Nullity of civil appeal for failure to formulate specific legal criticisms regarding appellate reasoning in extracontractual liability claim

Şedinţa publică din data de 2 mai 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia I civilă la data de 22 februarie 2019 sub nr. x/2019, reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A. şi B. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 - 1359 din C. civ., obligarea pârâţilor la achitarea sumei de 275.938 RON, reprezentând prejudiciu adus bugetului de stat prin activitatea infracţională desfăşurată constând în evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, fapte prevăzute şi sancţionate de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 privind combaterea evaziunii fiscale, care au condus la prejudicierea bugetului de stat cu suma totală de 275.938 RON, constituit din: TVA - 165.563 RON şi impozit pe profit - 110.375 RON; precum şi obligarea pârâţilor la plata obligaţiilor fiscale accesorii calculate de la data săvârşirii faptei şi până la achitarea efectivă a debitului datorat, potrivit art. 173 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Prin sentinţa civilă nr. 1167/20.05.2019 Tribunalul Prahova a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 26.06.2019 sub nr. x/2019.

Prin încheierea din data de 19.09.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

Dosarul a fost repartizat aleatoriu spre soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, fiind înregistrat la data de 15.10.2019 sub nr. x/2019.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti:

Prin încheierea din data de 08 iulie 2020, Tribunalul Bucureşti, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi a unit cu fondul excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei.

Prin sentinţa civilă nr. 1737 din data de 4 noiembrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei şi a respins acţiunea ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti:

Prin decizia civilă nr. 1399 din data de 10 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelantul-reclamant Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi A. şi B. S.R.L.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1399 din data de 10 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019 a declarat recurs reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 15 decembrie 2022, sub nr. x/2019, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2.

1. Motivele de recurs:

Prin cererea de recurs formulată de reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova transmisă prin e-mail la data de 6 decembrie 2022 şi prin poştă la data de 7 decembrie 2022, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi în rejudecare, admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei apelate în sensul admiterii acţiunii şi obligarea pârâţilor la achitarea sumei de 275.938 RON şi accesorii reprezentând prejudiciul adus bugetului de stat. Menţionează că nu face obiectul căii de atac a recursului soluţia instanţelor de fond vizând respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, soluţie pe care o apreciază corectă. În cuprinsul memoriului de recurs formulat de către reclamant s-a invocat incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 28 din C. proc. pen. şi art. 1357-1359 C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală, arătând că hotărârea instanţei de apel prin care s-a reţinut că în cauză nu ar fi fost probată existenţa vreunei fapte ilicite săvârşite cu vinovăţie de către pârâţi şi nici a unui prejudiciu cert produs reclamantului, este nelegală şi netemeinică.

Astfel, recurentul arată că în cauză sunt întrunite în mod cumulativ condiţiile impuse de lege pentru a se dispune răspunderea civilă delictuală, având în vedere că societatea pârâtă a derulat o serie de tranzacţii cu societăţi despre care ar fi trebuit să ştie că sunt implicate în frauda privind TVA, culpa pârâţilor reieşind din lipsa de diligenţă în verificarea partenerilor de afaceri ai societăţii.

Mai arată recurentul că pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova s-a aflat dosarul de urmărire penală nr. 517/P/2016 privind pe inculpatul A. şi societatea B. S.R.L. ca parte responsabilă civilmente, primul fiind cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală şi de spălare de bani, procurorul de caz dispunând trimiterea în judecată pentru cele două infracţiuni, reţinându-se în sarcina acestuia un prejudiciu cauzat bugetului de stat în valoare totală de 275.938 RON. În continuare procedează la redarea unor fragmente din cuprinsul rechizitoriului.

Mai arată că întocmai cum a susţinut în faţa instanţelor de fond, în cauză sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, astfel: în ce priveşte existenţa unei fapte ilicite, în cauza de faţă aceasta s-a materializat în înregistrarea în contabilitatea societăţii de facturi fictive provenite de la societăţi cu un comportament fiscal inadecvat, societăţi tip fantomă. Chiar dacă instanţa penală care a soluţionat cauza a reţinut că fapta nu este prevăzută de legea penală, instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite, potrivit art. 28 C. proc. pen.. Întrucât instanţa penală nu a stabilit că fapta nu există, ori că nu există prejudiciu, ci hotărârea din dosarul penal este fundamentată pe principiul in dubio pro reo, instanţa civilă nu este ţinută de soluţia de achitare dispusă de instanţa penală în ce priveşte existenţa prejudiciului sau vinovăţia autorului faptei ilicite.

În ce priveşte condiţia vizând prejudiciul, este de asemenea întrunită, prin rechizitoriu reţinându-se existenţa unui prejudiciu cert, direct şi personal, fiind încălcat dreptul statului de a încasa impozite şi taxe, instanţa penală necombătând caracterul nereal al operaţiunilor rezultând din înregistrarea celor 71 de facturi şi nici existenţa prejudiciului cauzat bugetului de stat.

În continuare, recurentul arată că raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu reiese indubitabil în speţa de faţă, prin aceea că dacă nu s-ar fi procedat la înregistrarea în contabilitatea societăţii a unor facturi care nu atestau operaţiuni reale, nu s-ar fi generat prejudiciul încercat de bugetul de stat.

În fine, în ce priveşte condiţia vinovăţiei autorului faptei ilicite, recurentul arată că spre deosebire de răspunderea penală, unde este necesară intenţia directă ca formă de vinovăţie, în cazul răspunderii delictuale, autorul răspunde, potrivit art. 1357 alin. (2) C. civ., şi pentru cea mai uşoară culpă. Aşadar, obligaţia de reparare a prejudiciului subzistă atât în cazul vinovăţiei intenţionale, cât şi neintenţionale. Simpla calitate de administrator al intimatului A., în cadrul societăţii B. S.R.L., atrage responsabilitatea acestuia, având în vedere că potrivit legii contabilităţii, reprezentantul legal răspunde pentru corectitudinea şi realitatea operaţiunilor înregistrate în contabilitatea societăţii. Aşadar, culpa în cauza de faţă constă în lipsa de diligenţă în verificarea şi supervizarea înregistrărilor efectuate în contabilitatea firmei al cărui administrator este şi totodată lipsa unui minim interes în verificarea partenerilor de afaceri ai societăţii.

2. Apărările părţilor:

Prin întâmpinarea formulată la data de 19 ianuarie 2023, intimaţii-pârâţi A. şi B. S.R.L. au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea deciziei recurate ca temeinică şi legală.

În legătură cu motivele de recurs, aceştia arată că recurentul nu a indicat în concret care sunt dispoziţiile legale încălcate, fiind reluate argumentele invocate în faţa instanţelor anterioare asupra aspectelor de fond ale cauzei, fără a avea în vedere că instanţa de recurs nu se poate pronunţa decât în limita motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În ce priveşte existenţa prejudiciului, astfel cum s-a statuat prin decizia pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene la data de 22 octombrie 2015 în cauza C-277/14, dreptul de deducere a TVA nu poate fi anulat numai pentru motivul că factura a fost emisă de un furnizor inactiv sau inexistent. Cu atât mai mult nu se poate reţine existenţa prejudiciului cu cât, toţi furnizorii societăţii erau activi fiscal. În mod similar, prin decizia CJUE din cauza 430/19, s-a statuat că dreptul de deducere a TVA nu trebuie condiţionat de prezentarea unor documente suplimentare faţă de factura fiscală, aspect aplicabil atât în ce priveşte achiziţia de bunuri, dar şi pe cea de servicii. Concluzionând, arată intimaţii că instanţa europeană, prin aceste decizii citate, a clarificat în mod indubitabil că un contribuabil corect nu poate răspunde fiscal ori penal, dacă partenerul de afaceri nu are comportament fiscal adecvat.

Din perspectiva dreptului intern, intimaţii arată că nu sunt întrunite cele patru condiţii, cumulativ prevăzute, pentru atragerea răspunderii civile delictuale. Astfel, în ce priveşte fapta ilicită, aceasta nu se poate prezuma, având în vedere că operează prezumţia de bună-credinţă, astfel că îi incumba reclamantului obligaţia de a proba săvârşirea de către pârâţi a unei fapte ilicite. În acest sens, se redă un fragment din sentinţa penală în care s-a reţinut că la dosar nu există nicio probă care să contureze şi să dovedească vinovăţia inculpatului prin prisma celor arătate anterior, în sensul că nu se face dovada întocmirii unor documente false, fictive şi nici dovada că inculpatul avea cunoştinţă de caracterul mincinos al acelor documente.

În ce priveşte prejudiciul, se arată că acesta trebuie dovedit prin probe din care să rezulte existenţa lui cu certitudine şi faptul că se poate evalua, or, în cauză, el este solicitat în baza unei sentinţe penale care nu menţionează că nu există prejudiciu, iar evaluarea lui rezultă din rechizitoriul întocmit în cauză. Potrivit art. 93 din Codul de procedură fiscală, pentru a stabili cuantumul impozitului pe profit şi al taxei pe valoare adăugată, organul fiscal trebuia să emită decizii de impunere. Concluzionând, arată că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor existenţei prejudiciului, respectiv nu a probat existenţa lui efectivă, caracterul său cert, direct, personal, care a rezultat din încălcarea unui drept sau atingerea unui interes legitim.

În absenţa acestor două elemente, nu se poate reţine existenţa celei de-a treia condiţii, respectiv existenţa legăturii de cauzalitate: reclamantul nu a dovedit o legătură de cauzalitate între înregistrarea facturilor în contabilitate şi un prejudiciu care nu a fost stabilit în mod direct de către organele competente.

În fine, în ce priveşte condiţia vizând vinovăţia făptuitorului, intimaţii arată că s-a procedat la înregistrarea facturilor în contabilitate în temeiul art. 11 din Legea nr. 82/1991, care impun înregistrarea în contabilitate a tuturor operaţiunilor economico-financiare derulate. Se mai arată că instanţa de apel a procedat în mod corect la neanalizarea acestei condiţii, de vreme ce nu s-a probat existenţa faptei ilicite - condiţie esenţială a răspunderii civile delictuale, în lipsa căreia devine inutilă analizarea celorlalte condiţii. Pentru aceste motive, solicită respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea deciziei recurate ca temeinică şi legală.

3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 din C. proc. civ., potrivit cărora "Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare prevăzută de art. 493 din C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 2 martie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ.

Prin rezoluţia din data de 9 februarie 2023, în temeiul dispoziţiilor art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., completul filtru a stabilit termen de judecată la data de 2 mai 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, împotriva deciziei civile nr. 1399 din 10 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Analizând recursul în condiţiile art. 499 C. proc. civ., potrivit căruia în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:

În noua lege procesual civilă, legiuitorul a reaşezat căile de atac, recursul constituind o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată de partea nemulţumită pentru motive de nelegalitate şi numai în condiţiile prevăzute de lege. Astfel, în considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Corelativ, art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabileşte că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar art. 489 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care instanţa de judecată ar invoca din oficiu motive de ordine publică.

Interpretarea acestor prevederi legale impune, totodată, şi concluzia că cerinţa motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurentul să formuleze critici de nelegalitate prin raportare directă la soluţia şi motivele cuprinse în hotărârea recurată, nefiind suficientă menţiunea potrivit căreia hotărârea recurată este netemeinică şi nelegală. Prin urmare, cererea de recurs trebuie să conţină critici pertinente la adresa hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în ipotezele normative de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. şi, în acelaşi timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea atacată pentru ca instanţa învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar efectiv.

Ca atare, instanţa de recurs nu poate examina decât susţinerile ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunţate în apel care să permită încadrarea acestora în vreunul dintre motivele de recurs strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., normă de ordine publică.

În contextul reperelor enunţate, în ceea ce priveşte cererea de recurs formulată de reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, Înalta Curte observă că partea s-a prevalat în mod formal de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cât timp nu a circumstanţiat în niciun mod criticile sub aspectul încălcării unor norme de drept material, în considerarea soluţiei pronunţate de instanţa de apel.

Astfel, prin calea de atac formulată, recurentul a procedat la expunerea petitului cererii de chemare în judecată, precum şi la prezentarea soluţiilor pronunţate de către instanţele de fond (pagina 2), continuând cu expunerea situaţiei de fapt care a stat la baza formulării acţiunii introductive, ce include şi referiri la cursul dosarului penal şi citarea unor fragmente din rechizitoriul întocmit în cauză (pagina 3), în continuare procedându-se la o analiză a condiţiilor răspunderii civile delictuale (paginile 4-6).

Înalta Curte constată că deşi în cuprinsul căii de atac, recurentul a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1357-1359 din C. civ. şi a art. 28 din C. proc. pen., nu s-au formulat nici un fel de critici cu privire la modul în care instanţa de apel a aplicat aceste dispoziţii legale, memoriul de recurs reprezentând în fapt o reluare ad litteram a unor aspecte prezentate în faţa instanţelor de fond.

Având în vedere că recurentul a avut susţineri identice şi în faţa instanţei de apel, pentru formularea unui veritabil motiv de recurs referitor la acelaşi aspect avea îndatorirea de a se raporta la modalitatea în care instanţa de apel a răspuns acestor critici şi, prin urmare, de a susţine eventuale motive de nelegalitate luând în considerare judecata realizată în apel, având în vedere că obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel, precum şi faptul că instanţa de recurs exercită un control de legalitate al acesteia, din perspectiva motivelor susţinute de titularul recursului.

Cu toate acestea, în cauza de faţă, recurentul a expus condiţiile răspunderii civile delictuale fără a se raporta la considerentele hotărârii recurate, deci fără a se realiza o critică concretă, ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac. Or, motivarea adecvată a recursului este cea care determină realizarea examenului de conformitate a hotărârii cu regulile de drept aplicabile, în lipsa invocării unor motive de nelegalitate susceptibile de încadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ori a unor motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu, instanţa de recurs neputând analiza hotărârea recurată.

Pentru aceste considerente, având în vedere că în cauză recursul formulat nu este motivat şi nici nu se pot reţine motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu, conform alin. (3) al art. 489 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat de reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova împotriva deciziei civile nr. 1399 din 10 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, împotriva deciziei civile nr. 1399 din 10 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 mai 2023.