Nosocomial MRSA infection civil liability: cross-appeals dismissed, €150,000 moral damages and material damages denial upheld

Şedinţa publică din data de 11 mai 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia I civilă la 27 septembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Piatra Neamţ, obligarea acestuia la plata daunelor materiale în cuantum de minimum 10.000 RON, şi a daunelor morale în valoare de 800.000 euro.

La 14 noiembrie 2018, pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Piatra Neamţ a formulat cerere de chemare în garanţie a S.C. B..

Prin sentinţa nr. 1291 din 5 decembrie 2018, Tribunalul Neamţ, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Piatra Neamţ, în favoarea Judecătoriei Piatra-Neamţ.

Prin sentinţa civilă nr. 827 din 27 februarie 2019, Judecătoria Piatra Neamţ a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Piatra Neamţ şi chemata în garanţie S.C. B., în favoarea Tribunalului Neamţ. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Bacău pentru soluţionarea acestuia.

Prin sentinţa nr. 31 din 20 martie 2019, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamţ, secţia I civilă.

2. Hotărârea Tribunalului Neamţ

Prin sentinţa nr. 502 din 21 aprilie 2021, Tribunalul Neamţ, secţia I civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Spitalul Judeţean de Urgenţă Piatra Neamţ şi chemata în garanţie S.C. B.. L-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 200.000 euro, echivalentă în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, şi suma de 1.163 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. A respins, ca neîntemeiate, celelalte pretenţii cu privire la restul daunelor morale şi daunelor materiale. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de chemata în garanţie S.C. B.. A respins, ca nefondată, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Piatra-Neamţ, în contradictoriu cu S.C. B..

3. Hotărârea Curţii de Apel Bacău

Prin decizia nr. 30 din 17 ianuarie 2022, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 502 din 21 aprilie 2021, pronunţate de Tribunalul Neamţ, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimata-chemată în garanţie S.C. B., ca nefondat. A admis apelul declarat de pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Piatra Neamţ împotriva aceleiaşi sentinţe, a schimbat în parte sentinţa apelată, obligându-l pe acesta la plata către reclamant a sumei de 150.000 euro, echivalentă în RON la data plăţii, la cursul BNR, cu titlu de daune morale. A menţinut restul dispoziţiilor din sentinţa apelată.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 30 din 17 ianuarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, reclamantul A. şi pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Piatra Neamţ au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate.

4.1 Recursul reclamantului A.

În dezvoltarea motivelor de recurs încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., reclamantul A. a susţinut că decizia recurată, cu privire la soluţia de admitere a apelului formulat de pârât, a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 476 alin. (2), art. 477 şi art. 481 din cod, iar cu privire la soluţia de respingere a apelului său, a apreciat că aceasta a fost dată, pe de o parte, cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 249 şi 255 alin. (2) C. proc. civ., iar pe de altă parte, cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1385 şi următ. C. civ., cu referire la criteriile avute în vedere la stabilirea cuantumului daunelor morale.

Potrivit raţionamentului instanţei de apel, care a înlăturat criticile ce au vizat aplicarea dispoziţiilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ., incidenţa acestor norme este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a condiţiilor privind notorietatea publică şi incontestabilitatea faptului a cărui dovedire se urmăreşte, deşi în realitate, în cuprinsul textului de lege cele două ipoteze sunt separate de conjuncţia ori, fiind prevăzute alternativ şi nu cumulativ, cum în mod nelegal a susţinut instanţa de apel.

A arătat că, prin motivele de apel formulate, nu a susţinut că este de notorietate întinderea prejudiciului material, constând în cheltuieli legate de îngrijirile şi tratamentele medicale sau că recurentul-reclamant a suferit un asemenea prejudiciu, ci doar că este de necontestat existenţa prejudiciului material.

Instanţa de apel a apreciat că nu se poate reţine că, în mod notoriu, daunele materiale se ridică la suma de 10.000 RON, întrucât acest aspect nu s-a susţinut de către recurentul-reclamant. Această sumă a fost solicitată cu titlu de daune materiale pe considerentul că nu se poate proba cuantumul acestuia, iar nu pe motiv că reprezintă un cuantum cert al prejudiciului material suferit.

Recurentul-reclamant a făcut referire la jurisprudenţa constantă a instanţelor naţionale, prin care s-a apreciat asupra unui cuantum rezonabil al cheltuielilor curente (medicale, de înmormântare, cu pomeniri/datini/obiceiuri, de întreţinere) pe care părţile, din raţiuni obiective, nu le pot dovedi cu înscrisuri, însă cu privire la care rezultă că au fost efectuate.

A susţinut că, în mod greşit instanţa de apel a considerat că se impune efectuarea unei analize comune a apelurilor formulate în cauză, ţinându-se cont de legătura de interdependenţă dintre acestea, precum şi de necesitatea de a se analiza criticile în succesiunea logică a elementelor răspunderii civile delictuale.

A arătat că apelul pârâtului a vizat neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, fiind făcute aprecieri asupra cuantumului daunelor morale acordate, fără a se solicita reducerea acestora. Pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Piatra Neamţ nu a formulat un motiv de apel cu privire la cuantumul daunelor morale acordate, pe acest aspect susţinând doar că instanţa de fond a supraevaluat daunele morale cuvenite reclamantului pentru suferinţa încercată, daunele morale trebuind să aibă efect compensatoriu.

Cât timp pârâtul nu a solicitat expres diminuarea sumei acordate cu titlu de daune morale, considerentele de ordin general cu privire la cuantumul acestora, exprimate succint, reprezintă opinii subiective, fără relevanţă juridică, instanţa neputând considera că a fost învestită cu un motiv de apel distinct asupra căruia trebuia să se pronunţe.

Potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel rejudecă fondul în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant. Dacă s-ar face aplicarea dispoziţiilor art. 477 alin. (2) C. proc. civ., nu s-ar putea reţine că pârâtul a criticat cuantumul daunelor morale prin exprimarea a două considerente cu caracter general, fără a indica motive de netemeinicie şi de nelegalitate ale hotărârii primei instanţe, motiv pentru care instanţa de apel era obligată să aplice prevederile art. 476 alin. (2) C. proc. civ. şi să se pronunţe, prin raportare la argumentele şi mijloacele de apărare invocate de pârât, asupra fondului cauzei, respectiv asupra cuantumului sumei solicitate cu titlu de despăgubiri, în cazul în care aceste apărări ar fi fost formulate.

Recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a utilizat argumentaţia şi raţionamentele instanţei de fond prin care a justificat respingerea apelului reclamantului pentru a admite apelul pârâtului, aspect ce echivalează cu încălcarea principiului non reformatio in pejus, prevăzut de art. 481 C. proc. civ.

Soluţia pronunţată asupra apelului său cu privire la cuantumul daunelor morale a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1385 şi următ. C. civ., prin raportare la criticile avute în vedere la stabilirea valorii acestora.

Recurentul-reclamant a învederat că nu a susţinut că estimarea realizată în baza Ghidului pentru stabilirea daunelor morale reprezintă un mod de calcul consacrat legislativ sau că practica judiciară menţionată este izvor de drept, cum greşit a reţinut instanţa de apel, însă, în aplicarea dispoziţiilor art. 1385 şi următ. C. civ., aceasta era obligată să analizeze comparativ toate criteriile şi să justifice, în mod temeinic, înlăturarea unora dintre ele sau aplicarea prioritară a altora.

A apreciat, de asemenea că, prin stabilirea unui cuantum redus al daunelor morale, instanţa de apel a înlăturat în mod nelegal criteriile invocate de recurentul-reclamant pe considerentul că nu sunt obligatorii, fără a analiza dacă acestea pot contribui sau nu la stabilirea unei juste şi echitabile despăgubiri pentru prejudiciului suferit.

4.2 Recursul pârâtului Spitalul Judeţean de Urgenţă Piatra Neamţ

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că obligaţia de a lua măsuri pentru prevenirea infecţiilor nosocomiale, prevăzută de art. 166 şi 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006, nu este o obligaţie de diligenţă, întrucât nu se limitează la întocmirea programului anual de supraveghere, prevenire şi control al infecţiilor nosocomiale, ci şi la implementarea acestor măsuri, iar fapta ilicită a spitalului constă în încălcarea obligaţiei de securitate prin prevenirea şi combaterea infecţiilor nosocomiale, prevăzută de textele de lege anterior menţionate.

A susţinut că prevederile legale invocate se referă la activitatea de prevenire a infecţiilor nosocomiale, respectiv la aprobarea şi implementarea unui ansamblu de măsuri menite să evite apariţia unei boli, fiind o obligaţie de diligenţă.

A invocat dispoziţiile art. 3 şi 7 din OMS nr. 916/2006, arătând că a întocmit anual programul de supraveghere, prevenire şi control al infecţiilor nosocomiale şi a pus în aplicare măsurile cuprinse în acest program, astfel încât nu se poate reţine în sarcina sa culpa pentru nerespectarea prevederilor în domeniu sau săvârşirea unei fapte ilicite, în sensul indicat de instanţa de fond.

Cu referire la concluziile raportului de expertiză medico-legală din 21 ianuarie 2021, prin care s-a stabilit că este posibil ca infecţia nosocomială din decembrie 2015 să fi fost dobândită de reclamant în perioada de spitalizare, prin raportare şi la celelalte cazuri de infecţie asociate asistenţei medicale, recurentul-pârât a menţionat că nu a fost dovedit cu claritate raportului de cauzalitate dintre pretinsa faptă ilicită şi prejudiciul reclamat. Realizarea unor conexiuni indirecte nu este suficientă pentru a putea fi atrasă răspunderea sa civilă delictuală.

Recurentul-pârât a afirmat că, pe perioada internării reclamantului în spital, cazul medical al acestuia nu s-a încadrat în prevederile OMS nr. 916/2006 privind aprobarea Normelor de supraveghere, prevenire şi control al infecţiilor nosocomiale în unităţile sanitare.

A susţinut că instanţa de apel a supraevaluat daunele morale cuvenite reclamantului pentru suferinţa încercată. Reclamantul nu a depus înscrisuri doveditoare care să reflecte veniturile obţinute înainte de internarea sa în spital, informaţii care erau necesare, întrucât, la stabilirea despăgubirilor pentru prejudicii aduse sănătăţii şi integrităţii corporale, trebuie să se ţină cont de nevoile celui păgubit şi de veniturile pe care, în mod normal, persoana vătămată le-ar fi avut pe timpul pentru care s-a acordat despăgubirea, conform art. 1387-1389 C. civ.

Referitor la soluţia de respingere a cererii de chemare în garanţie, a arătat că prevederile art. 3.1 din Condiţiile de asigurare aferente contractului de asigurare încheiat de pârât cu S.C. B. Bucureşti contravin dispoziţiilor art. 678 şi art. 688 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată.

A precizat că, pentru perioada în care reclamantul a fost internat în spital, care se presupune că ar coincide cu cea în care a fost infectat, era încheiată asigurarea de malpraxis medical, poliţa de asigurare acoperind daunele cauzate în timpul perioadei de asigurare a beneficiarilor serviciilor profesionale de fapta comisă din culpă de către asigurat în exercitarea profesiunii sale. În situaţia acordării unor daune reclamantului, recurentul-pârât a solicitat să se aplice prevederile art. 19 alin. (2) din OMSP nr. 482/2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a titlului XVI din Legea nr. 95/2006, conform cărora prejudiciul se acoperă de asigurator în limitele sumei asigurate, pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive.

5. Apărările formulate

La 4 şi 5 mai 2022, intimata-chemată în garanţie S.C. B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor declarate în cauză. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Piatra Neamţ, intimata-chemată în garanţie a invocat excepţia nulităţii pentru neîncadrarea criticilor în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost comunicat părţilor, iar prin încheierea din camera de consiliu din 26 ianuarie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis în principiu recursurile şi a stabilit termen pentru soluţionarea acestora în şedinţa publică din 11 mai 2023, cu citarea părţilor.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursurilor

Examinând recursurile prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale cărora acestea li se circumscriu, Înalta Curte constată că sunt nefondate pentru motivele ce urmează să fie expuse.

7.1 Asupra recursului declarat de reclamantul A., întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., se constată că acesta vizează, în esenţă, nelegalitatea hotărârii curţii de apel din perspectiva aplicării greşite a principiului devolutiv al apelului, reglementat de art. 476 alin. (2) şi art. 477 C. proc. civ. şi a principiului neînrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac (art. 481 C. proc. civ.) cu referire la soluţia de admitere a apelului formulat de pârât, iar pe de altă parte, a prevederilor art. 249 şi art. 255 alin. (2) C. proc. civ. (sarcina probei şi admisibilitatea probelor) şi a normelor conţinute de art. 1385 şi următ. C. civ., în ceea ce priveşte criteriile aplicate în vederea stabilirea cuantumului daunelor morale acordate, cu referire la soluţia de respingere a apelului său.

Prin motivul de recurs prin care a reclamat încălcarea dispoziţiilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că a criticat în apel faptul că această cale de atac a vizat soluţia pronunţată de tribunal asupra capătului de cerere privind daunele materiale şi cuantumul sumei acordate cu titlu de daune morale, iar în ceea ce priveşte soluţia dată în primă instanţă asupra petitului privind repararea prejudiciului material a menţionat că, deşi nu se poate nega faptul că la dosarul cauzei nu au fost depuse mijloace de probă specifice, această împrejurare a fost cauzată de faptul că, la momentul efectuării cheltuielilor legate de tratamentele medicale, nu a avut reprezentarea subiectivă că acestea pot constitui prejudiciul material ce urma a fi reparat ulterior, prin declanşarea unui proces.

Recurentul-reclamant a criticat raţionamentul curţii de apel, care a respins apărarea sa cu privire la incidenţa prevederilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ., pe motiv că era în sarcina sa dovedirea producerii prejudiciului material invocat (legat de efectuarea cheltuielilor legate de îngrijirile şi a tratamentelor medicale), acesta neputând fi circumscris ipotezei prevăzute de textul legal menţionat.

Potrivit dispoziţiilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ., "Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanţa va putea decide, ţinând seama de circumstanţele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui."

Textul legal menţionat prevede că participantul unui proces civil va fi exonerat de obligaţia probaţiunii în temeiul faptelor unanim cunoscute şi a celor prejudicial stabilite.

Literatura de specialitate defineşte faptele notorii, ca fiind cele care sunt cunoscute unui cerc nedeterminat de persoane, inclusiv instanţei de judecată, sau de număr mare de persoane dintr-o anumită arie geografică, datorită deprinderilor cotidiene, fiind necesar ca acestea să nu fi fost contestate şi să aibă claritate. Deşi faptele notorii nu urmează toate etapele probaţiunii, totuşi, s-a considerat că nu sunt izolate total de aceasta. Într-o primă etapă, instanţa trebuie să constate valoarea faptelor unanim cunoscute, iar, ulterior, să declare notorietatea lor şi administrarea informaţiei furnizate de acestea în proces.

În cauză, recurentul a solicitat repararea prejudiciului material estimat la suma de 10.000 RON, pentru cheltuielile specifice îngrijirii medicale şi medicaţiei aferente, cauzate de infectarea cu virusul staphylococus aureus MRSA, a spezelor de transport şi a altor cheltuieli legate de prelungirea îngrijirilor şi a tratamentelor medicale, care continuă şi în prezent.

Sub aspectul capătului de cerere privind despăgubirile materiale, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că dovada efectuării acestora incumba recurentului-reclamant, prejudiciul reclamat nefăcând parte din spectrul faptelor notorii pentru care dispoziţiile art. 255 alin. (2) C. proc. civ. exclude obligaţia probaţiunii.

Din examinarea înscrisurilor depuse de recurent la dosar, instanţa de apel nu a identificat vreo probă care să confirme susţinerile acestuia şi care să conducă la acordarea despăgubirilor materiale în cuantumul solicitat.

Dimpotrivă, curtea a validat aspectele reţinute de instanţa de fond, în sensul că la dosarul cauzei nu au fost depuse dovezi care să ateste cheltuielile efectuate de recurentul-reclamant pentru îngrijirile medicale şi medicaţia aferentă, reţinând că acesta a beneficiat de protecţia sistemului de asigurări sociale şi prezumând că statul a suportat în tot sau în parte aceste cheltuieli.

Curtea a apreciat că sumele solicitate cu titlu de prejudiciu material privesc situaţii concrete (achiziţionarea medicamentelor, efectuarea unor tratamente medicale şi de recuperare) şi că nu pot fi evaluate, în mod notoriu, la suma de 10.000 de RON, astfel cum a solicitat recurentul-reclamant.

Această constatare a instanţei de apel este corectă de vreme ce suma solicitată de recurentul-reclamant cu titlu de prejudiciu material nu reprezintă un fapt notoriu, în sensul dispoziţiilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ., iar pentru dovedirea acesteia nu a fost depusă nicio dovadă care să justifice efectuarea cheltuielilor care compun această parte a prejudiciului invocat.

Or, conform dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ., "Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească".

În lipsa unor documente justificative a sumelor cheltuite cu efectuarea tratamentelor medicale/de recuperare şi cu achiziţionarea medicamentelor, pârâtul este exonerat de plata prejudiciului material pe care recurentul-reclamantul nu a reuşit să-l probeze, conform principiului actore non probante reus absolvitur.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că este corectă soluţia pronunţată de instanţa de apel asupra criticilor recurentului-reclamant, care au vizat neacordarea despăgubirilor materiale pentru tratamentele medicale efectuate şi medicamentele achiziţionate, cu atât mai mult cu cât, prin apărările formulate, pârâtul a contestat prejudiciul invocat, solicitând respingerea pretenţiilor formulate cu acest titlu.

Referitor la criticile prin care s-a invocat aplicarea greşită a principiului devolutiv al apelului, reglementat de art. 476 alin. (2) şi art. 477 C. proc. civ. şi a principiului neînrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac (art. 481 C. proc. civ.), în ceea ce priveşte soluţia de admitere a apelului formulat de pârât, Înalta Curte constată că nu sunt fondate.

În susţinerea acestor motive de recurs, recurentul-reclamant a arătat că nu se putea reţine că pârâtul a criticat în apel cuantumul daunelor morale acordate de instanţa de fond, întrucât acesta nu a indicat motive concrete de netemeinicie sau de nelegalitate ale sentinţei în această privinţă. Recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel trebuia să aplice dispoziţiile art. 476 alin. (2) C. proc. civ. şi să se pronunţe în raport de argumentele şi mijloacele de apărare invocate de pârât, însă aceasta şi-a însuşit raţionamentul şi considerentele tribunalului pentru a admite o critică ce nu a fost formulată, aspect ce echivalează cu încălcarea principiului non reformatio in pejus, prevăzut de art. 481 C. proc. civ.

Analizând modalitatea în care instanţa de apel a efectuat controlul de legalitate şi temeinicie al sentinţei pronunţate de tribunal, prin raportare la motivele apelantului-pârât, Înalta Curte constată că nu poate fi reţinută o încălcare a dispoziţiilor art. 476 alin. (2), art. 477 şi art. 481 C. proc. civ., pentru a fi incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi act normativ.

Prin cererea de apel, pârâtul a criticat hotărârea instanţei de fond, arătând că tribunalul a supraapreciat daunele morale cuvenite reclamantului pentru suferinţa încercată, care, fără a minimaliza această suferinţă, ar trebui să aibă un efect compensatoriu. A susţinut că la dosar nu au fost depuse documente justificative din care să rezulte veniturile obţinute de acesta anterior internării în spital (contract individual de muncă, ajutor de şomaj etc.), înscrisuri pe care le-a apreciat că erau necesare pentru stabilirea unui cuantum corect al despăgubirilor, prin raportare la prevederile art. 1387-1389 C. civ.

Cu privire la acest motiv de apel, curtea a reţinut în considerente că, deşi nu există criterii absolute pentru cuantificarea prejudiciului moral suferit de reclamant, întinderea acestuia trebuie stabilită în raport de gravitatea prejudiciului real şi efectiv produs, de consecinţele negative suferite de victimă, importanţa valorilor lezate, de măsura în care au fost lezate aceste valori, de intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării şi de măsura în care victimei i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Făcând referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că valoarea despăgubirilor morale acordate de tribunal a fost în mod greşit stabilită faţă de circumstanţele cauzei ce au fost relevate de probatoriul administrat, constatând că, în urma infecţiei nosocomiale, viaţa reclamantului nu a fost pusă în pericol, nefiindu-i afectată vreo funcţie vitală şi nepierzându-şi total capacitatea de muncă, situaţia sa medicală fiind, indiscutabil de o gravitate însemnată, însă pe o scală a suferinţelor fizice şi psihice situaţia sa nefiind de natură a se situa la cel mai înalt punct.

Raportându-se la împrejurările concrete ale cauzei, curtea a apreciat că suma de 150.000 euro este rezonabilă pentru compensarea prejudiciului moral suferit de reclamant, fără a reprezenta o sursă de îmbogăţire a acestuia.

Din analiza efectuată de instanţa de apel asupra criticilor invocate de pârât cu privire la cuantumul daunelor morale stabilite de tribunal, nu se poate reţine o însuşire a argumentelor şi a raţionamentului primei instanţe, de vreme ce, prin considerente proprii, prin decizia recurată, valoarea despăgubirilor a fost modificată, luându-se în considerare, în verificarea efectului compensatoriu al suferinţei la care trebuie să se limiteze despăgubirea, invocat de pârât în motivele de apel, criterii statuate la nivel jurisprudenţial în materie, care, coroborate cu mijloacele de probă administrate în cauză, au conturat opinia unei compensări rezonabile a prejudiciului moral.

Astfel, nu poate fi reţinută o încălcare a dispoziţiilor art. 476 alin. (2) şi art. 477 C. proc. civ., întrucât curtea s-a pronunţat asupra a ceea ce s-a dedus judecăţii, cu respectarea principiului devolutiv al apelului, realizând o nouă judecată în fapt şi în drept, în raport de obiectul învestirii sale şi de probatoriul administrat în cauză.

Deşi recurentul-reclamant este nemulţumit de soluţia instanţei de apel din perspectiva diminuării despăgubirilor morale acordate de tribunal, în cauză, nu se poate reţine o agravare a situaţie sale în propria sa cale de atac, de vreme ce curtea a fost învestită şi cu soluţionarea apelului declarat de pârât, care a cuprins critici referitoare la modalitatea de stabilire a cuantumului daunelor nepatrimoniale, asupra cărora era obligată să se pronunţe în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Cum şi apelul reclamantului a vizat aceeaşi chestiune, apare ca fiind justă examinarea comună a criticilor formulate de ambele părţi din această perspectivă, dar pe paliere diferite, în raport de poziţia lor procesuală, faţă de legătura de interdependenţă, precum şi de necesitatea analizării prin prisma unei succesiuni logice a elementelor răspunderii civile delictuale.

Motivarea hotărârii judecătoreşti nu obligă instanţa să răspundă separat tuturor argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor, putând să le grupeze pe unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să răspundă printr-un singur considerent, aspect ce se circumscrie unei examinări efective a cauzei, potrivit exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Analizând motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul-reclamant a criticat acordarea daunelor morale de către instanţa de apel, cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1385 şi următ. C. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat.

Astfel cum corect a arătat instanţa de apel prin decizia recurată, la nivel legislativ şi de principiu, nu există criterii obiective precise şi cuantificabile de stabilire a despăgubirilor băneşti pentru repararea prejudiciilor morale, dar în jurisprudenţă şi în doctrină au fost reliefate astfel de criterii, pe baza cărora instanţa poate efectua o apreciere subiectivă în funcţie de circumstanţele speţei.

Deşi despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale sunt dificil de determinat în absenţa unor probe materiale, judecătorul este singurul care, în raport de consecinţele suferite de partea vătămată, trebuie să stabilească o sumă globală.

Cu privire la întinderea prejudiciului, este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, instanţa acordă despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă a părţii reclamante.

Analiza unei jurisprudenţe relevante în materie presupune verificarea unor cazuri concrete pentru a identifica situaţii similare în care, aplicându-se criteriile create pe cale jurisprudenţială, s-au determinat anumite valori ale prejudiciului, acestea constituind o marjă de apreciere pentru instanţa aflată în situaţia de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor morale.

Examinând decizia atacată se observă că instanţa de apel, atunci când a stabilit cuantumul despăgubirilor acordate recurenţilor, s-a raportat la criteriile obiective de determinare a daunelor morale, valorificate de jurisprudenţă, reţinând consecinţele negative suferite de recurentul-reclamant, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost atinse aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării.

Ca urmare a evaluării materialului probatoriu administrat în cauză şi a situaţiei de fapt deduse judecăţii, curtea a reţinut că reclamantul a suferit două intervenţii chirurgicale, la 15 septembrie şi la 17 septembrie 2015, la Spitalul Judeţean de Urgenţă Piatra Neamţ, iar la data de 13 octombrie 2015, s-a confirmat că reclamantul era infectat cu staphylococcus aureus, rămânând internat în spital până la 30 octombrie 2015.

La 22 mai 2017, reclamantul a fost internat la Clinica de Ortopedie şi Traumatologie I din cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Târgu Mureş, cu diagnosticul "fractură ambele oase gamba stângă operată septic complicată, material osteosinteză prezent, fistulă cutanată cu semne de infecţie, cicatrice postoperatorie cu semne inflamatorii prezente", fiind tratat în trei etape pentru pseudartroza supurată tibie stânga, în esenţă prin extragerea materialului de osteosinteză, scurtarea membrul inferior şi dinamijarea tijei blocate.

Conform raportului de expertiză medico legală întocmit în cauză de Institutul de Medicină Legală Iaşi, recurentul-reclamant prezenta cicatrici, pentru care i s-a recomandat masaj zilnic şi dispensarizare prin serviciul teritorial de ortopedie şi medicină de familie, cu respectarea programului de recuperare stabilit de medicul curant, o incapacitate adaptativă de 50%, cu scăderea capacităţii de muncă (pentru desfăşurarea unor activităţi profesionale uşoare, în condiţii adecvate de mediu, în regim de muncă organizat cu program redus, de 4 ore/zi), putând beneficia de tratament conservator (continuarea gimnasticii de recuperare musculo-articulare şi folosirea unui pantof/gheată cu înălţare, din cauza scurtării membrului inferior stâng cu 4,5 cm), precum şi chirurgical.

În operaţiunea de stabilire a despăgubirilor morale cuvenite recurentului-reclamant, curtea a avut în vedere suferinţele psihice percepute prin intermediul sistemului nervos, pe care le-a considerat ca fiind inerente traumei fizice, precum şi vătămarea de o gravitate ridicată, aflată în raport de dependenţă cu cea psihică, durata lungă de spitalizare în care au survenit o serie de inconveniente în timpul tratamentului (repaus la pat, imobilizare picior stâng şi trunchi, injecţii, fizioterapie, simptomatică specifică afecţiunilor suferite, durata procedurilor de recuperare), precum şi multiplele operaţii chirurgicale intervenite ca urmare a infecţiei cu staphylococcus aureus.

Instanţa de apel a avut în vedere şi faptul că, în urma infecţiei cu staphylococcus aureus viaţa recurentului-reclamant nu a fost pusă în pericol, nefiindu-i afectată vreo funcţie vitală, că nu şi-a pierdut total capacitatea de muncă şi că, deşi situaţia medicală a reclamantului este de o gravitate însemnată, pe o scală a suferinţelor fizice şi psihice ce pot fi imaginate, situaţia sa nu se situează la cel mai înalt punct.

Aceste criterii de evaluare a prejudiciului utilizate de instanţa de apel sunt corecte de vreme ce acordarea daunelor morale trebuie făcută într-un cuantum adecvat, de natură să confere persoanei vătămate o justă compensaţie pentru suferinţele morale provocate prin fapta ilicită, fără a-i crea un folos material injust.

Despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, astfel încât suma acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă un caracter simbolic.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, în jurisprudenţa sa, că important este principiul echităţii în materia daunelor morale, astfel încât, pe de o parte fiecare persoană să primească o satisfacţie echitabilă, iar pe de altă parte, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.

În cauză, instanţa de apel, având în vedere modalitatea de stabilire a despăgubirilor morale consacrată pe cale jurisprudenţială, pe baza probatoriului administrat şi statuând în echitate, a apreciat că se impune modificarea despăgubirilor acordate de tribunal, stabilind că suma de 150.000 de euro este rezonabilă pentru compensarea prejudiciului moral suferit de reclamant.

Instanţa de apel a precizat clar şi neechivoc criteriile avute în vedere la cuantificarea daunelor morale, pe care le-a adaptat situaţiei concrete a recurentului-reclamant şi mijloacelor probatorii administrate în cauză, înlăturând algoritmul de calcul propus de reclamant, respectiv prin înmulţirea numărului de zile de îngrijiri medicale cu suma de 1.086 RON/zi, în raport de media generală a despăgubirilor acordate pentru daunele morale pentru fiecare zi de îngrijire medicală necesară vindecării, prevăzute în Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale din 2011.

Înalta Curte notează că Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale, emis de Fondul de protecţie a victimelor străzii, conţine date statistice, extrase din hotărâri ale instanţelor de judecată, fiind elaborat cu titlu de recomandare pentru uzul societăţilor de asigurări.

Astfel, în mod corect, instanţa de apel a considerat că datele statistice depuse de asigurători cu privire la media despăgubirilor acordate de instanţe nu pot fi asimilate legislaţiei şi jurisprudenţei din România, întrucât acestea nu reprezintă un criteriu legal de evaluare judiciară a prejudiciului moral, ci un instrument de lucru pus la dispoziţia asigurătorilor în procedura administrativă, neavând putere normativă şi nici caracter obligatoriu pentru instanţe.

În consecinţă, faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că în mod judicios instanţa de apel aplicat principiul echităţii şi criteriile jurisprudenţiale în stabilirea cuantumului daunelor morale.

7.2 Aceste concluzii reţinute de Înalta Curte în controlul de legalitate al deciziei pronunţate în apel se răsfrâng şi asupra criticilor dezvoltate în recurs de pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Piatra Neamţ, care a criticat, de asemenea, modalitatea de stabilire a despăgubirilor, susţinând că acestea se impuneau a fi determinate prin raportare la nevoile celui păgubit, la veniturile pe care, în mod normal, acesta le-ar fi avut pe timpul pentru care s-a acordat despăgubirea, precum şi la dispoziţiile art. 1387 - 1389 C. civ.

Fără a reitera considerentele anterior expuse cu privire la modalitatea de determinare a despăgubirilor morale acordate recurentului-reclamant, Înalta Curte învederează că natura daunelor morale, conturată la nivel doctrinar şi jurisprudenţial, se menţine la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existenţa lor este evidentă, nu se poate face exclusiv prin folosirea unor criterii obiective, astfel cum a solicitat pârâtul, respectiv prin dovezi ale veniturilor în muncă/ajutor de şomaj realizate de persoana vătămată, ci prin aprecieri ale consecinţelor negative suferite în plan fizic şi psihic, ale importanţei valorilor lezate, a măsurii în care aceste valori au fost lezate, de intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării şi de măsura în care a fost afectată viaţa familială, profesională şi socială, pentru a-şi atinge rolul de a compensa suferinţa victimei.

Acordând valenţă acestor criterii, curtea a apreciat că suma stabilită cu titlu de despăgubire morală în favoarea recurentului-reclamant de către tribunal a fost în mod incorect determinată prin raportare la circumstanţele cauzei, relevate de probatorul administrat.

Contrar susţinerilor pârâtului, în mod corect a reţinut curtea de apel că aspectele referitoare la câştigul în muncă nu pot fi valorificate în procedura de stabilire a cuantumului daunelor morale, întrucât ele ţin de latura despăgubirilor materiale, despre care a constatat că nu au fost dovedite.

Înalta Curte nu va primi criticile recurentului-pârât cu privire la inexistenţa faptei ilicite şi a legăturii de cauzalitate între aceasta şi prejudiciul invocat de reclamant, din perspectiva aprecierii greşite de către instanţa de apel a obligaţiei instituite prin art. 166 şi art. 655 din Legea nr. 95/2006, în sensul că aceasta este una de diligenţă, iar nu de rezultat.

Astfel cum a constatat instanţa de apel, în baza art. 166 din actul normativ menţionat, spitalul asigură condiţiile de investigaţii medicale, tratament, cazare, igienă, alimentaţie şi de prevenire a infecţiilor nosocomiale, conform normelor aprobate prin ordinul ministrului sănătăţi, răspunzând, în condiţiile legii, pentru calitatea actului medical, pentru respectarea acestor cerinţe, precum şi pentru acoperirea prejudiciilor cauzate pacienţilor.

Potrivit art. 655 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, unităţile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, conform dreptului comun, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament, în situaţia în care acestea sunt consecinţa infecţiilor nosocomiale, cu excepţia cazului când se dovedeşte o cauză externă ce nu a putut fi controlată de către instituţie.

Curtea a raportat la aceste reglementări legislative mijloacele probatorii administrate în cauză şi a constatat că prejudiciul invocat de reclamant este consecinţa faptei ilicite a recurentului-pârât, prin raportul de expertiză medico-legală întocmit de Institutul de Medicină Legală Iaşi, reţinându-se probabilitatea ca infecţia nosocomială depistată în decembrie 2015 (stafilococ auriu MRSA) să fi fost dobândită în perioadele de spitalizare ca urmare a caracteristicilor de rezistenţă a germenului identificat şi a condiţiilor de risc pe care le-a prezentat pacientul (intervenţii multiple cu protezare cu proteză medicală, aplicarea de grefon, dilacerări de ţesuri), fiind puţin probabil ca reclamantul să fi fost colonizat anterior accidentului cu germenele depistat în decembrie 2015 (stafilococ auriu MRSA), dat fiind că nu s-a precizat că anterior accidentului acesta ar fi avut internări recente în diverse unităţi spitaliceşti.

Ca urmare a datelor raportate de Spitalul Judeţean de Urgenţă Piatra Neamţ, curtea a reţinut că, în anul 2015, a mai existat un număr de cinci cazuri de infecţie asociată asistenţei medicale, cu etiologia determinată de stafilococul auriu MRSA, fiind posibil ca această tulpină să fi fost dobândită în timpul spitalizării, fără a se putea preciza cu certitudine dacă contaminarea s-a produs în timpul intervenţiei chirurgicale sau cu ocazia îngrijirilor acordate.

Curtea a coroborat opinia medicilor legişti cu prevederile Ordinului nr. 916/2006, Anexa II, Cap. II pct. b - Infecţiile plăgii operatorii profunde, şi a concluzionat că depistarea infecţiei nu se produce, în toate cazurile, imediat după operaţie, ci din contră, infecţia apare în 30 de zile de la intervenţia chirurgicală, fiind extrem de scăzută probabilitatea ca stafilococul să fi fost dobândit de reclamant în timpul îngrijirilor la domiciliu.

Apare, astfel, ca fiind corectă statuarea instanţei de apel cu privire la existenţa faptei ilicite a recurentului-pârât, constând în încălcarea obligaţiei de securitate, prin prevenirea şi combaterea infecţiilor nosocomiale, prevăzute de dispoziţiile art. 166 din Lege 95/2006 şi art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006, a legăturii de cauzalitate între aceasta şi prejudiciul invocat, de vreme ce confirmarea infectării reclamantului cu stafilococul auriu a intervenit la 13 octombrie 2015, ulterior supunerii acestuia la cele două intervenţii chirurgicale la 15 septembrie şi 17 septembrie 2015.

În acest context, era firesc să se dispună atragerea răspunderii civile delictuale a recurentului-pârât, mai ales că obligaţiile sale de prevenire a infecţiilor nosocomiale şi de a răspunde pentru acestea erau prevăzută de lege, iar acesta nu a dovedit că reclamantul s-ar fi infectat în alte condiţii, deşi potrivit dispoziţiilor art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006, sarcina probei, sub acest aspect, îi incumbă.

Cât priveşte motivul de recurs ce vizează soluţia instanţei de apel asupra cererii de chemare în garanţie a S.C. B., Înalta Curte o va respinge, constatând că, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, în apel, recurentul-pârât a criticat doar modalitatea de interpretare a prevederilor art. 3.1 - Condiţiile de asigurare din cuprinsul contractului de asigurare seria x nr. x/22.12.2014, fără a contesta şi celălalt motiv al respingerii cererii de chemare în garanţie.

Prin sentinţa primei instanţe s-a reţinut că, potrivit art. 3.1. din Condiţiile de asigurare aferente contractului de asigurare seria x nr. x din 22 decembrie 2014, pentru suportarea de către asigurator a despăgubirilor era necesar ca cererea de despăgubire să fi fost formulată în timpul perioadei de asigurare şi adusă la cunoştinţa asiguratorului în aceeaşi perioadă, condiţie care în speţă nu a fost îndeplinită, întrucât cererea de despăgubire a fost formulată de reclamant ulterior expirării perioadei de asigurare, la 27 septembrie 2018.

Tribunalul a mai constatat că, potrivit art. 4.1. alin. xii din Condiţiile de asigurare, asiguratorul nu acordă despăgubiri pentru pretenţii de despăgubire rezultate din sau în legătură cu daunele morale, în speţă pârâtul fiind obligat, exclusiv, la plata unor astfel de despăgubiri pentru prejudiciul de natură nepatrimonială suferit de reclamant.

Prin cererea de apel, recurentul-pârât a criticat soluţia tribunalului, de respingere a cererii de chemare în garanţie, arătând că este greşită modalitatea de interpretare a prevederilor art. 3.1 - Condiţiile de asigurare, fără a critica şi celălalt motiv al respingerii cererii de chemare în garanţie, respectiv aplicarea art. 4.1. alin. xii ale aceleiaşi clauze din acelaşi contract.

Astfel, este corectă constatarea instanţei de apel cu privire la faptul că statuarea tribunalului cu privire la art. 4.1. alin. xii din contractul de asigurare, în sensul că asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru daunele morale achitate de spital, a dobândit autoritate de lucru judecat.

Pe de altă parte, cererea de despăgubire şi încunoştinţarea societăţii de asigurare nu s-a produs în perioada de valabilitate a poliţei (18 ianuarie 2015 - 17 ianuarie 2016), deşi fapta ilicită s-a săvârşit în interiorul acestui interval. S-a apreciat că, şi în ipoteza unei continuităţi a încheierii poliţei de asigurare, devin incidente prevederile care reglementează perioada de răspundere anterioară (art. 2.16 din Condiţiile generale), pentru care asiguratorul preia răspunderea pentru daunele produse sau apărute în această perioadă, în anumite condiţii, dar că, în cauză, nu s-a făcut dovada existenţei acestei continuităţi.

Este justificată, aşadar, soluţia instanţei de apel care a validat partea din sentinţă prin care tribunalul a dispus respingerea cererii de chemare în garanţie a S.C. B..

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente cazurile de casare invocate de reclamant (art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.) şi nici cele de care s-a prevalat pârâtul (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), prin raportare la criticile invocate, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Piatra Neamţ împotriva deciziei nr. 30 din 17 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Piatra Neamţ împotriva deciziei nr. 30 din 17 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 mai 2023.