Nullity of cassation appeal for failure to frame factual and evidentiary objections as legal grounds under the Civil Procedure Code.

Şedinţa publică din data de 09 mai 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 09 august 2018 pe rolul Judecătoriei Craiova, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta U.A.T. Municipiul Craiova prin Primar solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate dreptul lor de proprietate asupra terenului situat in Craiova, str. x, în suprafaţă de 1.064 mp.

Prin sentinţa civilă nr. 7033 din 10 iunie 2019, pronunţată de Judecătoria Craiova, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată cauza formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta UAT Municipiul Craiova prin Primar spre competentă soluţionare Tribunalului Dolj, având în vedere valoarea imobilului ce formează obiectul acţiunii de peste 200.000 RON, în aplicarea dispoziţiilor art. 95 pct. 1 raportat la art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. x/2019.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Dolj

Prin sentinţa civilă nr. 586/2020, pronunţată la data de 29 octombrie 2020, Tribunalul Dolj, secţia I civilă a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta U.A.T. Municipiul Craiova prin Primar, ca neîntemeiată. A respins cererea reclamanţilor privind plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B. la data de 28 iulie 2021.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă sub nr. x/2019.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Craiova

Prin decizia nr. 331 din 10 decembrie 2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 586/2020, pronunţate la data de 29 octombrie 2020 de Tribunalul Dolj, secţia I civilă, având ca obiect uzucapiune.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Craiova au declarat recurs reclamanţii A. şi B., criticând soluţia pentru nelegalitate.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 31 ianuarie 2022 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fişa Ecris şi referatul de repartizare aleatorie .

În cuprinsul cererii de recurs reclamanţii solicită admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, avându-se în vedere că instanţa de apel nu a admis nicio probă din cele solicitate sau, în teză subsidiară, admiterea recursului, casarea deciziei recurate, reţinând cauza spre rejudecare şi, pe fond, admiterea acţiunii.

Recurenţii au invocat ca ipoteză de casare nerespectarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, în concret a dispoziţiilor art. 1858 alin. (1) pct. 2 C. civ. de la 1864, potrivit cu care "posesiunea care se exercită nu sub nume de proprietar, nu se poate schimba în posesiune utilă decât prin vreunul din următoarele patru moduri: […] când deţinătorul lucrului neagă dreptul celui de la care ţine posesiunea prin acte de rezistenţă la exerciţiul dreptului său […]".

Instanţa de apel a apreciat greşit, în opinia recurenţilor, că "îngrădirea terenului expropriat nu poate fi reţinută de către instanţa de apel ca fiind un act de rezistenţă apt să transforme detenţia într-o stare de fapt generatoare de efecte juridice".

Recurenţii au arătat că la data de 01.07.1969, din suprafaţa de 3780 mp pe care o deţineau în municipiul Craiova, strada x numărul 17, a fost expropriată o suprafaţă de 2373 mp în scopul construirii unei baze sportive. Această bază sportivă nu a fost niciodată construită, iar recurenţii nu au fost niciodată despăgubiţi pentru preluarea abuzivă a terenului ce le aparţinea. Mai arată că au continuat să folosească o parte a terenului expropriat pe care l-au îngrădit şi, aşa cum rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi la fondul cauzei, suprafaţa de teren rămasă a avut categoria de folosinţă grădină, ceea ce înseamnă că aceştia nu numai că au îngrădit terenul în litigiu, dar l-au şi folosit comportându-se ca adevăraţi proprietari.

Opinia instanţei că îngrădirea terenului nu poate fi reţinută ca fiind un act de rezistenţă apt să transforme detenţia precară într-o detenţie utilă nu are susţinere legală deoarece îngrădirea şi folosirea terenului arată tocmai elementele posesiei - animus domini şi corpus, dovedite în cauză deoarece reprezintă atitudinea psihologică a posesorilor-recurenţi concretizată în intenţia de a stăpâni bunul ca un adevărat proprietar manifestându-şi astfel exteriorizarea obiectivă a elementului intenţional prin îngrădirea terenului/cultivarea lui şi repararea gardului de-a lungul perioadei de 30 de ani.

Chiar şi dacă s-ar interpreta că execuţia gardului şi folosirea terenului nu sunt suficiente pentru ca titularul dreptului să nu mai poată folosi bunul este cert şi nu a fost dovedit în cauză de către intimaţi în niciun ciclu procesual că ar fi "încercat" să-şi recâştige posesia fie prin dărâmarea gardului, fie prin alte acte de recuperare a imobilului în cauză, astfel că această atitudine de pasivitate a UAT-ului apare atât ca o recunoaştere a dreptului reclamanţilor, dar şi ca o sancţiune procedurală ce intervine împotriva proprietarului nediligent.

Mai arată că nu sunt de acord cu logica juridică a instanţei de apel în a considera că îngrădirea terenului şi folosirea acestuia nu ar reprezenta acte materiale/acte de rezistenţă, deoarece în toată practica juridică civilă legată de proprietate primul element intenţional de arătare a posesiei este îngrădirea acesteia sau folosirea terenului prin cultivare/arare sau alte elemente materiale.

Citează Decizia nr. VIII din 27 septembrie 1999 a Înaltei Curţi care a statuat că, atunci când deţinătorul lucrului neagă dreptul celui de la care deţine posesiunea, prin acte de rezistenţă, la exerciţiul dreptului său, titlul precar se află intervertit şi posesiunea devine utilă. În această situaţie, nu este însă suficient ca detentorul să nege pur şi simplu dreptul autorului său, adică să se limiteze a spune că nu recunoaşte acest drept, ci el trebuie să manifeste voinţa sa de a poseda în contra voinţei autorului său prin acte reale, prin acte de rezistenţă, susceptibile să provoace un conflict între el şi proprietar relativ la chesiunea proprietăţii.

În susţinerea acestor argumente, au indicat că prin încheierea din data de 26.11.2021, instanţa a interpelat reprezentantul intimatei pârâte cu privire la o eventuală opoziţie la îngrădirea terenului, iar acesta a precizat ca nu există acte de opoziţie la îngrădirea şi folosirea terenului în perioada celor 30 de ani de către recurenţii-reclamanţi, fapt ce denotă pasivitatea voită a unităţii administrativ-teritoriale.

Conchid recurenţii că au dovedit întervertirea precarităţii posesiei într-una utilă în condiţiile art. 1858, cu aplicarea art. 1847 C. civ. de la 1864, şi anume că posesia trebuie să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, cu respectarea art. 1854 şi art. 1890 din acelaşi cod.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

I.5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă U.A.T. Municipiul Craiova prin Primar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

S-a susţinut că în mod corect, instanţa de apel a constatat că de la momentul exproprierii (1969), stăpânirea exercitată de către apelanţii-reclamanţi asupra terenului nu mai poate fi considerată a fi exercitată sub nume de proprietar, că aceasta îmbracă forma unei detenţii precare, care nu poate duce la dobândirea proprietăţii prin uzucapiune.

S-a mai învederat că de la momentul exproprierii a intervenit şi schimbarea caracterului posesiei exercitate asupra bunului, întrucât nu se mai poate susţine că, de la acel moment, ar mai fi existat o posesie exercitată sub nume de proprietar, atât timp cât oficial şi public imobilul figura expropriat şi ca atare, proprietate a statului. Ca atare, instanţa de apel a apreciat în mod corect că apelanţii-reclamanţi nu se pot prevala de o posesie utilă, aptă de a dobândi dreptul de proprietate prin prescripţie achizitivă, întrucât posesia viciată nu produce efecte juridice.

Totodată, intimata-pârâtă a învederat că instanţa de recurs trebuie să aibă în vedere faptul că recurenţii-reclamanţi nu fac dovada caracterului public al posesiei având în vedere că terenul în litigiu nu a fost declarat la rolul fiscal.

De asemenea, susţine că recurenţii-reclamanţi au avut la îndemână şi au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 1/2000 şi de Legea nr. 10/2001 finalizată prin hotărârea nr. 677 din 19 iulie 2001 de validare a despăgubirilor şi dispoziţia nr. 6662 din 15 iulie 2003. Prin urmare, recurenţii-reclamanţi nu mai pot exercita acţiune în constatare cu privire la terenul situat în Craiova, str. x.

Recurenţii-reclamanţi nu au formulat răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul în raport de excepţia nulităţii pentru neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să constate nul recursul, pentru următoarele considerente:

Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară şi nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege, desfiinţarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

De asemenea, recursul este calea de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate al hotărârii atacate.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Tot cu nulitatea sancţionează şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ. cazul în care motivele invocate nu se încadrează în cele opt motive de casare prevăzute limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

În speţă, se constată că recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1858 alin. (1) pct. 2 C. civ. din 1864.

Însă, pentru a fi incident vreunul din motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu este suficient ca recurenţii-reclamanţi să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluţionată, ci trebuie să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, să indice greşelile anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, se constată că susţinerea recurenţilor-reclamanţi în sensul că nu le-a fost admisă nicio probă, precum şi criticile cu privire la interpretarea de către instanţă a declaraţiilor martorilor audiaţi la instanţa de fond şi reţinerea acesteia în sensul că îngrădirea terenului şi folosirea lui nu ar reprezenta acte materiale/acte de rezistenţă reprezintă, în realitate, critici referitoare la forţa probantă a înscrisurilor, precum şi la modalitatea în care instanţa a înţeles să valorifice mijloacele de probă administrate şi să interpreteze probele. Aceste aspecte, ce ţin de reaprecierea probelor, apte a determina o altă situaţie de fapt decât cea statuată în apel, excedează cadrului procesual al recursului, în care controlul judiciar se limitează la verificarea legalităţii hotărârii atacate din perspectiva motivelor de recurs prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Simplele nemulţumiri ale recurenţilor-reclamanţi faţă de modul în care a decurs judecata în apel nu constituie o motivare a căii de atac exercitate, conformă exigenţelor prevăzute de dispoziţiile art. 486 alin. (1) C. proc. civ., care trebuie interpretate în sensul formulării, în cuprinsul motivelor de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalităţii hotărârii atacate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă. Numai aşa instanţa de recurs poate să facă o verificare de ansamblu a hotărârii atacate, chiar dacă numai în ce priveşte nelegalitatea, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac, prin care pot fi formulate numai criticile calificate de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, criticile trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată şi să fie unele subsumabile motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs. Or, recurenţii procedează în cauză doar a a dezbate situaţia de fapt reţinută de tribunal, pe care înţeleg să o conteste. Astfel de critici nu vizează însă, nelegalitatea deciziei recurate, chiar dacă este indicat în recurs art. 1858 alin. (1) pct. 2 C. civ. din 1864. Existenţa sau inexistenţa unor acte de împotrivire, de rezistenţă la execiţiul unui drept de proprietate reprezintă în mod cert un element subsumat situaţiei de fapt, situaţie de fapt a cărei analiză excede controlului jurisdicţional exclusiv de legalitate al instanţei de recurs.

În egală măsură, se observă că recurenţii nici măcar nu formulează o critică relativă neadmiterii probelor de către instanţa de apel, ci doar în finalul cererii de recurs, arată că solicită pentru considerentele arătate în prealabil (considerente care nu vizează aspectul neîncuviinţării de probe de către curtea de apel), admiterea recursului, casarea hotărârii şi "să trimiteţi cauza spre rejudecare avându-se în vedere că instanţa de apel nu admite nici o probă din cele solicitate sau în teza subsidiară să admiteţi recursul, să casaţi reţinând cauza spre rejudecare şi pe fond să admiteţi acţiunea".

Aşadar, se observă că recurenţii nu critică eventuala neîncuviinţare a probelor de către instanţa de apel, nu arată nicăieri că această dispoziţie ar fi nelegală, nu indică contraargumente ale aprecierii instanţei de apel sub acest aspect, ci justifică prin prisma acestei aserţiuni solicitarea de trimitere a cauzei - subsecvent admiterii recursului pentru criticile arătate în motivarea recursului şi casării deciziei - la instanţa de apel.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că motivele de recurs formulate de recurenţii-reclamanţi nu îndeplinesc condiţia prevăzută de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., întrucât nu pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. şi cum, în cauză, nu pot fi reţinute motive de ordine publică, va aplica sancţiunea expres prevăzută într-o asemenea situaţie de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respectiv aceea a nulităţii recursului, constatând nul recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 331 din 10 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 mai 2023.