Nullity of excessive contractual penalty clause in gratuitous loan under Government Order No. 13/2011

Şedinţa publică din data de 09 mai 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 la data de 12.10.2018, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B. ca prin hotărârea ce urmează a se pronunţa, să se constate nulitatea absolută parţială a contractului de împrumut de consumaţie având încheierea de autentificare nr. x/10.03.2017, încheiat la C., pentru cauză ilicită în ceea ce priveşte clauza contractuală menţionată la art. 3 din contract cu privire la penalităţile contractuale în cuantum de 1% pentru fiecare zi de întârziere, nulitatea absolută parţială a contractului de împrumut de consumaţie având încheierea de autentificare nr. x/10.03.2017, încheiat de C., cu privire la cuantumul sumei ce urmează a fi rambursată de către reclamantă, în sensul că suma împrumutată a fost de 5400 euro, iar cuantumul penalităţilor calculate şi incluse până la data de 19.02.2018 este în cuantum de 54.054 euro, urmând ca instanţa să facă aplicarea dispoziţiilor art. 1541 C. civ. raportat la reducerea cuantumului penalităţilor de întârziere, cu atât mai mult cu cât prin contractul menţionat nu s-a indicat faptul că acestea pot depăşi cuantumul debitului datorat, cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 1236 alin. (2), art. 1237, art. 1238, art. 1246-1247, art. 2502 alin. (2) pct. 3, art. 11 C. civ., O.G. nr. 13/2011.

I.2 Sentinţa civilă pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 6748 din 21 iunie 2019, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti.

I.3 Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă:

Prin sentinţa civilă nr. 2319 din 22 octombrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., ca nefondată.

Împotriva sentinţei sus-menţionate a declarat apel reclamanta A..

I.4 Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia civilă nr. 1241A din 04 octombrie 2021, a admis apelul formulat de apelanta -reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 2319 din 22.10.2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul-pârât B..

A schimbat în tot sentinţa civilă apelată în sensul că a admis în parte cererea. A constatat nulitatea absolută parţială a contractului de împrumut autentificat sub nr. x/10.03.2017 la C. în ceea ce priveşte clauza menţionată la art. 3 din contract referitoare la penalităţile de întârziere în valoare de 1 % pentru fiecare zi de întârziere. A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 6123,91 RON reprezentând taxa judiciară de timbru. A admis cererea apelantei-reclamante privind cheltuielile de judecată din apel. A obligat intimatul-pârât la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 3061 RON reprezentând taxa de timbru.

I.5 Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1241A a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâtul B..

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a arătat că, deşi apelanta nu s-a prezentat în instanţă, instanţa a admis în totalitate probele solicitate de aceasta prin cererea de apel. A mai arătat că, deşi apelantei i s-a încuviinţat proba cu un martor, aceasta nu a fost în măsură să-1 prezinte şi totuşi, în lipsa altor probe suplimentare, i s-a admis apelul.

De asemenea, critică faptul că instanţa, în mod nelegal, a constatat că au fost încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (1) coroborate cu art. 5 din O.G. nr. 13/2011 şi a anulat art. 3 din contractul de împrumut. A menţionat că în mod corect, instanţa de fond a constatat că dispoziţiile O.G. nr. 13/2011 nu sunt incidente în speţă, întrucât domeniul său de aplicare priveşte exclusiv contractele de împrumut cu titlu oneros, iar în cauză este în discuţie un contract cu titlu gratuit. Prin urmare, această interpretare greşită a dispoziţiilor actului normativ sus-menţionat a făcut ca decizia pronunţată să fie nelegală.

Recurentul şi-a întemeiat în drept cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

I.6 Apărările formulate în cauză:

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, menţinerea hotărârii atacate, ca fiind legală şi temeinică. Totodată, a invocat şi excepţia nulităţii recursului.

Intimata-reclamantă susţine că, analizând probatoriul administrat, instanţa de apel, în mod corect, a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, constatând aşadar nulitatea absolută parţială a contractului de împrumut autentificat sub nr. x/10.03.2017 de C. în ceea ce priveşte clauza menţionată la art. 3 din contract, referitoare la penalităţile de întârziere în valoare de 1% pentru fiecare zi de întârziere. Cu titlu de jurisprudenţă relevantă în materie, intimata-reclamantă a indicat sentinţa civilă nr. 873/2017 a Tribunalului Sibiu.

Mai susţine că în legătură cu valabilitatea unei asemenea clauze penale în contractele de împrumut s-a pronunţat în recurs în interesul legii şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. XI din 24 octombrie 2005.

Totodată, învederează că recurentul nu a dezvoltat motivele pentru care instanţa de apel ar fi încălcat sau aplicat greşit vreo normă de drept material în soluţionarea cererii de apel.

De asemenea, arată că, în ceea ce priveşte susţinerea conform căreia apelul a fost admis în ciuda faptului că nu a fost administrată proba testimonială, la o simplă analiză a motivării hotărârii recurate reiese fără putinţă de tăgadă că probele existente la dosarul cauzei au fost întru totul relevante şi pe deplin suficiente pentru clarificarea situaţiei de fapt.

Totodată, intimata-reclamantă invocă şi excepţia nulităţii recursului, susţinând că simpla nemulţumire a părţii faţă de soluţia pronunţată, fără a se dezvolta şi arăta în concret în ce constau greşelile săvârşite de instanţă şi legea încălcată, nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, lipsa acestora fiind sancţionată de lege cu nulitatea cererii.

În consecinţă, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-reclamant a solicitat respingerea apărărilor expuse de intimata-reclamantă.

Recurentul-pârât susţine că întâmpinarea părţii adverse este semnată de doamna avocat D., care a depus şi în dosarul de apel o împuternicire avocaţială, însă nu s-a prezentat niciodată în faţa instanţei.

De asemenea, susţine că întâmpinarea formulată în dosarul de recurs este însoţită de o copie a unei împuterniciri avocaţiale în cuprinsul căreia este menţionat numele domnului avocat E., însă nu se face dovada că acesta face parte din Cabinetul individual de avocat al primului avocat.

Prin urmare, solicită să se pună în vedere avocatului care se prezintă în instanţă să prezinte o copie a contractului de angajament pentru a se verifica cu cine a încheiat intimata contract de asistenţă juridică.

În ceea ce priveşte întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă, recurentul-pârât susţine că aceasta a indicat o anumită practică judiciară, fără a detalia motivele pentru care recursul nu este fondat.

Totodată, învederează că a precizat în mod clar în motivele de recurs că motivul de casare este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1 alin. (1) corob. cu art. 5 din O.G. nr. 13/2011 şi a anulat art. 3 din contractul de împrumut.

În ceea ce priveşte proba testimonială admisă dar neadministrată de instanţă, consideră că atât timp cât instanţa a considerat-o ca fiind o probă utilă în favoarea apelantei, neadministrarea ei din culpa apelantei dovedea lipsa de sinceritate a acesteia, cât şi lipsa de sinceritate a celorlalte susţineri.

În concluzie, recurentul-pârât solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

II. Procedura de filtru

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin raportul întocmit conform art. 493 alin. (3) C. proc. civ. s-a reţinut că partea are deschisă calea de atac a recursului, că aceasta a fost promovată în termen, precum şi că a fost legal timbrată.

Prin încheierea de şedinţă din data de 13 decembrie 2022, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-reclamantă A., a admis în principiu recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 1241A din 4 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată la data de 9 mai 2023, ora 9:00, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

În mod prealabil, Înalta Curte constată că la fila x, se regăseşte transmisă prin e-mail împuternicirea care atestă datele avocatului ce reprezenta la acea dată partea intimată reclamantă, iar apartenenţa acestuia la cabinetul de avocat menţionat rezultă din chiar cuprinsul împuternicirii, împuternicire ce potrivit art. 126 alin. (1) din Statutul Profesiei de Avocat se eliberează în baza contractului de asistenţă juridică pentru a face dovada acestuia în raport cu terţii. Aşadar, criticile recurentului pârât din răspunsul la întâmpinare pe care le-a formulat în acest sens sunt nefondate.

Examinând decizia atacată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Faptele relevante recursului de faţă, astfel cum au fost reţinute de instanţele de fond, sunt, pe scurt, următoarele:

La data de 10 martie 2015, între părţi a intervenit contractul de împrumut de consumaţie autentificat sub nr. x de către notarul public F. din cadrul C., contract prin care recurentul-pârât B. a acordat cu titlu de împrumut intimatei-reclamante A. suma de 5400 euro, pe o durată de 6 luni începând din data de 01 martie 2015, respectiv până la data de 31 august 2015, data de restituire fiind 01 septembrie 2015.

În contract, la art. 3 - "Natura contractului", s-a menţionat că "Prezentul împrumut este cu titlu gratuit, nu se percepe nicio dobândă", iar la art. 3 - "Penalităţi" s-a menţionat că "Dacă împrumutatul nu restituie suma de 5400 euro la data de 01.09.2015 atunci acesta va suporta penalităţi de 1% pentru fiecare zi de întârziere".

Prin cererea de chemare în judecată, intimata-reclamantă din prezenta cauză a solicitat în cuprinsul primului capăt de cerere, nulitatea clauzei penale prevăzute de art. 3 din contractul de împrumut autentificat sub nr. x din 10 martie 2015 pentru cauză ilicită, susţinând că nici una dintre părţi nu a fost de bună-credinţă la semnarea contractului. Astfel, reclamanta a semnat contractul fără acordul soţului, iar pârâtul a inserat în contract o penalitate cu încălcarea prevederilor O.G. nr. 13/2011.

Instanţa de fond, respectiv Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a considerat nefondată acţiunea formulată de reclamanta A., cu argumentarea că inserarea unei clauze penale prin care a fost prevăzută o penalitate de 1% pe zi de întârziere în cazul în care împrumutatul nu restituie suma împrumutată la termenul stabilit nu este ilicită. Totodată, a reţinut că O.G. nr. 13/2011 nu este incidentă în raportul juridic încheiat între părţi, întrucât domeniul de aplicare al acesteia priveşte exclusiv contractele de împrumut cu titlu oneros (cu dobândă remuneratorie sau penalizatoare), iar în speţă contractul de împrumut este fără dobândă, astfel cum părţile au prevăzut expres în art. 3.

Instanţa de apel, în schimb, a apreciat sub un prim aspect, că O.G. nr. 13/2011 nu face vreo distincţie între contractele de împrumut cu titlu oneros şi cele cu titlu gratuit şi că actul juridic încheiat între părţi reprezintă un contract cu titlu gratuit prevăzut însă, cu dobândă penalizatoare, O.G. nr. 13/2011 nu face distincţie sub aspectul dobânzii, astfel că prevederile acesteia sunt incidente în prezenta cauză. De asemenea, a mai reţinut instanţa de apel şi faptul că este ilicită clauza inserată în contractul de împrumut încheiat de părţi, întrucât penalitatea de întârziere de 1% pe zi depăşeşte cu mai mult de 50% dobânda legală pe an, în cauză fiind incidente astfel dispoziţiile art. 5 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

În aceste coordonate, recurentul-pârât a reproşat instanţei de apel greşita interpretare a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 5 din O.G. nr. 13/2011, critică arondată motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 8. Când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."

În fundamentarea acestei critici, consideră recurentul-pârât că instanţa de fond în mod corect a constatat că dispoziţiile O.G. nr. 13/2011 nu sunt incidente în speţă, întrucât domeniul său de aplicare priveşte exclusiv contractele de împrumut cu titlu oneros, iar în cauză este în discuţie un contract cu titlu gratuit.

Potrivit argumentelor expuse în decizia recurată, instanţa de recurs observă că instanţa de apel a calificat penalitatea de 1% pe zi de întârziere stabilită de părţi în contractul de împrumut pe care l-au încheiat ca fiind de fapt o dobândă penalizatoare.

Aşadar, având în vedere această calificare juridică a instanţei de apel, precum şi faptul că această statuare ţine de interpretarea contractului încheiat între părţi, instanţa de recurs nu mai poate reevalua acest aspect, fiind obligată, în exercitarea controlului său exclusiv de legalitate, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., să se grefeze pe situaţia de fapt stabilită definitiv de instanţa de apel.

Practic, se observă că de fapt, prin ansamblul criticilor din recurs, recurentul pârât doreşte ca de fapt, instanţa de recurs să reinterpreteze probele administrate cauzei, să reevalueze situaţia de fapt, pentru a ajunge la concluzia că voinţa părţilor contractante a fost alta decât cea înscrisă în cadrul contractului civil referitor la dobânda penalizatoare.

Acest fapt este prohibit însă, în recurs, deoarece potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 1865, "Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate: (...) 8. când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia".

Noul C. proc. civ. nu mai reglementează în cadrul reglementării art. 488 C. proc. civ., acest motiv de casare, ceea ce determină din punct de vedere al metodelor de interpretare logică, sistematică, gramaticală şi teleologică (în referire la reglementarea anterioară enunţată din vechiul cod de procedură) concluzia că greşita calificare a unui act juridic nu mai este reglementată de noul legiuitor ca reprezentând o critică vizând legalitatea hotărârii judecătoreşti recurate, ci o critică vizând temeinicia sa.

Din această perspectivă expusă, se constată de către prezenta instanţă de recurs faptul că criticile de acest gen nu pot fi subsumate nici motivului de recurs prevăzut de prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., astfel cum greşit a invocat recurentul, calificarea juridică a conţinutului concret al unui act civil nemaireprezentând o problemă de legalitate, ci una de temeinicie, rezolvabilă pe baza analizei probelor administrate cauzei, apanaj al instanţelor devolutive ale fondului cauzei.

Prin urmare, grefat pe situaţia de fapt stabilită, ilustrată anterior, instanţa de recurs apreciază că motivul de recurs invocat de recurentul-pârât este nefondat, întrucât, astfel cum rezultă din considerentele deciziei atacate cu recurs, în cauză s-a realizat de către instanţa de apel o corectă aplicare şi interpretare a prevederilor art. 1 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 5 din O.G. nr. 13/2011.

Astfel, sub un prim aspect, se impune a se menţiona faptul că, pe lângă prevederile legale din C. civ. referitoare la cuantumul legal al daunelor-interese în materie de obligaţii pecuniare, există şi norme speciale în materie, în acest sens avându-se în vedere, în principal, Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţiile băneşti. Acest act normativ prevede la art. 1 următoarele:

"(1) Părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti. (2) Dobânda datorată de debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenţei obligaţiei, este denumită dobândă remuneratorie. (3) Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare. (4) Dacă nu se precizează altfel, termenul dobândă din prezenta ordonanţă priveşte atât dobânda remuneratorie, cât şi dobânda penalizatoare. (5) Prin dobândă se înţelege nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, ci şi alte prestaţii, sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent al folosinţei capitalului."

Prin art. 2 din acelaşi act normativ se prevede că "În cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală", iar art. 3 alin. (1)-(2) statuează următoarele:

"(1) Rata dobânzii legale remuneratorii se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României. (2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale."

Pe de altă parte, în conformitate cu art. 5 din ordonanţa menţionată "(1) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an. (2) Orice clauză prin care se încalcă dispoziţiile alin. (1) este nulă de drept. În acest caz, creditorul este decăzut din dreptul de a pretinde dobânda legală. (3) Valabilitatea nivelului dobânzii convenţionale se determină prin raportare la dobânda legală în vigoare la data stipulării".

Înalta Curte constată că O.G. nr. 13/2011 stabileşte reguli suplimentare în raport cu cele cuprinse în C. civ.. Astfel, o primă regulă ar fi aceea a evaluării daunelor-interese în materie de obligaţii pecuniare. Această evaluare trebuie să ţină seama de clasificarea legală a acestora în dobândă legală remuneratorie (dobânda datorată de debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii scadenţei obligaţiei - art. 1 din O.G. nr. 13/2011) şi dobândă legală penalizatoare (dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă - art. 1 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011).

O a doua regulă este aceea că dobânda legală (adică dobânda aplicabilă în toate situaţiile în care părţile nu au prevăzut cuantumul dobânzii) este stabilită de art. 3 din O.G. nr. 13/2011, astfel: 1. rata dobânzii legale remuneratorii este egală cu a Băncii Naţionale a României, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României; 2. rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale; 3. în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) C. civ., rata dobânzii legale se stabileşte potrivit celor două reguli prezentate mai sus, diminuat cu 20%; 4. în raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci când legea română este aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an.

A treia regulă este că părţile sunt libere să stabilească rata dobânzii pentru sumele datorate în baza contractului dintre ele (art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011) cu anumite limite: 1. în cazul obligaţiilor pecuniare izvorâte din orice alte raporturi, altele decât cele legate de exploatarea unei întreprinderi în sensul art. 3 alin. (3) C. civ. (adică în raporturi civile, iar nu comerciale), dobânda convenţională nu poate depăşi cu peste 50% dobânda legală. În cazul nerespectării acestei limite, sancţiunea este drastică, ea presupune decăderea totală a creditorului din dreptul de a pretinde dobânzi, deci chiar şi din dreptul de a pretinde dobânda legală (art. 5 din Ordonanţă); 2. rata dobânzii convenţionale trebuie stabilită prin act scris; în caz contrar, creditorul nu va avea dreptul decât la dobânda legală (art. 6 din Ordonanţă); 3. în principiu, este interzisă capitalizarea dobânzii sau anatocismul (art. 8 alin. (1) din Ordonanţă), de la această prohibiţie existând însă, şi unele excepţii importante; 4. plata anticipată a dobânzilor este permisă numai în condiţiile art. 7 din O.G. nr. 13/2011, adică pentru cel mult 6 luni şi nu este supusă restituirii indiferent de fluctuaţiile dobânzii legale survenite ulterior momentului plăţii.

Dând eficienţă acestor consideraţii cu caracter teoretic în speţa prezentă dedusă judecăţii, instanţa de recurs remarcă în mod convergent instanţei de apel că într-adevăr dispoziţiile O.G. nr. 13/2011 nu fac distincţie după cum contractul este cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, ci instituie un mecanism unitar de aplicare a dobânzii. Or, cât timp în contract există prevăzută dobânda penalizatoare, iar instanţa de apel a stabilit că actul juridic intervenit între părţi (contractul de împrumut) a fost unul cu titlu gratuit, un contract cu titlu gratuit putând avea prevăzută o dobândă penalizatoare, atunci acest act normativ este aplicabil, astfel cum în mod just s-a reţinut prin decizia recurată.

De asemenea, instanţa de recurs observă că prevederile art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, nu îngăduie decât practicarea de dobânzi limitate în raporturile civile, conform prevederilor art. 5 alin. (1) din aceeaşi ordonanţă, la posibilitatea de a depăşi dobânda legală cu mai mult 50% pe an.

Rezultă deci că nu există temei legal care să permită stabilirea, în cadrul raporturilor civile, a unor dobânzi penalizatoare al căror cuantum depăşeşte dobânda legală cu mai mult 50% pe an.

În recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. XI din 24 octombrie 2005 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 123 din 09 februarie 2006), s-a pronunţat relevant pentru speţa prezentă, statuând că nu există temei legal care să permită stabilirea, în cadrul raporturilor civile, a altor dobânzi decât a celor convenite prin contract, al căror cuantum nu poate depăşi dobânda legală decât cu cel mult 50% pe an, sau de sancţiuni constând în penalităţi de întârziere.

Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că este nulă absolut pentru cauză ilicită clauza menţionată la art. 3 - Capitolul penalităţi din contractul de împrumut încheiat între părţile din prezenta cauză, având în vedere că prin acest contract a fost stabilită o dobândă penalizatoare de 1% pe zi care depăşeşte cu mai mult de 50% dobândă legală stabilită pentru anul 2017.

În virtutea tuturor acestor argumente expuse, prezenta instanţă de recurs apreciază că în cauză, nu au fost încălcate de către instanţa de apel, prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

În privinţa criticii referitoare la faptul că, deşi apelanta nu s-a prezentat în instanţă, instanţa a admis în totalitate probele solicitate de aceasta prin cererea de apel şi deşi apelantei i s-a încuviinţat proba cu un martor, aceasta nu a fost în măsură să-1 prezinte şi totuşi, în lipsa altor probe suplimentare, i s-a admis apelul, Înalta Curte constată că prevederile art. 255 şi urm. C. proc. civ. nu impun prezenţa obligatorie a părţii procesuale ce a propus în mod legal o probă, la termenul de dezbatere a încuviinţării probelor.

În egală măsură, evaluarea situaţiei de fapt a unei cauze se realizează de către instanţa de judecată potrivit art. 264 C. proc. civ.:

"Instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor. (2) În vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare".

Aşadar, neadministrarea unei probe propuse de o parte şi încuviinţate de instanţă îşi are repercusiuni asupra stabilirii situaţiei de fapt a cauzei, stabilire la care proba respectivă nu va mai contribui, Legiuitorul nu impune prezumţii de lipsă de sinceritate a părţii ce a propus proba, în cazul în care ea nu este administrată cauzei.

Din această perspectivă, criticile în acest sens, întemeiate corect pe prevederile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. în referire la normele procesuale enunţate, calificare pe care instanţa de recurs o poate realiza în temeiul art. 489 C. proc. civ., sunt şi ele nefondate.

Aşadar, nefiind incidente în cauză motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 8 C. proc. civ. în referire la normele de drept substanţial invocate în calea de atac formulată, dar şi cele de ordin procesual menţionate supra, instanţa de recurs conchide în sensul caracterului nefondat al prezentului recurs, date fiind prevederile art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 1241A din 4 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 mai 2023.