Mortgage enforcement rights barred by accessory prescription and res judicata under specialized execution procedures

Şedinţa publică din data de 7 aprilie 2022

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2020, la data de 22.09.2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei să constate existenţa dreptului reclamantei de a obţine executarea silită în baza dreptului de ipotecă constituit asupra imobilului situat în municipiul Braşov, judeţul Braşov, înscris în cartea funciară nr. x Braşov, sub numărul cadastral x, cu destinaţia de spaţiu comercial-demisol, compus din sala comercială, vestiar, grup sanitar, depozit, casa scării de la demisol şi de la parter şi din cota de 34,52% din părţile de uz comun descrise în cartea funciară, drept constituit prin contractul de ipotecă autentificat sub nr. x/23.01.2007 de Notarul Public C..

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 41/S din 22 februarie 2021, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.. A fost obligată reclamanta să achite pârâtei suma de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.

3. Decizia pronunţată în apel:

Prin decizia nr. 1289/AP din 25 octombrie 2021, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 41/S din 22 februarie 2021 pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., considerând-o nelegală şi netemeinică. A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi rejudecarea cauzei, schimbarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că, în temeiul contractului de credit şi al contractului de cesiune încheiat la data de 11 august 2009 între creditorul D. şi cesionarul S.C. A. S.R.L., a dobândit atât un drept de creanţă împotriva debitorului E. izvorât din contractul de credit, cât şi un drept real de ipotecă împotriva garantului S.C. B. S.R.L. în baza contractului de ipotecă. Ca atare, recurenta-reclamantă este titulara a două titluri executorii, în raport de care poate să-şi execute fie dreptul material la acţiunea personală ce rezultă din contractul de credit, conform art. 1073 C. civ., fie dreptul material la acţiunea reală ipotecară izvorât din contractul de ipotecă, în baza art. 1778 şi 1790 C. civ.

A afirmat că, în cauză, instanţa de fond a respins cererea îndreptată împotriva garantului, considerând că recurenta-reclamantă are obligaţia de a urma procedura specială a încuviinţării executării silite, cuprinsă în art. 664-666 C. proc. civ.

În apel, instanţa de apel a respins critica formulată de creditor, în sensul că s-a realizat o confuzie între solicitarea reclamantei de a constata existenţa unui drept, dreptul de a obţine executarea silită, şi exercitarea efectivă a acelui drept. S-a argumentat, prin prisma art. 35 C. proc. civ. (art. 111 din vechiul C. proc. civ.), că în patrimoniul reclamantei există o acţiune în realizarea dreptului rezultat din contractul de ipotecă.

Prin urmare, decizia Curţii de Apel Braşov este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (8) C. proc. civ., deoarece pentru a face aplicarea prevederilor art. 35 din cod trebuia analizat dacă există dreptul pretins de către reclamantă.

Or, pentru a pronunţa o soluţie întemeiată pe dispoziţiile art. 35 C. proc. civ., atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, în baza probelor administrate, trebuia să constate existenţa acestui drept şi apoi să analizeze dacă există sau nu o acţiune principală de realizare a acelui drept.

În acest sens sunt dispoziţiile art. 35 alin. (2) C. proc. civ., respectiv "Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului". Astfel, prima condiţie pentru realizarea unui drept este aceea ca acel drept să existe şi să fie recunoscut.

În consecinţă, lipsa oricărei analize în cuprinsul deciziei recurate privind existenţa dreptului la acţiunea ipotecară reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 488 alin. (8) C. proc. civ., cu referire la prevederile art. 22 din acelaşi act normativ.

În speţă, recurenta-reclamantă nu a promovat o acţiune vizând exercitarea unui drept, ci o acţiune vizând recunoaşterea sau nu a existenţei acelui drept, instanţa de judecată fiind învestită cu o cerere în constarea existenţei dreptului de a cere executarea silită şi nu cu o acţiune vizând executarea silită, în acest context fiind sesizată instanţa competentă Tribunalul Braşov, iar nu Judecătoria Braşov.

A mai arătat recurenta-reclamantă, făcând trimitere la dispoziţiile art. 488 alin. (8) C. proc. civ., că în mod greşit curtea a soluţionat cel de-al doilea motiv al apelului, respectiv existenţa autorităţii de lucru judecat, cu referire la dosarul nr. x/2019.

Deşi reclamanta a precizat că obiectul dosarului menţionat l-a reprezentat o contestaţie la executare, iar nu o cerere privind constatarea existenţei unui drept la acţiunea ipotecară, învederând că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 430 C. proc. civ., Curtea de Apel Braşov a respins şi acest al doilea motiv, considerând că în dosarul nr. x/2019 s-a statuat că "s-a stins prin prescripţie dreptul principal, garantat prin constituirea dreptului de ipotecă".

Atât timp când în prezenta cauză nu a fost dedusă judecăţii analiza prescrierii dreptului principal garantat prin ipotecă, ci existenţa unui drept real independent bazat pe dispoziţiile art. 405 din vechiul C. proc. civ., este evident că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 430 C. proc. civ., sens în care instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală.

În cauză intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, în anul 2007, E. a împrumutat de la D. S.A. suma de 200.000 euro, în baza contractului de credit bancar nr. x/22.01.2007, pentru a cărui restituire s-a instituit dreptul de ipotecă asupra imobilului descris în petitul cererii. Ulterior, în anul 2009, această persoană a decedat, iar părinţii acesteia au preluat moştenirea. Întrucât creditul nu a fost restituit, banca a declarat scadenţa anticipată a acestuia şi a cesionat, la 11.08.2009, către reclamantă toate drepturile şi obligaţiile rezultate din contractul de credit menţionat, conform contractului de cesiune de creanţă nr. x.

La 23.08.2010, reclamanta a formulat o cerere de executare silită, care a fost admisă de Judecătoria Braşov, prin încheierea pronunţată la 8.10.2010, în dosarul execuţional nr. x/2010.

Ulterior, la 22.11.2017, a demarat o nouă procedură execuţională, prin formularea unei cereri de executare silită imobiliară, obiect al dosarului execuţional nr. x/2017 al Biroului Executorului Judecătoresc F..

Prin sentinţa civilă nr. 7518/30.08.2018, Judecătoria Braşov a admis contestaţia la executare formulată de garantul S.C. B. S.R.L., fiind anulate formele de executare întocmite în dosarul execuţional menţionat.

La data de 4.01.2019, reclamanta a formulat o nouă cerere de executare silită, ce formează obiectul dosarului execuţional nr. 1/2019 aflat pe rolul executorului judecătoresc F..

Prin sentinţa civilă nr. 6932/15.07.2019, pronunţată de Judecătoria Braşov, în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului creditoarei de a cere şi de a obţine executarea silită a garantului S.C. B. S.R.L., însă în calea de atac a apelului această excepţie a fost admisă, ca urmare a admiterii contestaţiei la executare.

Înalta Curte constată că, în baza contractului de credit şi a contractului de ipotecă, care sunt titluri executorii potrivit art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 ("Contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală, încheiate de o instituţie de credit constituie titluri executorii"), recurenta-reclamantă avea posibilitatea de a cere executarea silită a debitorului principal ori a garantului, pentru recuperarea debitului restant.

Ca atare, cele două titluri puteau fi puse, deopotrivă, în executare, creditorul ipotecar având posibilitatea valorificării ipotecii pe cale de executare silită (drept la acţiune executorie ipotecară) de îndată ce obligaţia garantată devenea exigibilă, cu condiţia să nu fi intervenit prescripţia executării creanţei principale, în considerarea principiului accesorialităţii ipotecii, care nu poate fi disociat, în reglementarea vechiul C. civ., de regimul dreptului personal de creanţă căruia îi este ataşat.

Spre deosebire de cazul hotărârilor judecătoreşti sau arbitrale, când dreptul de a obţine executarea silită se naşte odată cu dreptul de a obţine condamnarea pârâtului (însă exerciţiul său este amânat, în lipsa unui titlu executoriu), în cazul titlurilor executorii care nu se obţin în urma unei proceduri jurisdicţionale, însă cărora legea le recunoaşte putere executorie (astfel cum sunt cele în cauză), dreptul se naşte, în principiu, la momentul la care obligaţia stabilită în titlul executoriu este încălcată ori, după caz, trebuia executată, chiar în absenţa unei constrângeri sau încălcări. În concret, naşterea dreptului de a obţine executarea silită este data la care obligaţia (creanţa) a devenit exigibilă, adică în momentul în care obligaţia debitorului este ajunsă la scadenţă sau debitorul este decăzut din beneficiul termenului de plată, în urma declarării scadenţei anticipate.

Astfel, plecând de la premisa conform căreia contractul de credit constituie titlu executoriu, conform art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 (act normativ ce a abrogat Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară), naşterea dreptului la executarea silită a creanţei garantate, nefiind condiţionată de obţinerea vreunui alt titlu condamnatoriu, va avea loc la data exigibilităţii creditului garantat prin ipotecă, moment din care creditorul ipotecar este îndreptăţit să exercite prerogativele de constrângere pentru executarea silită a dreptului său, în cadrul procedurii de executare silită.

În acest sens, creditorul ipotecar poate promova o acţiune ipotecară, aceasta fiind în realitate o acţiune ce se naşte din ipotecă şi care serveşte acestuia la recuperarea creanţei sale ajunse la scadenţă, prin urmărirea bunului ipotecat.

În litigiul de faţă, recurenta-reclamantă a promovat prezenta cerere de chemare în judecată pentru a obţine o constatare judecătorească în sensul că în patrimoniul său se află dreptul de a declanşa, împotriva intimatei-pârâte, procedura executării silite, în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de ipotecă autentificat sub nr. x/23.01.2007, de către Notarul Public C..

Or, recurenta-reclamantă, având la dispoziţie o acţiune în realizarea dreptului său, în materia executării silite, era obligată să solicite instanţei de executare să statueze asupra dreptului său de a declanşa procedura execuţională, faţă de partea pârâtă, în temeiul contractului de ipotecă mai sus menţionat, iar nu să apeleze la acţiunea în constatare, cu încălcarea art. 35 C. proc. civ.

Se observă că cererea în realizarea dreptului este aceea prin care reclamantul solicită instanţei să îl oblige pe pârât la respectarea dreptului său, iar în cazul în care acest lucru nu mai este posibil, să îl oblige la despăgubiri, pe când cererea în constatarea unui drept este aceea prin care acesta solicită instanţei să constate existenţa unui drept al său sau inexistenţa unui drept al pârâtului împotriva sa.

În mod corect instanţele devolutive au interpretat dispoziţiile art. 35 C. proc. civ., potrivit căruia "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege", şi au concluzionat că acest text de lege consacră caracterul subsidiar al unei acţiuni de genul celei examinate, reţinând că pretenţiile formulate pe această cale vor putea fi analizate şi admise numai în situaţia în care partea reclamantă nu are la dispoziţie un alt mijloc procedural pentru valorificarea lor.

În atare condiţii, Înalta Curte nu poate reţine greşita aplicare a unor dispoziţii de drept procedural, de natură a atrage aplicarea în cauză a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., temei de drept în care pot fi încadrate criticile formulate de recurenta-reclamantă.

În raport de considerentele deja prezentate, Înalta Curte apreciază că nu se impunea ca, prealabil identificării scopului material urmărit de către reclamantă la promovarea acţiunii (pentru a stabili natura acţiunii formulate), instanţa de judecată să analizeze în ce măsură dreptul pretins există, astfel cum susţine partea recurentă. De altfel, existenţa dreptului la acţiunea ipotecară a fost certificată de chiar existenţa contractului de ipotecă cesionat în favoarea recurentei-reclamante. Prin urmare, nu sunt incidente dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., care reglementează rolul judecătorului în aflarea adevărului, instanţele de fond soluţionând cererea în limitele deduse judecăţii de către reclamantă, conform regulilor de drept aplicabile.

Cu referire la cea de-a doua critică formulată de recurenta-reclamantă, privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 430 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că împrejurarea referitoare la existenţa în patrimoniul acestei părţi a dreptului de a demara împotriva intimatei-pârâte procedura executării silite, în temeiul contractului de ipotecă autentificat sub nr. x/23.01.2007, de către Notarul Public C., a constituit implicit obiect de analiză în cadrul procesului ce a format obiectul dosarului civil nr. x/2019, ce a vizat contestaţia la executare îndreptată împotriva procedurii execuţionale din dosarul execuţional nr. 1/2019 al Biroului Executorului Judecătoresc F..

În acest litigiu, instanţa de fond, respectiv Judecătoria Braşov, prin sentinţa civilă nr. 6932/2019, a respins contestaţia la executare formulată de S.C. B. S.R.L., justificată de intervenirea prescripţiei dreptului S.C. A. S.R.L. de a declanşa procedura execuţională în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de ipotecă mai sus identificat.

Împotriva acestei sentinţe, a exercitat calea de atac a apelului pârâta din cauza civilă de faţă, ce a fost admisă de Tribunalul Braşov, prin decizia civilă nr. 1954/18.12.2019, cu consecinţa desfiinţării întregii proceduri execuţionale, pe temeiul constatării intervenirii prescripţiei dreptului reclamantei din acest proces de a demara executarea silită în baza contractul de ipotecă autentificat sub nr. x/23.01.2007, de către Notarul Public C., urmare a stingerii prin prescripţie a dreptului principal, garantat prin constituirea dreptului de ipotecă.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Cu titlu teoretic, instanţa de recurs reţine că principiul autorităţii de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilităţii raporturilor juridice, ca o chestiune litigioasă, odată tranşată de instanţă, să nu mai poată fi adusă înaintea judecăţii, iar, pe de altă parte, ca ceea ce a stabilit o primă instanţă să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanţe ulterioare.

Autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepţiei procesuale (non bis in idem), ci şi sub forma prezumţiei de lucru judecat, altfel spus, a efectului pozitiv al lucrului judecat.

Potrivit prezumţiei lucrului judecat, o hotărâre definitivă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară, faţă de caracterul absolut al prezumţiei. Această manifestare procesuală, de prezumţie, se constituie într-un mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, venind să justifice modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în cadrul acestor raporturi, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Aşadar, prezumţia efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat are la bază regula că o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre; spre deosebire de excepţia autorităţii de lucru judecat (efectul negativ), efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune diversitate de acţiuni şi identitate de chestiuni.

Dată fiind relativitatea efectelor lucrului judecat, este nevoie însă de existenţa identităţii de părţi, pentru ca ceea ce s-a stabilit jurisdicţional anterior să se impună cu efect obligatoriu într-un alt proces, care are legătură cu aspectele litigioase tranşate deja.

Efectul pozitiv, spre deosebire de cealaltă formă de manifestare a autorităţii de lucru judecat, nu pune obstacol celei de-a doua judecăţi, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, întrucât ceea ce s-a rezolvat anterior de către o instanţă se va impune în noul proces dintre părţi, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

În speţă, astfel cum corect au reţinut instanţele devolutive, statuările din dosarul nr. x/2019 au în cadrul procesului de faţă valoarea unor prezumţii legale absolute, ce nu pot fi combătute şi nici contrazise, ele impunându-se atât părţilor, cât şi instanţei de judecată.

În litigiul anterior, instanţele de judecată au statuat în mod definitiv că în patrimoniul recurentei-reclamante nu se mai află dreptul de a declanşa, împotriva intimatei-pârâte, procedura executării silite, în temeiul contractului de ipotecă autentificat sub nr. x/23.01.2007, de către Notarul Public C., întrucât acest drept s-a stins ca urmare a intervenirii prescripţiei.

Prin urmare, recurenta-reclamantă este obligată să se conformeze celor statuate prin decizia civilă nr. 1954/18.12.2019 pronunţată de Tribunalul Braşov, fără ca într-un litigiu ulterior, ca cel de faţă, să solicite reevaluarea raţionamentului juridic deja exprimat de către o autoritate judecătorească.

În acest context, este nefondată critica recurentei-reclamante, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a reţine existenţa lucrului anterior judecat pe motiv că obiectul celor două dosare a fost diferit, respectiv o contestaţie la executare şi o cerere privind constatarea existenţei unui drept la acţiunea ipotecară.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, conform art. 496 C. proc. civ., ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1289/AP din 25 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentă la plata către intimată a sumei de 4.800 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1289/AP din 25 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Obligă pe recurentă la plata către intimată a sumei de 4.800 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 aprilie 2022.