (2) din lege, care prevăd că "dispoziţiile alin. (1) nu se aplica fermierilor care desfăşoară activităţi independente şi sunt: lit. a) cetăţeni ai statelor membre ... care îşi stabilesc reşedinţa în România".

Această excepţie a fost avută în vedere de instanţa de apel, care motivează eronat, plecând de la calitatea de fermier a lui Zampieri, "că îndeplinirea condiţiei suspensive mixte de care era afectată obligaţia asumată de părţi prin cele 2 convenţii, a avut loc la data de 09.08.2007, consecutiv aderării la 01.01.2007 a României la UE şi ca urmare a îndeplinirii la data antementionată de către promitentul cumpărător G. a celor 2 condiţii prevăzute de art. 5 din Legea nr. 312/2001 pentru dobândirea de către cetăţenii străini dintr-un stat membru UE a dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole din România anterior împlinirii perioadei de tranziţie de 7 ani de la aderarea României Ia UE, respectiv deţinere din 15.01.2006 a calităţii de fermier în accepţiunea acestei noţiuni acordat de prevederile art. 2 lit. d) şi avea reşedinţa în România din 09.08.2007".

Or, în condiţiile în care nu este îndeplinită una dintre condiţiile cumulative - deţinerea calităţii de fermier, situaţie de excepţie art. 5 alin. (2) din Lege (dispoziţiile alin 1 nu se aplica fermierilor...) nu îşi găseşte incidenţa în cauza de faţă, ci se aplică cu prioritate regula prevăzută de art. 5 alin. (1) din Lege.

Instanţa de apel a apreciat greşit că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 (art. 7 alin. (1) şi (2) şi nu dispoziţiile noului C. civ., care marchează începutul curgerii prescripţiei extinctive.

În mod corect a statuat instanţa că natura juridică a termenului de 6 luni, prevăzut în antecontracte, este un termen suspensiv care amâna naşterea obligaţiei de a face (de a îndeplini formalităţile prealabile pentru încheierea valabilă a contractelor de vânzare-cumpărare), iar ziua următoare împlinirii acestui termen suspensiv marchează începutul prescripţiei extinctive. Însă momentul împlinirii termenului suspensiv este 1.06.2014, si nu cel reţinut de instanţa de apel, respectiv cel de 10.02.2011.

Prin urmare, nu sunt incidente dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (3) din Decret nr. 167/1958, ci dispoziţiile în vigoare din momentul împlinirii termenului suspensiv, respectiv actualul C. civ.

Din moment ce instanţa de apel a apreciat că momentul începerii curgerii prescripţiei este chiar momentul împlinirii termenului suspensiv, ca regulă de principiu, prescripţia acestei acţiuni începe să curgă la 1.06.2014, astfel că prescripţia va fi guvernată de legea în vigoare la data care marchează momentului începerii, respectiv actualul C. civ.. In acest sens s-a statuat şi în RIL 1/2014.

În mod eronat instanţa apreciază ca potrivit art. 18 din Decret, excepţia de ordine publică şi absolută a prescripţiei putea fi invocată atât de părţi cât şi de instanţă din oficiu, oricând, chiar şi în faţa instanţei de recurs.

Reclamanţii-intimaţi nu au invocat excepţia prescripţiei nici prin întâmpinare, nici la primul termen la care părţile au fost legal citate, conform art. 2513 C. civ., iar la momentul invocării excepţiei (14.01.2019) dosarul era în faza de administrate a probelor. De altfel, apărările reclamanţilor-pârâţi din "concluziile scrise" depuse pentru termenul din data de 14.01.2019 (prin aspectele prealabile invocând faptul că ar putea invoca oricând excepţia) reprezintă o recunoaştere implicită a faptului că au invocat excepţia prescripţiei peste termenul reglementat imperativ de art. 2513 din C. civ.

Soluţia primei instanţe din încheierea din 19 aprilie 2021, de respingere a excepţia tardivităţii (decăderii) din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei, invocată de pârâţii-apelanţi, apreciind că în cauză este aplicabil Decretul nr. 167/1958 este eronată, contrar celor reţinute de către instanţa de apel.

Admiţând în mod eronat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere nr. x din reconvenţională, în mod greşit prima instanţă a respins şi capetele de cerere subsidiare privind ieşirea din indiviziune.

Susţin recurenţii că hotărârea încalcă regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 pct. 5 C. proc. civ.) şi când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat (488 pct. 7 C. proc. civ.).

Consideră ca în mod eronat instanţa de apel a respins excepţia lipsei de interes în soluţionarea capătului nr. 2 din cerere vizând constatarea nulităţii absolute a contractelor de cesiune de drepturi.

Învederează că reclamanţii-intimaţi nu au fost părţi în contractele a căror anulare se solicită, iar prin cererea de chemare în judecată se arată că "ele sunt în orice caz inopozabile subsemnaţilor", fără a indica şi dovedi, în concret, vreun drept subiectiv sau interes legitim care să le fi fost încălcat prin încheierea actelor atacate.

Astfel, chiar în ipoteza constatării nulităţii absolute a cesiunilor, reclamanţii-intimaţi ar rămâne în continuare obligaţi faţă de pârâtul G., potrivit convenţiilor pe care pârâţii le-au perfectat anterior cu acest pârât.

S-a mai arătat că instanţa a eludat soluţiile invocate cu autoritate de lucru judecat asupra excepţiei lipsei de interes, excepţie ridicată în alte 2 litigii între acelaşi părţi.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

I.5 Recursul incident şi apărările intimaţilor Sofronie

La data de 15 iunie 2022 s-a înregistrat pe rolul instanţei întâmpinare şi recursul incident formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 46/C din 18 februarie 2022 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Prin întâmpinare şi recursul incident reclamanţii au solicitat respingerea recursului declarat de pârâţii-reclamanţi şi admiterea recursului incident, casarea deciziei atacate şi a sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Prin întâmpinare au invocat excepţia lipsei de interes a recursului promovat de recurenţii M., iar în dezvoltarea recursului, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au arătat, în esenţă, că hotărârea instanţei de apel este nemotivată cu privire la termenul de prescripţie ce a început să curgă în persoana lui G..

Susţin că în faţa primei instanţe excepţia prescripţiei extinctive a fost invocată prin concluziile scrise înregistrate pentru termenul din 14 ianuarie 2019, reluate şi prin notele depuse după rămânerea în pronunţare, prin care au arătat că pot fi luate în considerare alternativ două termene de prescripţie:

- Potrivit apărărilor pârâţilor-reclamanţi formulate prin întâmpinare, aceştia consideră că termenul de 6 luni "curge de la un alt moment (convenit în mod expres de către părţi în cuprinsul convenţiilor), respectiv de la momentul în care legislaţia română va permite dobândirea de către cetăţeni italieni a dreptului de proprietate asupra terenului". în continuare, pârâţii-reclamanţi arată că potrivit Art. 5 alin. (1) din Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice străine, cetăţeanul unui stat membru poate dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole la împlinirea unui termen de 7 ani de zile de la data aderării României la Uniunea Europeană;

- Dacă se are în vedere acest termen indicat de către pârâţii-reclamanţi, de 7 ani de zile, atunci acesta se consideră scurtat la termenul comun de prescripţie de 3 ani la momentul când G. a cesionat drepturile sale din convenţii către F. prin Contractele de cesiune nr. x şi 7707/26.11.2009. întrucât noul cesionar nu mai avea de îndeplinit cerinţa unui cetăţean italian si ar fi avut posibilitatea de a solicita perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare direct în persoana acesteia.

Prin motivele de apel formulate, precum şi prin concluziile scrise au reluat apărările cu privire la existenţa unui termen de prescripţie ce se determină în persoana lui F., după cum urmează: "Având în vedere cesiunea dintre G. şi F., obligaţia de înstrăinare stabilită prin contract a devenit exigibilă imediat, ca urmare a faptului că F. era cetăţean român şi ar fi putut perfecta în mod legal vânzări-cumpărări de terenuri agricole".

Instanţele de fond nu au mai analizat şi apărările în sensul că în persoana lui F. nu mai era operantă condiţia mixtă privind aderarea României la Uniunea Europeană şi calitatea de fermier cu reşedinţa în România sau de simplu cetăţean al unui Stat Membru al Uniunii Europene şi că aceasta putea să solicite după împlinirea termenului suspensiv de 6 luni perfectarea imediată a vânzării-cumpărării, ceea ce a şi tăcut, promovând acţiunile în perfectare ce au format obiectul Dosarelor nr. x/2010 şi y/2010, aflate pe rolul Judecătoriei Tecuci.

Or, ca urmare a cesiunilor intervenite între G. şi F., obligaţia de înstrăinare stabilită prin contract a devenit exigibilă imediat, ca urmare a faptului că F. era cetăţean român şi ar fi putut perfecta în mod legal vânzări-cumpărări de terenuri agricole, sens în care a iniţiat procesele împotriva intimaţilor Sofronie, apreciind că nu este în prezenţa unei condiţii mixte la care era ţinut doar G..

Aşadar, cel puţin prin raportare la momentul introducerii cererilor de chemare în judecată înregistrate în iunie 2010, termenul de prescripţie era împlinit în iunie 2013, astfel că cererea reconvenţională prin care s-a solicitat perfectarea vânzării de către recurenţii M., înregistrată la data de 02.04.2018, apare ca fiind formulată în afara termenului de prescripţie.

De asemenea, şi prin raportare la data cesiunii intervenite între G. şi F., respectiv data încheierii actelor de cesiune autentificate sub nr. x/26.11.2009 şi nr. y/26.11.2009, termenele de prescripţie erau îndeplinite anterior promovării cererii reconvenţionale de către recurenţii-pârâţi M. (02.04.2018).

În concluzie, având în vedere că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la apărările privind inexistenţa unor condiţii în persoana lui F., care putea solicita perfectarea contractului de vânzare-cumpărare imediat după dobândirea dreptului de creanţă prin cesiunile intervenite şi, respectiv, a unui termen de prescripţie distinct faţă de această persoană, consideră că instanţa de apel nu a motivat hotărârea judecătorească, respectiv nu a răspuns apărărilor formulate de părţi, iar acestea sunt esenţiale pentru soluţionarea cauzei.

I.5. Apărările formulate în cauză

Intimata PFA K. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenţii M. au depus întâmpinare Ia recursul incident, răspuns la întâmpinarea formulată de A. şi B. şi răspuns la întâmpinarea formulată de către PFA K..

I.6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 13 decembrie 2022, completul de filtru a unit cu fondul excepţia lipsei de interes a recursului declarat de pârâţii E. şi D., invocată de recurenţii-reclamanţi A. şi B..

A admis în principiu recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâţii E. şi D. împotriva deciziei nr. 46/C din 18 februarie 2022 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

A fixat termen de judecată la data de 9 mai 2023, ora 9:00, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Excepţia lipsei de interes în formularea recursului de către pârâţii recurenţi M. - unită cu fondul - nu poate fi primită în prezenţa respingerii cererii lor reconvenţionale ca prescrisă, folosul practic urmărit prin declararea căii de atac fiind acela de a obţine soluţionarea pe fond a pretenţiei recurenţilor, iar acest interes îndeplineşte toate cerinţele legale pentru a permite exerciţiul căii de atac; din această perspectivă nu prezintă relevanţă aspectele invocate legate de acţiunile intimatei F., care a cedat apoi drepturile valorificate pe cale reconvenţională către titularii acesteia, deoarece recurenţii pretind recunoaşterea dobândirii dreptului lor la a deveni proprietarii imobilelor promise.

Eventuala existenţă a unor dezlegări definitive în decizia recurată care influenţează modul în care recurenţii pârâţi M. pot exercita dreptul dedus judecăţii nu constituie, per se, o împrejurare care să lipsească aceste părţi de dreptul de a sesiza instanţa de control judiciar, cât timp ei au căzut în pretenţii, pretinsele dezlegări urmând a fi avute în vedere, dacă este cazul, ca apărări relevante cu ocazia rejudecării cauzei, ce se va dispune pentru argumentele ce succed.

Circumstanţele pricinii esenţiale pentru soluţionarea căilor de atac sunt, pe scurt, următoarele:

Cererea principală formulată în cauza de faţă de reclamanţii Sofronie a privit constatarea caducităţii unui contract încheiat în anul 2006 de către aceştia cu intimatul pârât G. - care valorează, cum au reţinut instanţele, promisiunea de vânzare către acesta din urmă a cotei indivize de 1/2 din dreptul de proprietate asupra unor terenuri - şi totodată constatarea nulităţii a trei contracte de cesiune, prin care în mod succesiv drepturile născute în patrimoniul promitentului cumpărător Zampieri din convenţia din anul 2006 au fost transmise către intimata pârâtă F. şi succesiv către pârâţii M..

Cererii reconvenţionale formulate în cauza de faţă de pârâţii recurenţi M., care are ca obiect principal pronunţarea în contradictoriu cu reclamanţii Sofronie a unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare cu privire la imobilele ce au făcut obiectul convenţiei încheiate în anul 2006 între recurenţii reclamanţi Sofronie şi intimatul G., i s-a opus de către reclamanţi - promitenţi vânzători în convenţia menţionată - excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. În apărare, pârâţii M. au invocat excepţia decăderii din dreptul de a invoca prescripţia, faţă de prevederile art. 2513 C. civ. 2009.

Regimul juridic al prescripţiei - şi, implicit, şi modul de soluţionare al excepţiei privind decăderea promitenţilor vânzători din dreptul de a invoca prescripţia - presupunea determinarea în prealabil a legii aplicabile, având în vedere că actul juridic din care izvorăşte dreptul supus judecăţii pe cale reconvenţională este încheiat în anul 2006, iar în anul 2011 a intrat în vigoare noua lege civilă de drept substanţial, care a statuat (contrar art. 18 din Decretul nr. 167/1958) în sensul caracterului relativ al excepţiei prescripţiei, în art. 2513.

De aceea, văzând şi dispoziţiile tranzitorii din cuprinsul art. 201 al Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. ("Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit"), instanţele de fond erau chemate a determina, în prealabil, data începerii prescripţiei dreptului material la acţiune pentru formularea cererii reconvenţionale.

Tribunalul Constanţa, admiţând excepţia prescripţiei, a reţinut că, potrivit convenţiei autentificate sub nr. x/10.04.2006 de către BNP H. şi I., reclamanţii-pârâţi A. şi B. s-au obligat, ca, "în termen de 6 luni de la momentul în care legislaţia română va permite dobândirea de către cetăţenii italieni a dreptului de proprietate asupra terenului să vândă acestuia, cota de 1/2 din imobilul teren la un preţ ce reprezintă jumătate din preţul de achiziţie, preţ primit integral de aceştia de la G., anterior semnării convenţiei".

Fără a aprofunda analiza altor aspecte legate de momentul începerii prescripţiei, în sentinţa primei instanţe s-a consemnat:

"(…) Capătul principal de cerere - pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic este reprezentat (de, n.red) o acţiune în realizare şi având de obiect un drept de creanţă este supusă termenului general de prescripţie extinctivă de 3 ani, prev. de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, ce începe să curgă de la scadenţa obligaţiei, data la care trebuia încheiat contractul de vânzare-cumpărare (cf. art. 7 alin. (3) din Decret). Instanţa reţine că termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă de la data de 1.06.2014, dată la care potrivit convenţiei părţilor trebuia încheiat contractul de vânzare cumpărare şi se socoteşte împlinit la data de 1.06.2017."

Excepţia decăderii din dreptul de a invoca prescripţia a fost respinsă de aceeaşi instanţă cu argumentul că prescripţia este guvernată în speţă de Decretul nr. 167/1958, astfel încât invocarea excepţiei nu era limitată în timp.

Admiţând apelul incident al reclamanţilor Sofronie sub aspectul considerentelor care au stat la baza soluţiei date excepţiei de prescripţie, Curtea de apel a analizat în alte coordonate chestiunea litigioasă.

Astfel, s-a reţinut, în esenţă, că "naşterea dreptului la încheierea celor 2 contracte din chiar momentul aderării României la Uniunea Europeană sau, oricum, înainte de împlinirea termenului legal de 7 ani de la momentul aderării României la Uniunea Europeană, prevăzut la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 312/2005, era condiţionată şi de manifestarea de voinţă a promitentului-cumpărător G. în acest scop, care, spre acest sfârşit, era ţinut a-şi stabili reşedinţa în România şi a dobândi sau păstra calitatea de fermier care desfăşoară activităţi independente", precum şi că "îndeplinirea condiţiei suspensive mixte de care era afectată obligaţia de a face asumată de părţi prin cele 2 convenţii autentificate sub nr. x şi 1.703/10.04.2006 a avut loc în data de 09.08.2007, consecutiv aderării, la 01.01.2007, a României la Uniunea Europeană, şi ca urmare a îndeplinirii, la data antemenţionată, de către promitentul-cumpărător G., cetăţean italian cu domiciliul în Italia, a celor 2 condiţii prevăzute de art. 5 din Legea nr. 312/2005 pentru dobândirea de către cetăţenii străini dintr-un stat membru al Uniunii Europene a dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole din România anterior împlinirii perioadei de tranziţie de 7 ani de la aderarea României la Uniunea Europeană, respectiv: deţinerea, încă din 15.01.2006, a calităţii de fermier care desfăşoară activităţi independente, în accepţiunea acordată acestei noţiuni de prevederile art. 2 lit. d) din actul normativ menţionat în precedent, şi stabilirea, la 09.08.2007, de către acesta a reşedinţei în România."

Faţă de această împrejurare, s-a mai reţinut în decizia recurată că "În consecinţă, cum termenul suspensiv de 6 luni a început să curgă în data de 09.08.2007 şi s-a împlinit în data de 09.02.2008, termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut la art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, a dreptului material la acţiunea în pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a început să curgă, conform art. 7 alin. (1) şi alin. (3) din acelaşi act normativ, în data de 10.02.2008, în ziua următoare împlinirii termenului suspensiv, deci sub imperiul Decretului nr. 167/1958, împlinindu-se în data de 10.02.2011, anterior formulării, în data de 02.04.2018, potrivit datei certe ce rezultă din ştampila de înregistrare aplicată de instanţă pe actul de procedură scrisă, a cererii reconvenţionale de către pârâţii D. şi E., prin care a fost încercat acest drept material la acţiune."

Prin urmare, rezultă din considerentele anterior reproduse că, similar primei instanţe, Curtea de apel a apreciat că prescripţia este supusă Decretului nr. 167/1958 - validând astfel soluţia de respingere a excepţiei de decădere din dreptul de a invoca prescripţia invocată de recurenţii pârâţi M., pentru că ea avea natura unei excepţii de ordine publică sub imperiul vechii reglementări - însă, contrar celor apreciate de Tribunal, instanţa de apel a determinat în mod diferit momentul de la care curge termenul de prescripţie în speţă.

Astfel, în timp ce Tribunalul a reţinut drept moment de început împlinirea termenului de 7 ani de la aderarea României la Uniunea Europeană - în aplicarea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice străine - "Cetăţeanul unui stat membru, apatridul cu domiciliul într-un stat membru sau în România, precum şi persoana juridică constituită în conformitate cu legislaţia unui stat membru pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole, pădurilor şi terenurilor forestiere la împlinirea unui termen de 7 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană." - Curtea de apel a abordat în analiza sa ipoteza de excepţie reglementată de alin. (2) lit. a) al aceluiaşi text, potrivit cu care "Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică fermierilor care desfăşoară activităţi independente şi sunt, după caz: a) cetăţeni ai statelor membre sau apatrizi cu domiciliul într-un stat membru, care îşi stabilesc reşedinţa în România; b) apatrizi cu domiciliul în România."

Evaluând probatoriul administrat sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 5 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 312/2005, instanţa de apel a determinat, cum s-a arătat mai sus, momentul începerii prescripţiei ca fiind data de 10.02.2008.

Prin motivele recursului formulat, recurenţii-pârâţi M. au susţinut greşita aplicare şi interpretare a legii de drept substanţial în privinţa determinării momentului de început al termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, susţinând teza îmbrăţişată de prima instanţă, cu trimitere la clauza contractuală ce stabilea în convenţiile din anul 2006 când se va încheia contractul de vânzare promis şi considerând că în cauză erau aplicabile prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 312/2005 şi nu ale alin. (2) al textului.

Examinând însă decizia recurată, instanţa de recurs observă că aceasta nu cuprinde o dezlegare sub aspectul unei atare analize, respectiv dacă în speţă contractul încheiat între părţi stabilea ca moment al încheierii actului translativ de proprietate momentul la care cetăţenii italieni vor putea dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România ori momentul când un cetăţean italian ce îndeplinea condiţiile de excepţie de la alin. (2) al art. 5 din Legea nr. 312/2005 ar fi putut dobândi dreptul menţionat.

Or, această dezlegare este una ce presupune analiza clauzelor contractuale, incluzând verificarea intenţiei părţilor, şi care se bazează pe circumstanţele factuale ale litigiului, fiind rezervată instanţelor de fond; de aceea, ea nu poate face obiectul controlului judiciar în substanţa sa, ci exclusiv în coordonatele limitative cuprinse în art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Adoptând o altă soluţie decât prima instanţă în chestiunea litigioasă, Curtea de apel a omis a argumenta care sunt motivele pentru care apreciază în acest mod, care sunt erorile comise de prima instanţă şi, corelativ, care este interpretarea pe care o dă convenţiei a cărei executare în natură se solicită prin cererea reconvenţională.

O atare dezlegare era necesară pentru că admiterea apelului formulat de titularii cererii reconvenţionale conform art. 461 alin. (2) C. proc. civ. şi înlocuirea considerentelor primei instanţe sub aspectul excepţiei prescripţiei presupunea, în aplicarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., expunerea motivelor pentru care apelul incident era găsit fondat şi pentru care argumentele contrare ale recurenţilor M. (şi ale primei instanţe) erau eronate.

Or, din considerentele deciziei recurate rezultă numai implicit că argumentarea primei instanţe în chestiunea litigioasă era eronată, fără a se arăta care dintre motivele apelului incident a fost găsit întemeiat şi care a fost raţionamentul juridic adoptat de Curtea de apel pentru ca, în temeiul contractului încheiat între părţi, că dea eficienţă tezei din alin. (2) al art. 5 din Legea nr. 312/2005 în dauna alin. (1) al textului.

Absenţa din considerentele hotărârii a analizei referitoare la chestiunea începutului termenului de prescripţie împiedică instanţa de recurs să examineze susţinerile recurenţilor referitoare la corecta aplicare a legii de drept material şi totodată atrage incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu trimitere la art. 22 alin. (6), art. 9 alin. (2) şi art. 476 alin. (1) C. proc. civ., deoarece instanţa de apel, învestită cu motivele apelurilor care priveau prescripţia, era chemată a da un răspuns complet şi argumentat tuturor chestiunilor relevante.

Vor fi înlăturate criticile recurenţilor M. legate de greşita soluţionare de către instanţele de fond a excepţiei invocate de aceştia privind lipsa de interes a reclamanţilor Sofronie în atacarea pentru nulitate absolută a contractelor de cesiune pe calea cererii principale.

Se observă în acest sens că respingerea cererii principale ca neîntemeiată de către prima instanţă a fost menţinută de instanţa de apel, iar decizia nu a fost recurată sub acest aspect de către titularii acţiunii, recurenţii reclamanţi Sofronie; în prezenţa soluţionării pe fond cu caracter definitiv a cererii principale în favoarea lor, recurenţii pârâţi M. nu justifică un folos practic concret şi identificabil pentru a obţine o statuare în sensul invocat prin motivul de recurs în discuţie, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În consecinţa acestor argumente, recursul pârâţilor M. va fi admis, iar în temeiul art. 497 C. proc. civ., se va dispune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Deoarece recursul incident formulat de reclamanţii recurenţi Sofronie priveşte chestiuni strâns legate de argumentarea excepţiei prescripţiei extinctive (supunând atenţiei alte motive în susţinerea admiterii excepţiei), având în vedere că rejudecarea va privi corecta dezlegare a excepţiei prescripţiei de către prima instanţă, se impune admiterea şi a recursului incident, care tinde la conservarea soluţiei date prescripţiei.

Având în vedere limitele învestirii instanţei de recurs cu cele două căi de atac formulate, casarea va fi parţială, urmând a fi menţinute din dispozitivul deciziei atacate soluţiile date apelurilor declarate de intervenienţi şi apelului incident al reclamanţilor împotriva unor încheieri de şedinţă (ce nu au fost recurate), iar rejudecarea va privi exclusiv apelul pârâţilor M. împotriva sentinţei (şi a încheierii de dezbateri, prin care a fost respinsă excepţia privind tardivitatea invocării prescripţiei) şi apelul incident al reclamanţilor Sofronie cu privire la considerentele sentinţei asupra prescripţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenţii-pârâţi E. şi D. împotriva deciziei nr. 46/C din 18 februarie 2022 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel sub aspectul apelului principal formulat de pârâţii E. şi D. împotriva sentinţei civile apelate şi împotriva încheierii de dezbateri din data de 19 aprilie 2021, precum şi sub aspectul apelului incident formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile apelate.

Menţine dispoziţiile deciziei recurate privitoare la:

- apelurile principale formulate de intervenienţii J. S.R.L. şi PFA K. şi la dispoziţia de anulare în parte a sentinţei civile apelate şi trimitere la aceeaşi instanţă de fond exclusiv în privinţa cererilor de intervenţie voluntară principală formulate de aceşti intervenienţi;

- soluţia de respingere ca nefondat a apelului incident formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva încheierilor de şedinţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 mai 2023.