Civil action for tax evasion damages: binding effect of criminal judgment on damage quantification and requirement of certain prejudice

Şedinţa publică din data de 27 aprilie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, la data de 18 martie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, a solicitat:

- obligarea pârâţilor A. şi B. S.R.L. la plata, în solidar, a sumei totale de 484.188 RON, reprezentând 193.675 RON, impozit pe profit suplimentar şi 290.543 RON, TVA suplimentar, la care să se adăuge accesoriile aferente debitelor până la data stingerii sumelor datorate, conform prevederilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, aşa cum au fost solicitate de Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin cererea de constituire parte civilă, în dosarul penal,

- instituirea măsurii sechestrului asigurator asupra bunurilor mobile şi imobile ale pârâţilor, potrivit prevederilor art. 952 şi următoarele din C. proc. civ., coroborat cu prevederile art. 213 din Codul de procedură fiscală,

- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea Tribunalul Argeş

Prin sentinţa civilă nr. 557 din data de 17 noiembrie 2021, Tribunalul Argeş a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, în contradictoriu cu intimaţii A. şi B. S.R.L.

3. Hotărârea Curţii de Apel Piteşti

Prin decizia civilă nr. 3262 din data de 5 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, în contradictoriu cu intimaţii A. şi B. S.R.L..

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 3262 din 5 septembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, a declarat recurs, solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi, ca urmare a rejudecării cauzei, admiterea acţiunii cu consecinţa obligării intimaţilor la plata contravalorii prejudiciului adus bugetului consolidat al statului.

Recurentul invocă incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în sensul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile speţei.

Ca prim argument, susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1357 din C. civ. întrucât recurentul a dovedit că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv prejudiciul să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim. În acest sens, arată că prejudiciul pe care îl pretinde este de 484.188 RON, compus din suma de 193.675 RON reprezentând impozit pe profit suplimentar şi suma de 290.543 RON reprezentând TVA suplimentar, la care se adăugă accesoriile aferente debitelor până la data stingerii sumelor datorate, conform prevederilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

De asemenea, arată că instanţa a aplicat greşit prevederile art. 28 din C. proc. pen. potrivit cu care hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. În considerarea acestei dispoziţii legale, instanţa civilă trebuia să considere că fapta există, a îmbrăcat forma unei infacţiuni prevăzute de Legea nr. 241/2005, a fost săvârşită de către intimaţi dar să facă abstracţie de cuantumul prejudiciului stabilit în litigiul penal.

Învederează că, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (5) din C. proc. pen., repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit legii civile. Astfel, existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei se stabilesc de procuror iar existenţa laturii civile de către instanţa civilă. De altfel, şi în considerarea dispoziţiilor art. 3 din Codul de procedură fiscală, repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit legii civile.

Arată că, în opinia sa, instanţa nu a verificat, punctual, criticile cuprinse în cererea de apel şi în actele de procedură anterioară, considerentele din hotărârea recurată dovedind că nu a înţeles raportul juridic dedus judecăţii, prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile speţei.

Faptele ilicite, care fac obiect al prezentei cauze, au fost însuşite, pe deplin, prin semnarea acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Astfel, s-a recunoscut fapta de neplată a obligaţiilor fiscale, care a avut ca urmare păgubirea patrimoniului public al statului cu suma solicitată prin acţiune.

În opinia sa, nu se poate reţine concluzia instanţei în sensul că recurentul ar deţine un titlu de creanţă, în contextul în care, doar prin admiterea acţiunii, s-ar obţine un astfel de titlu. De aceea, o eventuală diferenţă de creanţă ar urma să fie stabilită după finalizarea litigiului.

Recurentul învederează că nu este reală nici împrejurarea că demersul său judiciar ar viza răspunderea exclusivă a pârâtei A. pentru întregul prejudiciu. În realitate, există acţiuni şi faţă de celelalte persoane responsabile iar demersurile separate se justifică prin faptul că obligaţia de plată este solidară. Astfel, creditorul poate cere plata oricăruia dintre debitorii solidari, fără a i se opune beneficiul de diviziune.

Faţă de aceste precizări, în raport de dispoziţiile art. 483 alin. (1)-(3) şi art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., recurentul solicită admiterea recursului şi rejudecarea cauzei în scopul aplicării corecte a legii la împrejurările de fapt şi de drept detaliate.

5. Apărările formulate în cauză

Deşi legal citaţi, intimaţii nu au formulat întâmpinări.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele.

Prin cererea de recurs, reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş critică decizia civilă nr. 3262 din 5 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, apreciind că este afectată de motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Circumscris acestui motiv de recurs, recurentul afirmă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1357 din C. civ., care reglementează condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, cu referire specială la condiţia existenţei prejudiciului şi la caracterul său cert.

Înalta Curte reţine că, pentru angajarea obligaţiei de despăgubire, în raport cu dispoziţiile legale invocate, apare necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unui prejudiciu, comiterea unei fapte ilicite, stabilirea legăturii de cauzalitate dintre aceasta şi consecinţele dăunătoare produse, vinovăţia făptuitorului.

Din interpretarea textului de lege rezultă că esenţa răspunderii civile delictuale constă în existenţa unui prejudiciu, cauzat prin încălcarea drepturilor subiective sau a unor interese legitime ale unei persoane fizice sau juridice, condiţii obiective în lipsa cărora nu se poate stabili obligaţia de reparare ce se naşte în sarcina persoanei responsabile. Jurisprudenţa şi doctrina au stabilit că, pentru a se putea repara prejudiciul cauzat, prin faptă proprie, altei persoane, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

Art. 1532 din C. civ. reglementează una dintre condiţiile premisă ale reparării prejudiciului: caracterul cert al acestuia. Prejudiciul este cert dacă existenţa sa este sigură. Condiţia caracterului cert este aplicabilă atât în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului, cât şi în privinţa întinderii acestuia.

Recurentul susţine că prejudiciul produs bugetului consolidat al statului este de 484.188 RON, compus din suma de 193.675 RON, reprezentând impozit pe profit suplimentar şi suma de 290.543 RON, reprezentând TVA suplimentar, la care se adăugă accesoriile aferente debitelor până la data stingerii sumelor datorate, conform prevederilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, prejudiciul pretins de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, nu este cert.

Astfel, Înalta Curte reţine că D.G.F.P. Argeş a înregistrat, la data de 7 ianuarie 2012, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, o plângere penală referitoare la potenţiale fapte de evaziune fiscală, săvârşite de C., D. şi A., reprezentanţi ai B. S.R.L.

Cu ocazia cercetărilor penale, s-a întocmit un raport de expertiză contabilă, de către expertul contabil E., în care s-a constatat că neevidenţierea în evidenţa contabilă a societăţii, a tuturor veniturilor realizate, a condus la prejudicierea bugetului consolidat al statului cu suma de 484.188 RON, din care 193.675 RON reprezintă impozitul pe profit şi 290.513 RON taxa pe valoarea adăugată.

Ulterior, ca urmare a obiecţiunilor părţilor implicate şi a unor noi împrejurări, la solicitarea organului penal, s-a efectuat un supliment de expertiză contabilă, de către acelaşi expert contabil, prin care s-au recalculat obligaţiile fiscale sustrase de la plată şi s-a concluzionat că prejudiciul adus bugetului statului este de 334.870 RON, din care 44.357 RON, impozit pe profit şi 290.513 RON, taxa pe valoarea adăugată.

Faţă de această ultimă valoare, s-a procedat, de către organul penal, la încadrarea juridică a faptei penale, încadrare care a fost reţinută şi în acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş cu A. şi în sentinţa penală nr. 274 din data de 25 noiembrie 2020 a Tribunalului Argeş, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 76 din data de 8 februarie 2021 a Curţii de Apel Piteşti.

Intimata A. a achitat suma totală de 111.625 RON, reprezentând 1/3 din prejudiciul stabilit de organele penale. Acoperind prejudiciul, instanţa penală a aplicat dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 în sensul că i-a aplicat acesteia doar pedeapsa amenzii. De altfel, şi ceilalţi reprezentanţi ai societăţii au achitat fiecare câte 1/3 din prejudiciul stabilit de organul penal.

Înalta Curte reţine că acest expozeu al situaţiei de fapt şi de drept, care rezultă din probatoriile administrate, înlătură certitudinea prejudiciului, susţinută de recurent.

Organele penale au stabilit un prejudiciu de 334.870 RON, din care 44.357 RON - impozit pe profit şi 290.513 RON - taxa pe valoarea adăugată, împrejurare faţă de care au realizat încadrarea juridică a faptei, şi au constatat că A. a achitat partea sa de prejudiciu de 111.625 RON, împrejurare faţă de care au aplicat pedeapsa cu amenda în locul pedepsei cu închisoarea.

În cadrul prezentului demers, recurentul invocă un prejudiciu de 484.188 RON, din care 193.675 RON - impozitul pe profit şi 290.513 RON - taxa pe valoarea adăugată, fără a detalia pretenţiile suplimentare solicitate, prin raportare la situaţiile învederate anterior şi reţinute de către instanţa penală.

Astfel, recurentul nu dovedeşte nici existenţa vreunui prejudiciu, la data demersului său, şi nici întinderea acestuia, astfel că prejudiciul pretins nu este cert şi nu justifică atragerea răspunderii civile delictuale a persoanelor antrenate de organul fiscal în acest proces.

Prin urmare, instanţa de apel, reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 1357 din C. civ., a interpretat şi aplicat, în mod corect, acest text de lege, susţinerile contrare fiind nefondate.

În cadrul acestui motiv de casare, recurentul afirmă şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 28 din C. proc. pen. potrivit cu care hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, care judecă acţiunea civilă, doar cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. În opinia sa, instanţa civilă trebuia să ignore prejudiciul stabilit de către organele penale.

Nici aceste susţineri nu pot fi primite, datorită particularităţii raportului juridic dedus judecăţii. În situaţia infracţiunilor de evaziune fiscală, "prejudiciul cauzat" a constituit un element stabilit de către organul de urmărire penală pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale şi regăsit în cuprinsul rechizitoriului. Aceasta cu atât mai mult cu cât în cazul săvârşirii acestui tip de infracţiuni, stabilirea cuantumului prejudiciului determină corecta încadrare juridică a faptei săvârşite.

În acelaşi sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 9 din 15 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 11 mai 2017, a subliniat că "criteriul prejudiciului luat în considerare de legiuitor în evaluarea generică a pericolului social al faptelor de evaziune fiscală determină fie agravarea sa, atunci când prejudiciul depăşeşte un anumit nivel, fie scăderea sa, în ipoteza recuperării prejudiciului, şi explică, pe de o parte, caracterul tehnic, pecuniar al infracţiunii, iar, pe de altă parte, faptul că dincolo de considerentele de ordin general privind protejarea intereselor generale sunt avute în vedere creanţa bugetară, valoarea acesteia şi recuperarea ei".

În consecinţă, stabilirea cuantumului prejudiciului, în cazul unor astfel de infracţiuni, este obligatorie pentru organul penal iar această împrejurare nu poate fi înlăturată de către instanţa civilă, cu atât mai mult cu cât pe baza acestuia s-a realizat încadrarea faptei şi s-a înlocuit pedeapsa închisorii cu cea a amenzii.

De principiu, persoana vătămată este liberă să decidă dacă declanşează acţiunea civilă separat de procesul penal, după cum tot ea este cea care poate să dispună de acest instrument juridic în cursul procesului penal, acţiunea civilă alăturată acţiunii penale fiind guvernată de principiul disponibilităţii.

Principiul disponibilităţii este caracteristic procesului civil, iar, în lumina lui, persoana vătămată poate determina nu numai existenţa acţiunii civile în cadrul procesului penal - prin declanşarea procedurii judiciare prin formularea cererii de constituire de parte civilă -, ci şi conţinutul acestei acţiuni prin stabilirea cadrului procesual în privinţa părţilor şi obiectului, precum şi din perspectiva apărărilor formulate. Insă, indiferent de calea aleasă, trebuie să facă dovada prejudiciului suferit.

Or, în cauză, reclamantul s-a constituit parte civilă şi în cadrul procedurii penale, unde au fost administrate probatorii complexe care au stabilit un anumit cuantum al prejudiciului.

Nefiind soluţionată latura civilă, ca urmare a consfiinţirii acordului de recunoaştere, reclamantul a învestit, ulterior, instanţa de judecată cu prezenta cerere prin care susţine o valoare mai mare a prejudiciului, cu aceleaşi componente, de cuantum diferit, fără a justifica aceste pretenţii şi fără a solicita probatorii suplimentare, raportat la cele valorificate din dosarul penal.

Evaziunea fiscală fiind o infracţiune de rezultat, stabilirea existenţei sau inexistenţei prejudiciului şi a întinderii acestuia prezintă importanţă în corecta rezolvare a acţiunii penale sub aspectul stabilirii gradului de pericol social concret al infracţiunii săvârşite, de care trebuie să se ţină seama la individualizarea pedepsei. Prin urmare, în speţă, nu se poate face abstracţie de prejudiciul stabilit de organele penale şi confirmat de instanţa penală, susţinerile contrare ale recurentului fiind nefondate.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, se susţine că instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile art. 19 alin. (5) din C. proc. pen. şi art. 3 din Codul de procedură fiscală, potrivit cu care repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit legii civile.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a analizat cerinţele răspunderii civile delictuale prin raportare la legislaţia civilă.

Însă, particular acestui tip de cauze este faptul că, la stabilirea cuantumului daunelor, se ţine cont de dispoziţiile Codului de procedură fiscală, iar nu de dispoziţiile C. civ., indiferent dacă acţiunea civilă se soluţionează de către instanţa penală sau civilă.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat prin Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 875 din 23 noiembrie 2015, că, "în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală".

În consecinţă, analizând cerinţele răspunderii delictuale, prin prisma dispoziţiilor C. civ. şi cuantumul prejudiciului, prin prisma legii fiscale, instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile legale invocate de recurent.

Se susţine şi împrejurarea că recurentul a efectuat demersuri pentru recuperarea sumei pretinse şi faţă de celelalte două persoane care au participat la prejudicierea bugetului statului, în calitate de reprezentante ale B. S.R.L..

Însă, o astfel de împrejurare, expusă pentru prima dată în apel, nu justifică acţiunea promovată, cu atât mai mult cu cât, în astfel de raporturi juridice, răspunderea nefiind divizibilă ci solidară, demersurile separate pot conduce la o reparaţie multiplă.

În ceea ce priveşte celelalte situaţii învederate prin cererea de recurs, ele nu vor fi analizate întrucât vizează aspecte de fond. În calea de atac extraordinară a recursului nu se poate tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ci se verifică, exclusiv, legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Prin urmare, dat fiind că dispoziţiile legale indicate de recurentul - reclamant au fost aplicate, în mod corect, de către instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând că nu este incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de către reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, împotriva deciziei nr. 3262 din 5 septembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, împotriva deciziei nr. 3262 din 5 septembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 aprilie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.