Revolution injury damages claim rejected for lack of State liability as principal

Şedinţa publică din data de 11 mai 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă la 23 septembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 euro, echivalentă în RON la cursul BNR din ziua plăţii, inclusiv a dobânzii legale aferente, calculate de la data producerii prejudiciului, până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 şi art. 1000 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a invocat excepţia netimbrării, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

2. Hotărârea Tribunalului Timiş

Prin sentinţa nr. 292/PI din 16 martie 2022, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată. A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi a respins cererea formulată de reclamanta A., ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

3. Hotărârea Curţii de Apel Timişoara

Prin decizia nr. 220 din 13 septembrie 2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A., în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei nr. 292/PI din 16 martie 2022 pronunţate de Tribunalul Timiş, secţia I civilă.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 220 din 13 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate.

Invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ulterior expunerii situaţiei de fapt a cauzei, recurenta a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1000 din C. civ. de la 1864, respectiv că a interpretat eronat normele legale referitoare la raportul dintre comitent şi prepus, din perspectiva relaţiilor dintre un fost şef de stat şi statul pe care acesta l-a reprezentat.

Recurenta a susţinut că raportul a fost invers faţă de cel reţinut de instanţa de apel, întrucât Statul Român acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte care, prin dispoziţiile sale, angrena statul în raporturile interne şi internaţionale cu terţii, în care acesta acţiona în calitate de subiect de drept.

De asemenea, a apreciat că nu se punea problema, cum greşit a interpretat instanţa de apel, a existenţei unui raport de subordonare, în baza căruia statul să ordone unui preşedinte.

Făcând analogie cu o societate (comercială), recurenta a afirmat că nu se poate aprecia că, de fiecare dată când s-ar pune problema, societatea va răspunde şi va fi sancţionată pentru întreaga activitate infracţională presupus a fi fost săvârşită, fără a fi reţinută culpa organelor sale de conducere, în virtutea instrucţiunilor primite de la societate. Contrar celor reţinute de instanţa de apel, a arătat că, în speţă, raportul a fost invers, statul fiind răspunzător pentru acţiunile organului său de conducere.

Dacă s-ar accepta ipoteza reţinută de instanţa de apel, care a interpretat greşit raportul existent între stat şi preşedinte, ar însemna să se admită existenţa unui "for" superior, care să atribuie acestuia din urmă instrucţiuni, sarcini etc.

Recurenta a susţinut că modalitatea de interpretare a instanţei de apel a raportului dintre fostul preşedinte şi Statul Român este greşită, inclusiv cu privire la manifestările de condamnare publică a fostului regim comunist, după căderea acestuia din 1989, acestea neavând vreo relevanţă, ca de altfel nici legile care au fost edictate cu titlu de recunoştinţă faţă de persoanele persecutate în perioada 1945-1989.

A invocat dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., art. 19 alin. (1) C. proc. pen., art. 221 şi art. 224 alin. (1) C. civ., arătând că Statul Român are calitate procesuală pasivă în cauză, contrar aspectelor reţinute de instanţa de apel, acesta fiind ţinut să răspundă pentru faptele fostului preşedinte, în calitate de conducător suprem, fapte care au generat moartea şi rănirea gravă a persoanelor implicate în desfăşurarea evenimentelor din timpul Revoluţiei Române de la 1989.

5. Apărările formulate

Intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta nu a depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la 14 noiembrie 2022, sub nr. x/2021, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, Completului nr. 8.

Prin rezoluţia din 22 decembrie 2022, s-a fixat termen de judecată la 11 mai 2023, cu citarea părţilor, în şedinţă publică.

La acest termen de judecată, Înalta Curte, constatând că s-a solicitat judecata în lipsă şi că taxa judiciară de timbru a fost achitată, a rămas în pronunţare asupra recursului.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta A. a promovat o acţiune în răspundere civilă delictuală împotriva pârâtului Statul Român, pentru prejudiciul suferit în urma rănirii prin împuşcare în timpul participării la evenimentele care au avut loc în perioada 16 decembrie 1989 - 22 decembrie 1989, la Timişoara, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864.

Verificând îndeplinirea calităţii de comitent a Statului Român în raport de fostul preşedinte, respectiv raportul de prepuşenie pe care îl presupune răspunderea pentru fapta altuia întemeiată pe prevederile art. 1000 C. civ., astfel cum reclamanta a înţeles în mod explicit să îşi construiască demersul judiciar, instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, reţinând că nu a existat un raport de subordonare între fostul şef suprem al statului şi stat, deoarece preşedintele era reprezentantul statului care, într-un regim de tip dictatorial, nu avea prerogativa îndrumării, direcţionării şi controlării şefului său suprem.

Curtea a apreciat că nu se poate concepe un atare raport între actualele organisme ale Statului Român, instaurate după 1989 şi fostul preşedinte, în condiţiile în care regimul comunist a fost condamnat în mod public de actualul regim politic, prin reprezentanţii săi aleşi, regim care a procedat la emiterea unor legi speciale de reparaţie pentru prejudiciile morale şi materiale suferite în perioada Revoluţiei din 1989, în semn de recunoştinţă faţă de contribuţia participanţilor la acest eveniment prin înlăturarea regimului comunist, iar nu ca o consecinţă a asumării răspunderii juridice pentru prejudiciile create.

În aceeaşi măsură, a constatat că faptele ilicite ce fac obiectul cauzei nu au fost săvârşite în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate, în condiţiile în care, tocmai în considerarea săvârşirii lor, cu depăşirea evidentă a atribuţiilor sale, fostul dictator comunist a fost condamnat.

Recurenta a criticat acest raţionament prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că raportul de subordonare invocat prin acţiune a fost invers faţă de cel reţinut de instanţa de apel, întrucât Statul Român acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte care, prin dispoziţiile sale, angrena statul în raporturile interne şi internaţionale cu terţii, în care acesta acţiona în calitate de subiect de drept.

Critica este nefondată.

Recurenta s-a îndreptat împotriva Statului Român cu acţiunea pendinte pentru fapta proprie a prepusului său, B., pe care l-a indicat drept persoana vinovată de represiunea armată de la Timişoara din 16 decembrie 1989, soldată cu rănirea sa.

Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului este incidentă în situaţia în care între aceştia există un raport de subordonare, în baza căruia prepusul săvârşeşte o faptă ilicită în exercitarea atribuţiilor încredinţate de comitent.

În speţă, în raporturile juridice între preşedinte şi stat nu poate fi reţinută existenţa celor două elemente pentru a putea fi aplicate dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ., privind răspunderea juridică pentru fapta altuia, ca răspundere juridică de drept privat, întrucât nu există un raport de subordonare ierarhică, ce poate fi asimilat raportului de prepuşenie din dreptul privat, iar faptele imputate nu pot fi analizate în contextul unei legături cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate.

Raportul de prepuşenie reglementat de C. civ. presupune subordonare, supraveghere şi control asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul altuia. Or, fostul preşedinte, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent pârâtul Statul Român, nu se afla într-o asemenea poziţie de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului.

O dovadă în acest sens stau şi dispoziţiile art. 71 şi art. 76 alin. (1) din Constituţia României, în vigoare la data la care s-au petrecut faptele reclamate, care statuau că "Preşedintele Republicii Socialiste România este şeful statului şi reprezintă puterea de stat în relaţiile interne şi internaţionale ale Republicii Socialiste România", fiind "răspunzător faţă de Marea Adunare Naţională pentru întreaga sa activitate".

Susţinerea recurentei cum că raportul de prepuşenie ar fi activ în sens opus, statul fiind cel care acţiona la ordinele fostului preşedinte, nu poate fi încadrată în ipoteza reglementată de art. 1000 alin. (3) C. civ., întrucât răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcţionează şi în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului) şi nici nu a reprezentat fundamentul acţiunii introductive prin care, în mod neechivoc, recurenta a arătat că temeiul acţiunii este angajarea răspunderii pârâtului, în calitate de comitent pentru fapta prepusului - fostul preşedinte, constând în ordonarea represiunii din decembrie 1989, în conformitate cu art. 1000 alin. (3) C. civ., iar nu pentru o faptă proprie.

Prepusul poate răspunde direct faţă de victimă, atunci când este chemat în judecată de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie (iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia şi, în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul şi sub direcţia căruia acţionează prepusul).

Constatarea instanţei de apel potrivit căreia pârâtul este cel care, prin organele sale reprezentative a condamnat regimul comunist anterior şi a adoptat legi speciale pentru repararea prejudiciilor morale şi materiale suferite în perioada Revoluţiei din 1989 de către participanţii la luptele pentru victoria acesteia, nu ca o formă a răspunderii juridice, pe temei delictual, ci în semn de preţuire şi de recunoştinţă faţă de contribuţia participanţilor la Revoluţia pentru înlăturarea regimului comunist este corectă, motiv pentru care acţiunea promovată pe temeiul dreptului comun, în considerarea unei răspunderi delictuale a comitentului pentru prepus, nu justifică legitimarea procesuală pasivă a Statului.

Nici analogia pe care o face recurenta cu răspunderea unei persoane juridice (societăţi) în legătură cu actele săvârşite de organele acesteia nu poate fi reţinută, întrucât actele ilicite ale organelor de conducere sunt considerate actele persoanei juridice înseşi, astfel încât, şi în această ipoteză, ar fi vorba despre angajarea răspunderii pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia, cum s-a pretins prin acţiunea dedusă judecăţii, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

Recurenta a invocat dispoziţiile art. 221 şi art. 224 din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009 privind răspunderea persoanei juridice, respectiv răspunderea subsidiară a statului, fără a expune argumente care să justifice incidenţa lor şi fără a avea în vedere că acestea nu pot fi aplicate în cauză întrucât, potrivit principiului aplicării legii civile în timp, reglementat prin art. 6 alin. (2) C. civ., în materia răspunderii civile delictuale se aplică legea în vigoare la data săvârşirii faptei ilicite.

Pentru toate considerentele arătate, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 220 din 13 septembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.