Mandatory collective management for music broadcast: incorporation of musical works in audiovisual clips does not convert rights to optional audio-visual management

Şedinţa publică din data de 09 mai 2023

În deliberare asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 27.08.2015 sub nr. x/2015, reclamanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din Romania - Asociaţia pentru drepturi de autor (UCMR-ADA) a chemat în judecată pârâta A. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata către UCMR-ADA a sumei estimate provizoriu la 32.340,92 RON, inclusiv TVA, reprezentând remuneraţii restante datorate de pârâtă cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru radiodifuzarea operelor muzicale în trimestrele III, IV 2014 şi trimestrele I, II 2015 pe postul de televiziune B.; la plata sumei de 578.42 RON reprezentând penalităţi, estimate provizoriu, datorate pentru întârzierea plăţii remuneraţiilor aferente trimestrelor III, IV 2014 şi trimestrelor I, II 2015, penalităţi calculate până la data de 18.08.2015; la plata de penalităţi egale cu dobânda legală începând cu data de 19.08.2015 şi până la plata efectivă a remuneraţiilor aferente trimestrelor III, IV 2014 şi trimestrelor I, II 2015, reprezentând remuneraţii restante datorate potrivit primului capăt al cererii; la comunicarea rapoartelor trimestriale pentru trimestrele III, IV 2014 si trimestrele I, II 2015, în format scris şi electronic, cuprinzând lista operelor muzicale utilizate zilnic pe postul de televiziune B. (inclusiv cele cuprinse în spoturile publicitare, teleshopping, promo, muzică de fundal, etc.) cu menţionarea, pentru fiecare operă muzicală, a denumirii operei, autorului/autorilor (compozitor, textier, aranjor), ora, data, durata de radiodifuzare (min. sec); la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu (taxa de timbru, onorariul avocatului, onorariul expertului, etc.);

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 8/1996 a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe, cu modificările ulterioare (în special art. 13, lit. g), art. 151, art. 43 alin. (2), art. 1231 alin. (1) lit. d) şi alin. (2), art. 1312 alin. (8), art. 134 alin. (2) lit. d), Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 170/2007 cu modificările publicate prin Decizia ORDA nr. 41/2008, art. 969 din C. civ. de la 1864, art. 1270 şi art. 1443 din C. civ., art. 30, alin. (1) şi art. 148 şi următoarele din C. proc. civ. şi Convenţia de la Berna ratificată de România prin Legea nr. 77/1998.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 652 din 29 martie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta UCMR-ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.

Tribunalul a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 11.203 RON fără TVA, reprezentând remuneraţii restante datorate de pârâtă cu titlul de drepturi patrimoniale de autor pentru radiodifuzarea operelor muzicale pe postul de televiziune B. în luna septembrie 2014, trimestrele IV 2014, I şi II 2015 precum şi la plata sumei de 700 RON cu titlul de penalităţi egale cu dobânda legală calculate potrivit raportului de expertiză întocmit de expert C., până la data de 09.03.2017, data efectuării raportului de expertiză şi în continuare până la plata sumei datorate cu titlul de remuneraţii restante.

Tribunalul a obligat pârâta la comunicarea rapoartelor trimestriale pentru luna septembrie 2014, trimestrul IV 2014, trimestrele I şi II 2015.

Tribunalul a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 5075 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând: 100 RON taxă timbru, 2000 RON onorariul expertului şi 2.975 RON onorariul avocatului.

Împotriva sentinţei civile nr. 652 din 29 martie 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă au declarat apel reclamanta UCMR-ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor şi pârâta A. S.R.L.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 195A din 10 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta pârâtă A. S.R.L., împotriva încheierii de şedinţă din 18.02.2016 şi a sentinţei civile nr. 652/29.03.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu apelanta-reclamantă UCMR-ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor.

Curtea a admis apelul formulat de apelanta reclamantă UCMR - Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor împotriva sentinţei civile nr. 652/29.03.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu apelanta pârâtă S.C. A. S.R.L., a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 26.540,54 RON la care se adaugă TVA în sumă de 6.369,73 RON, reprezentând remuneraţii restante datorate de pârâtă cu titlul de drepturi patrimoniale de autor pentru radiodifuzarea operelor muzicale pe postul de televiziune B. în luna septembrie 2014, trimestrele IV 2014, I şi II 2015 precum şi la plata sumei de 2.977,37 RON cu titlul de penalităţi egale cu dobânda legală, calculate până la data de 01.11.2020 şi în continuare până la plata sumei datorate cu titlul de remuneraţii restante.

Curtea a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a obligat apelanta-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 4.525 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâta A. S.R.L., solicitând, în condiţiile art. 497 din C. proc. civ., casarea deciziei civile nr. 195A/10.02.2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Printr-un prim motiv de recurs, recurenta pârâtă a arătat că decizia civilă recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 în forma în vigoare pentru perioada dedusă judecăţii, calificând gestiunea dedusă judecăţii ca fiind una obligatorie şi nu una facultativă, cu consecinţa respingerii excepţiilor privind lipsa calităţii procesuale active şi a calităţii de reprezentant a reclamantei.

Recurenta pârâtă a arătat că, în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a reclamantei a invocat prevederile art. 1232 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) din Legea nr. 8/1996, care au fost aplicate greşit de instanţa de apel. În esenţă, problema constă în calificarea videoclipurilor difuzate de postul B. ca fiind fie opere muzicale, fie opere audiovizuale, în funcţie de această calificare putându-se ulterior determina dacă gestiunea operelor este una obligatorie sau una facultativă.

Recurenta pârâtă a considerat că motivarea instanţei de apel în sensul că o operă muzicală nu se poate transforma "din perspectiva titularului dreptului de autor al operei muzicale" niciodată în operă audiovizuală nu poate fi reţinută în condiţiile în care art. 66 din Legea nr. 8/1996 reglementează expres împrejurarea în care o operă muzicală poate fi încorporată într-o operă audiovizuală, autorul operei muzicale devenind autor al unei opere audiovizuale, cu consecinţa ca acest drept să fie gestionat facultativ conform art. 1232 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

Recurenta pârâtă a arătat că art. 66 din Legea nr. 8/1996 enumeră cu titlu limitativ cine sunt consideraţi autori ai unei opere audiovizuale, în enumerare regăsindu-se inclusiv autori ai unei muzici special create pentru videoclip. Sintagma "muzică special creată" în cazul unui videoclip nu trebuie înţeleasă în sensul că prima dată se planifică de producător producerea unui format al imaginilor video şi abia apoi ca urmare a acestei planificări se creează special opera muzicală. Crearea specială a unei opere muzicale pentru o operă audiovizuală poate avea loc cel mult în operele cinematografice, însă în cazul videoclipurilor muzicale opera muzicală este preexistentă urmând să fie fixată odată cu filmarea imaginilor, dând naştere operei audiovizuale. În acest mod, opera muzicală îşi pierde caracterul de operă muzicală devenind operă audiovizuală.

Recurenta pârâtă a susţinut că, în cazul dedus judecăţii, există titulari de drepturi de autor care, în scopul promovării, prin intermediul unui producător sau chiar individual, înglobează opera muzicală într-o operă audiovizuală, urmând ca aceasta să fie difuzată pe postul B., în acest sens încheindu-se un contract de difuzare. Prin contractul încheiat, producătorul/titularii de drepturi de autor cesionează postului B., pentru o perioadă nedeterminată şi nelimitat teritorial, drepturile de difuzare a videoclipurilor ce fac obiectul contractului.

Din interpretarea reţinută de instanţa de apel se poate concluziona că niciun videoclip nu poate fi calificat ca operă audiovizuală, aspect ce nu poate fi reţinut în condiţiile în care art. 64 din Legea nr. 8/1996 prevede că:

"Opera audiovizuală este opera cinematografică, opera exprimată printr-un procedeu similar cinematografiei sau orice altă operă constând dintr-o succesiune de imagini în mişcare, însoţite sau nu de sunete". De asemenea art. 70 din Legea nr. 8/1998 a fost reţinut de instanţa de apel în mod greşit deoarece, între producătorul de videograme şi autorii operei audiovizuale, există clauze contractuale prin care se cedează producătorului drepturile exclusive prevăzute la art. 13 din Legea nr. 8/1996.

Aşadar, conform art. 66 din Legea 8/1996, autorul de opere muzicale (autorul muzicii special create) devine autor al unei opere audiovizuale, iar clauza contrară prevăzută de art. 70 transformă definitiv autorul unei opere muzicale într-un autor de opere audiovizuale. Dacă s-ar considera că o astfel de transformare nu ar exista, s-ar lipsi în cea mai mare parte de conţinut prevederile art. 66 şi art. 70 din Legea nr. 8/1996, norme ce au în vedere expres o astfel de transformare.

Recurenta pârâtă a arătat că art. 1232 alin. (2) din Legea 8/1996 prevede că, în cazul unei gestiuni facultative, organismele de gestiune colectivă îi pot reprezenta numai pe titularii de drepturi care le-au acordat mandat, aspect pe care intimata - reclamantă 1-a negat permanent, refuzând consecvent să facă cunoscut repertoriul pentru care a fost mandatată de autorii operelor muzicale.

Recurenta pârâtă a considerat că împrejurarea că a încheiat cu UCMR-ADA Autorizaţia licenţă neexclusivă de utilizare a operelor muzicale prin radiodifuzare, nu poate să ducă la concluzia că postul B. nu poate încheia contracte în mod direct cu titularii de drepturi de autor ale unor opere muzicale sau cu producătorii clipurilor muzicale în scop de promovare, titulari de drepturi în condiţiile prevederilor art. 1063 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 - respectiv drepturile producătorului unei înregistrări audiovizuale.

Recurenta pârâtă a arătat că a susţinut în apel că reclamanta nu are calitate procesuală activă, iar în condiţiile unei gestiuni facultative aceasta din urmă nu a făcut dovada calităţii de mandatar necesar unei astfel de gestiuni, această calitate putând fi dovedită dacă se depunea la dosar repertoriul muzical pe care îl are în gestiune.

Printr-un al doilea motiv de recurs, recurenta arată că instanţa de apel a reţinut ca fiind greşit interpretată Hotărârea CJUE din data de 18.11.2020 în cauza C-147/19 având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE, la care a făcut trimitere în apărarea sa.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, a arătat că a făcut trimitere la decizia preliminară mai sus arătată în scopul de a demonstra că înglobarea unui sunet într-o înregistrare audiovizuală duce în primul rând la schimbarea caracterului înregistrării (din fonogramă în videogramă), iar în al doilea rând la o întrerupere a drepturilor preexistente, ce se sting ca urmare a încheierii unui contract între titularii de drepturi preexistenţi momentului înglobării şi producătorul care fixează înregistrarea audiovizuală.

Printr-un al treilea motiv de recurs, recurenta pârâtă a criticat aplicarea greşită a prevederilor Legii nr. 504/2002 privind audiovizualului în sensul că s-a asimilat ponderea programelor TV de divertisment cu ponderea de utilizare a operelor muzicale. Recurenta pârâtă a arătat că, pe postul B. se difuzează videoclipuri, contractele având acest obiect, B. fiind post TV, nu post de radio pentru a se auzi doar muzică.

Recurenta pârâtă a arătat că titularul drepturilor de autor în aceste contracte este indicat în preambulul contractului. Chiar dacă contractul nu este încheiat în mod direct cu autorul - persoană fizică, legea dreptului de autor permite autorului să îşi cesioneze drepturile, caz în care cesionarul devine titular al drepturilor de autor. În contractele depuse, titularul dreptului de autor este producătorul videoclipului iar obiectul contractului este limitat la difuzarea videoclipurilor indicate în contract, pentru un anumit număr de apariţii pe parcursul unui interval de timp.

Recurenta pârâtă a arătat că prin contract primeşte dreptul ca, ulterior îndeplinirii obligaţiei contractuale, să difuzeze acele videoclipuri de un număr nelimitat de ori, titularul de drepturi oferind acest drept utilizatorului, fără a solicita remuneraţie prin intermediul organismului de gestiune colectivă iar beneficiarul garantează către B. că deţine drepturile de autor pentru utilizarea şi exploatarea videoclipurilor muzicale în vederea difuzării TV şi că a obţinut şi a plătit toate drepturile de autor încorporate în videoclipul muzical şi garantează că, în cazul în care B. o va solicita, va remite dovada privind drepturile deţinute.

Recurenta pârâtă a considerat că voinţa titularului de drepturi nu poate fi abolită de voinţa organismului de gestiune colectivă.

I.5. Apărările formulate în cauză:

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.

II. Procedura de filtru.

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin raportul întocmit conform art. 493 alin. (3) din C. proc. civ. s-a reţinut că partea are deschisă calea de atac a recursului, că aceasta a fost promovată în termen, precum şi că a fost legal timbrată.

Prin încheierea de şedinţă din data de 25 ianuarie 2023, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 195A din 10 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la data de 09 mai 2023, ora 1000, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Motivul de recurs prin care recurenta pârâtă a invocat incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., considerând că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 în forma în vigoare pentru perioada dedusă judecăţii, calificând gestiunea dedusă judecăţii ca fiind una obligatorie şi nu una facultativă, nu este întemeiat.

Astfel cum corect a constatat instanţa de apel, obiectul acţiunii este reprezentat de remuneraţiile cuvenite titularilor de drepturi de autor pentru radiodifuzarea operelor muzicale. Conform art. 1231 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996, în forma aplicabilă cauzei raportat la pretenţiile deduse judecăţii, gestiunea colectivă este obligatorie pentru exercitarea dreptului de radiodifuzare a operelor muzicale. Pentru această categorie de drepturi, organismele de gestiune colectivă îi reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat, astfel cum prevede alin. (2) al aceluiaşi articol.

Dat fiind obiectul acţiunii şi prevederile legale arătate, motivele de recurs care vizează lipsa calităţii procesuale active a reclamantei şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant a reclamantei nu sunt întemeiate, aceasta justificând condiţiile exercitării dreptului la acţiune prin dispoziţiile legale arătate şi prevederile contractului încheiat între părţi.

În acest context, susţinerile recurentei pârâte referitoare la împrejurarea că reclamanta nu a făcut dovada calităţii de mandatar, care putea fi realizată dacă se depunea la dosar repertoriul muzical pe care îl are în gestiune, nu pot fi reţinute, ele fiind străine cauzei, în condiţiile în care, astfel cum s-a arătat, în speţă sunt incidente normele ce reglementează gestiunea colectivă obligatorie pentru exercitarea dreptului de radiodifuzare a operelor muzicale.

Argumentele recurentei pârâte, prin care aceasta tinde la înlăturarea aplicării în cauză a dispoziţiilor legale referitoare la gestiunea obligatorie în favoarea celor care reglementează gestiunea facultativă, nu pot fi reţinute. Contrar susţinerii recurentei pârâte, nu se pune problema calificării videoclipurilor difuzate de postul B. ca fiind opere muzicale sau opere audiovizuale, partea contestând în realitate existenţa unui drept de autor al operei muzicale, drept care nu ar mai exista ca atare în situaţia încorporării operei muzicale în opera audiovizuală.

Dacă opera muzicală preexistentă este inclusă într-o operă audiovizuală, dreptul la adaptare audiovizuală aparţine producătorului acesteia numai ca urmare a încheierii unui contract de cesiune cu titularul operei preexistente, prin care se transmite dreptul de a realiza adaptarea. În acest sens sunt dispoziţiile art. 68 din Legea nr. 8/1996, în forma aplicabilă cauzei, conform cărora dreptul la adaptarea audiovizuală este dreptul exclusiv al titularului dreptului de autor asupra unei opere preexistente de a o transforma sau de a o include într-o operă audiovizuală, iar acest drept poate fi cesionat numai pe baza unui contract scris între titularul dreptului de autor şi producătorul operei audiovizuale, distinct de contractul de editare a operei.

Prin încheierea contractului de adaptare, titularul dreptului de autor asupra unei opere preexistente transferă unui producător dreptul exclusiv de transformare şi de includere a operei respective într-o operă audiovizuală, iar autorizarea acordată de titularul dreptului de autor asupra operei preexistente trebuie să prevadă expres condiţiile producţiei, difuzării şi proiecţiei operei audiovizuale.

De asemenea, în ceea ce priveşte autorii muzicii special create, în mod corect a constatat tribunalul că prezumţia cedării către producător a drepturilor exclusive privind utilizarea operei în ansamblul său, incidentă în lipsa unei clauze contrare în contractele încheiate între autorii operei audiovizuale şi producător, nu se aplică autorilor muzicii special create, faţă de prevederile exprese ale art. 70 din lege, care îl exclud tocmai pe autorul muzicii speciale create, ce trebuie să transmită expres dreptul său către producătorul operei audiovizuale.

În situaţia expusă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 123 2 alin. (2) lit. d) şi alin. (2) din Legea nr. 8/1996 care stabilesc posibilitatea de gestionare colectivă a dreptului de radiodifuzare a operelor şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual precum şi regula că, în astfel de situaţii, organismele de gestiune colectivă îi reprezintă numai pe titularii de drepturi care le-au acordat mandat. După cum a constatat instanţa de apel, aceste dispoziţii legale se referă la dreptul de radiodifuzare a operelor audiovizuale şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual, care nu formează obiectul cauzei.

Înalta Curte constată că este nefondat şi al doilea motiv de recurs, prin care recurenta pârâtă a invocat greşita interpretare de către instanţa de apel a hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 18.11.2020 în cauza C-147/19 având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE.

În această cauză, instanţa de trimitere urmărea să afle dacă artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme în cauză trebuie să perceapă remuneraţia echitabilă unică prevăzută la articolul 8 alin. (2) din Directiva 92/100 şi la articolul 8 alin. (2) din Directiva 2006/115 atunci când astfel de înregistrări audiovizuale fac ulterior obiectul unei comunicări publice (par. 26 din hotărâre).

Prin hotărârea pronunţată în cauză, s-a stabilit că articolul 8 alin. (2) din Directiva 92/100/CEE a Consiliului din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietăţii intelectuale şi articolul 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietăţii intelectuale trebuie interpretate în sensul că remuneraţia echitabilă unică, vizată la aceste dispoziţii, nu trebuie plătită de utilizator atunci când efectuează o comunicare publică a unei înregistrări audiovizuale care conţine fixarea unei opere audiovizuale în care a fost încorporată o fonogramă sau o reproducere a acestei fonograme.

Situaţia premisă din respectiva cauză, astfel cum a fost descrisă de instanţa de trimitere, menţionată la pct. 25 din hotărâre, este aceea că încorporarea fonogramelor în înregistrările audiovizuale a fost efectuată cu autorizarea titularilor drepturilor în cauză şi în schimbul unei remuneraţii plătite acestora din urmă în conformitate cu aranjamentele contractuale aplicabile.

De asemenea, în par. 45 din hotărâre se arată că fonogramele nu pot fi utilizate [într-o operă cinematografică sau în altă operă audiovizuală] decât prin încheierea de acorduri contractuale adecvate, ţinând seama în mod corespunzător de drepturile producătorilor de fonograme.

De altfel, chiar recurenta pârâtă a arătat că drepturile preexistente ale autorilor operelor muzicale se sting ca urmare a încheierii unui contract între aceştia şi producătorul care fixează înregistrarea audiovizuală.

În cauză, pe de o parte, contractele încheiate între recurenta pârâtă şi societăţi comerciale, depuse în dosarul de recurs, nu conturează această ipoteză, acelor societăţi nefiindu-le aplicabilă prezumţia instituită de art. 3 din Legea nr. 8/1996, iar, pe de altă parte, instanţa de apel a analizat efectele contractelor de cesiune încheiate de pârâtă cu autorii operelor muzicale difuzate şi a apreciat că se impune a se da eficienţă acestor contracte, remuneraţiile urmând a fi calculate prin raportare la ponderea de utilizare rezultată după scăderea timpului aferent operelor muzicale pentru care titularii de drepturi au încheiat în mod direct contracte de cesiune cu pârâta. Totuşi, şi după scăderea timpului aferent operelor muzicale pentru care titularii de drepturi au încheiat în mod direct contracte de cesiune cu pârâta, instanţa de apel a constatat că ponderea de utilizare rezultată este mai mare decât cea afirmată de către pârâtă, aceasta pretinzând că ponderea este inferioară celei declarate la CNC de 60% din timpul de emisie.

Motivul de recurs vizând pretinsa aplicare greşită a prevederilor Legii nr. 504/2002 privind audiovizualul nu poate fi reţinut întrucât, în realitate recurenta reclamantă nu a invocat o chestiune vizând încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, ci şi-a exprimat nemulţumirea privind împrejurarea că instanţa de apel a asimilat ponderea programelor TV de divertisment cu ponderea de utilizare a operelor muzicale.

Aspectele stabilite de instanţa de apel cu privire la ponderea reală de utilizare a operelor muzicale pentru determinarea cuantumului remuneraţiei datorate pentru perioada în litigiu nu reprezintă un motiv de nelegalitate, ci o împrejurare circumscrisă situaţiei de fapt stabilite în cauză. Instanţa de recurs nu are însă posibilitatea de a proceda la verificarea situaţiei de fapt stabilite prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, având în vedere limitele imperativ stabilite de lege pentru exercitarea acestei căi de atac extraordinare. Astfel, limitele judecăţii în recurs rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. care stabileşte că recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, precum şi din art. 488 alin. (1) din acelaşi cod care prevede limitativ motivele de nelegalitate pentru care se poate solicita casarea hotărârii.

Reţinând că motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 497 din C. proc. civ., recursul declarat de recurenta pârâtă împotriva deciziei nr. 195A din 10 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă urmează a fi respins ca nefondat.

Întrucât recursul urmează a fi respins, recurenta pârâtă este partea care a pierdut procesul, situaţie în care, reţinând culpa sa procesuală, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante suma de 2.975 RON reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariul de avocat achitat de parte conform ordinului de plată depus la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 195A din 10 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante suma de 2.975 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 mai 2023.