Civil liability of the State for excessive duration of criminal proceedings and injury to reputation: limitations of extraordinary appeal review to illegality grounds

Şedinţa publică din data de 31 martie 2022

deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti la 3 aprilie 2017, reclamantul A. a solicitat să fie obligat, în temeiul 539 C. proc. pen., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 500.000 euro (2.272.386,75 RON), reprezentând cuantumul daunelor morale datorate pentru prejudiciul cauzat prin privarea de libertate în mod nelegal.

Prin cererea modificatoare din 10 aprilie 2017, fundamentată pe dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1357 C. civ., reclamantul a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata:

- sumei de 500.000 euro, ca urmare a încălcării dreptului său la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul duratei procedurii;

- sumei de 50.000 euro, cu privire la condiţiile de deţinere din arestul preventiv, pentru perioada 06 septembrie 2000 - 29 aprilie 2001, în centrul de deţinere al I.P.J. Brăila;

- de daune materiale pentru aceeaşi perioadă, reprezentând salariul de director comercial;

- sumei de 100.000 euro, reprezentând încălcarea dreptului la imagine, reputaţie şi demnitate, ca urmare a arestării preventive, fără respectarea procedurilor legale şi duratei îndelungate a procesului penal;

- sumei de 100.000 euro, pentru promovarea cu rea-credinţă a rechizitoriului Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila.

Reclamantul a menţionat, expres, că nu înţelege să îşi mai întemeieze cererea pe prevederile art. 539 C. proc. pen., întrucât a formulat o altă cerere pe acest temei de drept.

Prin sentinţa civilă nr. 5914 din 14 septembrie 2017 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1154 din 11 mai 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 100.000 euro (echivalent în RON la data plăţii), reprezentând despăgubiri pentru durata procesului penal şi a respins, în rest, cererea, ca nefondată.

Împotriva hotărârii de primă instanţă au declarat apel reclamantul A., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 290 A din 27 martie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III - a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis toate apelurile, a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata de despăgubiri pentru condiţiile de detenţie din arestul preventiv, ca fiind prescris dreptul la acţiune; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat dreptului la imagine, demnitate şi reputaţie; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 8.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru durata excesivă a procedurii judiciare; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice.

A. În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurentul reclamant a invocat, în esenţă, următoarele aspecte:

a. Cu privire la primul motiv de casare, a arătat că soluţia de scoatere de pe rol a cauzei şi trimiterea dosarului la instanţa de fond în vederea comunicării hotărârii pronunţate de primă instanţă către Ministerul Public, pentru a se aprecia oportunitatea formulării căii de atac a apelului, încalcă prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, având în vedere participarea procurorului la soluţionarea cauzei în primă instanţă, conform art. 92 C. proc. civ., rezultă că acesta a avut cunoştinţă de conţinutul dosarului de fond de la primul termen de judecată, respectiv 16 mai 2019, şi, inclusiv, de hotărârea primei instanţe, motiv pentru care, după înregistrarea cauzei pe rolul instanţei de apel, Ministerul Public nu mai putea exercita calea de atac a apelului.

b. Recurentul reclamant consideră că decizia recurată, prin soluţia de admitere a apelului Ministerului Public şi acordarea de daune morale în suma de 8.000 euro, respectiv 5.000 euro, încalcă dreptul acestuia la judecarea cauzei într-un termen rezonabil, precum şi a celorlalte drepturi enunţate în acţiunea civilă, motivul de recurs operant fiind cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

c. Soluţia de respingere a apelului declarat de reclamant este nelegală - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Instanţa de apel trebuia să acorde daunele morale în echitate, or suma de bani stabilită, ca efect al modificării hotărârii instanţei de fond, este pur simbolică şi nu reflectă adevăratul prejudiciu suferit în toată această perioadă.

A susţinut că ambele instanţe ale fondului au ignorat proba testimonială prin care a dovedit faptul că, din cauza duratei îndelungate a procesului penal, au fost pierdute probe cu privire la situaţia sa juridică anterioară arestării preventive. De asemenea, a arătat că, prin declaraţiile celor doi martori, a dovedit că, anterior începerii acţiunii penale, deţinea o poziţie importantă în cadrul societăţii comerciale pe care o administra în mod direct, iar aceasta avea o cifră de afaceri semnificativă. Începerea acţiunii penale i-a adus grave prejudicii, inclusiv societăţii pe care o administra, iar acestea au continuat să se producă chiar şi după eliberarea sa din arestul preventiv, ca efect al acţiunilor mediatice iniţiate de Ministerul Public, care şi-a depăşit atribuţiile.

A considerat că sumele de bani solicitate nu constituie o îmbogăţire fără justă-cauză, raportat la valoarea bunurilor şi serviciilor din România.

În concluzie, recurentul reclamant a solicitat casarea deciziei recurate, în principal, în sensul, respingerii apelului Ministerului Public ca fiind tardiv, şi, în subsidiar, în rejudecare, respingerea ca nefondat şi admiterea apelului declarat de reclamant, cu consecinţa admiterii, în integralitate, a pretenţiilor formulate.

B. În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul pârât Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, a invocat, în esenţă, următoarele aspecte:

Decizia recurată este pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind acordate, în mod nelegal, de instanţa de apel despăgubiri în sumă de 5.000 euro, pentru prejudiciul cauzat dreptului la imagine, demnitate şi reputaţie, şi în sumă de 8.000 euro, pentru durata excesivă a procedurii judiciare.

În acest sens, a menţionat care sunt condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale şi a arătat că, prin raportare la criteriul privind comportamentul autorităţilor în soluţionarea cauzei penale, nu se poate reţine o încălcare a dreptului la judecarea cauzei într-un termen rezonabil.

Astfel, procedura desfăşurată de organele judiciare împotriva reclamantului s-a întins pe o perioadă de aproximativ 16 ani, aceasta începând din 22 septembrie 2000, data trimiterii în judecată, fiind finalizată la 07 octombrie 2016, data pronunţării soluţiei definitive de către Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, prin decizia nr. 855.

În vederea analizării criteriului referitor la complexitatea cauzei reţinut în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, trebuia să fie avute în vedere circumstanţele concrete, cum ar fi numărul de infracţiuni cercetate, al persoanelor implicate în procedură (învinuiţi/suspecţi/inculpaţi sau martori) şi dimensiunea litigiului. Or, în speţă, infracţiunile reţinute în sarcina reclamantului erau infracţiuni de înşelăciune, cu consecinţe grave şi asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, iar acuzaţiile aduse acestuia necesitau administrarea unui probatoriu complex, în acelaşi dosar fiind implicate mai multe societăţi comerciale şi mai mulţi inculpaţi.

A mai arătat că, de la data înregistrării dosarului penal şi până la data soluţionării definitive, la 07 octombrie 2016, procesul penal a parcurs mai multe grade de jurisdicţie, proceduri de strămutare şi de stabilire a competenţei, astfel că, în raport de criteriul referitor la complexitatea cauzei, nu se poate aprecia că a fost încălcat dreptul la soluţionarea acesteia într-un termen rezonabil, stipulat de art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Textul din Convenţie sus-menţionat garantează dreptul la o judecată într-o durată rezonabilă, sfera sa de aplicabilitate nefiind însă limitată numai la situaţia în care durata procedurii se situează dincolo de normalitate, formularea lui permiţând interpretarea şi în sensul consacrării unui drept de a nu fi supus unei judecăţi expeditive. De aceea, în cazurile în care este necesar un interval de timp mai lung pentru aprofundarea speţei în vederea unei bune soluţionări, întârzierea pronunţării hotărârii apare ca fiind justificată şi primează asupra celerităţii, ca în litigiul de faţă.

În cauza penală dedusă judecăţii nu au avut loc perioade lungi de inactivitate a organelor de urmărire penală sau a instanţelor de judecată şi nici restituiri ori declinări de competenţă nejustificate, astfel că, în cauză, nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite comise de organele judiciare, constând în încălcarea dreptului reclamantului la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, durata de aproximativ 16 ani pentru soluţionarea definitivă a procesului penal fiind determinată de circumstanţele concrete ale speţei, invocând, în acest sens, şi jurisprudenţa instanţei europene (cauza Papathanasiou împotriva Greciei, parag. 18).

În concluzie, recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei atacate şi, pe fond, respingerea acţiunii formulate de reclamant, ca neîntemeiată.

5. Apărările formulate de părţi

Nu au fost formulate întâmpinări.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 3 februarie 2022 au fost admise, în principiu, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 290 A din 27 martie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, fiind respinsă excepţia nulităţii recursului reclamantului, invocată de Ministerul Public, şi acordat termen de judecată la 31 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursurilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursurile în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

A.a. Susţinerile recurentului reclamant referitoare la încălcarea regulilor procedurale prin trimiterea dosarului la prima instanţă în vederea comunicării hotărârii către Ministerul Public şi exercitarea căii de atac de către acesta după înregistrarea cauzei pe rolul instanţei de apel nu pot fi primite.

Reprezentantul Ministerului Public a participat la judecata cauzei în dosarul Tribunalului, conform art. 92 alin. (2) C. proc. civ., după cum rezultă din conţinutul încheierii de amânare a pronunţării din 20 aprilie 2018, putând exercita cale de atac împotriva hotărârii primei instanţe, potrivit alin. (4) teza a II-a din acelaşi text de lege.

În acest caz, dispoziţiile art. 468 alin. (4) teza a II-a C. proc. civ. prevăd că termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii, când procurorul a participat la judecata cauzei.

Conform art. 427 alin. (1) din acelaşi cod, hotărârea se comunică din oficiu părţilor, în copie, chiar dacă este definitivă. În mod evident, comunicarea se realizează de către instanţa care a pronunţat sentinţa civilă respectivă.

În consecinţă, dosarul fiind deja înregistrat pe rolul Curţii de Apel, iar comunicarea hotărârii fiind atributul instanţei care a soluţionat cauza, în mod corect s-a dispus trimiterea dosarului către prima instanţa în vederea comunicării.

De asemenea, posibilitatea exercitării căii de atac a apelului de către procuror este un demers recunoscut de lege (art. 468 alin. (4) teza a II-a C. proc. civ.), termenul de declarare curgând de la comunicarea hotărârii, fiind nerelevant că litigiul fusese deja înregistrat sau nu pe rolul instanţei de control judiciar. În alţi termeni, existenţa dosarului pe rolul Curţii de Apel anterior declarării apelului de către procuror nu constituie, pentru acesta, un impediment în exercitarea căii de atac prevăzute de lege. Nu se poate, deci, considera că această circumstanţă presupune un apel tardiv al procurorului, în condiţiile în care a fost respectat termenul de 30 de zile de la comunicarea hotărârii primei instanţe, prevăzut de art. 468 alin. (4) teza a II-a C. proc. civ. (comunicarea sentinţei a avut loc la 16 decembrie 2019, potrivit dovezii de la dosar Tribunal, iar calea de atac a fost exercitată la 15 ianuarie 2020 - dosar apel).

Ca atare, prin măsurile dispuse, instanţa nu a încălcat regulile procedurale în materie, nefiind întrunite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

b. Alegaţiile recurentului reclamant subsumate acestui punct din cererea de recurs vor fi înlăturate, în condiţiile în care, pe de-o parte, acestuia i s-a recunoscut dreptul la judecarea cauzei într-un termen rezonabil, de vreme ce instanţa de apel a sancţionat Statul pentru durata excesivă a procedurii judiciare penale, iar, pe de altă parte, susţinerile sunt generice, partea nearătând, în mod concret, motivele pentru care apreciază că au fost încălcate drepturile enunţate în cererea de chemare în judecată.

c. Recurentul a contestat şi cuantumul daunelor morale, considerând că sumele acordate cu acest titlu sunt modice şi susţinând că nu a fost respectat criteriul echităţii.

Or, criteriul echităţii a fost respectat de către instanţa de apel, care, în cuantificarea despăgubirilor, nu a operat cu criterii de evaluare prestabilite, ci a procedat la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale speţei, în raport de care a stabilit întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit de parte.

Totodată, a avut în vedere acelaşi principiu în raport de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, evocând, printre altele, hotărârile pronunţate în cauzele Petre contra României, Stoianova şi Nedelcu contra României, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă (decizia nr. 2248/2016), precum şi daunele morale acordate pentru durata excesivă a procedurii în dosarele iniţiate de ceilalţi inculpaţi din procesul penal în care a fost parte reclamantul şi care s-au plasat între 5.000 şi 8.000 de euro. De asemenea, în stabilirea despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat dreptului la imagine, demnitate şi reputaţie, Curtea de Apel s-a raportat la criterii constante reţinute în jurisprudenţă, constând în valorile lezate, gravitatea atingerilor aduse şi durata suferinţelor provocate reclamantului.

În realitate, ceea ce impută recurentul instanţei de apel nu este ignorarea criteriilor de cuantificare a daunelor morale, ci aprecierea dimensiunii acestor daune prin raportare la criteriile aplicabile în materie, deci o chestiune de fapt, care pune în discuţie temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate.

Cenzurarea temeiniciei unei hotărâri nu mai este, însă, posibilă în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în această cale extraordinară de atac numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.

Pe cale de consecinţă, criticile legate de aprecierea cuantumului daunelor morale nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de textul de lege sus-enunţat, pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, astfel că nu pot fi analizate, iar prezenta instanţă nu poate proceda la majorarea cuantumului fixat de Curtea de Apel.

Nu în ultimul rând, referirile recurentului la ignorarea probelor administrate în cauză, cu consecinţa, în opinia sa, a pronunţării unei hotărâri greşite sub aspectul întinderii despăgubirilor pun în discuţie tot aspecte de netemeinicie, care, pentru argumentele deja prezentate, nu pot fi examinate în recurs.

În fine, valoarea bunurilor şi serviciilor din România nu poate constitui un criteriu în determinarea cuantumului daunelor morale pentru durata excesivă a procedurii şi atingerile aduse dreptului la demnitate şi reputaţie, fiind un element exterior protejării drepturilor personale nepatrimoniale, fără legătură cu acestea.

În raport de aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din acelaşi cod.

B. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, este, de asemenea, nefondat.

Este unanim acceptat, în jurisprudenţa instanţei de contencios european a drepturilor omului, că durata rezonabilă a unei proceduri penale face parte din garanţiile esenţiale ale unui proces echitabil, fiind reglementată, în mod expres, în paragraful 1 al art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Criteriile enunţate de Curtea Europeană pentru a evalua dacă o procedură a fost sau nu rezonabilă, din perspectiva duratei, sunt complexitatea cauzei, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor şi miza procedurii pentru partea interesată (cauza Pelissier şi Sassi contra Franţei, hotărârea din 25 martie 1999, în dosarul nr. x, parag. 67).

De asemenea, s-a stabilit că, deşi evaluarea duratei procedurii se face pe grade de jurisdicţie, aprecierea acesteia este una globală. Astfel, chiar dacă etapele procedurii se desfăşoară într-un ritm acceptabil, durata totală a procedurii ar putea depăşi totuşi un "termen rezonabil". În plus, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are, ca scop, în principal, evitarea ca o persoană inculpată să rămână într-o stare de incertitudine pentru lung timp (cauzele Constantin Florea împotriva României, hotărârea din 19 iunie 2012, Ardelean împotriva României, hotărârea din 30 octombrie 2012).

Astfel, o durată de aproximativ 16 ani în care procesul reclamantului s-a aflat pe rolul instanţelor de judecată (la care se adaugă perioada urmăririi penale iniţiate în anul 1999), la finalul şi în baza căreia reclamantul a fost achitat pentru toate acuzaţiile formulate împotriva sa nu poate fi caracterizată ca având un caracter rezonabil, care să respecte pretinsul echilibru între exigenţele celerităţii procedurilor desfăşurate în faţa organelor judiciare şi principiul general al unei bune înfăptuiri a justiţiei.

Ca atare, sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea despăgubirilor morale reclamantului, întrucât statul, în calitate de administrator şi garant al sistemului judiciar, nu şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive pentru adoptarea măsurilor necesare pentru ca procesul penal să se desfăşoare în condiţii adecvate, de natură a garanta respectarea dreptului fundamental la un proces echitabil, din perspectiva duratei rezonabile a acestuia.

În esenţă, fără a se contesta numărul relativ mare al părţilor implicate în proces, acest element nu justifică o astfel de durată a procedurii, în contextul în care, în principiu, inculpaţii au fost cercetaţi pentru acelaşi tip de infracţiuni, în număr de două (înşelăciune şi asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, cu privire la care s-a schimbat încadrarea juridică prin sentinţa penală din 2016, rămasă definitivă).

Totodată, prelungirea procedurii a fost cauzată, în principal, de deficienţele autorităţilor, în condiţiile ezitărilor instanţelor cu privire la competenţa de soluţionare a cauzei, urmăririi penale incomplete şi multiplelor casări ale hotărârilor pronunţate, ca urmare a constatării de către instanţele de control judiciar a greşelilor de judecată săvârşite de instanţele inferioare.

Cum s-a arătat deja, Statul este obligat să răspundă pentru consecinţele prejudiciabile ale propriei activităţi judiciare, pe care o organizează şi conduce în conformitate cu prevederile constituţionale şi legale. În alţi termeni, Statul, ca persoană responsabilă, răspunde pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie. Răspunderea este una obiectivă, independentă de orice culpă, determinată de riscurile pronunţării unor hotărâri sau luării unor măsuri nelegale sau abuzive, ce nu corespund exigenţelor art. 6 din Convenţie, de natură a prejudicia persoanele justiţiabile.

În concluzie, recurentul pârât nu a reuşit să demonstreze, prin argumente substanţiale, raportate la circumstanţele factuale concrete ale cauzei, cum o durată a unei proceduri penale de 16 ani (la care se adaugă şi perioada urmăririi penale), finalizată cu achitarea reclamantului, ar putea fi caracterizată ca având un caracter rezonabil, care să respecte echilibrul între exigenţele celerităţii procedurilor desfăşurate în faţa organelor judiciare şi principiul general al unei bune înfăptuiri a justiţiei.

În acelaşi sens, este corectă şi statuarea instanţei de apel, conform căreia implicarea reclamantului într-o cauză penală i-a afectat grav dreptul la imagine, demnitate şi reputaţie, pentru care acesta se cuvine a fi despăgubit, soluţie care, de altfel, nu a fost criticată în mod distinct şi particular în cauză.

Raportat la aceste argumente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge şi recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele motivului de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 290 A din 27 martie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 martie 2022.