Revision for res judicata rejected as disguised appeal; litigation costs awarded to respondents

Şedinţa publică din data de 31 martie 2022

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin decizia nr. 1187/A din 2 decembrie 2020, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., formulată de revizuenţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 425/A din 29 septembrie 2020 pronunţate de Tribunalul Covasna, secţia civilă.

2. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva deciziei curţii de apel au declarat recurs revizuenţii A. şi B..

În cuprinsul cererii de recurs, recurenţii au indicat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

În esenţă, susţin că, în ceea ce priveşte reţinerea instanţei referitor la neîndeplinirea celei de-a patra condiţii pentru admisibilitatea cererii de revizuire întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - să nu se fi invocat în dosarul nr. x/2017 excepţia puterii de lucru judecat şi să nu fi fost analizată de instanţa învestită cu soluţionarea cauzei - prevederile art. 509 - 513 C. proc. civ. nu condiţionează exercitarea căii de atac a revizuirii de îndeplinirea acestei condiţii, motiv pentru care cerinţa menţionată reprezintă o adăugare la lege, nepermisă, care restricţionează liberul acces la justiţie.

Arată că deşi cererea de revizuire a fost respinsă ca inadmisibilă, o parte din considerentele hotărârii recurate se referă la aspectele de fond ale cauzei.

Consideră că soluţia pronunţată în cererea de revizuire se grefează, în mod eronat, pe presupunerea netransmiterii în favoarea revizuenţilor a posesiei imobilului, obiect al antecontractului.

În raport de situaţia de fapt existentă în cauză, este eronat considerentul Curţii de apel prin care se reţine că "posesia nu a fost transmisă reclamanţilor apelanţi de către pârâţii intimaţi", în contextul în care preluarea terenului nu a fost tulburată de intimaţi sau de alte persoane şi nici contestată.

Apreciază că instanţa de revizuire nu a reuşit să facă distincţia necesară între noţiunea de posesie şi cea de proprietate, arătând că revizuenţii au intrat în posesia imobilului, stare care subzistă şi în prezent.

Mai susţin că decizia atacată cuprinde considerente contradictorii şi s-a reţinut sub acest aspect că revizuenţii au invocat "în faţa instanţei de apel puterea de lucru judecat a celor statuate prin decizia nr. 390/A din 27.06.2017 a Tribunalului Covasna, pronunţată în dosarul nr. x/2015, iar instanţa de apel a analizat respectivele susţineri şi a conchis în sensul că instanţa în acel dosar nu a făcut însă nicio apreciere cu privire la predarea terenului în litigiu, nu a stabilit dacă terenul a fost preluat de A. şi B. cu sau fără acordul intimaţilor din prezenta cauză, ci doar a constatat că după încheierea antecontractului A. şi B. au posedat terenul". Din acest citat s-a creat "teoria posedării" fără predarea posesiei în favoarea posesorilor ulteriori.

De asemenea, din constatările proprii ale Tribunalului Covasna şi ale Curţii de Apel Braşov reiese că nu s-a respectat principiul autorităţii de lucru judecat, precum şi efectul pozitiv al lucrului judecat în lumina considerentelor deciziei nr. 390A din 27.06.2017 a Tribunalului Covasna pronunţate în dosarul nr. x/2015.

În acest sens, arată că dobândirea de către recurenţi a posesiei bunului, care a constituit obiect al antecontractului, s-a stabilit prin această hotărâre definitivă, prin urmare problema posesiei nu mai putea fi reconsiderată de către o instanţă judecătorească ulterioară.

Invocând raţionamentul expus în deciziile nr. 927 din 15.04.2016 şi 2787/12.06.2014, pronunţate de instanţa supremă, precum şi jurisprudenţa instanţei de contencios a drepturilor omului în cauzele Bejan contra României şi Pilot Service contra României, recurenţii au subliniat că reţinerea de către Curtea de Apel a unor considerente contradictorii în raport cu decizia nr. 390/A din 27.06.2017 a Tribunalului Covasna, încalcă autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri definitive.

În concluzie, recurenţii solicită admiterea recursului, cu consecinţa admiterii cererii de revizuire şi anulării deciziei nr. 425A din 29 septembrie 2020 a Tribunalului Covasna.

3. Apărările formulate în cauză

Intimaţii C. şi D. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului şi obligarea revizuenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

4. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 3 februarie 2022, s-a admis, în principiu, recursul şi s-a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citare părţi, la 31 martie 2022.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare pentru considerentele ce succed.

Prioritar, Înalta Curte reţine că, în speţă, deşi criticile din recurs au fost întemeiate formal de recurenţi pe ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., urmează a fi analizate numai acele critici ce se subsumează cazului de casare de la pct. 7, în măsura în care nu pun în discuţie chestiuni ce vizează fondul cauzei sau alte aspecte care nu se circumscriu acestor prevederi legale, astfel cum a fost stabilit prin încheierea de admitere în principiu a recursului, celelalte critici din recurs referitoare la fondul cauzei, probatoriul administrat şi interpretarea acestuia neputând fi, astfel, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. şi, în consecinţă, nu vor fi analizate, în raport şi cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., în forma în vigoare înainte de modificarea C. proc. civ. prin Legea nr. 318/2018, faţă de data formulării cererii de chemare în judecată, 2 noiembrie 2017 şi prevederile art. 27 C. proc. civ.

Examinând argumentele dezvoltate de autoarea recursului, ce vizează, în concret, că instanţa de revizuire a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 431 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 430 alin. (2) şi raportate la cele ale art. 509 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susţinerile recurenţilor sunt nefondate.

Legiuitorul a urmărit ca, prin reglementarea cuprinsă în art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că:

"Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă", să concretizeze şi pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că o chestiune dezlegată în cadrul unui proces, indiferent dacă această dezlegare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă într-un litigiu ulterior.

În acest caz, nu este necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă dezlegată anterior, aşa încât aceasta să nu poată fi nesocotită.

Ceea ce invocă autorii recursului este efectul pozitiv al lucrului judecat, de natură a proba aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, tinzând să demonstreze modalitatea în care, prin prima soluţie, au fost dezlegate anterior anumite chestiuni litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit în următoarele hotărâri.

Este adevărat că această reglementare a autorităţii de lucru judecat vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti. Prin urmare, efectul pozitiv al lucrului judecat nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.

Dar, aşa cum s-a expus în cele ce preced, raţiunea reglementării remediului juridic prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat şi conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunţate cu încălcarea acestui principiu.

Prin urmare, în acord cu raţionamentul instanţei de revizuire, Înalta Curte reţine că instanţa competentă să se pronunţe asupra revizuirii întemeiate pe textul menţionat nu exercită un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat şi, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri.

În acest context, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiţionată şi de împrejurarea ca, în cadrul celui de-al doilea proces, să nu se fi invocat prima hotărâre sau, chiar dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe în legătură cu existenţa acelei hotărâri.

În speţă, chiar dacă obiectul litigiilor ar fi absolut identic, situaţie ce nu este incidentă, este de observat că, prin decizia a cărei anulare s-a solicitat, a fost analizată existenţa altor hotărâri judecătoreşti anterioare, prin care s-ar fi dezlegat aceleaşi chestiuni litigioase dintre părţi, sens în care, în mod legal, instanţa de revizuire a reţinut că în prezentul litigiu revizuenţii au fost cei care au pus în discuţie puterea lucrului judecat, iar instanţa de apel s-a pronunţat, înlăturând-o argumentat.

Contrar susţinerilor recurenţilor, cerinţa ca a doua instanţă să nu fi fost sesizată cu existenţa primei hotărâri şi să nu se fi pronunţat ea însăşi asupra autorităţii de lucru judecat nu se constituie într-o condiţie suplimentară adăugată celor prevăzute de dispoziţiile art. 508 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Această cerinţă izvorăşte din natura juridică a instituţiei revizuirii care este o cale extraordinară de atac de retractare (inclusiv, în situaţia în care competenţa de soluţionare este dată instanţei ierarhic superioară în grad celor care au pronunţat hotărârile pretins contrare) şi nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un recurs la recurs, instanţa de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorităţii de lucru judecat de către cea de-a doua instanţă în faţa căreia s-a invocat acest aspect.

În concluzie, instanţei de revizuire nu îi este permis să se transforme în instanţă de recurs şi nu îi este permis să cenzureze modalitatea în care o altă instanţă a dat efect sau nu autorităţii de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanţă s-a pronunţat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluţii se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, şi nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în care instanţa de revizuire trebuie chemată să statueze ea însăşi asupra incidenţei acestei instituţii şi nu să cenzureze o judecată anterioară, astfel cum se solicită în cauză.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, par. 52, CEDO 2003-IX, în Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24, publicată în M.Of. nr. 455/21.12.2010).

Totodată, dreptul la un remediu efectiv, consacrat de dispoziţiile art. 13 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, garantează părţilor discutarea pe fond a dreptului pretins încălcat în faţa unei instanţe de judecată, garanţie de care revizuenţii au beneficiat atât în procesul de revendicare, cât şi în procesul ulterior, în toate gradele de jurisdicţie, şi nu deschide părţilor nemulţumite, astfel cum pretind revizuenţii, căi de atac extraordinare împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive, în alte condiţii decât cele prevăzute de legislaţia procesual civilă, în scopul retractării unora dintre hotărâri, pentru că, astfel, ar fi afectat principiul securităţii raporturilor juridice.

Astfel, contrar celor susţinute de către autorii recursului, se constată că dezlegarea dată cererii de revizuire de către Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, este conformă dispoziţiilor legale incidente.

Pe de altă parte, raţiunea reglementării cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. derivă din necesitatea de a se înlătura nesocotirea principiului autorităţii de lucru judecat.

Acest text nu poate justifica însă examinarea fondului cauzei, respectiv a fondului cererii de revizuire, cu referire la hotărârile pretins contradictorii, invocate drept temei al revizuirii.

Legiuitorul a urmărit ca, prin decizia supusă cenzurii instanţei de control judiciar, să nu se pronunţe o soluţie contrară unei alte hotărâri pronunţate într-o cauză identică.

În speţă, acest principiu nu este însă încălcat, având în vedere că recurenţii nu au dovedit faptul că s-a pronunţat vreo soluţie contrară deciziei nr. 390/A din 27.06.2017 a Tribunalului Covasna, a cărei autoritate de lucru judecat să fi fost încălcată de Curtea de Apel Braşov prin decizia recurată, singurul aspect examinat de către instanţa de revizuire fiind cel relativ la întrunirea condiţiilor de admisibilitate a cererii lor de revizuire împotriva deciziei nr. 425/A din 29 septembrie 2020 pronunţate de Tribunalul Covasna, secţia civilă.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

În aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., va obliga pe recurenţii-revizuenţi B. şi A. la plata sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul C. şi la plata sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata D., conform dovezilor de plată depuse la dosar, constând în onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1187/Ap din 2 decembrie 2020 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Obligă pe recurenţii-revizuenţi B. şi A. la plata sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul C. şi la plata sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata D..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 martie 2022.