Travel-package insolvency loss claim fails as EU directive postdated harm; appeal rejected

Şedinţa publică din data de 11 mai 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la 23 februarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Turismului, au solicitat obligarea pârâtului, în baza răspunderii civile delictuale, la plata sumelor reprezentând contravaloarea pachetelor turistice achiziţionate de la S.C. VV. S.R.L., societate aflată în insolvenţă, indicate în tabelul anexă la cererea de chemare în judecată, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1522 şi 1394 C. civ.

Cererea privind-o pe reclamanta C. a fost disjunsă din dosarul nr. x/2018, prin încheierea din 5 iunie 2019, formându-se dosarul nr. x/2019.

2. Hotărârea Tribunalului Bucureşti

Prin sentinţa nr. 2063 din 19 septembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Turismului, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 626A din 14 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta C. împotriva sentinţei nr. 2063 din 19 septembrie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul Ministerul Turismului.

4. Recursul

Reclamanta C. a exercitat calea de atac a recursului împotriva deciziei nr. 626A din 14 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a susţinut că, prin decizia recurată, instanţa de judecată a realizat o analiză formală a apărărilor expuse în cererea sa de apel, rezumându-se la aspecte generale, iar nu la cele specifice cauzei, apreciind eronat situaţia de fapt şi aplicând greşit normele de drept material incidente.

O primă critică adusă soluţiei pronunţate de instanţa de apel vizează modul succint şi incomplet în care a fost motivată decizia, în lipsa unei analize suficiente a materialului probatoriu prin prisma prevederilor legale invocate.

Expunând situaţia de fapt dedusă judecăţii, recurenta a susţinut că se consideră îndreptăţită la plata despăgubirilor, întrucât, conform prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 24/2017, intimatului îi revenea obligaţia de a iniţia proiecte de acte normative cu rol protector în ceea ce îi priveşte pe consumatorii de servicii turistice.

A solicitat să se aibă în vedere Directiva UE 2015/2302 a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2015 privind pachetele de servicii de călătorie şi serviciile de călătorie asociate, de modificare a Regulamentului CE 2006/2004 şi a Directivei 2011/83/UE ale Parlamentului European şi ale Consiliului şi de abrogare a Directivei 90/314/CEE.

A susţinut că statele membre aveau obligaţia transpunerii directivei până la 1 ianuarie 2018 în dreptul intern, însă Ministerul Turismului a neglijat modificarea legislaţiei în materie, pentru acest motiv fiind responsabil de despăgubirea persoanelor prejudiciate de S.C. VV. S.R.L., în calitatea sa de reglementator şi coordonator al pieţei serviciilor de turism.

Recurenta a considerat că, un argument solid în recunoaşterea propriei culpe îl constituie adoptarea unor reglementări normative tardive în domeniul pieţei turismului din România.

A arătat că, ulterior producerii prejudiciului consumatorilor de servicii de turism, a fost adoptată O.G. nr. 26/2017 (modificată şi completată prin Legea nr. 277/2017), la 3 septembrie 2017, prin care a fost instituit Fondul de garantare a pachetelor de servicii turistice, fiind modificată O.G. nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice. Ulterior, a fost emisă O.G. nr. 2/2018 privind pachetele de servicii de călătorie şi serviciile de călătorie asociate, care a abrogat O.G. nr. 107/1999.

Toate aceste intervenţii legislative au fost apreciate ca fiind încercări tardive de complinire a lipsei de diligenţă a autorităţii reglementatoare a pieţei serviciilor turistice şi că nu fac decât să sublinieze recunoaşterea culpei intimatului, de natură să atragă răspunderea civilă delictuală pentru încălcarea propriilor atribuţii în raport de activitatea agenţiei tur-operator S.C. VV. S.R.L..

A specificat că societatea de turism nu avea încheiat contract de asigurare pentru o sumă asigurată mai mare de 50.000 de dolari, deşi efectua tranzacţii cu sume mult mai importante.

Faţă de cele expuse, de dispoziţiile H.G. nr. 24/2017, ale Legii nr. 58/1998 şi ale art. 1349 C. civ., recurenta a solicitat obligarea intimatului la plata despăgubirilor reprezentate de sumele achitate către S.C. VV. S.R.L., asupra căreia acesta avea prerogative de control.

Cu privire la elementele răspunderii civile delictuale, recurenta a susţinut că acestea sunt îndeplinite, întrucât intimatul nu a înţeles să îşi îndeplinească atribuţiile în domeniul reglementării şi controlului operativ asupra agenţiilor tur-operatoare de pe piaţa turismului, aspect ce a permis contractarea ofertelor de turism în stil dumping, creându-se un prejudiciu imens, pentru care nu a existat contract de asigurare.

A arătat că au fost eludate dispoziţiile art. 3 din H.G. nr. 24/2017, potrivit cărora pârâtul trebuie să iniţieze şi să elaboreze proiecte de acte normative, inclusiv în ceea ce priveşte protecţia consumatorilor.

A afirmat că sunt îndeplinite toate condiţiile privind atragerea răspunderii civile delictuale a intimatului, potrivit art. 1394 C. civ., relativ la care, prin inacţiunea ori prin tardivitatea efectuării demersurilor necesare, a cauzat un prejudiciu semnificativ pe piaţa de turism.

A invocat dispoziţiile art. 1349 alin. (1) C. civ., conform cărora orice persoană, inclusiv Statul Român, poate fi obligată la plata de daune interese în cazul afectării drepturilor şi obligaţiilor unor persoane.

Recurenta a menţionat că este eronat raţionamentul judecătorului de fond, care a exclus de la protecţie contractele încheiate în perioada 2016-2017, realizând o discriminare nejustificată faţă de consumatorii care au încheiat contracte de comercializare de produse turistice ulterior expirării termenului de implementare a directivei.

A arătat că, la momentul încheierii contractelor de comercializare de servicii turistice, Ministerului Turismului îi revenea obligaţia de a adopta proiecte de acte normative ce urmau să îmbrace formă juridică, în sensul legiferării şi implementării unor norme juridice. Odată cu expirarea termenului de implementare se putea antrena răspunderea faţă de instituţiile europene, însă nu faţă de proprii cetăţeni, în raport de care răspunderea era deja existentă.

Recurenta a menţionat că, prin O.G. nr. 58/1998 s-au stabilit în sarcina Ministerului Turismului, prin art. 15, atribuţii de coordonare a dezvoltării turismului şi a controlului activităţii de turism, ca organ central de specialitate al administraţiei publice, legiuitorul impunându-i o obligaţie de reglementare a pieţei.

Ministerul Turismului avea obligaţia transpunerii legislaţiei europene în vigoare - Directiva (UE) 2015/2302 a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2015 privind pachetele de servicii de călătorie şi serviciile de călătorie asociate, de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 şi a Directivei 2011/83/UE ale Parlamentului European şi ale Consiliului şi de abrogare a Directivei 90/314/CEE.

Intimatul a neglijat modificarea legislaţiei în materie, deşi, încă din 2016, anterior intrării în insolvenţă a S.C. VV. S.R.L., din prognoze se putea concluziona că nu exista o protecţie a consumatorilor de servicii turistice de un posibil faliment.

În ipoteza în care Ministerul Turismului şi-ar fi respectat obligaţiile instituite prin lege, de transpunere la timp, în legislaţia din România, a Directivei (UE) 2015/2302 a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2015, s-ar fi putut evita prejudicierea consumatorilor. Însă, prin inacţiune, acesta s-a făcut culpabil de crearea unui prejudiciu material considerabil.

5. Apărările formulate

La 19 mai 2022, Ministerul Antreprenoriatului şi Turismului a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.. Pe fondul căii de atac, a solicitat respingerea acesteia, ca nefondate.

Recurenta nu a depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost comunicat părţilor, iar prin încheierea din camera de consiliu din 15 decembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis în principiu recursul, stabilind termen pentru soluţionarea acestuia în şedinţa publică din 11 mai 2023, cu citarea părţilor.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale cărora acestea li se circumscriu, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Motivele de recurs formulate de reclamanta C. vizează, pe de o parte, efectuarea, de către curtea de apel, a unei analize formale a apărărilor expuse în cererea de apel şi realizarea unei motivări succinte şi incomplete a deciziei pronunţate, prin aprecierea eronată a situaţiei de fapt şi în lipsa unei analize suficiente a materialului probatoriu, iar, pe de altă parte, aplicarea greşită a normelor de drept material incidente - art. 1394 şi art. 1349 alin. (1) C. civ. - în baza cărora se impune atragerea răspunderii civile delictuale a intimatului pentru lipsa de diligenţă de a transpune la timp, în legislaţia internă, Directiva (UE) 2015/2302 a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2015, care a oferit protecţie beneficiarilor pachetelor turistice în cazul insolvenţei operatorului de turism.

Analizând criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de apel dedusă judecăţii, recurenta a susţinut, în esenţă, că sentinţa instanţei de fond nu este motivată corespunzător, întrucât prin intermediul acesteia nu s-a făcut o analiză suficientă a materialului probatoriu în raport cu normele legale invocate în susţinerea capătului de cerere referitor la atragerea răspunderii civile delictuale a intimatului, pentru acoperirea prejudiciului creat prin vânzarea unui pachet turistic comercializat de o societate comercială de profil aflată în insolvenţă/faliment (VV. SRL). Recurenta a arătat, de asemenea, în cererea de apel, că în mod greşit tribunalul nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1394 C. civ., întrucât răspunderea civilă delictuală a intimatului reiese din inacţiunea sau tardivitatea transpunerii în legislaţia naţională a Directivei (UE) 2015/2302 a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2015, realizând o discriminare de la protecţie a beneficiarilor contractelor de servicii turistice.

Raportat la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din examinarea modului în care instanţa de apel a examinat apelul formulat de recurentă, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor acesteia, că hotărârea atacată respectă obligaţia legală de motivare prevăzută de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Din considerentele expuse în decizia recurată reiese că instanţa de apel a supus analizei critica formulată de recurentă cu privire la motivarea necorespunzătoare a sentinţei, reţinând, sub acest aspect, că modalitatea în care tribunalul a înţeles să expună argumentele de fapt şi de drept pe care şi-a întemeiat soluţia satisface exigenţele art. 6 paragr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, câtă vreme a efectuat un examen efectiv al apărărilor şi al elementelor de probă exhibate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil.

Curtea a expus pe larg în decizia recurată motivele pentru care nu a primit această critică din apel, arătând că, potrivit unei jurisprudenţe constante şi bine conturate a instanţei de contencios european (cauzele Ruiz Torija contra Spaniei, Helle contra Finlandei, Suominen contra Finlandei, Dimitrellos contra Greciei, Albina contra României), "existenţa unei expuneri sintetice a considerentelor nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, atâta timp cât aceasta cuprinde împrejurările de fapt şi motivele de drept care au format convingerea instanţei şi tratează într-o manieră concisă principalele puncte litigioase ale pricinii şi apărările deduse judecăţii."

Prevalându-se de aceleaşi statuări jurisprudenţiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, în argumentarea soluţiei adoptate, instanţa de apel a arătat că "obligaţia instanţelor naţionale de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauzele Perez c. Franţei [MC], nr. 47287/99, par. 80-81; decizia de inadmisibilitate Jahnke şi Lenoble c. Franţei, nr. 40490/98), acestea putând fi analizate grupat, iar răspunsul putând fi şi implicit, rezultând din considerentele exprimate în legătură cu chestiunile aflate în legătură directă."

Raportând aceste statuări la motivarea sentinţei, realizată de tribunal, curtea a constatat că acesta a analizat condiţiile răspunderii civile delictuale prin prisma faptei reclamate, explicând care sunt raţiunile pentru care a apreciat că nu se impune angajarea răspunderii intimatului pentru neimplementarea Directivei UE nr. 2015/2302 a Parlamentului European şi a Consiliului într-un termen care să îi profite recurentei.

Curtea de apel a arătat pe larg în decizia recurată motivele pentru care a considerat că nu îşi găsesc incidenţa în cauză dispoziţiile art. 1349 C. civ. pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatului, analizând incidenţa fiecărui element al acestui tip de răspundere, prin raportare la situaţia de fapt dedusă judecăţii, a normelor interne şi comunitare aplicabile şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia transpunerii directivelor Parlamentului şi Consiliului European (cauzele Inter-Environnement Wallonie, Mangold, Van Duin, Ratti, Becker c. Finanzamt Munster-Innenstadt, Ambulanter Pflegedienst Kugler GmbH c. Finanzamt fur Korperschaften I in Berlin), concluzionând că, deşi art. 288 din TFUE nu prevede că directivele sunt direct aplicabile în dreptul intern, întrucât nu devin automat parte a acestuia de la adoptare, acestea pot produce efecte similare regulamentelor după ce termenul limită pentru implementarea lor a expirat, iar statul nu le-a implementat corespunzător.

Raportând aceste constatări la situaţia de fapt dedusă judecăţii, instanţa de apel a reţinut că pachetul de servicii turistice a fost achiziţionat de recurentă în anul 2017, iar prejudiciul s-a produs în acelaşi an, ca urmare a intrării în insolvenţă a S.C. VV. S.R.L., anterior expirării termenului limită fixat pentru implementarea directivei, 01.01.2018 (adoptarea şi publicarea actelor cu putere de lege), respectiv 01.07.2018 (aplicarea dispoziţiilor adoptate).

Apreciind că sunt incidente prevederile art. 6 alin. (2) C. civ., potrivit cărora actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau a săvârşirii ori producerii lor, curtea de apel a arătat că, la data încheierii contractului de prestări servicii de către recurentă erau în vigoare dispoziţiile art. 1 şi 2 ale Ordinului nr. 235/2001. Ca atare, a apreciat că dispoziţiile Directivei UE nr. 2015/2302 a Parlamentului European şi a Consiliului au un caracter necondiţionat şi suficient de clar şi precis, putând fi aplicate direct în dreptul intern numai în măsura în care statul nu transpune directiva în termen doar în ceea ce priveşte contractele de prestări servicii încheiate ulterior termenului limită, dispoziţiile fiind de drept material şi supuse principiului neretroactivităţii legii.

Analizând în ce măsură netranspunerea directivei până la termenul limită era în măsură să atragă răspunderea statului, instanţa de apel a constatat că, în raport de principiile enunţate în materia răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin netranspunerea în termen a unei directive, în cuprinsul hotărârii pronunţate de CJUE în cauzele conexate C-6/90 şi C-9/90 Andrea Francovich c Republica Italiană, Danila Bonifaci şi alţii c. Republica Italiană, o astfel de răspundere nu poate fi angajată câtă vreme nu există o legătură de cauzalitate între încălcarea obligaţiei de către stat şi prejudiciul suferit de recurentă, acesta producându-se la momentul intrării în insolvenţă a S.C. VV. S.R.L., anterior momentului la care expirase perioada în care statul avea obligaţia implementării directivei.

Din expunerea rezumată a considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte observă că aceasta corespunde obligaţiei legale de motivare, întrucât cuprinde, contrar susţinerilor recurentei, o analiză detaliată a situaţiei de fapt deduse judecăţii, prin raportare la normele de drept incidente şi la principiile şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului conturate în materie.

Înalta Curte reţine, de asemenea, că motivarea deciziei recurate a fost realizată într-o manieră clară şi coerentă, făcând posibilă exercitarea controlului judiciar în raport cu soluţia pronunţată asupra apelului, confirmând faptul că solicitările şi mijloacele de apărare ale recurentei au fost examinate, iar soluţia adoptată are la bază un raţionament logico-juridic menit să confere certitudinea unei pronunţări în raport cu împrejurările de fapt şi temeiurile de drept aplicabile.

În ceea ce priveşte motivul de recurs încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat, în esenţă, că în mod greşit instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1349 C. civ., întrucât, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatului pentru netranspunerea la timp, în legislaţia internă, conform dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 24/2017, a Directivei UE nr. 2015/2302 a Parlamentului European şi a Consiliului, acţiune care ar fi fost de natură să preîntâmpine prejudiciul material creat prin intrarea în insolvenţă a societăţii comerciale de la care a achiziţionat pachetul turistic.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 3 alin. (1) pct. 1 din H.G. nr. 24/2017, "(1) În realizarea funcţiilor sale, Ministerul Turismului exercită, în domeniile sale de activitate, următoarele atribuţii generale, în conformitate cu reglementările în vigoare: 1. iniţiază, elaborează şi promovează proiecte de acte normative, coordonează şi controlează aplicarea acestora în domeniul de competenţă şi avizează proiectele de acte normative ale altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale; (...) 11. asigură transpunerea şi creează cadrul normativ pentru aplicarea directă a legislaţiei Uniunii Europene, implementează şi monitorizează aplicarea legislaţiei comunitare şi elaborează ghiduri pentru aplicarea legislaţiei Uniunii Europene, în domeniul coordonat; (...) 14. realizează activităţi de control operativ la operatorii economici din domeniile de competenţă, în vederea asigurării respectării prevederilor legale."

Prin Directiva nr. 2015/2302 a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2015 s-a stabilit, la alin. (39) şi 40, că statele membre ar trebui să se asigure că turiştii care achiziţionează un pachet sunt pe deplin protejaţi în cazul insolvenţei organizatorului, prin oferirea unor garanţii privind rambursarea tuturor sumelor achitate, inclusiv a repatrierii acestora.

Cu privire la protecţia oferită de statele membre, s-a stipulat că aceasta trebuie să fie efectivă, în sensul acoperirii cuantumurilor previzibile ale plăţilor afectate de insolvenţa organizatorului, garanţia trebuind să reprezinte un procent suficient de ridicat din cifra de afaceri a operatorului de turism, fără a se lua în considerare riscuri foarte reduse (cum ar fi insolvenţa simultană a unora dintre principalii organizatori), în cazul în care acest lucru ar afecta în mod disproporţionat costul protecţiei, împiedicând eficienţa acesteia, în astfel de cazuri, garanţia pentru rambursare putând fi limitată.

Prevederile art. 288 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) stipulează că directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele.

Potrivit art. 28 din Directiva (UE) 2015/2302, denumit marginal "Transpunere":

"(1) Statele membre adoptă şi publică până la 1 ianuarie 2018 actele cu putere de lege şi actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive. Statele membre comunică de îndată Comisiei textul acestor dispoziţii. (2) Statele membre aplică dispoziţiile respective de la 1 iulie 2018. (3) Atunci când statele membre adoptă dispoziţiile respective, acestea cuprind o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoţite de o astfel de trimitere la data publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri. (4) Statele membre comunică Comisiei textul principalelor dispoziţii de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă".

Astfel, termenul prevăzut pentru adoptarea şi publicarea actelor normative şi a actelor administrative necesare conformării şi transpunerii Directivei (UE) 2015/2302 a fost 1 ianuarie 2018, statele comunitare fiind obligate să aplice dispoziţiile adoptate de la 1 iulie 2018.

Potrivit situaţiei de fapt deduse judecăţii, reţinute de instanţele de apel şi de fond şi necontestate de părţi, prin contractul nr. x din 27 august 2017, recurenta a achiziţionat, de la S.C. VV. S.R.L., un pachet turistic pentru destinaţia Franţa.

Coroborând acest aspect factual cu termenele instituite prin art. 28 din Directiva (UE) 2015/2302, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, la data la care s-au petrecut faptele reclamate de recurentă nu expirase termenul pentru transpunerea directivei în legislaţia naţională.

Iar, anterior expirării termenului limită fixat pentru implementarea directivei în dreptul naţional, recurenta nu se putea prevala de efectul Directivei (UE) 2015/2302, întrucât, în această perioadă, obligaţia de transpunere era de diligenţă, iar nu de rezultat, directivele nefiind acte normative cu aplicabilitate directă şi devenind operante în legislaţia internă a statelor comunitare numai după transpunerea lor.

Pe de altă parte, prin H.G. nr. 24/2017 nu s-a stabilit în sarcina intimatului obligaţia de adoptare a unor măsuri legislative în beneficiul anumitor categorii de persoane în care s-ar încadra şi recurenta, şi nici obligaţia de despăgubire a acestora pentru prejudiciul de natura celui invocat. În absenţa unei obligaţii legale determinate a intimatului, a cărei neexecutare să poată fi calificată ca fiind o faptă ilicită omisivă, nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a acestuia.

Referitor la răspunderea Ministerului Turismului - ca organ cu atribuţii de coordonare a activităţii de turism - prin lipsa de a iniţia, în termen util, adoptarea unor acte normative menite să protejeze consumatorii de servicii de turism de insolvenţa operatorului de turism, Înalta Curte reţine că, până la expirarea termenului de transpunere a Directivei (UE) 2015/2302, în legislaţia internă erau în vigoare astfel de prevederi legislative, prin Ordinul nr. 235/2001 al ministrului turismului privind asigurarea turiştilor în cazul insolvabilităţii sau falimentului agenţiei de turism, stabilindu-se obligaţia agenţilor economici de resort să încheie poliţe de asigurare cu societăţi de asigurare privind asigurarea rambursării cheltuielilor de repatriere şi/sau a sumelor achitate de turişti, în cazul insolvabilităţii sau a falimentului, la art. 3 stipulându-se că, "În contractul de comercializare a pachetelor de servicii turistice încheiat între agenţiile de turism şi turişti, indiferent de modul de prezentare a acestuia - catalog, pliant sau alt înscris, este obligatoriu să se consemneze faptul că turistul este asigurat pentru insolvabilitatea ori falimentul agenţiei de turism de la care achiziţionează pachetul de servicii turistice, iar în cazul în care pachetul este contractat printr-o agenţie de turism detailistă să se consemneze că turistul este asigurat şi pentru insolvabilitatea sau falimentul agenţiei de turism touroperatoare în contul căreia este vândut pachetul de servicii turistice, precum şi condiţiile şi termenele în care turistul poate solicita plata despăgubirilor."

Astfel cum însăşi recurenta a susţinut în cererea de recurs, în perioada stipulată la art. 28 al Directivei (UE) 2015/2302, în legislaţia internă era în vigoare O.G. nr. 26/2017, care a modificat şi completat O.G. nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice, şi prin care a fost instituit Fondul de garantare a pachetelor de servicii turistice.

Acest aspect reflectă, contrar susţinerilor recurentei, iniţiativa şi implicarea intimatului în procesul de legiferare a actelor normative cu rol de protecţie a beneficiarilor contractelor de turism, prin prisma dispoziţiilor art. 3 alin. (1) pct. 1 din H.G. nr. 24/2017.

Întrucât prin acest articol, atribuţiile Ministerului Turismului sunt limitate la elaborarea şi promovarea proiectelor de acte normative, iar nu la legiferarea propriu-zisă, nu poate fi reţinută critica recurentei potrivit căreia, culpa intimatului rezidă în faptul că aceste acte normative au intervenit ulterior momentului încheierii contractului de prestări servicii turistice.

Totodată, nu se poate aprecia că poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a intimatului, câtă vreme între prejudiciul reclamat şi obligaţiile legale ale acestuia nu poate fi stabilită o legătură de cauzalitate, prejudiciul suferit de recurentă producându-se la momentul intrării în insolvenţă a S.C. VV. S.R.L., anterior momentului la care expira intervalul de timp în care statul avea obligaţia de transpunere a directivei.

Intimatului nu i se poate imputa neglijenţa şi tardivitatea în ceea ce priveşte modificarea legislaţiei în materie sau încălcarea prevederilor art. 3 alin. (1) pct. 11 din H.G. nr. 24/2017, prin neimplementarea directivei într-un termen mai scurt decât cel stabilit prin art. 28, astfel încât să se poată evita prejudicierea recurentei prin intrarea în insolvenţă a societăţii de turism cu care aceasta încheiase, la 27 august 2017, contractul de achiziţionare a pachetului turistic.

Înalta Curte reţine că termenul acordat statelor membre pentru a se conforma Directivei (UE) 2015/2302 şi pentru a o transpune în dreptul intern a fost 1 ianuarie 2018, iar obligaţia de a aplica dispoziţiile adoptate devenea scadentă începând cu 1 iulie 2018, ulterior încheierii contractului între recurentă şi S.C. VV. S.R.L., în august 2017.

Contrar celor susţinute de recurentă, Înalta Curte apreciază că nu este posibilă antrenarea răspunderii civile delictuale a intimatului pentru netranspunerea Directivei (UE) 2015/2302 într-un termen mai scurt decât cel stipulat expres în conţinutul acesteia, întrucât, într-o asemenea situaţie nu subzistă fapta ilicită.

Angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului pentru neimplementarea Directivei 2015/2302 trebuie analizată în raport cu data la care s-a împlinit termenul prevăzut în acest scop, acesta fiind momentul în funcţie de care se verifică îndeplinirea elementelor răspunderii civile delictuale.

Conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza Francovich, cauzele conexate C-6/90 şi C-9/90), o persoană poate să ceară repararea prejudiciului suferit, statului membru care nu respectă dreptul Uniunii.

În cazul unei directive, nerespectarea normelor dreptului comunitar presupune ca aceasta fie să nu fi fost transpusă, fie să fi fost transpusă incorect, în ambele situaţii angajarea răspunderii statului fiind posibilă dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: (a) directiva are drept scop să confere drepturi persoanelor; (b) conţinutul drepturilor poate fi identificat pe baza dispoziţiilor directivei şi (c) există o legătură de cauzalitate între nerespectarea obligaţiei de a transpune directiva şi prejudiciul suferit de părţile lezate. Responsabilitatea statului membru poate fi angajată fără a fi necesar să se demonstreze vreo greşeală a acestuia.

În cadrul acţiunii în repararea unui prejudiciu, conţinutul faptei ilicite este determinat de netranspunerea sau transpunerea incorectă a directivei, ipoteză care nu se regăseşte în cauză, întrucât s-a procedat la transpunerea directivei în dreptul intern, prin adoptarea O.G. nr. 2/2018 privind pachetele de servicii de călătorie şi serviciile de călătorie asociate, precum şi pentru modificarea unor acte normative.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că este nefondată critica referitoare la existenţa unei discriminări între consumatorii care au achiziţionat pachete de servicii de călătorie înainte de termenul limită fixat pentru implementarea directivei, 1 iulie 2018, faţă de cei care le-au cumpărat după această dată.

Din perspectiva obligaţiei intimatului de realizare a unei reglementări pe piaţa turismului anterior împlinirii termenului prevăzut în însuşi conţinutul Directivei 2015/2302 pentru transpunerea acesteia, 1 iulie 2018, Înalta Curte apreciază că este corect raţionamentul curţii de apel, care a arătat că statul nu poate fi răspunzător de afacerile unor particulari care activau, illo tempore, pe piaţa serviciilor de turism.

În lipsa existenţei unor elemente ale răspunderii civile delictuale - fapta ilicită şi legătura de cauzalitate între aceasta şi prejudiciul invocat de recurentă, Înalta Curte constată că în mod legal a reţinut curtea de apel că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 1349 şi art. 1357 C. civ. pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a intimatului.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C. împotriva deciziei nr. 626A din 14 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C. împotriva deciziei nr. 626A din 14 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 mai 2023.