Declaratory action over cadastral use right inadmissible under subsidiarity principle; appeal rejected

Şedinţa publică din data de 09 mai 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 23 noiembrie 2018 pe rolul Tribunalului Timiş, sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator judiciar B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Primăria Municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara reprezentat de Primarul municipiului Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara, constatarea dreptului de folosinţă al societăţii debitoare A. S.A. asupra terenului în suprafaţă de 18.884 mp, înscris în cartea funciară nr. x Timişoara, nr. cadastral/topografic x Timişoara, imobil adus din cartea funciară nr. x Timişoara (provenită din conversia electronică a cărţii funciare nr. x Timişoara), nr. top x/1.

I.2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 282/PI din 23 februarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins excepţia de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Timişoara nr. 34/23.02.2010, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins acţiunea formulata de reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâţii DGRFP Timişoara în reprezentarea Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Primăria Municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara reprezentat de Primarul municipiului Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara.

Împotriva sentinţei civile nr. 282/PI din 23 februarie 2021, pronunţate de Tribunalul Timiş, secţia I civilă, a declarat apel reclamanta A. S.A., prin care a solicitat anularea sentinţei atacate şi, ca urmare a rejudecării procesului, respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat, admiterea excepţiei de nelegalitate a articolului 2 din hotărârea Consiliului Local al Municipiului Timişoara nr. 34/23.02.2010, în partea referitoare la includerea în domeniul public al Municipiului Timişoara a imobilului în litigiu şi admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 249 din 09 noiembrie 2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul declarat de apelanta A. S.A. - în reorganizare, reprezentată de către administratorul judiciar B., împotriva sentinţei civile nr. 282/23.02.2021, pronunţate de Tribunalul Timiş, în contradictoriu cu intimaţii Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi Consiliul Local Timişoara, Primăria Municipiului Timişoara şi Consiliul Local Timişoara, având ca obiect acţiune în constatare.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 249 din 09 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a declarat recurs reclamanta A. S.A., în reorganizare, reprezentată de către administratorul judiciar B., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Recursul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 18 ianuarie 2022 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fişa Ecris .

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pe motiv că hotărârea a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Astfel, printr-o primă critică, recurenta-reclamantă a arătat că în speţă nu există niciun echivoc în privinţa pretenţiei deduse judecăţii, respectiv constatarea dreptului de folosinţă al societăţii A. S.A. - în reorganizare asupra terenului înscris în cartea funciară nr. x Timişoara, nr. cadastral/topografic x şi nicidecum stabilirea concordanţei dintre terenul asupra căruia s-a constatat anterior dreptul de folosinţă al societăţii A. S.A. şi terenul înscris în cartea funciară nr. x Timişoara.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din C. proc. civ., aşa încât, din perspectiva admisibilităţii, rolul instanţelor de fond era limitat la verificarea existenţei unei alte căi prevăzute de lege pentru realizarea dreptului dedus judecăţii - dreptul de folosinţă asupra terenului. Cu prilejul analizei instanţele nu aveau însă posibilitatea să schimbe obiectul şi cauza acţiunii, doar pentru a reţine apoi că se poate cere, pe altă cale, realizarea dreptului nou calificat.

Nelegalitatea deciziei atacate este vădită, ţinând seama că în tot cursul procesului - inclusiv prin concluziile orale cu ocazia dezbaterii apelului - recurenta a susţinut că acţiunea promovată are drept scop îndeplinirea uneia dintre condiţiile prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 834/1991, şi anume existenţa titlului asupra terenului.

Or, prin faptul că instanţa de apel a statuat (la fel ca tribunalul) că demersul judiciar urmăreşte "rezolvarea situaţiei de carte funciară rezultate în urma conversiei electronice" ori "stabilirea concordanţei dintre numerele topografice menţionate în dispozitivul sentinţei civile nr. 7567/30.05.2000 a Judecătoriei Timişoara şi actualele numere topografice" sau "identificarea topografică a terenului" a fost încălcat principiul disponibilităţii procesului civil, reglementat de art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

Sunt lipsite de orice fundament şi suport probator considerentele instanţei de apel că nu au fost invocate dispoziţiile legale care conferă societăţii A. S.A. un drept de folosinţă asupra terenului, cum s-a procedat în primul proces, ci că întregul demers se sprijină pe cele stabilite de către instanţă în litigiul anterior.

Aşa cum rezultă din motivarea sentinţei civile nr. 7567/30.05.2000, pronunţate de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/1999 (depusă la prima instanţă la data de 1 februarie 2021), precum şi din cuprinsul cererii de chemare în judecată pendinte şi a celorlalte acte de procedură, în ambele procese s-a invocat Hotărârea Guvernului nr. 1.353/1990, Hotărârea Guvernului nr. 834/1991, Circulara nr. 85415/17.08.1993 a Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei şi normele juridice referitoare la acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept în vigoare la data formulării fiecărei cereri (art. 111 din C. proc. civ. din 1865, respectiv art. 35 din C. proc. civ. - Legea nr. 134/2010).

Arată recurenta că împrejurarea că s-a prevalat de sentinţa civilă nr. 7567/30.05.2000, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/1999, definitivă şi irevocabilă, şi faptul că a indicat operaţiunile de carte funciară care au dus la schimbarea identificării cadastrale a imobilului folosit de A. S.A. nu este de natură nici să schimbe substanţa acţiunii (având ca obiect constatarea dreptului de folosinţă asupra terenului în litigiu) şi nici să reprezinte fine de neprimire a acesteia. Hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă are autoritate de lucru judecat, iar expunerea situaţiei de fapt în mod corect şi complet este o obligaţie ce îi revenea conform art. 14 alin. (3) din C. proc. civ.

Oricum, chiar şi în prezenţa acestor argumente, acţiunea nu putea fi, decât printr-o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. şi, deopotrivă, cu nesocotirea conţinutului său, calificată ca reprezentând un demers prin care se tinde la rezolvarea situaţiei de carte funciară.

Această încălcare a normelor procedurale a afectat şi soluţionarea motivului de apel vizând excepţia autorităţii de lucru judecat. Deşi a reţinut iniţial că modul în care a fost formulată cererea de chemare în judecată pune în discuţie autoritatea de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 7567/30.05.2000 a Judecătoriei Timişoara, respingând cu o motivare exhaustivă argumentele privitoare la lipsa identităţii de obiect şi de părţi, instanţa de apel a păstrat soluţia de respingere a excepţiei motivând, la fel ca prima instanţă, că în actualul proces se urmăreşte stabilirea concordanţei dintre numerele topografice menţionate în dispozitivul sentinţei civile nr. 7567/30.05.2000 a Judecătoriei Timişoara, statuare care este profund eronată.

A conchis recurenta că nerespectarea regulilor de procedură amintite anterior atrage sancţiunea nulităţii hotărârii recurate, în condiţiile art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., având în vedere că i s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel.

Vătămarea este neechivocă, întrucât i-a fost negat dreptul de a fi judecată cererea cu care a învestit instanţa - constatarea dreptului de folosinţă al societăţii A. S.A. asupra terenului înscris în cartea funciară nr. x Timişoara, în suprafaţă de 18.884 mp.

Pe de altă parte, în situaţia în care acţiunea ar fi fost corect calificată ca o acţiune prin care se tinde la "rezolvarea situaţiei de carte funciară", soluţia de respingere a ei ca inadmisibilă este nelegală, cât timp recalificarea cererii obliga în continuare instanţa de judecată la soluţionarea acesteia, potrivit cu noua calificare.

Printr-o a doua critică, recurenta arată că acţiunea în constatarea dreptului de folosinţă al societăţii A. S.A. asupra terenului înscris în cartea funciară nr. x Timişoara, nr. cadastral x este admisibilă, prin prisma dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ.

A criticat hotărârea atacată pe motiv că nu a fost identificată în concret calea prevăzută de lege pentru realizarea dreptului de folosinţă al societăţii A. S.A. asupra terenului în litigiu, doar astfel putându-se analiza conformitatea raţionamentului juridic pe care se întemeiază soluţia cu regulile de drept aplicabile litigiului.

Arată că instanţa de apel s-a mărginit la a relua motivarea primei instanţe în sensul că recurenta trebuia să promoveze acţiunile specifice prevăzute de legislaţia în domeniul cadastrului şi publicităţii imobiliare, fără a indica ea însăşi, măcar exemplificativ, o atare acţiune în realizare. Instanţa de apel trebuia să lămurească acest aspect, cu atât mai mult cu cât s-a criticat prin cererea de apel argumentul tribunalului privind existenţa unei căi procesuale de realizare a dreptului de folosinţă asupra terenului.

De altfel, din cuprinsul considerentelor deciziei atacate nici nu se poate stabili cu certitudine dacă instanţa de apel a reţinut inadmisibilitatea acţiunii în constatarea dreptului de folosinţă asupra terenului în litigiu pentru că există o cale de realizare a acestuia sau dacă a apreciat că acţiunea în constatare este inadmisibilă pentru că obiectul acţiunii îl constituie "rezolvarea situaţiei de carte funciară", care poate fi realizată pe calea unei acţiuni specifice prevăzute de legislaţia în domeniul cadastrului şi publicităţii imobiliare.

Aparte de motivarea superficială şi ambiguă însă, trebuie observat că nu există o altă cale prevăzută de lege prin care se poate cere realizarea dreptului dedus judecăţii.

Aşa cum reiese din extrasul de carte funciară nr. x Timişoara, pe terenul în litigiu sunt edificate 21 de construcţii asupra cărora este intabulat dreptul de proprietate al A. S.A. (nr. cad x - x, poziţiile Al. l -A.1.21 din partea I a cărţii funciare), ceea ce confirmă că societatea deţine în folosinţă terenul.

De asemenea, prin expertiza judiciară efectuată în proces de expertul C. s-a stabilit că terenul situat în municipiul Timişoara, identificat în cadrul operaţiunilor de efectuare a constatărilor limitelor de folosinţă şi a măsurătorilor necesare pentru analiza imobilului în litigiu şi a imobilelor învecinate, are o suprafaţă de 18.884 mp şi este terenul aferent construcţiilor proprietatea A. S.A., fiind folosit exclusiv de către A. S.A., precum şi că din punct de vedere al identificării topografice, nr. cadastral x, în suprafaţă de 18.884 mp, coincide cu nr. top x.

Împrejurarea că A. S.A. deţine în folosinţă suprafaţa de 18.884 mp teren aferent construcţiilor, în Timişoara, str. x rezultă inclusiv din Raportul de inspecţie fiscală încheiat la 06.08.2009 de Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara - Serviciul Inspecţie Fiscală PJ, din deciziile de impunere pentru stabilirea impozitului pe teren în cazul persoanelor juridice şi din raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de expertul D., toate aceste înscrisuri regăsindu-se la dosarul cauzei.

Aşadar, interesul în constatarea dreptului de folosinţă al A. S.A. asupra terenului înscris în cartea funciară nr. x Timişoara, nr. cadastral x, în suprafaţă de 18.884 mp, este determinat, legitim, născut şi actual având în vedere că, deşi a fost recunoscut anterior dreptul de folosinţă asupra terenului înscris în cartea funciară nr. x Timişoara, nr. top x.409/1, schimbările intervenite cu privire la identificarea cadastrală a imobilului constituie un impediment la atestarea dreptului de proprietate al A. S.A. asupra terenului aferent construcţiilor înscrise în cartea funciară nr. x Timişoara, teren aflat în patrimoniul societăţii la data înfiinţării şi necesar desfăşurării activităţii conform obiectului său de activitate.

În ceea ce priveşte considerentul din hotărârea atacată în sensul că "din anul 2000 şi până în prezent, reclamanta nu a fost preocupată să-şi conserve dreptul de administrare (în realitate dreptul de folosinţă) apelând la sistemul de publicitate imobiliară", arată recurenta următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 7567/30.05.2000, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/1999, definitivă şi irevocabilă, a fost respins capătul de cerere privind dezmembrarea parcelelor şi întabularea dreptului de folosinţă asupra terenului aferent construcţiilor proprietatea A. S.A., reţinându-se că "nu există un temei juridic pentru întabularea dreptului de folosinţă respectiv, acesta nefiind decât izvorul dreptului de proprietate pe care reclamanta îl va dobândi prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate conform procedurii prevăzute de H.G. nr. 834/1991 şi pentru care prezenta sentinţă serveşte drept titlu".

Cu toate acestea, A. S.A. a solicitat întabularea dreptului de folosinţă constatat prin sentinţa civilă nr. 7567/30.05.2000 a Judecătoriei Timişoara, însă cererea a fost respinsă prin încheierea nr. 24550/02.10.2001 a Judecătoriei Timişoara - Cartea funciară, cu motivarea că, pe de o parte, prin sentinţă instanţa a respins în mod expres capetele de cerere privind dezmembrarea, înfiinţarea de cărţi funciare noi şi înscrierea dreptului de folosinţă asupra terenului, iar pe de altă parte, că înscrierea dreptului de folosinţă asupra parcelelor de teren nu ar putea fi efectuată din motive de ordin tehnic, câtă vreme societatea nu ocupă întreaga parcelă cu nr. top x, nr. top x şi nr. top x, ci doar porţiunile determinate prin expertiză, ceea ce înseamnă că, pentru înscrierea dreptului de folosinţă, aceste parcele trebuie evidenţiate distinct, prin dezmembrarea parcelelor iniţiale.

Din cauze ce nu pot fi imputate societăţii A. S.A., ţinând cont că aceasta nu este titular al dreptului de proprietate asupra terenului pe care se află construcţiile proprietatea sa, dezmembrarea imobilelor iniţiale (proprietatea Primăriei Municipiului Timişoara - parcelele cu nr. top x şi a Statului Român prin CFR - parcela cu nr. top x) nu s-a realizat. Au fost însă efectuate operaţiunile de carte funciară descrise în cererea de chemare în judecată şi în cererea de apel, probate cu încheierile de carte funciară şi raportul de expertiză extrajudiciară depuse la dosar, în sensul că s-au efectuat dezlipiri ale unor porţiuni din parcelele iniţiale şi transnotarea lor în cărţi funciare noi, fără dezmembrarea parcelelor iniţiale, ci pe baza unor documentaţii de primă înscriere, aceste operaţiuni având ca efect schimbarea identificării cadastrale a terenului aflat în folosinţa societăţii A. S.A.

Nu în ultimul rând, inadmisibilitatea acţiunii în constatarea dreptului de folosinţă asupra terenului în litigiu nu poate fi justificată legal nici măcar cu argumentul - reţinut de instanţa de apel - ca dacă s-ar fi obţinut câştig în prezenta cauză hotărârea judecătorească nu ar rezolva situaţia conflictuală dintre părţi, respectiv că în cazul admiterii acţiunii reprezentanţii Municipiului Timişoara ar putea proceda ca şi până acum, în sensul dezmembrării şi transmutării terenurilor, în continuare, în alte cărţi funciare, situaţie în care recurenta ar promova din nou o acţiune în constatare. Nu există niciun temei legal pentru această concluzie, mai ales că, aşa cum s-a arătat în faţa instanţelor de fond, în anul 2013 au fost semnate procesele-verbale de avizare a documentaţiei şi procesele-verbale de vecinătăţi, pe baza documentaţiei întocmite de către ing. E. (din care rezultă că suprafaţa incintei A. S.A este de 18.884 mp) şi în conformitate cu cele dispuse prin sentinţa civilă nr. 319/04.04.2007 a Tribunalului Timiş.

Recurenta-reclamantă mai arată că în anul 2018 a cerut Consiliului Judeţean Timiş avizarea documentaţiei topografice de atestare a dreptului de proprietate conform H.G.. nr. 834/1991, în sensul emiterii avizului favorabil al documentaţiei pentru atestarea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 18.884 mp înscrisă în cartea funciară nr. x Timişoara, nr. cad. x (poziţia Al), iar ca urmare a refuzului autorităţii publice, prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2018 A. S.A. a solicitat instanţei să oblige pârâtul Consiliul Judeţean Timiş la emiterea avizului favorabil pentru atestarea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 18.884 mp teren aferent construcţiilor proprietatea A. S.A., înscris împreună cu aceste construcţii în cartea funciară nr. x Timişoara, nr. cad. x (poziţia Al).

Întrucât în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Timiş s-a pus în discuţie lipsa titlului societăţii asupra terenului, s-a formulat acţiunea în constatarea dreptului de folosinţă înregistrată în dosarul de faţă (nr. x/2018). La 29 ianuarie 2019 Tribunalul Timiş a suspendat judecata ce face obiectul dosarului nr. x/2018 până la soluţionarea definitivă a prezentei cauze. Consiliul Judeţean Timiş a formulat recurs împotriva încheierii de suspendare, calea de atac fiind respinsă de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2019, reţinându-se că prin acţiunea ce face obiectul dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Timiş se tinde a se rezolva una dintre cerinţele atestării dreptului de proprietate al societăţii A. S.A. asupra terenului înscris în cartea funciară nr. x Timişoara, nr. cadastral/topografic x, în suprafaţă de 18.884 mp şi anume titlul.

A mai arătat că, respingând apelul şi confirmând soluţia de inadmisibilitate a acţiunii în constatarea dreptului de folosinţă asupra terenului, cu toate că legea nu prevede o cale prin care se poate cere realizarea dreptului, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute la art. 35 din C. proc. civ., sancţiunea fiind nulitatea deciziei astfel pronunţate, în condiţiile art. 175 alin. (1) din C. proc. civ.

Vătămarea produsă este indiscutabilă, ţinând seama că acţiunea introductivă de instanţă nu a fost judecată în fond, fără a i se putea imputa exercitarea neconformă a drepturilor procesuale.

În măsura în care s-ar reţine că norma cuprinsă în art. 35 din C. proc. civ. trebuie calificată drept normă de drept material, solicită să se reţină că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind îndeplinite cerinţele procedurale prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pentru casarea hotărârii în baza acestui motiv de nelegalitate. În acest sens, solicită să se aibă în vedere criticile de mai sus vizând aspectele reţinute în decizia curţii de apel cu privire la inadmisibilitatea acţiunii.

În drept, a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaţilor la 07, respectiv 09 februarie 2022, conform dovezilor de comunicare aflate la dosar recurs.

I.5 Apărările formulate în cauză:

I.5.1. Întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, în reprezentarea Ministerului Finanţelor, în reprezentarea Statului Român

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 25 februarie 2022, intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, în reprezentarea Ministerului Finanţelor, în reprezentarea Statului Român a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică, apreciind că instanţa de apel în mod corect şi legal a dispus respingerea apelului.

I.5.2. Răspunsul la întâmpinare formulat de recurenta-reclamantă

La data de 10 martie 2022, recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. prin administrator judiciar B. a depus la dosar răspuns la întâmpinare, arătând că, prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, în reprezentarea Ministerului Finanţelor, în reprezentarea Statului Român a expus doar considerentele instanţei de apel.

II. Procedura de filtru

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin raportul întocmit conform art. 493 alin. (3) C. proc. civ. s-a reţinut că partea are deschisă calea de atac a recursului, că aceasta a fost promovată în termen, precum şi că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

Prin încheierea de şedinţă din data de 13 decembrie 2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. prin administrator judiciar B. împotriva deciziei nr. 249 din 09 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă şi a stabilit termen de judecată la data de 9 mai 2023, ora 9:00, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed.

La data de 23 noiembrie 2018 pe rolul Tribunalului Timiş, reclamanta A. S.A., în reorganizare, prin administrator judiciar B. a formulat o acţiune prin care a solicitat să se constate dreptul său de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 18.884 mp, înscris în cartea funciară nr. x Timişoara, cu nr. cadastral/topografic x, imobil adus din cartea funciară nr. x Timişoara (provenită din conversia electronică a cărţii funciare nr. x Timişoara), nr. top x/1.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 35 C. proc. civ.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin sentinţa civilă nr. 7567/30.05.2000, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/1999, definitivă prin decizia civilă nr. 67/A/19.01.2001, pronunţată în dosarul nr. x/2000 al Tribunalului Timiş, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1417/21.05.2001, pronunţată în dosarul nr. x/2001 al Curţii de Apel Timişoara, s-a constatat că în Timişoara, str. x (actuală str. x), nr. 2 există construcţii reprezentând activ "Complex format din 2 cabine portar, 3 hale producţie, 2 bazine, coş cărămidă, centrală termică, conducte aeriene, post trafo, 2 ateliere, rampă auto, 6 magazii, 1 şopron, o staţie distribuţie gaz metan, drumuri interioare, platforme şi alei betonate" în proprietatea societăţii A. S.A şi s-a constatat că terenul aferent construcţiilor este în suprafaţă de 19.080 mp, înscris în parcela topo nr. x din CF nr. x Timişoara, pe parcela nr. topo x, înscrisă în CF nr. x Timişoara şi pe parcela nr. topo x înscrisă în CF nr. x Timişoara; dreptul de folosinţă al societăţii A. S.A. asupra terenului în suprafaţă de 19.080 mp, respectiv asupra terenului din parcela topo nr. x din CF nr. x Timişoara, în suprafaţă de 2687 mp, asupra terenului din parcela nr. topo x, înscrisă în CF nr. x Timişoara, în suprafaţă de 2983 mp şi asupra terenului situat în parcela nr. topo x din CF nr. x Timişoara, în suprafaţă de 13.410 mp, teren pe care se află activul complexului.

Prima instanţă a respins acţiunea formulată de reclamantă, reţinând că aceasta a formulat o acţiune în constatare, deşi ar fi putut cere realizarea drepturilor sale prin promovarea acţiunilor specifice prevăzute de legislaţia în domeniul cadastrului şi publicităţii imobiliare. Cu alte cuvinte, prima instanţă a reţinut că reclamanta încearcă rezolvarea situaţiei de carte funciară rezultate în urma conversiilor electronice printr-o acţiune în constatare.

Ulterior, instanţa de apel, analizând acţiunea, nu doar din prisma petitelor, ci şi a considerentelor pe care aceasta se sprijină, a constatat că reclamanta nu urmăreşte constatarea altui drept de folosinţă decât cel obţinut prin sentinţa civilă nr. 7567 din 30 mai 2000 a Judecătoriei Timişoara, ci stabilirea concordanţei dintre numerele topografice menţionate în dispozitivul acestei hotărâri şi actualele numere topografice. Prin urmare, instanţa de apel a respins apelul, apreciind că reclamanta avea la dispoziţie calea acţiunii în realizare, respectiv trebuia să promoveze acţiunile specifice prevăzute de legislaţia în domeniul cadastrului şi publicităţii imobiliare.

Prin cererea de recurs formulată împotriva hotărârii instanţei de apel, recurenta-reclamantă a criticat această hotărâre pe motiv că a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În esenţă, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (2) şi ale art. 22 alin. (6) C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 35 C. proc. civ.

Astfel, într-o primă critică, recurenta-reclamantă a învederat că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii reglementat de dispoziţiile art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., atunci când a statuat că demersul reclamantei urmăreşte stabilirea concordanţei dintre numerele topografice menţionate în dispozitivul sentinţei civile nr. 7567/30 mai 2020 a Judecătoriei Timişoara şi actualele numere topografice.

Analizând această critică, Înalta Curte constată că este nefondată.

Cu titlu prealabil, Înalta Curtea reţine că părţile, obiectul şi cauza sunt cele trei elemente specifice ale acţiunii civile, ale oricărei forme procesuale ce intră în conţinutul acţiunii civile.

În conformitate cu prevederile art. 194 lit. c) şi d) C. proc. civ., "cererea de chemare în judecată va cuprinde: (…) c. obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când acesta este evaluabil în bani (…) d. arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea".

Aşadar, în principiu, în cadrul procesului civil, părţile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul de drept civil dedus judecăţii) şi de mijloacele acordate de lege în acest scop. Tot în principiu, motivarea în fapt a unei cereri de chemare în judecată va fi însoţită şi de motivarea în drept, în sensul că reclamantul va indica şi cauza cererii sale, temeiul juridic al acesteia, definit(ă) ca actul sau fapta juridică constituind fundamentul direct şi imediat al dreptului reclamat.

Prin principiul disponibilităţii se înţelege, aşadar, faptul că părţile pot determina nu numai existenţa procesului, prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenţiei supuse judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privinţa obiectului, a cauzei sale juridice, a participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul civil le-ar parcurge.

În principiu, cadrul procesual, deci inclusiv obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată se fixează la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, excepţiile decurgând din posibilitatea conferită de către art. 204 C. proc. civ., realizându-se cu respectarea condiţiilor edictate de acest text legal, evident coroborate cu prevederile art. 178 C. proc. civ.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor".

De asemenea, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

În considerarea principiului evocat al disponibilităţii, date fiind inclusiv prevederile anterior citate, instanţa de judecată nu va putea, aşadar, schimba obiectul cererii de chemare în judecată, înţeles pornind de la prevederile art. 194 lit. c) C. proc. civ., ca reprezentând pretenţia concretă a reclamantului şi nici cauza juridică a cererii de chemare în judecată, stabilită de reclamant, acestea reprezentând coordonatele procesuale ale judecăţii sale. Obligaţia instanţei de a se pronunţa numai cu privire la obiectul şi cauza acţiunii, constituie corelativ, garanţia aplicării principiului în discuţie.

Aşadar, instanţele nu ar putea să analizeze situaţia de fapt decât prin raportare la obiectul şi la cauza juridică invocate de către reclamantul din procesul judiciar.

În afară de excepţiile expres prevăzute de lege, în temeiul rolului judecătorului în aflarea adevărului, nu se poate deroga de la principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil.

Aşadar, ca principiu, judecătorul este ţinut de cadrul procesual trasat de către părţi, sub aspectul obiectului, cauzei şi al părţilor, trebuind să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut (omnia petita), fără a depăşi limitele învestirii (numai asupra a ceea ce s-a cerut).

Astfel, grefat pe aceste exigenţe de ordin teoretic, Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat să se constate dreptul său de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 18.884 mp, înscris în cartea funciară nr. x Timişoara, cu nr. cadastral/topografic x Timişoara, imobil adus din cartea funciară nr. x Timişoara (provenită din conversia electronică a cărţii funciare nr. x Timişoara), nr. top x/1. Aceasta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 35 C. proc. civ.

Or, deşi a solicitat să se constate dreptul său de folosinţă asupra acestei suprafeţe de teren, în motivarea acţiunii a arătat faptul că prin sentinţa civilă nr. 7567/30.05.2000, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/1999 (definitivă prin decizia civilă nr. 67/A/19.01.2001, pronunţată în dosarul nr. x/2000 al Tribunalului Timiş, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1417/21.05.2001, pronunţată în dosarul nr. x/2001 al Curţii de Apel Timişoara), s-a constatat dreptul de folosinţă al reclamantei A. S.A. asupra terenului în suprafaţă de 19.080 mp aferent construcţiilor proprietatea sa. De asemenea, în motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a indicat operaţiunile de carte funciară care au dus la schimbarea identificării cadastrale a imobilului folosit de aceasta şi a susţinut faptul că "Interesul în constatarea dreptului de folosinţă al A. S.A. asupra terenului înscris în cartea funciară nr. x Timişoara, nr. cadastral x, în suprafaţă de 18.884 mp, este determinat, legitim, născut şi actual, având în vedere, că, deşi a fost recunoscut anterior dreptul de folosinţă asupra terenului înscris în cartea funciară nr. x Timişoara, nr. top x/1, în suprafaţă de 19.080 mp (stabilită prin documentaţia tehnică întocmită de ing. E. ca fiind de 18.884 mp), schimbările intervenite cu privire la identificarea cadastrală a imobilului constituie un impediment la atestarea dreptului de proprietate al A. S.A., în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 834/1991, asupra terenului aferent construcţiilor înscrise în cartea funciară nr. x Timişoara, nr. cadastral x - x (poziţiile A1.1 - A.1.21 din foaia A), teren necesar desfăşurării activităţii conform obiectului de activitate al societăţii."

Faţă de modul cum este motivată cererea de chemare în judecată, rezultă că instanţa de apel în mod corect a reţinut că reclamanta a subliniat că este vorba despre acelaşi teren şi a apreciat că aceasta nu solicită constatarea altui drept de folosinţă decât cel statuat deja prin sentinţa civilă nr. 7567/30.05.2000, motivul cererii de chemare în judecată fiind acela că, de la momentul pronunţării hotărârii şi până în prezent, pârâţii au efectuat mai multe operaţiuni de carte funciară care au dus la schimbarea identificării cadastrale a terenului.

Prin urmare, în mod corect instanţa de apel, soluţionând cauza în raport de scopul concret al acţiunii (acela de obţinere a unui certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra bunului imobil deţinut în folosinţă), a apreciat că obiectul complex al cererii de chemare în judecată presupune în realitate, constatarea concordanţei între numerele topografice menţionate în sentinţa civilă nr. 7567/30.05.2000, pronunţată de Judecătoria Timişoara şi numerele topografice actuale ale bunului obiect al dreptului său de folosinţă invocat şi recunoscut judiciar anterior, pronunţând aşadar, o hotărâre cu respectarea principiului disponibilităţii şi a limitelor învestirii.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a suţinut că, dată fiind încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., instanţa de apel a soluţionat greşit şi motivul de apel vizând excepţia autorităţii de lucru judecat, motivând la fel ca instanţa de fond că în cauza pendinte recurenta-reclamantă urmăreşte stabilirea concordanţei dintre numerele topografice menţionate în dispozitivul sentinţei civile nr. 7567/30.05.2000 a Judecătoriei Timişoara. Or, această statuare este eronată în opinia recurentei-reclamante, care susţine, totodată, că instanţa de apel a respins cu o motivare exhaustivă argumentele sale privitoare la lipsa identităţii de obiect şi părţi.

Nici această critică nu poate fi primită, instanţa de apel soluţionând în mod corect şi motivul referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că autoritatea de lucru judecat este reglementată de dispoziţiile art. 430 C. proc. civ. astfel:

"(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

(3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestaţia în anulare sau revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre."

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate, iar raţiunea reglementării anterior menţionate o constituie necesitatea de a preveni încălcarea autorităţii de lucru judecat şi de a împiedica instanţele să dea soluţii contrare în dosare diferite.

După cum se poate observa, efectul de "lucru judecat" al unei hotărâri judecătoreşti are două accepţiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect, cu aceeaşi cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de o prezumţie irefragabilă că exprimă adevărul şi nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (obligativitatea).

Sub acest aspect, Înalta Curte notează că este necesar să se facă distincţie între efectul negativ al autorităţii de lucru judecat care are drept consecinţă respingerea acţiunii în temeiul acestei excepţii, întrucât sunt îndeplinite elementele prevăzute de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi.

În ceea ce priveşte condiţia identităţii de părţi, obiect şi cauză, anume evitarea contradicţiilor dintre hotărârile judecătoreşti, Înalta Curte reţine că aceasta reprezintă o cerinţă care valorifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat: interzicerea reluării aceleiaşi judecăţi în condiţiile identităţii de elemente reglementate prin art. 431 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect."

Or, în speţă, în mod corect instanţa de apel a statuat că există identitate de părţi şi cauză, însă lipseşte identitatea de obiect.

În ceea ce priveşte identitatea de părţi, în mod just instanţa de apel a înlăturat argumentul reclamantei potrivit căruia nu este vorba despre aceeaşi persoană reclamantă, întrucât prima acţiune a fost promovată de către administratorul său social, iar cea de-a doua, de către administratorul judiciar, fiind introdusă după data deschiderii procedurii insolvenţei.

Or, prin parte urmează a se înţelege persoana care a figurat în proces ea însăşi sau prin reprezentant. Art. 209 C. civ. prevede la alin. (1) că persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor. În cazul de faţă, A. S.A. a figurat în primul proces prin administratorul său social, iar în cauza de faţă figurează prin administratorul judiciar, având în vedere că se află în reorganizare.

Prin urmare, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, cele două acţiuni au fost formulate de aceeaşi parte reclamantă, respectiv A. S.A., acţiunile fiind promovate prin reprezentanţi.

În ceea ce priveşte identitatea de cauză, se observă că atât în dosarul nr. x/1999 în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 7567/30.05.2000 de către Judecătoria Timişoara, cât şi în dosarul de faţă, cauza este reprezentată de circulara nr. 85415/17.08.1993 a Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei - Departamentul Agriculturii Private - Cabinet Secretar de Stat, care prevede că în situaţia în care societăţile comerciale nu deţin acte privind terenurile avute în folosinţă de mult timp, este necesar să se formuleze acţiune în constatare, hotărârea judecătorească ţinând loc de titlu. În consecinţă, instanţa de apel în mod corect a reţinut că este îndeplinită şi condiţia identităţii de cauză.

Referitor la identitatea de obiect, aşa cum s-a arătat mai sus, corect a reţinut instanţa de apel că prin prezenta acţiune recurenta-reclamantă nu urmăreşte să i se recunoască alt drept de folosinţă asupra terenului decât cel statuat prin sentinţa civilă nr. 7567/30.05.2000, cu atât mai mult cu cât aceasta recunoaşte că a obţinut anterior recunoaşterea dreptului de folosinţă asupra acestuia prin sentinţa civilă amintită, sentinţă definitivă şi irevocabilă.

Astfel, Înalta Curte observă că însăşi recurenta-reclamantă susţine că imobilul teren în suprafaţă de 18.884 mp, nr. top x/1, înscris în cartea funciară nr. x Timişoara, este adus din cartea funciară nr. x Timişoara, aceasta din urmă fiind provenită din conversia electronică a cărţii funciare nr. x Timişoara.

Se mai impune a se preciza că scopul cărţii funciare este acela de a asigura o evidenţă exactă şi completă a situaţiei juridice a imobilelor. Astfel, cartea funciară descrie imobilul, arătând destinaţia, categoria de folosinţă, suprafaţa, alipirile şi dezlipirile acestuia, precum şi drepturile care poartă asupra unui asemenea bun (dreptul de proprietate, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de superficie, dreptul de servitute).

Obiectul cărţii funciare este reprezentat de înscrierile făcute în cartea funciară, adică drepturile reale imobiliare şi, după caz, drepturile de creanţă, actele, faptele sau raporturile juridice în legătură cu imobilele înscrise în cartea funciară. Cu alte cuvinte, în cartea funciară sunt înscrise drepturile care au ca obiect bunurile imobile, adică terenurile cu sau fără construcţii, aceste drepturi purtând denumirea de drepturi reale imobiliare. În cazurile speciale prevăzute de lege, se înscriu în cartea funciară şi unele drepturi sau raporturi juridice personale ori fapte care au legătură cu imobilele cuprinse în cartea funciară.

Aşadar, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, dreptul de folosinţă se exercită asupra terenului în materialitatea sa, nu asupra cărţii funciare în care acesta se află înscris, iar operaţiunile de carte funciară care au condus la identificarea imobilului într-o altă carte funciară, provenită din conversia electronică a cărţii funciare în care se regăsea iniţial înscris terenul, nu sunt de natură să schimbe obiectul acţiunii.

În consecinţă, Înalta Curte constată că în mod just instanţa de apel a observat că scopul urmărit de recurenta-reclamantă prin promovarea acţiunii pendinte nu este acela de a pune în discuţie din nou existenţa dreptului său de folosinţă asupra terenului, ci urmăreşte doar să i se recunoască faptul că îl exercită în condiţiile noilor identificări topografice.

În considerarea celor arătate, se apreciază că în lipsa identităţii de obiect nu există autoritate de lucru judecat între prezentul litigiu şi cel ce a format obiectul dosarului nr. x/1999 în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 7567/30.05.2000 de către Judecătoria Timişoara.

Pe de altă parte, dacă în cazul de faţă s-ar considera că recurenta-reclamantă ar urmări doar constatarea dreptului de folosinţă asupra terenului, în cauză ar exista triplă identitate de părţi, obiect, cauză, întrucât acest aspect a fost tranşat definitiv şi irevocabil prin sentinţa civilă nr. 7567/30.05.2000 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/1999. Acest argument ilustrat şi de curtea de apel este unul care se integrează raţionamentului juridic al cauzei, el neputând fi considerat unul inadecvat, astfel cum eronat invocă recurenta reclamantă.

Instanţa de recurs constată în aceeaşi direcţie că unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care presupune printre altele, ca soluţiile definitive date de instanţele judecătoreşti să nu mai poată fi contestate. Pentru respectarea acestui principiu statele trebuie să depună diligenţe pentru a putea fi identificate procedurile judiciare conexe şi să interzică redeschiderea unor proceduri judiciare referitoare la aceeaşi problemă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că instanţele sunt obligate să ţină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuţie a situaţiei soluţionate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6.1 din Convenţie. Astfel, prin hotărârea pronunţată în cauza Beian împotriva României, CEDO a condamnat Statul Român pe motiv că sistemul judiciar românesc nu asigură stabilitatea circuitului juridic prin faptul că permite pronunţarea, în cauze identice a unor soluţii contradictorii şi diametral opuse.

Recurenta-reclamantă a mai criticat hotărârea instanţei de apel şi pe motiv că prevederile art. 35 C. proc. civ. s-au aplicat greşit de către instanţa de apel. În susţinerea acestei critici, recurenta-reclamantă a arătat, în primul rând, că acţiunea promovată este admisibilă, respingerea acesteia ca inadmisibilă datorându-se denaturării obiectului şi cauzei acţiunii de către instanţele de fond. În al doilea rând, a susţinut că instanţa trebuia să indice exemplificativ în concret calea prevăzută de lege pentru realizarea dreptului său de folosinţă.

Înalta Curte constată că şi această critică este nefondată, instanţa de apel în mod just a aplicat şi interpretat prevederile legale ale art. 35 C. proc. civ., considerând că acţiunea în constatare promovată de reclamantă este inadmisibilă, aşa cum corect au observat instanţele de fond şi de apel, partea având la îndemână acţiunea în realizare.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ. "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege".

Textul de lege antereferit reglementează acţiunea în constatare, numită şi în recunoaşterea dreptului sau în confirmare, care reprezintă acea acţiune prin care reclamantul solicită instanţei să constate existenţa unui drept al său sau inexistenţa unui drept al pârâtului împotriva sa.

Pentru exercitarea acţiunii în constatare este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: partea să nu poată cere realizarea dreptului, să justifice un interes şi prin acţiune să nu urmărească constatarea existenţei sau inexistenţei unei stări de fapt. Legiuitorul a instituit principiul subsidiarităţii acţiunii în constatare în raport cu acţiunea în realizarea dreptului. Caracterul subsidiar şi limitat al acestei acţiuni constituie expresia voinţei legiuitorului de a adopta norme prin care actul de justiţie să fie gestionat în mod eficient, astfel încât activitatea organelor judiciare să nu fie încărcată cu două acţiuni paralele: una în constatare şi una în realizarea dreptului.

Prezenta acţiune a reclamantei este o acţiune în constatare, supusă regulii prevăzute de art. 35 C. proc. civ. potrivit căreia cererea pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.

Art. 35 C. proc. civ. consacră, aşadar, principiul subsidiarităţii acţiunii în constatare, fără a face vreo distincţie în funcţie de încadrarea ei în categoria celor interogatorii, provocatorii sau declaratorii, faţă de acţiunea în realizare, ceea ce echivalează cu inadmisibilitatea oricărei categorii a acţiunii în constatare, atât timp cât ar fi deschisă calea acţiunii în realizare, caracterul subsidiar al acţiunii în constatare manifestându-se în raport cu toate posibilităţile procedurale avute, pentru realizarea dreptului.

Altfel spus, art. 35 C. proc. civ. impune, pentru chiar admisibilitatea acţiunii în constatare, condiţia negativă ca partea să nu poată cere realizarea dreptului dedus judecăţii.

În raport de aceste consideraţii teoretice, Înalta Curte reţine că în speţă recurenta-reclamantă urmăreşte constatarea pe cale judecătorească a faptului că exercită dreptul de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 18.884 mp în condiţiile noilor identificări topografice, respectiv, aşa cum a reţinut instanţa de apel, încearcă rezolvarea situaţiei de carte funciară rezultată în urma conversiilor electronice printr-o acţiune în constatare.

Or, recurenta-reclamantă trebuia să uzeze de acţiunea în realizare. Astfel, întrucât din cuprinsul cererii de chemare în judecată prezente, rezultă că reclamanta reclamă existenţa unor deficienţe în cadrul modificărilor de carte funciară survenite prin intermediul încheierilor de carte funciară ilustrate în cuprinsul acţiunii (începând cu încheierea nr. 124439/12.09.2011), respectiv faptul că nu s-ar fi dezmembrat numerele topografice x, iar în privinţa încheierii de carte funciară nr. x/14.08.2013, şi faptul că nu s-ar fi indicat expres din suprafaţa cărei parcele a fost făcută diminuarea.

Raportat la aceste deficienţe menţionate de partea procesuală, deficienţe care ar fi avut efecte juridice nedorite de parte în ceea ce priveşte dreptul său de folosinţă recunoscut judiciar anterior, rezultă că această parte procesuală prezentă putea cel puţin, ca şi acţiune în realizare, să atace cu cerere de reexaminare şi plângere, în conformitate cu prevederile art. 31 din Legea nr. 7/1996, încheierile de carte funciară indicate în cererea de chemare în judecată, cu privire la care recurenta-reclamantă a susţinut că s-ar fi efectuat dezlipiri ale unor porţiuni din parcelele iniţiale şi transnotări ale lor în cărţi funciare noi, fără deci însă, dezmembrarea parcelelor iniţiale, ci pe baza unor documentaţii noi, operaţiuni ce ar fi avut ca efect schimbarea identificării cadastrale a terenului aflat în folosinţa sa, dar şi diminuarea vechilor parcele cu nr. top. x (din care făceau parte suprafeţe de teren asupra cărora i s-a recunoscut judiciar anterior dreptul său de folosinţă), deşi imobilele nou create ar fi fost distinct amplasate, în locaţii diferite faţă de amplasamentul terenului deţinut de recurentă. O astfel de concluzie se impune cu atât mai mult cu cât astfel cum însăşi recurenta reclamantă afirmă în cadrul motivelor sale de recurs, din extrasul de carte funciară nr. x Timişoara (una dintre aceste noi cărţi funciare deschise) rezultă că pe terenul în litigiu sunt edificate 21 de construcţii asupra cărora este întabulat dreptul de proprietate al recurentei A. S.A, aceasta fiind aşadar, persoană chiar înscrisă în respectiva carte funciară.

Or, un astfel de demers judiciar identificat ar fi presupus în mod inevitabil din punct de vedere juridic, inclusiv verificarea de către instanţa respectivă de judecată sesizată în domeniul publicităţii imobiliare, a aspectului concordanţei de menţiuni de carte funciară invocată în prezentul litigiu.

Faţă de cele reţinute, Înalta Curte observă că instanţa de apel în mod corect a apreciat că demersul judiciar al recurentei-reclamante este inadmisibil, întrucât aceasta trebuia să promoveze acţiuni specifice prevăzute de legislaţia în domeniul cadastrului şi publicităţii imobiliare, precum ar fi - cel puţin - mijlocul procedural specific indicat anterior.

Invocarea în sens opus de către recurentă a prevederilor Legii nr. 85/2006 nu sunt de natură a modifica datele problemei, întrucât considerentele anterior expuse rămân valabile inclusiv în contextul circumscris de legea menţionată.

Susţinerea recurentei-reclamante în sensul că nu există o altă cale prevăzută de lege prin care se poate cerere realizare dreptului dedus judecăţii nu poate duce la înlăturarea prevederilor art. 35 C. proc. civ.

De altfel, pentru aceleaşi considerente mai sus expuse, vor fi înlăturate şi susţinerile recurentei-reclamante în sensul că inadmisibilitatea acţiunii în constatarea dreptului de folosinţă asupra terenului în litigiu nu poate fi justificată legal nici măcar cu argumentul, reţinut de instanţa de apel, că dacă ar fi obţinut câştig în prezenta cauză hotărârea judecătorească nu ar rezolva situaţia conflictuală dintre părţi, respectiv că, în cazul admiterii acţiunii, reprezentanţii Municipiului Timişoara ar putea proceda ca şi până acum, în sensul dezmembrării şi transmutării terenurilor, în continuare, în alte cărţi funciare, situaţie în care reclamanta ar promova din nou o acţiune în constatare.

În plus, Înalta Curte observă că recurenta-reclamantă deţine în favoarea sa o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă (sentinţa civilă nr. 319/CA din 04 aprilie 2007 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ în dosarul nr. x/2006, irevocabilă prin decizia civilă nr. 960 din 08 noiembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2006), prin care s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara şi s-a dispus anularea refuzului de avizare a documentaţiei topografice pentru atestarea dreptului de proprietate conform H.G. nr. 834/1991, exprimat prin adresa nr. x/16.03.2006 şi au fost obligaţi pârâţii să-şi dea avizul pentru documentaţia topografică de atestare a dreptului de proprietate conform H.G. nr. 834/1991 al reclamantei asupra terenului situat în Timişoara înscris în CF nr. x Timişoara, nr. top x şi nr. x.

În concluzie, Înalta Curte reţine că, judecând acţiunea în raport de temeiul său legal concret - art. 35 C. proc. civ. - instanţa de apel a apreciat corect că aceasta este inadmisibilă pentru neîndeplinirea condiţiei legale impuse prin teza finală a acestui text de lege, care instituie o condiţie de procedură acţiunii în constatarea existenţei unui drept şi, implicit, o sancţiune de ordin procedural, a inadmisibilităţii acţiunii în constatare când condiţia legală nu se verifică.

Pentru argumentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator judiciar B. împotriva deciziei nr. 249 din 9 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator judiciar B. împotriva deciziei nr. 249 din 9 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 mai 2023.