Validity of verbal modification to a statutory written-form professional cooperation contract and admissibility of testimonial evidence for success fee claims

Şedinţa publică din data de 11 mai 2023

După deliberare, asupra cauzei da faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 23 septembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul Cabinet de Avocat "A." a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Societatea Civilă de Avocaţi "B." ("SCPA B."), obligarea acesteia la plata sumei de 345.102,75 RON, plus TVA şi dobândă legală penalizatoare, conform dispoziţiilor O.G. nr. 13/2001, sumă calculată de la momentul datorării principalului, până la plata efectivă, momentul datorării fiind reprezentat de data facturării de către reclamant a onorariilor cunoscute de acesta ca fiind încasate de pârâtă de la clienţi, data încasării onorariului de succes de către pârâtă pentru onorariile cu privire la care nu are cunoştinţă despre îndeplinirea condiţiei încasării de la clienţi sau data Sărbătorii Pascale a anului 2019 pentru prima de Paşte în cuantum de 12.000 RON; constatarea îndeplinirii condiţiei încasării efective de la clienţii pârâtei a onorariului de succes şi obligarea pârâtei la plata sumelor în procent de 25% din respectivul onorariu, derivând din următoarele contracte cu clienţii SCPA B.: procedura de atribuire a acordului-cadru, având ca obiect "Proiectarea şi execuţia lucrărilor de reparaţii şi modernizare a străzilor, aleilor şi parcărilor pe raza sectorului 4" (client C. SRL), procedura de atribuire a contractului de achiziţie publică, având ca obiect "Refacere şi modernizare patinoar artificial D. şi realizarea de spatii adiacente necesare desfăşurării activităţilor sportive şi de agrement" (client E.), procedura de atribuire a contractului de achiziţie publică, având ca obiect "Proiectare şi execuţie lucrări pentru obiectivul de investiţii "Sală Sport Polivalentă - 5000 locuri", în municipiul Constanţa, Bd. x, zona F., judeţul Constanţa".

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile Legii nr. 51/1995, ale Statutului profesiei de avocat şi ale art. 1164, art. 1165, art. 1166 şi art. 1270 din C. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din 2 octombrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale, a scos cauza de pe rolul acestei secţii şi a înaintat-o pentru repartizarea aleatorie, uneia dintre secţiile civile ale aceleiaşi instanţe.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la 10 octombrie 2019, sub nr. x/2019*.

La 6 noiembrie 2013, reclamanta a precizat cererea de chemare în judecată, arătând că suma pretinsă, cu privire la care are cunoştinţă despre încasarea onorariului de către pârâtă de la clienţi este în cuantum de 445.999 RON, rezultată din cumulul facturilor nr. x-20 din 24 aprilie 2019. A arătat că în cererea de chemare în judecată, cu privire la primul capăt de cerere, s-a strecurat o eroare calcul, în sensul că suma facturilor emise de reclamantă (14-20 din 24 aprilie 2019) este de 374.790,25 RON, plus TVA, iar nu de 345.102,75 RON, plus TVA.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţelor judecătoreşti, excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, iar pe fond, netemeinicia acţiunii.

3. Hotărârile Tribunalului Bucureşti

Prin încheierea din 8 septembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a luat act că pârâta a renunţat la invocarea excepţiei de netimbrare a cererii de chemare în judecată şi a respins, ce neîntemeiată, excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, invocată de pârâtă prin întâmpinare.

Prin sentinţa nr. 989 din 16 iunie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Cabinet de Avocat "A.", în contradictoriu cu pârâta Societatea Civilă de Avocaţi "B.".

4. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 863A din 3 iunie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de reclamantul Cabinet de Avocat "A." împotriva sentinţei nr. 989 din 16 iunie 2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu pârâta Societatea Civilă de Avocaţi "B.", ca nefondat. A obligat-o pe apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată în sumă de 5.000 RON, reprezentând onorariu de avocat.

5. Recursul

Împotriva deciziei nr. 863A din 3 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul Cabinet de Avocat "A.", invocând incidenţa cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de apel a încălcat principiul devolutiv al apelului, reglementat de art. 477 C. proc. civ., principiul ce vizează neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac, prevăzut de art. 481 din acelaşi act normativ şi principiul autorităţii de lucru judecat al hotărârii tribunalului pe aspectele dezlegate, despre care a susţinut că nu fost atacate cu apel de către pârât.

Recurentul a arătat că, diferit de cele reţinute de tribunal şi înrăutăţindu-i situaţia în propriul apel, curtea a reţinut pe de-o parte, că sumele în discuţie reprezintă plata benevolă, de către pârâtă, a unui onorariu fix mai mare, iar nu onorariul de succes (caz în care s-ar fi pus în discuţie temeiul juridic în baza căruia a făcut această plată, în lipsa convenţiei părţilor) şi că pârâta a recunoscut, prin întâmpinare şi cu ocazia medierii ce a avut loc în faţa decanului Baroului Bucureşti, că plăţile au reprezentat recompensarea recurentului cu sume reprezentând onorariu de succes.

Curtea a constatat că actul juridic reprezentat de contractul de conlucrare profesională dintre două forme de exercitare a profesiei de avocat intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 9 raportate la art. 7 din Legea nr. 51/1995 republicată, fiind impusă, ex lege, forma scrisă ad probationem, deşi tribunalul statuase că a fost suficientă dovedirea înţelegerii verbale, recunoscând aplicarea, în cazul contractului, a principiului general al consensualismului.

Recurentul a afirmat că, instanţa de apel a apreciat eronat dispoziţiile legale privind instituţia prezumţiilor judecătoreşti, respectiv instituţia mărturisirii. Prin aplicarea greşită a prevederilor art. 329 raportate la art. 309 alin. (2) teza a II-a, respectiv a celor ale art. 348 şi art. 358 C. proc. civ., curtea nu a ţinut seama de cele invocate de recurent, anume că pârâta este profesionist, în accepţiunea art. 3 C. civ., situaţie în care proba cu martori este admisibilă, iar, în speţă, nu se punea neapărat chestiunea probării existenţei unui act juridic.

A menţionat că instanţa de apel a restrâns nejustificat sfera aplicabilităţii instituţiei juridice a mărturisirii extrajudiciare, considerând că, în cazul în care recunoaşterea intervine într-o discuţie dintre pârâtă şi un terţ, aceasta nu poate fi aplicată, chiar dacă se referă la aspectul dedus judecăţii (e-mail-ul prin care s-a discutat cu privire la onorariul de succes şi faptul că pârâta a recunoscut beneficiile convenite verbal, distinct de cele consemnate în contractul de conlucrare).

Recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a aplicat prevederile art. 358 C. proc. civ. şi a precizat că toate aspectele arătate nu ţin de aprecierea probatoriului, ci de refuzul de a analiza probe fundamentale solicitate (prin aplicarea greşită a dispoziţiilor procesuale), încălcându-se principii esenţiale ale procesului civil, care tind să asigure justiţiabilului dreptul de acces neîngrădit, în limitele legii, la instanţă.

Nerespectarea acestor reguli intră sub incidenţa motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 174 şi următ., inclusiv art. 176 pct. 6 din acelaşi act normativ, în cazul nulităţilor condiţionate, existând o vătămare procesuală a recurentului, prin neasigurarea contextului legal de probare judiciară.

Recurentul a afirmat că instanţa de apel a încălcat normele procedurale ce transpun principiile desfăşurării procesului civil din perspectiva dreptului la un proces echitabil, instituit prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

A făcut referire la obligativitatea aplicării art. 3 C. proc. civ., cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor referitoare la drepturile şi libertăţile persoanelor, în concordanţă cu Constituţia şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Recurentul a apreciat că, deşi, în speţă, adevărul juridic este de partea sa, curtea exprimându-se în sensul că nu pot fi valorificate prezumţiile judiciare prin prisma unor reguli de procedură, a susţinut că a fost încălcat principiul dreptului de acces la o instanţă, precum şi dreptul la "un bun", prin prisma imposibilităţii probării acestuia pe considerente de interpretare procedurală greşită şi excesivă.

În motivarea criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a afirmat că hotărârea curţii de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind abordate argumentele esenţiale invocate, respectiv că nu îi sunt impuse prin lege, contractului de conlucrare profesională, cerinţele de formă ad validitatem şi ad probationem.

Curtea, fără a pune în discuţia părţilor (conform principiului dreptului la un proces echitabil), a stabilit incidenţa prevederilor art. 9 raportate la art. 7 din Legea nr. 51/1995, deşi aceste texte fac referire la constituirea formelor de exercitare a profesiei de avocat, respectiv conlucrarea cu alţi profesionişti (experţi etc.), iar nu cu avocaţi, fiind tratat sub forma contractului de conlucrare profesională, pentru care se impune, pentru opozabilitate, comunicarea către barou.

Prin neatacarea considerentelor care au tranşat chestiuni importante ale litigiului, acestea au intrat în putere/autoritate de lucru judecat, reevaluarea lor putând fi făcută doar prin nesocotirea principiilor fundamentale prevăzute de art. 477 şi art. 481 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material din perspectiva imperativităţii cerinţelor de formă (ad probationem) şi ad validitatem ale contractului de conlucrare profesională.

Această apreciere greşită a normelor de drept material s-a răsfrânt asupra admisibilităţii probatoriului administrat în cauză (în special, a prezumţiilor judecătoreşti).

Dispoziţiile art. 9, exclusiv, şi prin raportare la cele ale art. 7 din Legea nr. 51/1995, reglementează strict contractele privind înfiinţarea formelor de organizare profesională (art. 9), de colaborare cu alţi experţi sau specialişti din alt domeniu (fiscal, cadastru etc.).

În ceea ce priveşte forma actului juridic civil, recurentul a arătat că aceasta este guvernată de principiul consensualismului, care reprezintă o aplicare în această materie a principiului libertăţii actelor juridice civile (principiul autonomiei de voinţă).

Referitor la forma ad validitatem, a susţinut că aceasta se impune expres în cazul anumitor acte juridice, iar nerespectarea ei nu atrage nevalabilitatea actului juridic civil, ci imposibilitatea dovedirii sale cu un alt mijloc de probă. Însă, dovada actului juridic civil şi existenţa acestuia sunt două chestiuni distincte, prima nefiind necesară decât în caz de litigiu.

Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil este necesară pentru a face actul juridic opozabil şi persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor sau intereselor acestora.

Contractul de conlucrare profesională încheiat între două forme de organizare profesională este un contract civil nenumit, putând cu greu a fi încadrat în vreuna dintre categoriile de contracte prevăzute de C. civ. sau în categoriile de contracte pentru care legea cere expres forma ad validitatem sau ad probationem. Acestuia i se aplică principiul consensualismului şi al libertăţii contractuale, fiind supus formei scrise, exclusiv, în scopul înregistrării la barou şi verificării respectării normelor de organizare profesională.

Singura abordare mai amplă a contractului de conlucrare se regăseşte în art. 184 din Statutul profesiei de avocat, care nu impune, expressis verbis, forma scrisă.

Recurentul a susţinut că s-a apreciat greşit că, în speţă, nu se pune în discuţie probarea actului juridic (a contractului de conlucrare), ci preţul convenit. Or, potrivit art. 1233 C. civ., preţul nu este esenţial în contract, putând să nu fie stabilit sau să fie fixat ulterior.

De asemenea, a afirmat că s-a stabilit în mod greşit că sunt aplicabile dispoziţiile cu privire la actul juridic unilateral, respectiv ale art. 1403 sau ale art. 1271 alin. (1) C. civ.

6. Apărările formulate

Prin întâmpinarea depusă la 28 decembrie 2022, în termenul procedural, intimata Societatea Civilă de Avocaţi "B." a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul nu a formulat răspuns la întâmpinare.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivul de recurs circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a invocat încălcarea, de către instanţa de apel, a principiului devolutiv al apelului, reglementat de art. 477 C. proc. civ., a principiului ce vizează neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac, prevăzut de art. 481 din acelaşi act normativ şi a principiului autorităţii de lucru judecat a hotărârii tribunalului pe chestiunile dezlegate, pretins neatacate cu apel de către pârât.

Subsumat acelaşi motiv de recurs, recurentul a invocat aplicarea greşită a prevederilor art. 329 raportate la art. 309 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., respectiv a dispoziţiilor art. 348 şi art. 358 din acelaşi act normativ, arătând că instanţa de apel a ignorat susţinerile sale referitoare la calitatea de profesionist a pârâtei, în sensul art. 3 C. civ., situaţie care făcea ca administrarea probei cu martori să fie admisibilă, în speţă, nepunându-se neapărat în discuţie, chestiunea probării existenţei actului juridic.

Toate aceste critici au fost apreciate de către recurent că atrag nulitatea hotărârii instanţei de apel, prin raportare la dispoziţiile art. 174 şi următ. C. proc. civ., inclusiv a celor prevăzute de art. 176 pct. 6 din acelaşi act normativ, existând o vătămare procesuală a sa, ce reiese din neasigurarea contextului legal de probare judiciară.

Criticile nu sunt fondate.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Acest motiv de casare vizează încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări, printre aceste reguli regăsindu-se şi cele referitoare la calea de atac a apelului, care este o cale de atac ordinară, de reformare, devolutivă şi suspensivă de executare.

Conform art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel trebuind să analizeze cauza în fapt şi în drept. De regulă, devoluţiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte la ceea ce s-a apelat (tantum devolutum quantum appellatum), iar, pe de altă parte, la ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă (tantum devolutum quantum iudicatum).

Efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii. Astfel, efectul devolutiv al apelului poate fi limitat de către apelant, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Raportând criticile recurentului la aceste considerente şi dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a încălcat principiul efectului devolutiv al apelului, ci că, dimpotrivă, aceasta a judecat cauza în limitele învestirii sale, în raport de criticile formulate în apel de către reclamant, precum şi de ceea ce s-a dedus judecăţii în primă instanţă.

Prin cererea de apel, reclamantul a criticat hotărârea tribunalului din perspectiva constatării greşite a faptului că înţelegerea verbală a părţilor cu privire la pretinsele plăţi ale onorariilor de succes şi ale primelor de sărbători reprezintă un acord consensual din cadrul aceluiaşi raport contractual de conlucrare, respectiv o modificare a elementului "preţ" al serviciilor. Relativ la această chestiune, recurentul a arătat că este eronată concluzia primei instanţe referitoare la invocarea unui raport juridic distinct faţă de cel relevat de contractul de conlucrare, mai ales că această apărare nu a fost formulată nici de pârâtă.

Criticile expuse în memoriul de apel au vizat şi faptul că tribunalul a reţinut necondiţionat apărările pârâtei, respectiv că plata onorariilor de succes echivalează cu procentul din onorariile percepute de la clienţii pentru care recurentul a obţinut succesul, având caracter benevol şi fiind în afara contractului de conlucrare, respectiv la latitudinea pârâtei, în raport de volumul de activitate şi a muncii prestate. Invocând inexistenţa unui raport juridic derivat dintr-un act juridic unilateral, recurentul a arătat că însuşi tribunalul a statuat asupra naturii contractuale a plăţilor suplimentare efectuate de pârâtă, în acest scop fiind solicitată prezentarea registrelor fiscale deţinute de aceasta.

Prin întâmpinarea formulată în apel, pârâta a susţinut că între părţi nu a existat un alt raport juridic faţă de cel născut în baza contractului de conlucrare, iar contractul nu prevede, în sarcina sa, obligaţia de plată a onorariilor de succes către recurent, acestuia aparţinându-i obligaţia de a dovedi această împrejurare, conform art. 249 C. proc. civ.

Potrivit considerentelor deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut că părţile au încheiat, în formă scrisă, un contract de conlucrare care nu cuprinde vreo menţiune referitoare la plata onorariului de succes şi a primelor de sărbători, solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Curtea a procedat la examinarea probatoriului administrat, urmărind să stabilească dacă acesta atestă susţinerile recurentului, potrivit cărora, printr-o înţelegere verbală, pârâta şi-a asumat obligaţia de a-i achita un onorariu de succes, iar această înţelegere a modificat contractul de conlucrare.

Raportându-se la ceea ce s-a invocat în primă instanţă şi în calea de atac a apelului prin actele procesuale îndeplinite de părţi, precum şi la aspectele relevate de mijloacele probatorii (înscrisuri, interogatoriu, prezumţii judecătoreşti, mărturisiri extrajudiciare), curtea a constatat că recurentul nu a reuşit să dovedească pretinsa modificare a contractului de conlucrare, care să dea naştere, în mod valabil, obligaţiei ce se cere a fi îndeplinită prin cererea de chemare în judecată.

Strict sub aspect probatoriu, curtea a reţinut că proba testimonială nu este admisibilă în raport de incidenţa dispoziţiilor art. 309 alin. (2) C. proc. civ. (fiind vorba despre un contract care prevede o obligaţie civilă patrimonială cu o valoare mai mare de 250 RON), că recurentul nu a exhibat un început de dovadă scrisă, în sensul art. 310 C. proc. civ., astfel încât probatoriul să fie suplimentat cu alte mijloace de probă, iar prezumţiile simple judiciare invocate au fost înlăturate pe considerentul inadmisibilităţii probei cu martori.

De asemenea, corespondenţa electronică la care recurentul a făcut referire nu a fost apreciată de instanţa de apel ca având caracterul unei mărturisiri extrajudiciare, pe motiv că aceasta nu vizează relaţiile dintre părţi şi, prin urmare, raportul juridic dedus judecăţii.

Reiese astfel, contrar susţinerilor recurentului, că instanţa de apel a judecat cauza cu respectarea rigorilor procedurale stabilite prin art. 476 alin. (1) şi art. 477 C. proc. civ., realizând o reexaminare a probatoriului administrat în cauză, din perspectiva prevederilor art. 329 raportate la art. 309 alin. (2) teza a II-a, respectiv a art. 348 şi art. 358 C. proc. civ., reţinând că probele exhibate nu atestă asumarea de către pârâtă a obligaţiei pecuniare certe şi concrete de plată a onorariului de succes, solicitat prin cererea de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte critica recurentului referitoare la nerespectarea de către instanţa de apel a principiului neînrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac, Înalta Curte constată că este nefondată.

Potrivit aspectelor doctrinare conturate în materie, cercetarea agravării/neagravării situaţiei în propria cale de atac reprezintă un procedeu complex, ce presupune raportarea instanţei la întreaga procedură desfăşurată în cauză şi la cadrul procesual stabilit prin dispoziţia părţilor, prezentând importanţă situaţia judiciară a recurentului, analizată prin prisma pretenţiilor sale, pe baza un probatoriu adecvat, iar nu, exclusiv, pe temeiul soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate. Principiul "non reformatio in peius" nu are caracter de ordine publică, fiind o chestiune de apreciere în fapt, prin prisma intereselor părţii care a exercitat calea de atac.

Înalta Cute reţine că, prin sentinţa nr. 989 din 16 iunie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de recurent, reţinând, în esenţă că, din contractul de conlucrare din 13 august 2012 încheiat între părţi, nu rezultă asumarea, de către pârâtă, a obligaţiei de a achita onorariul de succes solicitat şi că, deşi recurentului i-a aparţinut sarcina probei, acesta nu a făcut dovada, prin niciun mijloc de probă administrat, a existenţei unei înţelegeri verbale care să-i confirme pretenţiile.

Curtea de apel, judecând cauza în limitele stabilite prin art. 477 C. proc. civ. şi procedând la o reanalizare a probatoriului administrat în primă instanţă, a constatat că obligaţiile patrimoniale solicitate de recurent sunt superioare valorii de 250 RON instituite prin art. 309 alin. (2) din C. proc. civ. şi că, din acest motiv nu este admisibilă proba cu martori şi, implicit cea a prezumţiilor simple judiciare (art. 329 C. proc. civ.).

Instanţa a reţinut, de asemenea, că nu există, în sensul art. 310 C. proc. civ., un început de dovadă scrisă care să emane de la partea căreia i se opune şi care să privească relaţiile cu partea care îl invocă, iar în privinţa interogatoriului, s-a apreciat că acesta nu a decelat o recunoaştere de către pârâtă a pretenţiilor recurentului, uzanţele invocate în ceea ce priveşte plata onorariului de succes şi a primelor de sărbători fiind apreciate că nu pot atesta existenţa unei asemenea practici în cadrul societăţii, câtă vreme nu au fost probate.

Aşadar, în rejudecarea fondului, în limitele prevăzute de art. 477 C. proc. civ., analizând pricina pe fondul său, curtea a menţinut hotărârea tribunalului şi a validat raţionamentul acestuia cu privire la faptul că probatoriul administrat nu a atestat modificarea contractului de conlucrare din 13 august 2012, iar în cauză nu a fost dovedită existenţa unei înţelegeri verbale a părţilor în această privinţă, care, oricum, şi dacă ar fi existat, nu era suficientă să dea naştere, în mod valabil acestei obligaţii, faţă de împrejurarea încheierii convenţiei în formă scrisă, potrivit art. 9 raportat la art. 7 din Legea nr. 51/1995 şi necesitatea modificării sau completării ei cu respectarea aceloraşi condiţii de formă.

Înalta Curte constată că o atare soluţie nu echivalează cu înrăutăţirea situaţiei recurentului în calea de atac exercitată, de vreme ce sentinţa a fost menţinută, iar în exercitarea controlului judiciar asupra acesteia, instanţa de apel nu putea fi împiedicată să ajungă la aceeaşi concluzie ca cea exprimată în prima hotărâre pronunţată.

Pentru aceeaşi raţiune nu pot fi reţinute criticile recurentului legate de încălcarea normelor procedurale care transpun principiile desfăşurării procesului civil, din perspectiva art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale, şi a aplicării prioritare a acestor dispoziţii, conform art. 3 C. proc. civ., în concordanţă cu prevederile constituţionale.

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, procesul civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, conform garanţiilor prevăzute de art. 6 din Convenţie, include dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate" de către instanţa sesizată. Aceasta implică, în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (cauzele Albina şi Gheorghe împotriva României).

Fără a relua ceea ce deja s-a consemnat, Înalta Curte constată că decizia recurată cuprinde argumentele instanţei pe care s-a întemeiat soluţia de respingere a apelului declarat de recurent, în limitele în care aceasta a fost învestită. Chiar dacă analiza efectuată de instanţa de apel şi soluţia pronunţată sunt nemulţumitoare pentru recurent, acest aspect nu este de natură să determine incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în cauză nefiind conturată existenţa unei vătămări a recurentului, în sensul dispoziţiilor art. 174 şi art. 176 pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul a arătat că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, întrucât nu conţine o abordare a criticilor esenţiale invocate, referitoare la faptul că, potrivit dispoziţiilor legale care îl reglementează, contractul de conlucrare nu este supus cerinţelor de formă şi de validitate, iar incidenţa normelor prevăzute de art. 9 raportate la cele ale art. 7 din Legea nr. 51/1995 nu a fost pusă în discuţia părţilor. Recurentul a arătat, de asemenea, că, prin neatacarea considerentelor prin care s-au tranşat chestiuni importante ale litigiului, acestea au intrat în puterea/autoritatea lucrului judecat, iar o reevaluare a acestora se putea face doar prin încălcarea principiilor fundamentale prevăzute de art. 477 şi art. 481 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, motivarea hotărârilor implică răspunsul dat de judecător fiecăruia dintre argumentele părţilor procesului, fiind necesar să se ţină seama de diversitatea capetelor de cerere, de motivele formulate în căile de atac, de diferenţele existente între state în diferitele izvoare de drept (legea scrisă, cutuma, doctrina etc.), judecătorul trebuind să arate clar motivele pe care îşi întemeiază decizia şi să analizeze efectiv problemele esenţiale care îi sunt supuse aprecierii, fără a accepta de plano concluziile trase de o jurisdicţie inferioară (Van der Hurk contra Ţărilor de Jos).

Potrivit aceleiaşi jurisprudenţe, chiar dacă art. 6 paragr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale ale Omului impune instanţelor naţionale să îşi motiveze hotărârile, această obligaţie nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată. Obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti presupune o expunere a argumentelor care, prin conţinutul lor, sunt de natură să influenţeze soluţia.

Din examinarea modului în care instanţa de apel a analizat apelul formulat de recurent, Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., referitoare la expunerea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, astfel că nu se poate reţine o nemotivare sau o motivare necorespunzătoare a acesteia.

Astfel cum s-a arătat cu ocazia examinării motivului de recurs anterior, prin care s-a reclamat încălcarea principiului devolutiv al apelului, instanţa de apel a reţinut că obiectul principal al cercetării judecătoreşti (conform susţinerilor din cererea de chemare în judecată şi din memoriul din apel), constă în a se stabili intervenirea unei modificări a contractului iniţial de conlucrare prin voinţa părţilor, exprimată printr-o înţelegere verbală, prin care pârâta s-a obligat la plata unor onorarii de succes către recurent.

Potrivit consemnărilor din cuprinsul încheierii din 27 mai 2022, care face parte integrantă din cuprinsul deciziei recurate (prin care a fost amânată pronunţarea asupra apelului), apărătorul pârâtei a invocat, în condiţii de contradictorialitate, incidenţa dispoziţiilor art. 9 raportate la cele ale art. 7 din Legea nr. 51/1995, susţinând necesitatea parafării în formă scrisă a contractelor încheiate între formele de organizare ale profesiei de avocat, pentru însăşi validitatea convenţiei, şi nu doar a caracterului probatoriu.

De fapt, aceasta a reprezentat o apărare a pârâtei formulată încă din etapa procesuală a fondului, fiind reiterată în apel, pe care recurentul a avut posibilitatea să o combată prin răspunsul la întâmpinare şi cu ocazia dezbaterilor în calea de atac anterioară, şi asupra căreia instanţa avea obligaţia să se pronunţe, potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (6) coroborate cu cele ale art. 477 şi art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Procedând în acest mod, curtea a reţinut în cuprinsul deciziei recurate, că părţile, în calitatea conferită prin Legea nr. 51/1995, au încheiat, în baza art. 9 raportat la art. 7 din lege, un contract de conlucrare, pentru care actul normativ menţionat instituie, ad probationem, forma scrisă pentru încheierea în mod valabil a acestor contracte.

Instanţa a înlăturat opinia pârâtei, exprimată prin întâmpinarea formulată în apel, respectiv că art. 9 coroborat cu art. 7 din Legea nr. 51/1995 prevede încheierea în formă scrisă, ad validitatem, a contractului de conlucrare, apreciind că sancţiunea care intervine în cazul nerespectării cerinţei formei nu se poate considera că este instituită pentru încheierea sa valabilă, aceasta fiind o cerinţă care instituie exigenţe probatorii.

Sub acest aspect, a considerat că sunt relevante prevederile art. 1243 C. civ. ("dacă prin lege nu se prevede altfel, orice modificare a contractului este supusă condiţiilor de formă cerute de lege pentru încheierea sa"), arătând că, pentru a atrage aplicabilitatea unei alte forme a contractului între părţi, astfel cum s-a solicitat, recurentul era obligat să exhibe un înscris, faţă de instituirea prin lege a formei scrise, ad probationem, a contractului de conlucrare.

Înalta Curte nu poate reţine criticile recurentului referitoare la intrarea în puterea/autoritatea lucrului judecat a chestiunilor tranşate prin considerentele sentinţei (plata benevolă a onorariului de succes, incidenţa principiului consensualismului în privinţa contractului de conlucrare, corespondenţa plăţilor suplimentare fiecărui succes obţinut de recurent în favoarea clienţilor pârâtului, temeiul juridic al plăţilor efectuate, caracterul neesenţial al preţului contractului), de vreme ce acestea au constituit obiect de critică în apel şi, implicit, esenţa apărărilor formulate de pârâtă prin întâmpinare.

Fiind învestită în apel cu soluţionarea acestora, în mod judicios curtea a procedat la analizarea lor în raport de situaţia de fapt dedusă judecăţii şi de dispoziţiile legale incidente, precum şi de probatoriul administrat în cauză şi de raportul juridic contractual derulat între părţi.

Instanţa de apel a analizat cauza sub toate aspectele relevante, iar neînsuşirea de către judecător a argumentelor recurentului nu echivalează cu o motivare necorespunzătoare a hotărârii recurate, aceasta reprezentând rezultatul procesului logic de analiză a probelor administrate în cauză şi a raţionamentelor efectuate, fiind explicat cu claritate motivul pentru care s-a apreciat că nu există posibilitatea atragerii răspunderii contractuale a pârâtei.

Motivul de recurs încadrat de recurent în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat.

Criticile subsumate motivului de recurs menţionat se referă la statuarea greşită a instanţei de apel asupra imperativităţii cerinţei de formă ad probationem a contractului de conlucrare profesională încheiat între avocaţi, aspect care a fost apreciat că s-a răsfrânt în mod negativ asupra modului de interpretare a probatoriului relevant (în special a prezumţiilor judecătoreşti), întrucât, în speţă, nu se punea problema probării actului juridic, ci a preţului convenit, precum şi a aplicării dispoziţiilor art. 1403 şi art. 1271 alin. (1) C. civ.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 7 din Legea nr. 51/1995, "Orice avocat, indiferent de forma de exercitare a profesiei, poate să încheie convenţii de colaborare cu experţi sau cu alţi specialişti, în condiţiile legii. Societăţile civile profesionale şi societăţile profesionale cu răspundere limitată pot încheia astfel de convenţii numai cu acordul tuturor asociaţilor."

Art. 9 din acelaşi act normativ prevede la alin. (1), "Convenţiile de grupare şi de asociere a cabinetelor, actele de constituire a societăţilor civile profesionale de avocaţi şi a societăţilor profesionale cu răspundere limitată, precum şi convenţiile prevăzute la art. 7 se încheie în formă scrisă, cu respectarea condiţiilor de fond prevăzute de lege şi de statutul profesiei; (alin. (2) Consiliul baroului sesizat verifică îndeplinirea condiţiilor legale şi, constatând îndeplinirea lor, dispune înregistrarea convenţiei în termen de o lună de la înregistrarea cererii."

Reiese astfel că, între formele de exercitare a profesiei de avocat se pot stabili raporturi de conlucrare profesională, născute în baza unei convenţii supuse înregistrării la barou, Consiliul baroului verificând dacă documentele ce atestă convenţiile de conlucrare îndeplinesc cerinţele prevăzute de lege şi de Statutul profesiei de avocat, acelaşi organ ţinând şi evidenţa acestor contracte şi autorizând funcţionarea în baza lor (art. 55 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 51/1995).

Normele juridice enunţate stabilesc neechivoc obligativitatea încheierii contractului de conlucrare în formă scrisă, doar astfel organul cu atribuţii de control al activităţii avocatului putând să cunoască formele de asociere ale avocaţilor şi să verifice dacă convenţiile încheiate corespund dispoziţiilor legale care le reglementează.

Aşadar, este corectă statuarea instanţei de apel cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 9 raportate la cele ale art. 7 din Legea nr. 51/1995, care instituie, ad probationem, forma scrisă pentru încheierea în mod valabil a acestor contracte, de vreme ce condiţia rezidă din lege şi numai în acest mod pot fi verificate drepturile şi obligaţiile asumate de părţi şi instituită o eventuală răspundere contractuală pentru nerespectarea clauzelor stipulate.

Chiar dacă s-ar îmbrăţişa opinia recurentului cu privire la caracterul "nenumit" al contractului de conlucrare, Înalta Curte constată că unui astfel de contract îi sunt aplicabile tot regulile generale prevăzute pentru obligaţii (art. 1167 C. civ.), iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult (art. 1168 C. civ.).

Potrivit art. 1270 alin. (1) C. civ., "Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante; (alin. (2) Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege."

Prin contractul de conlucrare încheiat de părţi la 13 august 2012, vizat de Baroului Bucureşti, prin clauza inserată la art. 4.1 lit. c), pârâta s-a obligat să-i plătească recurentului onorariul prevăzut la art. 5.1, respectiv un onorariu brut de 1.500 RON, al cărui cuantum putea fi reexaminat în funcţie de performanţele profesionale ale acestuia. Conform art. 5, pct. 5.3, recurentul avea dreptul să deconteze la pârâtă toate cheltuielile făcute în numele şi pentru aceasta (de deplasare, de telefonie, pentru combustibil), pe baza înscrisurilor fiscale justificative, care să ateste şi utilitatea efectuării lor.

Înalta Curte constată că, prin nicio clauză contractuală părţile nu au prevăzut plata unor onorarii de succes solicitate prin cererea de chemare în judecată, iar, din analiza punctuală a mijloacelor de probă administrate în cauză, instanţa de apel nu a putut reţine o modificare a acestor prevederi, care să conducă la o soluţionare pozitivă a pretenţiilor recurentului.

Potrivit considerentelor deciziei recurate, probatoriul administrat în cauză nu a relevat existenţa unei înţelegeri verbale a părţilor, în sensul modificărilor art. 4.1 lit. c) din contractul de conlucrare profesională, aspect ce a fost confirmat şi de atitudinea procesuală a pârâtei, care a recunoscut doar efectuarea unor plăţi ce au depăşit suma minimă indicată (care au variat în funcţie de volumul de activitate, de munca prestată de recurent şi de situaţia financiară a societăţii) şi a negat intervenirea unei modificări a contractului de conlucrare, în cuprinsul răspunsului la interogatoriu precizând că orice sumă achitată în plus faţă de onorariul minim brut lunar a reprezentat o majorare a onorariului brut lunar, permisă de prevederile art. 5.1 din contract.

În mod justificat a reţinut instanţa de apel că o înţelegere verbală a părţilor (dacă ar fi fost dovedită), nu ar fi prezentat valenţe probatorii în ceea ce priveşte modificarea contractului de conlucrare, de vreme ce, fiind prevăzută de lege încheierea în formă scrisă a acestei convenţii (sub aspect probatoriu), era evident că orice modificare a acestuia era supusă aceloraşi condiţii de formă pentru a fi valabilă.

Astfel cum corect a constatat curtea, această situaţie este reglementată prin art. 1243 C. civ., care instituie respectarea principiului simetriei sub aspectul formalismului în privinţa încheierii şi modificării contractului civil. Regula simetriei reprezintă una dintre consecinţele principiului forţei obligatorii şi presupune ca modificarea contractului să se realizeze prin acelaşi mecanism prin care acesta a luat naştere, în scopul respectării condiţiilor de formă cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.

Deşi principiul consensualismului reprezintă regula de drept potrivit căreia simpla manifestare de voinţă a părţilor este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil, în situaţia în care dispoziţiile legale prevăd, pentru încheierea contractului de conlucrare, forma scrisă, este evident că pentru modificarea acestuia era necesară îndeplinirea aceleiaşi formalităţi.

Pe de altă parte, conform celor reţinute de instanţa de apel, din niciun mijloc de probă administrat în dosar nu a rezultat existenţa unei alte convenţii a părţilor, având ca obiect plata unor onorarii de succes către recurent, ci că, dimpotrivă, aceasta reprezintă o situaţie ce excedează prevederilor contractuale.

Înalta Curte observă că recurentul a invocat nejustificat reţinerea de către instanţa de apel a aplicării în speţă a dispoziţiilor art. 1403 C. civ., întrucât, prin hotărârea recurată, curtea a arătat că aceste norme nu sunt incidente în speţă, pe motiv că acestea se referă la obligaţiile contractate sub condiţie suspensivă, ce depind, exclusiv, de voinţa debitorului (condiţia pur potestativă), iar contractul de conlucrare nu a fost încheiat sub o astfel de condiţie, în sensul art. 1400 şi următ. C. civ., astfel cum nici obligaţia de plată a onorariului fix minimal nu este afectată de vreo condiţie suspensivă.

Contrar susţinerilor recurentului, în cauză s-a pus în discuţie preţul contractului, acesta fiind obiectul sesizării instanţei de către recurent, prin cererea de chemare în judecată acesta solicitând, exclusiv, plata onorariilor de succes şi a primelor de sărbători, care, dacă ar fi fost prevăzute în contract, ar fi fost analizate din perspectiva clauzelor inserate la pct. 5 - Condiţii financiare.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

În baza art. 453 C. proc. civ., faţă de solicitarea reprezentantului convenţional al recurentului cu privire la reducerea cheltuielilor de judecată solicitate de pârâtă, în cuantum de 14.000 RON, a căror efectuare a fost dovedită prin extrasul de cont bancar emis de G., va dispune obligarea recurentului la plata către pârâta Societatea Civilă de Avocaţi "B." a sumei de 4.000 RON, constând în onorariu de avocat, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., proporţional cu munca îndeplinită de avocat, complexitatea cauzei şi cu numărul de termene la care acesta a participat efectiv în faţa instanţei de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Cabinet de Avocat "A." împotriva deciziei nr. 863A din 3 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentul-reclamant Cabinet de Avocat "A." la plata către intimata-pârâtă Societatea Civilă de Avocaţi "B." a sumei de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, sumă redusă în baza art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.