Non-payment of sound recording remuneration: Cumulative late penalties and inflation indexation as double recovery; obligation to pay after title annulment

Şedinţa publică din data de 2 mai 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a Civilă sub nr. x/2001 din data de 25 septembrie 2020, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) a chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata: 1. remuneraţiei unice echitabile, inclusiv TVA-ul aferent, reprezentând drepturi conexe patrimoniale cuvenite producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora în spaţiile deţinute de pârâtă cu orice titlu, pentru perioada iulie 2018 la zi (data efectuării raportului de expertiză), estimată provizoriu la suma de 9.667 RON (la care se adaugă TVA), remuneraţia finală datorată urmând a fi precizată după administrarea probatoriului în cauză; 2. remuneraţiei pentru reproducerea fonogramelor, aferentă perioadei iulie - august 2020, în valoare de 200 RON (la care se adaugă TVA); 3. daunelor-interese moratorii, pentru neplata sau plata cu întârziere a remuneraţiilor, datorate de la scadenţă până la data achitării efective şi integrale a remuneraţiilor datorate, conform metodologiilor în vigoare; 4. în subsidiar, în cazul în care pârâta nu îşi îndeplineşte obligaţia de furnizare a informaţiilor necesare pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat, potrivit art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, republicată, obligarea pârâtei la daune materiale cuantificate la triplul sumelor legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, calculate potrivit situaţiilor financiare publicate la Registrul comerţului sau declarate la Ministerul Finanţelor; 5. cheltuielilor de judecata.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti:

Prin sentinţa civilă nr. 1035 din data de 23 iunie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a Civilă a admis acţiunea formulată de Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, obligând pârâta A. S.R.L. la plata sumei de 9.160,16 RON + TVA - 1.740,43 RON +749,97 RON-remuneraţii actualizate aferente comunicării publice în scop lucrativ în perioada 01.07.2018-31.12.2019+8.422,52 RON - penalităţi calculate până în 31.05.2021 şi la plata în continuare a penalităţilor până la plata datoriei principale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.600 de RON.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti:

Prin decizia civilă nr. 1359A din 5 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă A. S.R.L., schimbând în parte sentinţa apelată în sensul înlăturării obligaţiei de plată a sumei de 749,97 RON reprezentând actualizarea remuneraţiei cu inflaţia, păstrând în rest sentinţa apelată. Totodată, a respins cererea intimatei referitoare la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea apelului.

II. Căile de atac exercitate în cauză:

Împotriva deciziei nr. 1359A din 5 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2020 au declarat recurs atât reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) - Asociaţia pentru Drepturi Conexe, cât şi pârâta A. S.R.L.

Recursul promovat de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) - Asociaţia pentru Drepturi Conexe a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 24 noiembrie 2022, sub nr. x/2020, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, iar recursul promovat de pârâta A. S.R.L. a fost înregistrat la Înalta Curte la data de 29 noiembrie 2022.

1. Motivele recursului declarat de către reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) - Asociaţia pentru Drepturi Conexe:

Prin recursul declarat de către reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) - Asociaţia pentru Drepturi Conexe împotriva deciziei nr. 1359A din 5 octombrie 2022 a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, invocând motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 1531 C. civ., care consacră principiul reparaţiei integrale a prejudiciului.

Repararea prejudiciului potrivit art. 1531 C. civ. trebuie să aibă în vedere principiul reparării integrale, ceea ce înseamnă că trebuie acoperit atât prejudiciul efectiv (damnum emergens), cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans). Astfel, în afara penalităţilor de întârziere - daune moratorii, creditorul obligaţiei de plată poate pretinde şi actualizarea cu rata inflaţiei, concluzie fundamentată pe natura şi scopurile diferite ale celor două instituţii: penalităţile reprezintă preţul lipsei de folosinţă, iar actualizarea cu rata inflaţiei urmăreşte păstrarea valorii reale a obligaţiei băneşti.

Din acest motiv, doctrina şi jurisprudenţa permit cumulul daunelor moratorii cu actualizarea sumei datorate, citând în acest sens o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în care s-a arătat că actualizarea sumei în raport de rata inflaţiei nu poate fi considerată o sancţiune, ci mai degrabă o modalitate de asigurare a unui echilibru valoric în condiţiile de instabilitate a monedei naţionale, menită să îl protejeze pe creditor în faţa debitorului rău-platnic, riscul devalorizării monedei naţionale aparţinând, astfel, debitorului.

Un alt argument de natură legislativă în sensul cumulării penalităţilor de întârziere cu actualizarea sumei cu rata inflaţiei, sunt dispoziţiile O.G. nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, care prevedeau în mod expres posibilitatea actualizării creanţei, dobânzilor, majorărilor sau penalităţilor datorate la data plăţii efective, în vreme ce noul C. civ. prevede în o serie de articole indexarea de drept a creanţei.

Concluzionând, reclamanta arată că indexarea reprezintă procedeul de reevaluare de plin drept a cuantumului unei sume obiect al obligaţiei pecuniare, în funcţie de variaţia unui indice de referinţă, stabilit prin voinţa părţilor sau cea a unei autorităţi, astfel că decizia instanţei de apel care a statuat că acordarea cumulativă a penalităţilor de întârziere cu sumele rezultate din actualizarea debitului echivalează cu o dublă reparaţie, este nelegală.

2. Motivele recursului declarat de către pârâta A. S.R.L.:

Prin recursul declarat de către pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1359A din 5 octombrie 2022 a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, invocând motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea recursului, ulterior expunerii situaţiei de fapt şi a parcursului dosarului, pârâta a invocat aplicarea greşită a art. 1819 C. civ., precum şi prevederile deciziei ORDA nr. 10/2016 în ce priveşte luna august 2019, constând în perceperea unei remuneraţii fixe în cuantum de 367 RON.

În ce priveşte primul motiv de recurs, pârâta arată că nu putea fi incident art. 1819 alin. (2) din C. civ., respectiv continuarea locaţiunii timp de un an de la desfiinţarea titlului, astfel cum a reţinut instanţa de apel, în lipsa unui acord al părţilor în acest sens, prevăzut în contract sau printr-un act adiţional ulterior.

În sprijinul acestui motiv de recurs, pârâta a procedat la expunerea extensivă a unor considerente din decizia nr. 27 din 21 ianuarie 2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în care s-a procedat la interpretarea dispoziţiilor art. 1119 C. civ., care a statuat că data încetării contractului este cea a pronunţării sentinţei penale, iar în lipsa unei clauze exprese în contractul de locaţiune nu ar putea opera prelungirea efectelor contractului în temeiul alin. (2) al art. 1119 C. civ.

În ce priveşte al doilea motiv de recurs, pârâta arată că prin decizia civilă nr. 784A din 26 octombrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a schimbat în parte Metodologia privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora, precum şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizualului, în scop ambiental sau lucrativ, iar potrivit metodologiei modificate, pentru activităţile desfăşurate în scop ambiental în spaţii închise sau deschise situate în oraşe sau staţiuni turistice, sunt prevăzute alte sume faţă de cele acordate de către instanţele fondului, astfel că pârâta nu îşi explică modalitatea în care au fost determinate sumele la care a fost obligată.

Prin raportare la împrejurarea că în luna august 2019 construcţiile edificate au fost afectate de un incendiu, nu a mai fost posibilă desfăşurarea activităţii de comunicare publică, din balanţa de verificare aferentă lunii august 2019 rezultând că societatea a avut un rulaj de numai 470,58 RON. Or, numai pentru această încasare, concluzia potrivit căreia se poate dispune perceperea integrală a remuneraţiei, deşi activitatea nu a fost efectiv desfăşurată, este nelegală.

3. Apărările părţilor:

Prin întâmpinarea formulată la data de 5 ianuarie 2023, intimata-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) - Asociaţia pentru Drepturi Conexe a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

În combaterea primului motiv de recurs, intimata-reclamantă arată că deşi titlul locatorului a fost desfiinţat prin decizia penală pronunţară în data de 7 februarie 2019, ca efect al art. 1819 alin. (2) C. civ. a fost prelungită valabilitatea contractului de locaţiune, legiuitorul instituind astfel o protecţie pentru locatarul de bună-credinţă, aşa încât, în mod corect au reţinut instanţa de fond şi cea de apel că aceste dispoziţii sunt incidente în cauză.

Pe de altă parte, prin raportare la obiectul dosarului, valabilitatea titlului în baza căruia se desfăşoară activitatea în spaţiu nu are relevanţă din punctul de vedere al obligaţiei recurentei de a plăti remuneraţiile, întrucât rămânerea definitivă a deciziei penale, ce a avut loc în 7 februarie 2019, nu echivalează cu părăsirea în fapt a locaţiei şi încetarea activităţii. Dimpotrivă, însăşi recurenta recunoaşte că aceasta şi-a desfăşurat activitatea în acea locaţie, singura critică vizând în fapt înlăturarea obligaţiei de plată pentru luna august, întrucât în data de 13 august 2019, locaţia unde îşi desfăşura activitatea a ars. Nu în ultimul rând, potrivit menţiunii din Registrul Comerţului, reiese că titlul în baza căruia a fost deschis punctul de lucru era valabil până la data de 4 august 2023.

Concluzionând asupra acestui prim motiv de recurs, arată că instanţa de judecată nu a fost învestită cu o analiză a valabilităţii sau nevalabilităţii titlului aşa încât nu pot fi reţinute criticile recurentei.

În ce priveşte critica potrivit căreia în mod greşit s-a stabilit obligaţia de plată în sarcina pârâtei în cuantum de 367 RON aferentă lunii august 2019, ca efect al aplicării greşite a prevederilor Deciziei ORDA nr. 10/2016, trebuie înlăturată de vreme ce remuneraţia datorată producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică în scop lucrativ este o remuneraţie forfetară, aceasta fiind datorată indiferent dacă activitatea s-a desfăşurat pentru o singură zi ori pentru o lună întreagă, neputându-se stabili proporţional cu perioada efectivă a comunicării.

Aşadar, întrucât recurenta a comunicat public fonograme până în data de 13 august 2019, în cauză sunt incidente dispoziţiile deciziei ORDA 10/2016, cuantumul minim fiind stabilit tocmai în considerarea veniturilor încasate de recurentă în luna august 2019.

În ce priveşte criticile vizând obligarea la plata sumelor de bani aferente activităţilor desfăşurate în scop ambiental, de vreme ce reclamanta şi-a restrâns pretenţiile formulate, sunt neavenite. Pentru aceste motive, intimata-reclamantă solicită respingerea recursului formulat de către recurenta-pârâtă.

4. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 din C. proc. civ., potrivit cărora "Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare prevăzută de art. 493 din C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 25 septembrie 2020, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ.

Prin rezoluţia din data de 9 februarie 2023, în temeiul dispoziţiilor art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., completul filtru a stabilit termen de judecată la data de 2 mai 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursurilor declarate de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) - Asociaţia pentru Drepturi Conexe şi de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1359A din 5 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2020.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin recursul declarat de către reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) - Asociaţia pentru Drepturi Conexe se critică aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 1531 C. civ., care consacră principiul reparaţiei integrale a prejudiciului, prin înlăturarea de către instanţa de apel a obligaţiei de plată a contravalorii actualizării debitului cu rata inflaţiei.

Înalta Curte reţine că instanţa de fond a admis cererea de chemare în judecată astfel cum aceasta a fost precizată, obligând pârâta la plata către reclamantă a debitului principal în cuantum de 9.160 RON, a taxei pe valoarea adăugată aferentă debitului principal în cuantum de 1.740,43 RON, a sumei de 749,97 RON reprezentând actualizarea debitului principal cu rata inflaţiei, precum şi a penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere, în cuantum de 8.422,52 RON (calculate de la scadenţă până la data de 31 mai 2021) şi în continuare până la plata datoriei principale.

Curtea de Apel a reţinut că în mod greşit au fost cumulate penalităţile de întârziere evaluate convenţional pentru neplata la termen a remuneraţiilor, cu actualizarea debitului cu rata inflaţiei, întrucât penalităţile sunt stabilite tocmai ca echivalent al daunelor decurgând din neîndeplinirea la timp a obligaţiei, fie că este vorba despre damnum emergens (pagubă decurgând din devalorizarea monedei), fie că este vorba despre lucrum cessans (beneficii nerealizate).

Reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune în răspundere civilă contractuală, izvorâtă din prevederile Contractului nr. x din 26 iulie 2018 "în vederea obţinerii Licenţei neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor şi a operelor cinematografice ori alte opere audiovizuale, precum şi pentru reproducerea fonogramelor destinate exclusiv comunicării publice ambientale şi lucrative" (denumit în cele ce urmează "Contractul") ale cărei dispoziţii se completează cu metodologiile adoptate în aplicarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe. În vigoare la data încheierii contractului, precum şi în perioada de referinţă ce face obiectul analizei instanţei, este Metodologia privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental, publicată prin Decizia ORDA nr. 10/2016, denumită în cele ce urmează şi "Metodologia".

Prin art. 6 Contract, părţile au stipulat un mecanism de reparaţie pentru executarea neconformă a obligaţiei de plată a remuneraţiei, sub forma daunelor moratorii al căror cuantum nu este în mod expres indicat, ci se face trimitere la metodologiile în vigoare: pentru întârzierea achitării remuneraţiei utilizatorul datorează penalităţi în cuantumul prevăzut de metodologii, din valoarea sumei scadente.

Art. 3.4 din Metodologie prevede că pentru întârzieri la plata remuneraţiilor, utilizatorii datorează penalităţi în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere din sumele neachitate la scadenţă, aceştia fiind de drept puşi în întârziere, fără a fi necesară notificarea acestora.

Potrivit art. 1516 alin. (1) C. civ., creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei, art. 1516 alin. (2) C. civ. reglementând remediile în caz de neexecutare din partea debitorului. Pe de altă parte, art. 1530 C. civ., care dă dreptul la daune-interese pentru orice abatere de la principiul forţei obligatorii a contractului sub forma neexecutării, nu distinge după cum executarea este defectuoasă sub aspect temporal, cantitativ ori calitativ, de mică ori de mare însemnătate.

În cauză, instanţele fondului au reţinut neexecutarea obligaţiei asumate contractual de către debitor - pârâta din prezenta cauză, prin aceea că nu a achitat la termen remuneraţiile cuvenite, neexecutare în raport de care s-a reţinut şi dreptul creditoarei - reclamanta din prezenta cauză, la remedii. În vreme ce instanţa de fond a acordat reclamantei atât daune-interese în cuantum de 0,10% din debitul principal, pentru fiecare zi de întârziere, de la data scadenţei, până la data plăţii efective, cât şi actualizarea debitului principal cu rata inflaţiei, instanţa de apel a reţinut că nu este posibil cumulul remediilor contractuale în această formă, întrucât ar echivala cu o dublă reparaţie.

Din perspectiva înlăturării obligaţiei de plată a sumei rezultate ca urmare a actualizării debitului principal cu rata inflaţiei, Înalta Curte reţine că stabilirea întinderii daunelor-interese pentru neîndeplinirea la scadenţă a obligaţiilor de plată s-a realizat convenţional în cauza dedusă judecăţii, întrucât chiar în cuprinsul contractului s-a făcut trimitere la metodologiile în vigoare.

Neîndeplinirea obligaţiei de a plăti o sumă de bani la scadenţă produce în patrimoniul creditorului un prejudiciu compus din pierderea efectiv suferită de creditor (paguba efectivă - damnum emergens) şi beneficiul de care creditorul a fost lipsit (beneficiul nerealizat - lucrum cessans).

Regula supletivă în materie prevede că, în cazul neîndeplinirii la scadenţă a obligaţiilor de plată, debitorul este ţinut să achite (i) actualizarea cu rata inflaţiei, pentru a compensa paguba efectiv produsă prin devalorizarea monetară şi (ii) dobânda legală penalizatoare, pentru a acoperi beneficiul nerealizat, anume lipsa de folosinţă asupra sumei de bani datorate de către debitor.

Părţile au însă libertatea de a stabili contractual cuantumul daunelor interese pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de plată, caz în care cuantumul daunelor-interese este rezultatul unei evaluări realizate de părţi, care are în vedere prejudiciul previzibil a fi încercat în caz de neexecutare, atât sub forma pagubei efective, cât şi a beneficiului nerealizat .

Prin urmare, de vreme ce părţile nu au convenit contractual indexarea debitului cu rata inflaţiei, suplimentar penalităţii de întârziere în procent de 0,1% pe zi, se consideră că părţile au avut în vedere la stabilirea acestui nivel al despăgubirilor atât paguba produsă prin devalorizarea monetară, cât şi potenţialul beneficiu nerealizat de către creditor. În atari condiţii, având în vedere principiul forţei obligatorii a contractului, pârâta datorează, pentru repararea prejudiciului creat prin plata cu întârziere, numai daune interese în procentul convenit de 0,1% pe zi de întârziere, debitorul fiind ţinut să repare prejudiciul creat exclusiv în limitele agreate.

Din acest motiv, Înalta Curte reţine caracterul neîntemeiat al recursului declarat de către reclamantă, pe care îl va respinge în consecinţă.

Recursul declarat de către pârâta A. S.R.L. întemeiat pe motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se critică pe de-o parte aplicarea greşită a art. 1119 C. civ., iar pe de altă parte prevederile Deciziei ORDA nr. 10/2016, este de asemenea nefondat.

Primul motiv de recurs, critică reţinerea în mod greşit de către instanţele fondului a incidenţei în cauză a art. 1819 alin. (2) din C. civ., respectiv continuarea locaţiunii timp de un an de la desfiinţarea titlului locatorului, în lipsa unui acord al părţilor, prin raportare la împrejurarea că în luna februarie a anului 2019 a fost desfiinţat titlul locatorului asupra terenului.

Înalta Curte reţine că deşi obiectul învestirii instanţei nu l-a făcut analiza întrunirii condiţiilor presupuse de art. 1819 alin. (2) C. civ., instanţele fondului au analizat şi reţinut incidenţa acestui text legal în cauză, ca urmare a apărărilor formulate prin întâmpinare de către pârâtă, precum şi ca urmare a invocării lor de către reclamantă, în raport de situaţia de fapt expusă de pârâtă prin întâmpinare.

Contrar susţinerilor pârâtei, art. 1819 alin. (2) C. civ. produce efecte independent de o prevedere expresă în contractul de locaţiune în acest sens, ipoteza încheierii unui act adiţional ulterior desfiinţării titlului locatorului fiind exclusă de plano, de vreme ce locatorul nu mai are calitate pentru a dispune în privinţa bunului. Aşadar, art. 1819 alin. (2) C. civ. reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor locatarului de bună-credinţă, prin aceea că locaţiunea va continua să producă efecte şi după desfiinţarea titlului locatorului, pentru durata stipulată de părţi, fără însă a putea depăşi un an de la data desfiinţării titlului locatorului.

Înalta Curte reţine ca fiind lipsită de relevanţă decizia pronunţată de Tribunalul Bucureşti, invocată de recurenta-pârâtă cu titlu de practică judiciară, de vreme ce a da relevanţă unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanţă, într-o altă cauză ce nu priveşte părţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăseşte în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ., dezlegările în drept fiind obligatorii doar în cazul instrumentelor juridice speciale de unificare a practicii.

În cauza de faţă, instanţele fondului au reţinut, în baza probatoriului administrat, că desfiinţarea titlului locatorului nu a determinat încetarea activităţii, pârâta continuând să îşi desfăşoare activitatea în punctul de lucru până la data distrugerii construcţiei ca urmare a incendiului, aspect ce reiese inclusiv din poziţia procesuală a părţii.

De asemenea, în raport de obiectul dedus judecăţii, în cauză nu prezintă relevanţă dacă pârâta utiliza punctul de lucru în baza unui titlu, de vreme ce art. 1 din Metodologie defineşte utilizatorul ca fiind persoana care deţine ori foloseşte cu orice titlu spaţii în care se desfăşoară activitatea pentru care sunt datorate remuneraţii. Aşadar, relevantă cauzei este împrejurarea că din probatoriul administrat, instanţele fondului au putut concluziona în sensul în care, deşi la data de 07 februarie 2019 a rămas definitivă decizia penală prin care s-a dispus desfiinţarea titlului locatorului, pârâta a continuat să folosească spaţiul respectiv.

Aşadar, prin considerentele care au făcut vorbire despre dispoziţiile art. 1819 alin. (2) C. civ., instanţele fondului au statuat asupra apărărilor formulate de pârâtă prin întâmpinare, însă, în raport de cadrul normativ aplicabil, este lipsit de relevanţă împrejurarea că pârâta a folosit spaţiul cu titlu sau fără titlu, de vreme ce prezintă relevanţă împrejurarea folosirii acestuia în scop lucrativ. Drept urmare, simpla desfiinţare a titlului nu produce efectele juridice de exonerare de la plata remuneraţiilor datorate şi a accesoriilor acestora.

Pe de altă parte, în ipoteza în care pârâta pretinde - în mod implicit, prin recursul formulat că odată cu desfiinţarea titlului a avut loc şi încetarea activităţii, chiar în ipoteza în care o atare susţinere ar fi reală, în cauză deveneau incidente dispoziţiile art. 2.7 din Metodologie, potrivit cărora:

Încetarea valabilităţii autorizaţiei-licenţă neexclusivă, ca urmare a încetării activităţii, a suspendării temporare a activităţii desfăşurate de utilizator sau a încetării comunicării publice a fonogramelor de comerţ/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual operează în condiţiile în care, cu cel puţin 15 zile calendaristice înainte de încetarea ori suspendarea temporară a activităţii sau a încetării comunicării publice, utilizatorul comunică organismului de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale artiştilor interpreţi sau executanţi, respectiv ale producătorilor de fonograme care au eliberat autorizaţia-licenţă neexclusivă, o declaraţie pe propria răspundere, semnată şi ştampilată de reprezentantul legal al 20 utilizatorului, care atestă data încetării ori a suspendării temporare a activităţii desfăşurate sau a încetării comunicării publice. În cazul în care utilizatorul nu înaintează declaraţia pe propria răspundere privind încetarea, suspendarea temporară a activităţii sau încetarea comunicării publice a fonogramelor de comerţ/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în termenul anterior indicat, acesta datorează în continuare remuneraţiile stabilite prin prezenta metodologie, conform autorizaţiei-licenţă neexclusivă, fără a putea invoca o eventuală încetare a comunicării publice.

În acest context nu era suficientă exprimarea unui refuz de plată a remuneraţiilor datorate, ci era necesar ca utilizatorul să notifice încetarea activităţii, omisiunea de a proceda astfel conducând la menţinerea obligaţiilor de plată în sarcina sa, astfel cum în mod corect au reţinut instanţele de fond.

În ce priveşte al doilea motiv de recurs, vizând greşita aplicare a Deciziei ORDA nr. 10/2016 prin care a fost publicată Metodologia privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental, se constată caracterul său nefondat.

Criticile recurentei vizează pe de-o parte remuneraţia calculată pentru luna august 2019, iar pe de altă parte sume de bani aferente activităţilor desfăşurate în perioada analizată, în scop ambiental.

Înalta Curte reţine că instanţele fondului nu au analizat şi nu au dispus obligarea pârâtei la plata vreunei sume de bani aferente activităţilor desfăşurate în scop ambiental, ca efect al restrângerii pretenţiilor reclamantei în faţa instanţei de fond, astfel că o atare critică apare ca fiind inadmisibilă, urmând a fi analizată exclusiv critica vizând greşita aplicare a Deciziei ORDA nr. 10/2016 prin obligarea pârâtei la plata remuneraţiei aferente lunii august 2019.

Potrivit lit. I)2.3 din Metodologie, remuneraţia lunară datorată pentru utilizarea fonogramelor în cluburi, baruri cu program de varietăţi, bar cu program night club, discotecă, videotecă, restaurant (cu program de varietăţi), cabaret, spaţiu în care funcţionează: tonomat, karaoke, multimedia etc. - spaţii închise sau deschise situate în oraşe sau staţiuni turistice, se determină procentual, în raport de suprafaţă şi de veniturile brute obţinute, suma datorată aferentă lunii august 2019 fiind determinată în cauză prin raportare la aceste criterii.

Argumentul recurentei potrivit căruia ar fi nelegală obligarea sa la plata unei remuneraţii în cuantum de 376 RON în raport de un venit realizat în luna august 2019 de numai 470,59 RON, este lipsită de o bază argumentativă, critica fiind formulată mai degrabă din perspectiva unui criteriu de echitate.

Înalta Curte reţine că potrivit Metodologiei, remuneraţiile echitabile prevăzute în tabele se consideră datorate indiferent de durata efectivă a comunicării publice şi de numărul fonogramelor de comerţ/fonogramelor publicate în scop comercial sau al reproducerilor acestora şi/sau al prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, comunicate public în regim ambiental sau lucrativ.

Aşadar, de vreme ce în baza probatoriului administrat în faţa instanţelor de fond, acestea au statuat că pârâta a utilizat punctul de lucru timp de 12 zile din luna august 2019, prin raportare la prevederile antecitate, reiese că aceasta datorează remuneraţia inclusiv pentru luna august 2019.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 1 alin. (2) C. proc. civ., în înfăptuirea justiţiei, instanţele judecătoreşti îndeplinesc un serviciu de interes public, asigurând respectarea ordinii de drept, asigurând aplicarea legii şi garantarea supremaţiei acesteia, astfel încât, de vreme ce o atare obligaţie de plată incumbă pârâtei în temeiul contractului intervenit între părţi, care se aplică cu putere de lege între acestea, cât şi a cadrului legal incident, instanţele de fond nu ar fi putut proceda la exonerarea acesteia de la obligaţia de plată a remuneraţiilor datorate potrivit Metodologiei aplicabile, în virtutea echităţii, prin raportare la situaţia de fapt expusă. Singura împrejurare în care situaţiile litigioase ar putea fi soluţionate în echitate, este în procedura arbitrală, în măsura în care părţile convin în mod expres ca litigiul să fie soluţionat astfel; în toate celelalte cazuri, litigiile deduse judecăţii se soluţionează în baza dreptului.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, Asociaţia pentru Drepturi Conexe şi de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1359A din data de 5 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 mai 2023.