Damages claim for lost business profits from delayed urban planning certificate and litigation inscription: principal appeal allowed, cross-appeal dismissed, decision quashed and remanded

Şedinţa publică din data de 2 mai 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă sub nr. x/2019 din data de 21 noiembrie 2019, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local Cluj-Napoca, solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata de daune reprezentând beneficiu nerealizat - pierderile în afaceri suferite din cauza nerealizării proiectului imobiliar care a făcut obiectul Contractului de asociere în participaţiune din data de 21 mai 2015, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

2. Încheierea şi sentinţa pronunţate de Tribunalul Cluj:

Prin încheierea de şedinţă din 23 iulie 2020, Tribunalul Cluj, secţia Civilă a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâţi prin întâmpinare, prorogând pronunţarea asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 782/F/2021 din data de 18 noiembrie 2021, Tribunalul Cluj, secţia Civilă a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune invocată de pârâţi, respingând ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj:

Prin decizia civilă nr. 327/A/2022 din data de 14 septembrie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia I Civilă a respins apelul principal declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 782/F din 18 noiembrie 2021 a Tribunalului Cluj.

Totodată, a respins ca nefondat apelul incident declarat de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca împotriva încheierii civile din 23 iulie 2020 şi împotriva sentinţei civile nr. 782/F din 18 noiembrie 2021 a Tribunalului Cluj.

II. Căile de atac exercitate în cauză:

Împotriva deciziei nr. 327/A/2022 din 14 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019 a declarat recurs principal reclamanta A. S.A., iar pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca au promovat recurs incident.

Recursul principal promovat de reclamanta A. S.A. a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 21 noiembrie 2022, sub nr. x/2019, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, iar recursul incident promovat de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a fost înregistrat la Înalta Curte la data de 27 decembrie 2022.

1. Motivele recursului principal declarat de către reclamanta A. S.A.:

Prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 327/A/2022 din 14 septembrie 2022, reclamanta A. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, invocând motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ulterior expunerii dispoziţiilor legale incidente şi a unor ample extrase din doctrină vizând motivarea hotărârii, recurenta a criticat hotărârea instanţei de apel arătând că aceasta conţine atât motive contradictorii, cât şi motive străine de natura pricinii sau necorespunzătoare realităţii, motivarea fiind confuză, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.

În acest sens, au fost redate două paragrafe de natură a evoca caracterul confuz al motivării, recurenta susţinând că în prima parte instanţa de apel a reţinut că reclamanta a indicat ca fiind producătoare de prejudicii introducerea societăţii în cauză şi tergiversarea soluţionării dosarului nr. x/2014, iar în paragraful imediat ulterior, instanţa a menţionat că această cauză nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată.

Recurenta arată că din aceste paragrafe reiese cu evidenţă confuzia în motivarea instanţei de apel, iar pe de altă parte subliniază că a precizat în repetate rânduri că afacerea imobiliară a fost blocată din cauza faptului că pârâţii au tergiversat soluţionarea dosarului nr. x/2014 În raport de această împrejurare, a susţinut recurenta că prejudiciul efectiv a fost creat şi a putut fi cunoscut în momentul radierii dreptului de uzufruct, când societatea B. S.R.L. a renunţat tacit la afacerea imobiliară.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat soluţia instanţei de apel care a menţinut sentinţa instanţei de fond prin care a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâţi prin întâmpinare, respingând astfel acţiunea ca prescrisă.

Recurenta susţine că în mod cu totul eronat, netemeinic şi nelegal s-a reţinut de către instanţele fondului că dreptul material la acţiune ar curge din data de 20 august 2015, dată la care a fost primit certificatul de urbanism de către reclamantă, întrucât paguba a fost creată abia în momentul în care societatea B. S.R.L. a renunţat la continuarea colaborării cu reclamanta.

Înscrierea procesului în cartea funciară, ce a avut loc în 21 mai 2015 şi tergiversarea acestui proces prin exercitarea tuturor căilor de atac - în special a recursului, au fost cele care au blocat afacerea reclamantei şi au creat un prejudiciu, având în vedere că afacerea care era pe rol la momentul demarării procesului nu a mai fost finalizată. Aşadar, solicitarea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata de daune-interese reprezentând beneficiul nerealizat are în vedere împrejurarea că acesteia i-a fost încălcat un drept pentru o perioadă îndelungată, iar pârâţii trebuie să răspundă pentru aceasta, în temeiul art. 1349 alin. (1) C. civ.

În aplicarea dispoziţiilor art. 2528 alin. (1) C. civ., instanţele fondului s-au raportat în mod greşit la momentul comunicării certificatului de urbanism ca fiind momentul de început al cursului prescripţiei, de vreme ce reclamanta nu a înţeles să ceară daune pentru refuzul de eliberare a certificatului de urbanism, ci daune pentru pierderea în afaceri suferită din cauza demersurilor pârâţilor exercitate în mod abuziv. Astfel, expectanţa afacerii reclamantei a continuat să existe chiar şi ulterior emiterii certificatului de urbanism, ce a avut loc în 20 august 2015, până în anul 2019, moment al renunţării tacite la colaborare de către cocontractantul reclamantei, prin radierea dreptului său de uzufruct din cartea funciară, moment ce coincide cu cel al exercitării de către pârâţii din prezenta cauză a căii de atac a recursului în dosarul pe care l-au iniţiat.

În continuare, recurenta arată că fondul dosarului nr. x/2014 a fost soluţionat în 7 iunie 2017, prin sentinţa civilă nr. 224/2017, fiind respinsă ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată. Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de pârâţii din prezenta cauză a fost soluţionat la 28 februarie 2018, prin decizia civilă nr. 41/A/2018, fiind respinsă calea de atac. Recursul declarat de către pârâţii din prezenta cauză împotriva deciziei instanţei de apel a fost anulat, prin decizia nr. 1076/2019 din 30 mai 2019, criticile formulate neîncadrându-se în motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În măsura în care pârâţii din prezenta cauză nu ar fi declarat recurs în dosarul nr. x/2014, soluţia ar fi rămas definitivă în anul 2018, cu mult înainte ca investitorul să renunţe în mod tacit la colaborare, astfel că nu s-ar mai fi creat nicio pagubă în patrimoniul reclamantei.

Investitorul a renunţat să mai aştepte soluţionarea dosarului, după o perioadă de mai bine de trei ani de la data încheierii contractului, aşa încât abia la acel moment reclamanta a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea.

Concluzionând, recurenta arată că termenul de prescripţie începe să curgă de la data radierii uzufructului din cartea funciară, respectiv din 28 februarie 2019.

Dacă însă instanţa ar optat pentru un alt moment de început al cursului prescripţiei, în raport de dosarul nr. x/2014, chiar în măsura în care termenul de prescripţie ar începe să curgă de la data pronunţării deciziei civile, reiese că acţiunea a fost promovată în interiorul termenului de 3 ani de la pronunţarea acesteia.

În continuare, recurenta procedează la expunerea situaţiei de fapt ce a generat situaţia litigioasă, arătând totodată că pentru a proba încetarea contractului, a solicitat audierea, în calitate de martor, a administratorului societăţii B. S.R.L., probă care însă a fost respinsă de către instanţele fondului.

2. Motivele recursului incident declarat de către pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca:

Prin recursul incident declarat împotriva deciziei nr. 327/A/2022 din 14 septembrie 2022, pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca au solicitat admiterea recursului în ce priveşte respingerea apelului incident pe care l-au promovat şi respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, invocând motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenţii au arătat că soluţia pronunţată în ce priveşte apelul incident pe care l-au promovat este nelegală şi a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor legii nr. 554/2004, precum şi ale art. 1349 şi următoarele din C. civ. vizând răspunderea civilă delictuală.

În mod greşit a reţinut instanţa de apel faptul că în susţinerea excepţiei au fost invocate critici care ar viza lipsa uneia dintre condiţiile necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, menţinând raţionamentul primei instanţe.

Ceea ce a au susţinut pârâţii a fost că fapta ilicită reclamată nu intră în sfera dreptului civil, aceasta fiind reglementată de legea nr. 554/2004 şi constă în refuzul de a emite certificatul de urbanism pentru demolare, motivele acestui refuz fiind considerate nelegale. Fapta de a da un refuz nejustificat de către o autoritate publică în exercitarea atribuţiilor legale ale acesteia reprezintă o faptă ilicită din sfera contenciosului administrativ. În acest sens, recurenţii procedează la citarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, arătând că aceste texte definesc aria de competenţă materială a instanţelor de contencios administrativ, enumerând situaţiile în care o persoană se poate adresa instanţelor de judecată în baza acestei legi, precum şi remediile care pot fi acordate.

Toate ipotezele reglementate de textele anterior redate reprezintă fapte ilicite care, tocmai în considerarea faptului că sunt rezultatul unor comportamente abuzive ale autorităţilor publice, sunt reglementate prin voinţa legiuitorului de legea specială reprezentată de legea nr. 554/2004.

Aşadar, prevederile dreptului comun cu privire la răspunderea civilă delictuală nu sunt aplicabile acelor fapte ilicite care sunt prevăzute de legea specială, de vreme ce potrivit art. 8 alin. (1) din legea nr. 554/2004, se soluţionează potrivit acestei legi şi solicitările de acordare a despăgubirilor ca urmare a refuzului nejustificat de a emite actul administrativ solicitat.

3. Apărările părţilor:

La data de 27 decembrie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea pârâţilor Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca faţă de recursul principal declarat de reclamanta A. S.A., solicitând respingerea acestuia ca neîntemeiat.

Aceştia arată că instanţele de fond au admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pornind de la premisa că fapta ilicită concret imputată pârâţilor prin cererea de chemare în judecată constă în refuzul eliberării certificatului de urbanism necesar demolării construcţiei, refuz apreciat de către reclamantă ca fiind abuziv.

Pârâţii arată că într-adevăr, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a făcut referire circumstanţial la exercitarea în mod neîntemeiat a tuturor căilor de atac prevăzute de lege în dosarul nr. x/2014 care a fost considerată o tergiversare a soluţionării acestui dosar şi care ar fi condus la încetarea colaborării cu societatea B. S.R.L., însă, în mod expres a fost indicată ca fiind abuzivă neemiterea certificatului de demolare, aceasta reprezentând fapta ilicită.

În acest context, în mod corect au soluţionat instanţele fondului excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ambele reţinând că fapta ilicită imputată nu a fost aceea de tergiversare a soluţionării dosarului nr. x/2014 pentru ca termenul de prescripţie să înceapă să curgă de la data soluţionării definitive a acestui dosar.

Contrar susţinerilor reclamantei, aceasta a cunoscut la data comunicării certificatului de urbanism atât paguba - anume că nu se poate demara construcţia, ceea ce implica o pierdere în afaceri, cât şi persoana din cauza căreia demersurile au fost sistate, respectiv pârâţii din prezenta cauză, momentul comunicării certificatului de urbanism conţinând refuzul de demolare a construcţiei existente pe teren fiind cel în care a rezultat că nu se poate demara proiectul imobiliar.

În ce priveşte criticile formulate din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pârâţii arată că decizia curţii de apel nu conţine considerente contradictorii, fiind amplu motivată prin raportare la susţinerile reclamantei prin cererea de apel, cele două paragrafe citate reprezentând expunerea pe larg a motivelor pentru care termenul de prescripţie a început să curgă din 20 august 2015 şi în niciun caz din 28 februarie 2019, cum susţine reclamanta.

Prin întâmpinarea faţă de recursul incident înregistrată pe rolul Înaltei Curţi la data de 6 februarie 2023, reclamanta A. S.A. a solicitat respingerea recursului incident, având în vedere că acţiunea reclamantei se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală reglementată de C. civ., nefiind vorba despre o acţiune în răspundere administrativ patrimonială, care să se întemeieze pe dispoziţiile legii contenciosului administrativ, aceasta din urmă cunoscând o serie de particularităţi faţă de răspunderea civilă delictuală, cele mai importante constând în condiţia culpei, care în cazul răspunderii administrative este prezumată, precum şi în întinderea termenului de prescripţie care este de un an faţă de cel de trei ani reglementat de dreptul comun.

Reclamanta susţine că în mod corect a reţinut instanţa de apel că avea posibilitatea şi nu obligaţia de a ataca pe calea contenciosului administrativ refuzul de a emite certificatul de urbanism potrivit scopului solicitat, iar împrejurarea că reclamanta nu a procedat astfel, nu atrage inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

De asemenea, se reiterează susţinerea potrivit căreia, deşi consideră abuziv acest refuz al pârâţilor, nu a avut niciodată intenţia de a-l ataca, de vreme ce afacerea imobiliară a fost blocată de tergiversarea soluţionării dosarului nr. x/2014 de către pârâţi. Atitudinea abuzivă a pârâţilor constă în aceea că nefiind îndreptăţiţi să solicite dreptul de proprietate asupra imobilului, au demarat o acţiune pe care au pierdut-o, au refuzat emiterea certificatului de urbanism, au notat acţiunea în cartea funciară şi au pierdut, definitiv şi irevocabil dosarul nr. x/2014 în data de 30 mai 2019.

4. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 din C. proc. civ., potrivit cărora "Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare prevăzută de art. 493 din C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 21 noiembrie 2019, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ.

Prin rezoluţia din data de 9 februarie 2023, în temeiul dispoziţiilor art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., completul filtru a stabilit termen de judecată la data de 2 mai 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului principal declarat de reclamanta A. S.A. şi a recursului incident declarat de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca împotriva deciziei nr. 327/A/2022 din 14 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul principal declarat de către reclamanta A. S.A. este fondat, urmând a fi admis, în vreme ce recursul incident declarat de către pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca este nefondat urmând a fi respins, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recursul principal declarat de către reclamanta A. S.A., cuprinde critici subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., susţinând din perspectiva primului motiv caracterul confuz al motivării, precum şi existenţa unor considerente contradictorii, iar din perspectiva celui de-al doilea motiv, greşita aplicare a dispoziţiilor de drept material vizând prescripţia extinctivă.

Ambele motive de recurs au însă un punct de pornire comun şi anume împrejurarea că instanţele fondului s-au raportat la o altă cauză juridică faţă de cea avută în vedere de către reclamantă la momentul învestirii instanţei, afirmându-se prin memoriul de recurs că deşi reclamanta şi-a fundamentat pretenţiile pe împrejurarea atragerii sale în proces, înscrierea procesului în cartea funciară şi tergiversarea soluţionării dosarului nr. x/2014, instanţele - atât cea de fond cât şi cea din apel s-au raportat în mod eronat la refuzul pârâtelor de a elibera certificatul de urbanism pentru demolarea imobilului existent.

Din acest motiv, de vreme ce restrângerea de către instanţă a cadrului obiectiv trasat de reclamantă - astfel cum se invocă prin memoriul de recurs, presupune încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se impune analiza cu prioritate a criticilor vizând încălcarea de către instanţele fondului a principiului disponibilităţii, reglementat de art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., corelat cu principiul contradictorialităţii reglementat de art. 14 alin. (4) C. proc. civ. şi a dreptului la un proces echitabil, potrivit art. 6 C. proc. civ.

Parcursul procesual al dosarului relevă că prin cererea înregistrată la data de 21 noiembrie 2019, pe rolul Tribunalului Cluj, secţia Civilă, sub număr de dosar x/2019, reclamanta A. S.A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca să dispună obligarea acestora, în solidar, la plata de daune reprezentând beneficiu nerealizat - pierderile în afaceri suferite de reclamantă din cauza nerealizării proiectului imobiliar care a făcut obiectul Contractului de asociere în participaţiune din data de 21 mai 2015, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii introductive, reclamanta a expus situaţia de fapt care a generat situaţia litigioasă, cu referire atât la refuzul emiterii certificatului de urbanism în vederea demolării construcţiei existente pe teren, dar şi în ce priveşte atragerea societăţii în judecată în dosarul nr. x/2014, înscrierea litigiului în cartea funciară şi tergiversarea soluţionării dosarului de către pârâţi prin exercitarea abuzivă a tuturor căilor de atac, conturând astfel cauza juridică a cererii de chemare în judecată. Ulterior expunerii unor ample extrase din doctrină vizând condiţiile şi elementele răspunderii civile delictuale, reclamanta a rezumat natura pretenţiilor deduse judecăţii, arătând că "pe baza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, poate fi stabilit cuantumul sumei nerealizate de subscrisa, datorate atât refuzului nelegal şi netemeinic al pârâţilor de a elibera documentele necesare în vederea demarării proiectului imobiliar, cât şi demarării procesului care face obiectul dosarului nr. x/2014 şi tergiversării, prin orice mijloace, a soluţionării acestuia."

Prin întâmpinarea formulată în etapa fondului, pârâţii au invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată şi a prescripţiei dreptului material la acţiune, formulând totodată apărări şi în ce priveşte fondul cauzei, parte din susţineri vizând inaptitudinea dosarului nr. x/2014 de a cauza reclamantei prejudicii de vreme ce societatea reclamantă provine din divizarea unei alte societăţi care era parte în litigiul respectiv, având astfel cunoştinţă de existenţa acestuia anterior atragerii sale în proces, susţinând totodată că formularea cererii de chemare în judecată nu poate reprezenta o faptă ilicită de vreme ce art. 21 din Constituţia României garantează liberul acces la justiţie.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat de către reclamantă, aceasta a precizat în mod explicit că:

"nu am contestat refuzul nejustificat de a emite Certificatul de Urbanism de către autoritatea publică, ci am considerat că înscrierea în cartea funciară a procesului, care a blocat orice afacere a subscrisei şi tergiversarea acestui proces prin exercitarea, în mod vădit neîntemeiat, a tuturor căilor de atac, a creat un prejudiciu subscrisei, având în vedere faptul că înţelegerea/afacerea care era pe rol la momentul demarării procesului de către părţi, nu a mai fost finalizată."

Din cuprinsul încheierii de şedinţă de la termenul de judecată din 23 iulie 2020, reiese că reprezentantului pârâţilor a solicitat instanţei să îi pună în vedere societăţii reclamante "să precizeze pe ce îşi întemeiază pretenţiile şi care este fapta prejudiciabilă imputată." Instanţa de fond a respins această cerere, arătând că "nu se impune clarificarea de către reclamantă a aspectelor invocate de către reprezentantul pârâţilor, existenţa faptei şi caracterul acesteia fiind chestiuni asupra cărora instanţa urmează a se pronunţa."

Prin sentinţa pronunţată, instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 2517 C. civ. ce instituie termenul general de prescripţie de trei ani, prin raportare la situaţia de fapt rezultată, stabilind că momentul de început al cursului prescripţiei este marcat de comunicarea certificatului de urbanism, iar nu de momentul radierii din cartea funciară a dreptului de uzufruct de către partenerul contractual al reclamantei.

Instanţa de apel, la rândul său, a confirmat soluţia instanţei de fond, reţinând că prin cererea de chemare în judecată nu s-a invocat, ca faptă ilicită imputabilă pârâţilor, promovarea în contradictoriu cu reclamanta şi tergiversarea soluţionării dosarului nr. x/2014, prin exercitarea abuzivă a căilor de atac, pentru ca termenul de prescripţie să înceapă să curgă de la data soluţionării definitive a acestui dosar.

Prin recursul formulat, reclamanta susţine că instanţele fondului s-au raportat la o cauză unică a cererii de chemare în judecată, respectiv refuzul emiterii certificatului de urbanism în vederea demolării construcţiei existente, în vreme ce, din actele procesuale depuse de părţi în etapa fondului, rezultă neîndoielnic că reclamanta a invocat ca fiind cauze ilicite care i-au produs prejudiciul reclamat, împrejurarea atragerii sale de către pârâţi în dosarul nr. x/2014, notarea litigiului în cartea funciară şi tergiversarea soluţionării dosarului de către pârâţi, în special prin promovarea căii de atac a recursului.

Înalta Curte urmează a admite acest motiv de recurs şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, pentru motivele ce urmează a fi expuse în continuare.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţii, iar potrivit art. 22 alin. (6) din acelaşi act normativ, "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

Limitele judecăţii trebuie aşadar raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii, obligaţia instanţei fiind aceea de a clarifica, în măsura în care acest lucru se impune, cererea de chemare în judecată, sub toate componentele ei, inclusiv din perspectiva cauzei cererii de chemare în judecată, pentru a se pronunţa asupra aspectelor de fapt şi de drept deduse judecăţii.

În situaţia în care există neconcordanţe între obiectul cererii şi explicitarea acestuia prin conţinutul şi argumentele aduse, ori cauza cererii de chemare în judecată nu reiese cu certitudine din cererea introductivă, este necesar ca instanţa să pună în discuţia părţilor aceste aspecte, în virtutea dispoziţiilor art. 22 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., pentru a determina astfel sensul real al demersului judiciar iniţiat de acesta.

În cauza de faţă, instanţa de fond nu a procedat astfel, nici din oficiu şi nici la cererea expresă a pârâţilor, respingând solicitarea acestora de a pune în discuţia reclamantei fapta ilicită concret imputată - unul din elementele necesar a fi analizate în cadrul acţiunii în răspundere civilă delictuală, şi a soluţionat cauza în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, prin raportare la o unică împrejurare dintre cele evocate de către reclamantă în cuprinsul cererii introductive ca fiind producătoare de prejudicii, restrângând astfel, în mod nepermis, limitele învestirii instanţei.

Or, prioritar pentru instanţa de fond era să stabilească cadrul obiectiv al cererii, prin clarificarea obiectului dedus judecăţii şi a cauzei cererii de chemare în judecată, iar abia ulterior să procedeze la soluţionarea excepţiilor care au fost invocate în cauză.

Înalta Curte reţine că pentru a răspunde criticilor formulate de recurenta-reclamantă trebuie lămurit dacă instanţa de apel, în analiza efectuată în calea de atac, a ţinut cont de principiul disponibilităţii şi de principiul contradictorialităţii.

Deşi prin apelul formulat reclamanta a învederat aceleaşi aspecte care concludeau în sensul unei restrângeri în mod artificial a obiectului învestirii instanţei, din perspectiva unei denaturări a cauzei juridice de către instanţa de fond, instanţa de apel nu a procedat la verificarea respectării de către instanţa de fond a principiului disponibilităţii, ci mai mult, a reţinut că aceste susţineri au fost formulate de parte pentru prima dată în calea de atac.

O atare concluzie este infirmată de însuşi cuprinsul cererii de chemare în judecată, în care sunt enumerate în mod explicit toate cauzele juridice care, în opinia reclamantei, au generat prejudiciul reclamat a fi reparat, dar şi de cuprinsul întâmpinării ce conţine apărări în combaterea susţinerilor reclamantei, potrivit cărora iniţierea unui litigiu şi exercitarea tuturor căilor de atac ar putea întruni elementele răspunderii civile delictuale.

Procedând astfel, Înalta Curte reţine că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, au încălcat principiul disponibilităţii, din perspectiva limitelor învestirii instanţei cu privire la cererea de chemare în judecată, şi au soluţionat cauza cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, împiedicând reclamanta să propună apărările şi să obţină o soluţie care să tranşeze fondul cauzei.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa constantă că "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective [...] acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real «ascultate», adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina «instanţei» obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [...]."

Din acest motiv se impune ca în rejudecare, instanţa de apel să procedeze la o analiză efectivă a cererii de chemare în judecată din perspectiva tuturor motivelor invocate de reclamantă prin acţiunea introductivă ca reprezentând fapta ilicită imputată pârâţilor, respectiv atragerea reclamantei în dosarul nr. x/2014, înscrierea litigiului în cartea funciară şi tergiversarea soluţionării dosarului de către pârâţi.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizând motivarea confuză şi contradictorie a hotărârii instanţei de apel, Înalta Curte reţine că nu se verifică în cauză, cele două fragmente citate de către recurentă fiind concordante şi conducând în mod logic la soluţia pronunţată de către instanţa de apel.

Astfel, în primul paragraf citat, instanţa de apel a reţinut că prin calea de atac exercitată, reclamanta a precizat cauza producerii prejudiciului ca fiind introducerea societăţii în proces şi notarea acestuia în cartea funciară, în vreme ce în al doilea paragraf se menţionează că o atare susţinere nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată, astfel încât nu poate fi analizată de către instanţa de apel, prin raportare la limitele devoluţiunii acestei căi de atac, ce trebuie să aibă în vedere cadrul procesual obiectiv trasat de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

Motivarea instanţei de apel nu este aşadar confuză, ori contradictorie, de vreme ce considerentele instanţei de apel converg în sensul soluţiei adoptate, ci, însăşi soluţia adoptată şi implicit considerentele pe care aceasta se sprijină, au fost adoptate cu încălcarea principiului disponibilităţii şi a contradictorialităţii, prin aceea că analiza a fost restrânsă în mod artificial la o singură cauză juridică dintre cele redate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, motiv pentru care, în analiza motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă critică hotărârea instanţei de apel din perspectiva greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 2528 alin. (1) C. civ., prin aceea că a stabilit momentul de început al cursului prescripţiei prin raportare la o altă cauză ilicită faţă de cea dedusă judecăţii.

Critica este întemeiată, de vreme ce în cauză nu s-a verificat aplicarea principiului disponibilităţii din perspectiva limitelor învestirii instanţei cu privire la cauza cererii de chemare în judecată, soluţia pronunţată de către instanţa de fond şi confirmată de cea de apel vizând momentul de început al cursului prescripţiei extinctive exclusiv din perspectiva unei singure fapte, dintre cele patru invocate de reclamantă ca reprezentând cauza juridică a pretenţiilor sale.

Aşadar, examinarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, devenea incidentă numai după ce instanţa clarifica cauza cererii de chemare în judecată, respective cauza ilicită imputată de către reclamantă, în raport de acest prim element instanţa având posibilitatea să determine momentul de început al cursului prescripţiei.

Consecinţa acestei modalităţi de analiză a motivelor de apel a determinat o incorectă şi insuficientă stabilire a cadrului procesual obiectiv, generând o încălcare a dreptului de dispoziţie al părţilor, aşa cum acesta este reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. şi a dreptului la un proces echitabil conform art. 6 C. proc. civ., motiv pentru care se impune admiterea recursului şi casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Recursul incident declarat de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca cuprinde critici subsumate motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând greşita aplicare a prevederilor legii nr. 554/2004, precum şi ale art. 1349 şi următoarele din C. civ. vizând răspunderea civilă delictuală, din perspectiva modului de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii invocată şi greşit respinsă de instanţele de fond.

Prin întâmpinarea formulată în etapa fondului, pârâţii au invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată în raport de fapta ilicită constând în refuzul de a emite documentaţia necesară demarării proiectului imobiliar, arătând că refuzul de a emite certificatul de urbanism pentru demolare nu intră în sfera dreptului civil, ci în sfera Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii prin încheierea de şedinţă din 23 iulie 2020, reţinând că motivele invocate în susţinerea acestei excepţii vizează condiţiile răspunderii civile delictuale, fiind aşadar o chestiune care ţine de fondul cauzei. Totodată, a reţinut că demersul judiciar al reclamantei nu este prohibit nici expres şi nici implicit de vreo normă legală imperativă, astfel că din acest punct de vedere, acţiunea nu este inadmisibilă.

Apelul incident declarat de către pârâţi împotriva încheierii de şedinţă din 23 iulie 2020 a fost respins, instanţa de apel reţinând că în raport de fundamentul în drept al pretenţiilor deduse judecăţii, fapta ilicită şi prejudiciul, astfel cum au fost susţinute în cauză, în analiza fondului cauzei se va verifica şi posibilitatea reclamantei de a uza de dispoziţiile speciale din Legea nr. 554/2004.

Prin recursul declarat, pârâţii au criticat soluţia instanţelor de fond din perspectiva modului de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii, susţinând în esenţă că prin raportare la fapta ilicită imputată, în cauză nu sunt aplicabile prevederile dreptului comun vizând răspunderea civilă delictuală, ci analiza trebuie realizată din perspectiva legii speciale - a contenciosului administrativ.

Din acest motiv, criticile recurenţilor-pârâţi potrivit cărora instanţele fondului nu au soluţionat în mod corect concursul dintre legea specială şi legea generală, sunt susceptibile de a fi încadrate în motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că reclamanta a înţeles să îşi realizeze pretenţiile îndreptate împotriva pârâţilor pe calea acţiunii în răspundere civilă delictuală de drept comun, arătând în mod explicit că nu înţelege să uziteze de prevederile legii speciale pentru a contesta refuzul autorităţii publice de a emite certificatul de urbanism în scopul demolării construcţiei.

În mod corect au reţinut instanţele fondului că analiza incidenţei în cauză a legii speciale urmează a fi realizată odată cu analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale. O atare concluzie se impune cu atât mai mult cu cât, astfel cum a rezultat din analiza recursului declarat de reclamantă, cauza cererii de chemare în judecată este conturată din patru elemente distincte (refuzul emiterii documentaţiei necesare demarării proiectului imobiliar, atragerea reclamantei de către pârâţi în dosarul nr. x/2014, notarea litigiului în cartea funciară şi tergiversarea soluţionării dosarului de către pârâţi), numai primul dintre acestea făcând obiectul analizei instanţelor de fond.

Simpla împrejurare că una dintre cauzele cererii de chemare în judecată este susceptibilă de a fi valorificată şi pe calea legii contenciosului administrativ, nu poate reprezenta un fine de neprimire a cererii de chemare în judecată întemeiată pe dreptul comun, o soluţie contrară reprezentând o încălcare a dreptului reclamantei de acces la o instanţă.

Pentru aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul incident declarat de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local Cluj-Napoca, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 327/A din data de 14 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local Cluj-Napoca, împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 mai 2023.