Acquisition of ownership of constructions on municipal land via building contract: requirements of finalized works, authentic form for transfer, and absence of title for right of superficies

Şedinţa publică din data de 27 aprilie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 29 aprilie 2016 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu B. S.R.L. şi Comuna Prejmer, prin Primar, obligarea pârâtei B. S.R.L. să-i lase în deplină proprietate imobilele - construcţii, edificate în temeiul contractului de execuţie lucrări nr. x/15 martie 2011 şi a autorizaţiei de construire nr. x din 24 martie 2010 (corp administrativ cu restaurant, corp destinat maşinilor de cart, construcţie circuit de karting - Prejmer şi împrejmuiri), imobile asupra cărora reclamanta are un drept de proprietate exclusivă şi asupra cărora pârâta deţine posesia, fără a avea vreun titlu care să-i confere acest drept, evacuarea pârâtei B. S.R.L. din imobile, instituirea unui drept de superficie în favoarea reclamantei asupra imobilelor - terenuri înscrise, iniţial, în C.F. x - Prejmer şi C.F. x - Prejmer, ulterior alipite cu alte loturi, din care a rezultat imobilul cu număr cadastral x - Prejmer, care, la rândul lui, a fost dezmembrat în 15 loturi (C.F. nr. de la x până la y), aflate în proprietatea Comunei Prejmer, intabularea în cartea funciară a imobilului - construcţie, ca fiind proprietatea reclamantei şi a dreptului de superficie asupra terenului şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul dispoziţiilor art. 451 din C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta B. S.R.L. a invocat excepţia nelegalei timbrări a acţiunii, motivat de faptul că, în raport de dispoziţiile art. 77 din Legea nr. 85/2006, acţiunea nu a fost formulată în aplicarea prevederilor acestei legi, pentru a fi scutită de plata taxei judiciare de timbru. Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

Iar prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, pârâta Comuna Prejmer a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, arătând că nu este parte în contractul de execuţie lucrări nr. x/15 martie 2011, încheiat între A. S.R.L. şi B. S.R.L., clauzele acestuia, precum şi cele ale actului adiţional, nefiindu-i opozabile. Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, iar pe cale reconvenţională, a cerut desfiinţarea titlului reclamantei, respectiv anularea contractului de lucrări nr. x/15 martie 2011 şi a actului adiţional, încheiate între A. S.R.L. şi B. S.R.L., cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal

Prin sentinţa civilă nr. 872/C din 11 iulie 2019, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comuna Prejmer. A admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în insolvenţă, în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. şi Comuna Prejmer, prin Primar. A respins cererea reconvenţională, formulată de Comuna Prejmer, în contradictoriu cu pârâtele reconvenţionale A. S.R.L., în insolvenţă şi B. S.R.L., în insolvenţă.

3. Judecata la Curtea de Apel Braşov şi hotărârile acestei instanţe

Prin cererea înregistrată la data de 25 martie 2021, reclamanta a invocat excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 152 din 28 ianuarie 2021, adoptată de Consiliul Local al Comunei Prejmer.

Prin încheierea din data de 8 aprilie 2021, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a constatat că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate ale excepţiei de nelegalitate a Hotărârii nr. 152 din 28 ianuarie 2021, adoptate de Consiliul Local al Comunei Prejmer, urmând a se pronunţa asupra acesteia prin hotărâre.

Prin încheierea din data de 3 iunie 2021, instanţa de apel a dispus introducerea în cauză a persoanelor în favoarea cărora s-a instituit dreptul de superficie prin actul administrativ, supus controlului judiciar pe cale de excepţie, respectiv C. S.R.L., D. şi E. S.R.L.

Prin încheierea din data de 9 septembrie 2021, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins cererea de amânare a judecării cauzei, formulată de reclamanta A. S.R.L. pentru a lua cunoştinţă de notele scrise depuse de reprezentantul convenţional al C. S.R.L., D. şi E. S.R.L.

Prin decizia nr. 1180/Ap din 8 octombrie 2021, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L., societate în faliment, prin administrator special F. şi prin administrator judiciar, în prezent lichidator judiciar provizoriu, G., în consorţiu cu H., împotriva sentinţei civile nr. 872 din 11 iulie 2019 pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care a anulat-o în parte, cu privire la soluţia dată asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi cererii de chemare în judecată formulate de aceasta. Rejudecând pricina, în aceste limite, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei. A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., societate în faliment, prin administrator special F. şi prin administrator judiciar, în prezent lichidator judiciar provizoriu, G., în consorţiu cu H., în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L. şi Comuna Prejmer, prin Primar, ca nefondată. A obligat-o pe reclamantă la plata către pârâta B. S.R.L. a sumei de 7.440 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A păstrat restul dispoziţiilor din sentinţa apelată. A respins excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 152 din 28 ianuarie 2021 a Consiliului Local al Comunei Prejmer, invocată de reclamantă. A obligat-o pe reclamantă la plata către intimata B. S.R.L. a sumei de 2.875 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel şi în rejudecarea fondului.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1180/Ap din 8 octombrie 2021 şi a încheierii din 9 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin lichidator, solicitând casarea, în parte, a deciziei recurate şi, în principal, trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel, iar, în subsidiar, rejudecarea cauzei, admiterea apelului, admiterea excepţiei de nelegalitate şi, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată.

Aceasta a invocat incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (5) din C. proc. civ., recurenta - reclamantă arată că acesta vizează, parţial, încheierea din data de 9 septembrie 2021, prin care i s-a înlăturat posibilitatea de a se apăra, respingându-se, în mod nelegal, cererea de amânare a judecării cauzei pentru a lua cunoştinţă de notele scrise depuse de intimatele C. S.R.L., D. şi E. S.R.L.. Această cerere se justifică având în vedere consistenţa notelor depuse, necesitatea formulării unei apărări efective, discutării în contradictoriu a aspectelor invocate de intimatele introduse în cauză dar şi poziţiei procesuale a reprezentanţilor convenţionali ai celorlalte părţi.

Recurenta invocă dispoziţiile art. 174 din C. proc. civ., menţionând că instanţa de apel i-a încălcat dreptul la apărare şi sub un alt aspect. La termenul când aceasta a soluţionat pricina, părţile au pus concluzii doar asupra apelului, iar nu pe fond. Astfel, instanţa nu a dat cuvântul părţilor pe acest aspect, nu le-a dat posibilitatea să formuleze şi să administreze probe în dovedirea pretenţiilor. Iar această împrejurare se constituie într-o încălcare a dreptului la apărare, garantat de art. 24 din Constituţia României, hotărârea pronunţată fiind nulă, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Susţine că instanţa de apel a încălcat şi principiul contradictorialităţii, deoarece, la pronunţarea soluţiei, a avut în vedere alte împrejurări, respectiv lipsa încheierilor de amânare a pronunţării şi a dispozitivului sentinţei de fond, pe care nu le-a pus în discuţia părţilor, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 14 din C. proc. civ.

În acest sens, consideră că, prin respingerea cererii sale de amânare a judecării cauzei, cu care au fost de acord toţi reprezentanţii convenţionali ai părţilor din litigiu, a fost încălcată norma de drept privind contradictorialitatea, precum şi dispoziţiile art. 221 din C. proc. civ., referitoare la amânarea judecării cauzei prin învoiala părţilor, curtea nepunând în discuţie aspectele invocate de intimatele introduse în cauză.

Or, complexitatea cauzei presupunea o analiză amănunţită a tuturor apărărilor şi aspectelor invocate de părţi, astfel că posibilitatea depunerii concluziilor scrise nu ar fi avut acelaşi efect precum punerea în discuţia contradictorie a părţilor în vederea exercitării efective a dreptului la apărare.

Principiul contradictorialităţii este incompatibil cu etapa procesuală în care instanţa urmează să se pronunţe, astfel că, prin respingerea cererii sale de apărare, Curtea de Apel Braşov a soluţionat cauza cu nerespectarea normelor de procedură ce conduc la sancţiunea nulităţii hotărârii.

Recurenta solicită aplicarea, de către instanţa de recurs, a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în raport şi de nerespectarea, de către judecători, a dispoziţiilor art. 20 din acelaşi act normativ. Astfel, a arătat importanţa soluţionării juste a excepţiei de nelegalitate în cadrul procesului, prin existenţa legăturii indisolubile între hotărârea consiliului local, prin care au fost adoptate măsuri de dispoziţie a patrimoniului şi prezenta cauză, ce vizează terenul aflat în proprietatea privată a UAT Comuna Prejmer şi a construcţiilor edificate pe acesta.

De asemenea, arătă că instanţa nu s-a pronunţat în contradictoriu cu intimaţii C. S.R.L., D. şi E. S.R.L., care au fost introduşi în cauză pentru judecarea apelului în cadrul căruia s-a soluţionat şi excepţia de nelegalitate a HCL nr. 152/28.01.2021.

Deşi litigiul era notat în cartea funciară, s-a procedat la încheierea actelor nelegale, fiind modificată şi asocierea în participaţiune încheiată între părţile principale.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susţine că, prin decizia atacată au fost nesocotite dispoziţiile art. 425 alin. (2) lit. b) din C. proc. civ., întrucât aceasta nu respectă exigenţa motivării. Astfel, în considerentele hotărârii nu se face referire, în integralitate, la argumentele invocate de reclamantă în cererea de apel, parte din acestea fiind omise cu desăvârşire de către Curtea de Apel Braşov.

Prin omisiunea instanţei de apel de a analiza toate probele şi apărările expuse au fost încălcate dispoziţiile art. 264 alin. (1) din C. proc. civ.. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi a art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Critica sa, referitoare la motivarea hotărârii, are în vedere aplicabilitatea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care statuează că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor din diferite state. Pentru evidenţierea carenţelor deciziei recurate, înţelege să invoce incidenţa hotărârii Albina contra României, în sensul dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraf 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, arătând că acesta include, printre altele, şi dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Apreciază că motivarea instanţei de apel reprezintă, de fapt, o prezentare succintă a stării de fapt expuse de către părţi şi a unor dispoziţii legale, nerespectând cerinţa legală cu privire la motivarea hotărârilor şi încălcând art. 6 paragr. 1 din Convenţie. Iar acest aspect reiese din argumentele instanţei de apel, care nu cuprind o analiză concretă a excepţiei de nelegalitate, ci se rezumă a reţine că drepturile reale, a căror înscriere în cartea funciară s-a solicitat de către apelant în cadrul ultimului capăt de cerere, nu există în patrimoniul său, iar cererea de intabulare nu poate fi admisă, întrucât contravine dispoziţiilor art. 20 şi următoarele din Legea nr. 7/1996. În atare condiţii, curtea a apreciat că cererea de chemare în judecată formulată de recurentă este, în întregul său, nefondată, motiv pentru care a considerat că nu se mai impune analiza legalităţii Hotărârii nr. 152/28.01.2021 a Consiliului Local al Comunei Prejmer, soluţionarea petitului privind dreptul de superficie nedepinzând de acest act.

Faţă de aceste considerente ale curţii, recurenta a susţinut că nu au fost expuse concret motivele pentru care s-a dispus respingerea excepţiei invocate, silogismul juridic aplicat fiind nelegal, prin raportare la soluţia pronunţată.

A apreciat că instanţa de apel nu a oferit o analiză proprie, deşi, la momentul invocării excepţiei a arătat care este legătura indisolubilă dintre H.C.L. nr. 152/28.01.2021 şi prezentul litigiu, însă această chestiune nu a fost avută în vedere de către Curtea de Apel Braşov.

Prin hotărârea de consiliu local menţionată, Comuna Prejmer a aprobat constituirea dreptului de superficie, cu titlu gratuit, asupra terenului în suprafaţă de 167.922 mp, înscris în C.F. nr. x a localităţii Prejmer, aflat în domeniul său privat, în favoarea B. S.R.L., C. S.R.L., D. şi E. S.R.L. Împotriva acestei hotărâri, recurenta a formulat plângere prealabilă, care a fost respinsă, fiind încă în termenul prevăzut de legiuitor pentru atacarea răspunsului la instanţele de contencios administrativ.

Contestarea, pe cale incidentală, a legalităţii, indiferent de data la care a fost emis actul administrativ, se justifică prin necesitatea exercitării unui control de legalitate fără de care soluţia pronunţată de instanţă riscă să fie fondată pe un act ilegal. Posibilitatea contestării legalităţii unui act administrativ unilateral cu caracter individual, pe cale de excepţie, apare ca o modalitate de contracarare a efectelor principiului potrivit căruia fraus omnia corrumpit, acesta fiind şi motivul pentru care nu a fost limitat în timp dreptul de a ridica o asemenea excepţie. Excepţia este de fond, de ordine publică, putând fi invocată în orice fază procesuală, de orice parte interesată sau de instanţă, din oficiu.

În ceea ce priveşte motivele de nelegalitate ale H.C.L. nr. 152 din 28 ianuarie 2021, recurenta susţine că nu au fost respectate dispoziţiile legale privind informarea cetăţenilor şi cvorumul necesar adoptării sale, conform dispoziţiilor art. 139 alin. (3) lit. g) cu aplicarea dispoziţiilor art. 5 lit. c) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, văzând şi conţinutul alin. (10) al art. 139 potrivit căruia abţinerile se numără la voturile împotrivă. În lipsa existenţei majorităţii absolute, la adoptarea hotărârii, actul administrativ este nelegal, soluţia fiind ignorarea sa la soluţionarea cauzei.

De asemenea, recurenta arată că H.C.L. nr. 152 din data de 28 ianuarie 2021 este nemotivată, fiind adoptată cu încălcarea dispoziţiilor art. 135 din O.U.G. nr. 57/2019. Se impunea a fi urmată procedura de convocare, respectate termenele şi ordinea de zi, în conformitate cu dispoziţiile art. 134 alin. (3) şi art. 181 din Legea nr. 134/2010. Or, nu s-a realizat informarea cetăţenilor, iar hotărârea a fost adoptată în regim de urgenţă, fără o motivare a măsurilor adoptate.

Consideră că emiterea unei asemenea hotărâri se impunea a fi amânată până la emiterea unei sentinţe definitive, deoarece pe rolul instanţelor exista un litigiu ce viza tocmai superficia asupra terenului, iar litigiul era notat în cartea funciară. Sub acest aspect, imobilul era indisponibilizat.

Recurenta arată că nu există dovada modificării asocierii în participaţiune între Consiliul Local şi B.. Modificarea părţilor din contractul de asociere în participaţiune nr. x din 23 iunie 2009 se putea realiza doar în urma adoptării, în prealabil, a unei hotărâri de consiliu local care să statueze că unitatea administrativ - teritorială, în calitate de asociat participant, este de acord cu modificarea părţilor iniţiale din contract.

De aceea, în opinia sa, hotărârea de consiliu local este nelegală, instanţa fiind obligată să analizeze acest aspect cu care a fost învestită. De asemenea, apreciază că sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, fiind necesară şi revocarea actelor subsecvente. Or, aceste aspecte nu au fost analizate de către instanţa de apel, ceea ce justifică admiterea recursului, casare deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta arată că a invocat, prin motivele de apel, faptul că instanţa de fond a interpretat nelegal actul supus judecăţii, care este un contract de antepriză iar nu un act translativ de proprietate. Prin prisma faptului că situaţia juridică dedusă judecăţii este atipică, se impunea o analiză a instituţiilor juridice, prin aplicarea principiilor de bază ce reglementează dreptul de proprietate.

Arată că, la fond, pârâta B. S.R.L. a invocat excepţia nulităţii absolute a actului adiţional din 25 ianuarie 2013 al contractului de execuţie de lucrări nr. 30A/2011. De asemenea, pârâta Comuna Prejmer a solicitat, pe cale de reconventională, anularea contractului de execuţie de lucrări nr. 30A/2011 şi a actului adiţional din 25 ianuarie 2013. Cererea reconvenţională a fost respinsă, iar soluţia nu a fost apelată. Astfel, considerentele pentru care au fost respinse apărările pârâtei, au intrat în puterea de lucru judecat, nefiind supuse analizei instanţei de apel. Aşa fiind, sub aspectul naturii şi a conţinutului celor două acte juridice, chestiunea este tranşată. Iar instanţa de apel, plecând de la acest aspect, a încălcat dispoziţiile legale şi a aplicat greşit normele de drept material incidente.

Recurenta susţine că nu a dobândit dreptul de proprietate ca urmare a existenţei unui contract de vânzare-cumpărare, ci prin edificare, pentru lucrările realizate în baza contractului de execuţie nr. x/15.03.2011 şi a contractului nr. x/2013, şi prin convenţie, pentru lucrările realizate în baza autorizaţiei de construire nr. x/24.03.2010, ca urmare a încheierii contractului de execuţie lucrări nr. x/15.03.2011, astfel cum a fost modificat la data de 25.01.2013.

Cele două modalităţi de dobândire a dreptului de proprietate nu se exclud una pe alta şi nici nu se poate reţine o separare a imobilelor. Astfel, în mod greşit, instanţa de apel a dedus să există lucrări ce excedează autorizaţiei de construire nr. x/2010 şi că nu se poate pune semnul egalităţii între lucrările realizate în baza autorizaţiei de construire şi cele realizate în temeiul contractului de execuţie de lucrări 30A/2011 şi a contractului x/2013.

Raţionamentul instanţei de apel este eronat în aplicarea normelor de drept material, căci nici autorizaţia de construire şi nici procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nu reflectă întocmai modul de dobândire a proprietăţii.

Instanţa de apel ar fi trebuit să aplice dispoziţiile C. civ. relativ la acest mod de dobândire a proprietăţii, căci, în mod nelegal, a reţinut că "dreptul de proprietate asupra unei construcţii nu poate să existe independent de un titlu asupra terenului de sub construcţie."

Situaţia juridică implică aplicarea, atât a C. civ. de la 1864 cât şi a C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009. Prin aplicarea dispoziţiilor legale actuale (art. 577 şi următoarele), dar şi prin coroborarea instituţiilor instituite în 1864, se demonstrează posibilitatea ca recurenta să fi dobândit proprietatea imobilelor pe care le-a edificat cu propriile cheltuieli.

Modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate, prin edificare, se completează, în sensul dispoziţiilor anterior menţionate, prin dobândirea dreptului de proprietate prin convenţie, care statuează că, prin construire, nu va deveni proprietar al construcţiei proprietarul terenului, fiind deschisă posibilitatea instanţei de judecată să se pronunţe în sensul celor solicitate de recurentă. De altfel, pârâta a recunoscut expres, în actul adiţional, că recurenta este proprietara edificiilor realizate pe teren.

Actul juridic valabil încheiat şi nedesfiinţat (contractul nr. x/2011 completat cu actul adiţional din data de 25 ianuarie 2013) produce efectele pe care părţile au înţeles să le dea, care nu pot fi înfrânte. Data dobândirii dreptului de proprietate este data edificării, iar dreptul de proprietate al pârâtei era condiţionat de plata către recurentă a contravalorii lucrării şi a manoperei, neplata conducând la imposibilitatea dobândirii titlului de proprietar de către pârâţi.

Raţionamentul instanţei de apel este nelegal, întrucât s-a reţinut că, "de principiu, un contract de construire nu poate conduce la dobândirea dreptului de proprietate asupra lucrărilor realizate", că "niciunde în cuprinsul contractului şi a actului adiţional nu se arată că apelanta construieşte pentru sine şi că lucrările realizate constituie proprietatea sa" şi că, "în această situaţie apelanta, cu ocazia edificării construcţiilor revendicate, a acţionat ca un simplu antreprenor pentru lucrări de construcţie."

Arătă că aceste considerente sunt în contradicţie cu voinţa părţilor, conform căreia, de la data semnării actului adiţional, recurenta este şi rămâne proprietar asupra edificiilor realizate în temeiul autorizaţiei de construire. Reţinerea curţii este nelegală şi prin prisma faptului că s-au realizat construcţii şi după semnarea actului adiţional, chestiune lăsată în tăcere de instanţa de apel.

Susţine că, în mod nelegal, a reţinut curtea că recurenta "nu putea dobândi prin convenţie (...) dreptul de proprietate asupra construcţiilor edificate întrucât beneficiarul însuşi nu îndeplinea condiţiile legale pentru a fi socotit proprietar (...), iar actul nu era întocmit în forma autentică impusă de art. 1244 din C. civ..". Întreaga fundamentare a instanţei de apel are la bază, considerentele primei instanţe, dispoziţiile art. 1244 C. civ. şi decizia nr. 23/2017 pronunţată de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a statuat că, pentru încheierea valabilă a unui contract de vânzare-cumpărare a unui imobil, este necesară, sub sancţiunea nulităţii absolute, forma autentică.

Cu toate acestea, chiar dacă actul adiţional nu a fost încheiat în formă autentică, trebuie avută în vedere practica statuată la nivelul instanţelor de judecată prin care, încheierea unui astfel de contract fără respectarea formei, capătă valoarea juridică a unui antecontract. Neîncheierea contractului în forma cerută de lege nu determină lipsirea lui de orice validitate juridică, având în vedere puterea sa de lege între părţi. Astfel, instanţa de apel, în mod nelegal, a apreciat asupra nulităţii absolute a clauzei din actul adiţional la contractul de execuţie lucrări nr. x/15.03.2011, reţinând că aceasta nu ar putea produce efecte, chiar dacă ar fi avut semnificaţia unui transfer al dreptului de proprietate în patrimoniul recurentei de la intimată. Susţinerea instanţei este în contradicţie cu voinţa părţilor şi cu prevederile art. 1260 alin. (1) C. civ., restrângând, în mod nelegal, dispoziţiile legale de drept material relative la nulitatea absolută a clauzelor contractuale şi ignorând remediul conversiei contractului nul.

Instanţa de apel a reţinut, nelegal, că recurenta nu a respectat condiţiile necesare pentru dobândirea, prin edificare, a dreptului de proprietate.

În opinia recurentei, singura menţiune relativă la aşa-zisa încălcare a dispoziţiilor legale cu privire la îndeplinirea condiţiilor pentru dobândirea dreptului de proprietate, prin edificare, este cea în care s-a reţinut, în mod nelegal, că edificiile nu sunt finalizate faptic şi juridic, în accepţiunea art. 37 din Legea nr. 50/1991. Însă, dispoziţiile art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 dispun cu privire la noţiunea de "lucrări finalizate", iar nu cu privire la dobândirea dreptului de proprietate.

Sub aspectul noţiunii de "lucrări finalizate" şi posibilitatea de dobândire a dreptului de proprietate, ca urmare a intabulării, înţelege să facă referire la prevederile art. 37 alin. (6) din Legea nr. 50/1991, conform cărora înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra unei construcţii se face în baza unui certificat eliberat de autoritatea locală emitentă a autorizaţiei de construire şi a documentaţiei cadastrale aferente. În cazul în care construcţia este finalizată, certificatul va fi unul de atestare şi va confirma că edificarea construcţiei s-a efectuat conform autorizaţiei de construire şi că există proces-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, iar în cazul în care construcţia nu este finalizată, certificatul va fi de atestare a edificării construcţiei şi va confirma situaţia juridică a acesteia la data respectivă, precum şi respectarea dispoziţiilor în materie.

De asemenea, menţionează şi prevederile art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991, care stipulează că nu se vor considera finalizate, construcţiile executate fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi cele care nu au efectuată recepţia la terminarea lucrărilor, potrivit legii. Consideră că instanţa a nesocotit existenţa acordului de voinţă cu privire la rămânerea în proprietatea recurentei a construcţiilor edificate de ea.

Cu privire la petitul privind instituirea dreptului de superficie în favoarea recurentei, arată că, în raport de dispoziţiile art. 693 alin. (1) şi (2) din C. civ., în condiţiile în care a construit pe terenul U.A.T. Comuna Prejmer, dobândind printr-un alt mod prevăzut de lege, respectiv prin edificare, dreptul de proprietate asupra construcţiei, instanţa de apel, în mod nelegal, a apreciat că, în lipsa unui titlu de proprietate, nu se poate institui un drept de superficie asupra terenului.

Apreciază că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile Protocolului nr. 1 al C.E.D.O., recurenta având un bun în sensul Convenţiei, pe care l-a edificat în întregime, în temeiul prevederilor contractului x/2011, bunul aflându-se în proprietatea sa, conform prevederilor actului adiţional. Ingerinţa în exercitarea dreptului său de proprietate este evidentă, odată ce pârâta B. S.R.L., în mod abuziv şi fără titlu, foloseşte imobilul, îngrădindu-i posibilitatea conferită de lege de a exercita în plenitudinea lor toate cele trei atribute ale dreptului de proprietate.

Faţă de argumentele expuse, solicită admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, la instanţa de apel iar, în subsidiar, rejudecarea cauzei, admiterea excepţiei de nelegalitate şi a acţiunii.

5. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2016.

Prin încheierea din data de 28 iunie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, ulterior efectuării procedurii de comunicare prevăzute de dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport de prevederile Hotărârii nr. 99 din data de 20 septembrie 2018 a Colegiului de conducere al instanţei supreme, apreciind că natura litigiului este civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 1 august 2022, sub nr. x/2016*, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, Completului nr. 8.

Prin încheierea din data de 24 noiembrie 2022, recursul a fost admis în principiu.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând hotărârile recurate, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele.

Recurenta - reclamantă a supus controlului judiciar atât încheierea din data de 9 septembrie 2021 cât şi decizia nr. 1180/Ap din data de 8 octombrie 2021, ambele pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, arată că, prin respingerea cererii de amânare, formulate la termenul din data de 9 septembrie 2021, s-au încălcat principiul dreptului său la apărare şi principiul contradictorialităţii.

Astfel, apreciază că nu i s-a dat posibilitatea să ia cunoştinţă de notele scrise depuse de intimaţi şi să formuleze apărări faţă de susţinerile acestora.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reţine că soluţia instanţei de apel este corectă întrucât dispoziţiile 220-222 din C. proc. civ. nu sunt formulate în termenii imperativi ai unei obligaţii a instanţei de a amâna cauza. Facultatea instituită pentru judecător, de a nu acorda un termen, atunci când apreciază că nu există motive temeinice sau o situaţie excepţională, implică responsabilitatea acestuia în înfăptuirea actului de justiţie.

În cauza pendinte, pentru termenul de judecată din data de 9 septembrie 2021, intimaţii au depus note scrise iar instanţa de apel le-a comunicat în şedinţă publică, tuturor părţilor, apreciind că nu se impune amânarea cauzei pentru lecturarea lor. Aşa cum rezultă din cuprinsul încheierii, a avut în vedere complexitatea şi vechimea cauzei cât şi conţinutul actului procedural depus. Însă, a lăsat cauza la a doua strigare şi, mai mult, a amânat pronunţarea două săptămâni, pentru a da posibilitatea părţilor să formuleze concluzii scrise în care să antameze, dacă este cazul, şi situaţiile prezentate în respectivele note scrise.

Prin urmare, recurentei nu i-a fost încălcat dreptul la apărare, aşa cum pretinde în cuprinsul cererii de recurs. Acest drept reglementat de dispoziţiile art. 13 din C. proc. civ., deşi garantat, nu este un drept absolut, ci trebuie exercitat cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, pentru a nu intra în conflict cu celelalte garanţii procesuale.

Recurenta apreciază că, la termenul din data de 9 septembrie 2021, a pus concluzii doar cu privire la cererea de apel nu şi pe fondul cauzei, astfel că i-a fost afectat dreptul la apărare şi sub acest aspect.

Înalta Curte reţine că apelul are caracter devolutiv, motiv pentru care instanţa de apel este învestită cu analizarea modului în care instanţa de fond a stabilit situaţia de fapt şi a aplicat legea. Apelantul provoacă o nouă judecată a cauzei dar nu prin reluarea cererii de chemare în judecată ci prin invocarea greşelilor de judecată ale instanţei de fond.

În cauza pendinte, din cuprinsul încheierii recurate rezultă că, la solicitarea instanţei, reclamanta a formulat concluzii orale şi apoi scrise cu privire la chestiuni procedurale dar şi cu privire la fondul problemei deduse judecăţii. Prin urmare, nici aceste susţineri nu pot fi primite, conduita instanţei de judecată situându-se în limitele impuse de legiuitor.

Soluţia la care s-a oprit instanţa de apel, cu privire la cererea de amânare, nu încalcă nici principiul contradictorialităţii. Art. 14 alin. (2) din C. proc. civ. prevede doar obligaţia comunicării actelor de procedură, ca aplicaţie a principiului contradictorialităţii. Astfel, la nivel de principiu, dispoziţiile procedurale din materie civilă impun ca părţile să comunice actele de procedură în care se concretizează motivele de fapt şi de drept care stau la baza pretenţiilor şi apărărilor lor precum şi dovezile în susţinerea acestora. Însă, legiuitorul nu absolutizează dreptul părţilor de a lua la cunoştinţă de actele de procedură, cu mai mult timp înainte. Doar pentru anumite acte procedurale este necesară respectarea unor proceduri ce implică termene procedurale, depunerea unor note scrise ce rezumă conduita procesuală a părţii în respectiva fază procesuală nefiind subsumată acestei exigenţe.

Ceea ce legea impune, ca o garanţie fundamentală a respectării acestui principiu, este citarea părţilor, cunoaşterea şi discutarea apărărilor, după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 14 din C. proc. civ.

Or, pentru termenul din data de 9 septembrie 2021, toate părţile au fost legal citate, au formulat concluzii orale, apoi au transmis şi concluzii scrise în termenul acordat de către instanţă în acest sens.

Astfel, conduita instanţei a îngăduit părţilor din proces să participe în mod activ şi egal la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul desfăşurării procesului. Caracterul nefondat al cererii de amânare nu poate fi imputată instanţei, nefiind o împrejurare care să conducă la concluzia că a fost încălcat principiul contradictorialităţii.

Recurenta susţine, ca argument al acestui motiv de recurs, şi încălcarea de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 20 din C. proc. civ. care impun judecătorului să respecte şi să asigure respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil. În acest sens, arată că soluţia nu a fost pronunţată în contradictoriu cu toate părţile.

Însă, intimatele C. S.R.L., D. şi E. S.R.L. au fost introduse în cauză ca urmare a invocării, de către reclamantă, a excepţiei de nelegalitate a H.C.L. nr. 152 din 28 ianuarie 2012, fiind beneficiarele actului administrativ individual menţionat. Nu au calitate procesuală pasivă faţă de celelalte petite ale demersului judiciar, nefiind justificată respingerea acestora în contradictoriu cu ele.

Prin urmare, aceste garanţii procesuale au fost asigurate, neexistând niciun motiv de casare sub acest aspect.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta apreciază că decizia recurată nu respectă exigenţele motivării, fiind nesocotite dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ.. În acest sens, arată că, în considerentele hotărârii nu se face referire, în integralitate, la argumentele invocate în cererea de apel, parte din acestea fiind omise cu desăvârşire de către Curtea de Apel Braşov şi nici nu se analizează validitatea actului administrativ unilateral pe care l-a supus controlului judiciar.

Înalta Curte observă că, potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pretins încălcat de către instanţa de apel, conform susţinerilor recurentei, în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Motivul de casare invocat de recurentă nu impune un răspuns pentru fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de parte în actele procedurale întocmite, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept expuse, putând să răspundă prin considerente comune. De aceea, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile invocate de recurentă, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., din moment ce instanţa a analizat motivele de apel formulate şi a oferit un răspuns fundamentat susţinerilor părţii.

Relevantă, în acest sens, este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, la care face trimitere şi recurenta, în care s-a stabilit, referitor la faptul că, deşi prin art. 6 paragr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului s-a impus instanţelor naţionale să îşi motiveze hotărârile, această obligaţie nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate, în mod real, chestiunile supuse judecăţii. Astfel, obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti presupune o expunere a argumentelor care, prin conţinutul lor, sunt de natură să influenţeze soluţia.

Raportat la incidenţa acestui caz de casare, din examinarea deciziei Curţii de Apel Braşov, nu se poate reţine că lipsesc motivele de fapt şi de drept, că nu sunt analizate dispoziţiile legale incidente.

Dimpotrivă, din lecturarea deciziei se constată că întreg raţionamentul porneşte de la raporturile juridice dintre părţi, convenţiile încheiate şi efectele pe care acestea le generează, analizate prin prisma dispoziţiile legale care reglementează modul de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcţiilor şi a dreptului de superficie asupra terenurilor.

Curtea de Apel Braşov a explicat, detaliat, raţionamentul pentru care reclamanta nu poate avea calitatea de proprietar asupra construcţiilor, indiferent de modul de dobândire invocat, şi de superficiar asupra terenurilor aflate în proprietatea private a Unităţii administrativ - teritoriale Comuna Prejmer.

Neanalizarea valabilităţii Hotărârii de Consiliu Local nr. 152 din 28 ianuarie 2021 a fost justificată, de către instanţa de apel, prin faptul că cererea de chemare în judecată este nefondată, această soluţie nedepinzând de actul administrativ supus controlului judiciar pe calea excepţiei de nelegalitate. De altfel, excepţia de nelegalitate nu este o cerere de sine stătătoare, o completare a petitului cererii de chemare în judecată ci o apărare, o excepţie procesuală.

Aşa cum arată şi recurenta, constatarea pe cale incidentală a legalităţii unui act administrativ este legată de soluţia pronunţată de instanţă pe fond. Or, dacă soluţia pe fondul problemei deduse judecăţii este de respingere a demersului judiciar, în considerarea altor situaţii, analiza valabilităţii actului administrativ individual nu mai justifică niciun interes.

Prin urmare, nu se poate susţine că instanţa nu a respectat exigenţele de motivare impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Împrejurarea că recurenta - reclamantă nu este de acord cu motivarea instanţei de apel, sub aspectul soluţiei, nu echivalează cu o nemotivare şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., critica întemeiată pe aceste dispoziţii legale urmând a fi respinsă ca nefondată.

Referitor la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta arată că instanţa de apel a interpretat nelegal actul dedus judecăţii dar şi dispoziţiile legale care reglementează modalităţile de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcţiilor şi a dreptului de superficie asupra terenurilor.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la modalitatea de interpretare a actului dedus judecăţii, acestea nu vor fi analizate întrucât, astfel cum au fost formulate, tind la o devoluare a fondului, cercetare ce excedează limitelor căii extraordinare de atac în care se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Recurenta îşi structurează argumentele referitoare la modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente prin raportare la pretenţiile din cererea de chemare în judecată, respectiv dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiilor şi a dreptului de superficie asupra terenului.

În acest sens, susţine că instanţa de apel a aplicat eronat dispoziţiile Legii nr. 50/1991, care nu au aplicabilitate în cauză, incidente fiind doar dispoziţiile legale din C. civ. referitoare la dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiilor.

Înalta Curte reţine că această susţinere este nefondată întrucât dispoziţiile Legii nr. 50/1991 sunt norme speciale care completează normele generale instituite de C. civ.

Astfel, în mod corect, a reţinut instanţa de apel că, potrivit dispoziţiilor art. 885 din C. civ. - Dobândirea drepturilor reale asupra imobilelor, sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea. Iar potrivit dispoziţiilor art. 887 din acelaşi act normativ - Dobândirea unor drepturi reale fără înscriere, Drepturile reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară când provin din moştenire, accesiune naturală, vânzare silită, expropriere pentru cauză de utilitate publică, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.

Întrucât se susţine existenţa unui fapt juridic generator de drept, respectiv edificarea construcţiilor, care ar conduce la dobândirea dreptului de proprietate asupra acestora, în mod corect, s-a procedat la analiza legislaţiei specifice domeniului construcţiilor, care este edificatoare în ceea ce priveşte regimul juridic al acestora, în funcţie de diferitele situaţii care pot să apară în practică.

Potrivit prevederilor art. 37 din Legea nr. 50 din 29 iulie 1991, republicată, privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii:,,(1) Persoanele fizice şi juridice care realizează lucrări de construcţii în condiţiile prezentei legi au obligaţia de a executa integral lucrările până la termenul prevăzut în autorizaţie. (2) Lucrările de construcţii autorizate se consideră finalizate dacă s-au realizat toate elementele prevăzute în autorizaţie şi dacă s-a efectuat recepţia la terminarea lucrărilor. Efectuarea recepţiei la terminarea lucrărilor este obligatorie pentru toate tipurile de construcţii autorizate, inclusiv în situaţia realizării acestor lucrări în regie proprie. Recepţia la terminarea lucrărilor se face cu participarea reprezentantului administraţiei publice, desemnat de emitentul autorizaţiei de construire. (3) La terminarea lucrărilor, beneficiarul autorizaţiei de construire are obligaţia să regularizeze taxa pentru autorizaţia de construire, potrivit legii. (4) O dată cu regularizarea taxei prevăzute la alin. (3), beneficiarii autorizaţiilor de construire vor regulariza şi celelalte cote prevăzute de lege. (5) Construcţiile executate fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi cele care nu au efectuată recepţia la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate şi nu pot fi intabulate în cartea funciară. În această situaţie se aplică în continuare sancţiunile prevăzute de lege."

Din cuprinsul acestui text de lege rezultă că sunt necesare anumite condiţii, pentru a se putea dispune intabularea construcţiilor în cartea funciară, cu efect constitutiv de drept. Cerinţele legale au fost analizate de către instanţa de apel, prin raportare la situaţia dedusă judecăţii, aceasta concluzionând că reclamanta nu a putut deveni proprietar asupra construcţiilor, prin edificare, aşa cum a susţinut încă de la începutul procesului.

Prin urmare, dispoziţiile legale invocate de recurentă au incidenţă în cauză şi au fost aplicate corect de către instanţele de fond.

Tot cu privire la construcţii, recurenta susţine că a dobândit dreptul de proprietate asupra acestora şi prin contractul de execuţie lucrări nr. x, completat prin actul aditional din data de 25 ianuarie 2013 şi că soluţia de cenzurare a acestei situaţii juridice încalcă dispoziţiile art. 577 şi art. 1244 din C. civ. şi dispoziţiile deciziei nr. 23/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Însă, dispoziţiile art. 577 din C. civ. nu reprezintă un argument juridic al instanţei de apel, astfel că nu se poate reţine o încălcare a acestuia. În ceea ce priveşte art. 1244 din acelaşi act normativ, acesta a fost aplicat în mod corect, prin raportare la situaţia juridică dedusă judecăţii.

Recurenta nu putea dobândi, prin convenţie, respectiv prin transmitere din patrimoniul cocontractantului, dreptul de proprietate asupra construcţiilor edificate întrucât beneficiarul însuşi nu îndeplinea condiţiile legale pentru a fi socotit proprietar (lucrările nu erau finalizate şi intabulate) la data de 25 ianuarie 2013, iar actul nu era întocmit în forma autentică impusă de dispoziţiile art. 1244 din C. civ.

Din această ultimă perspectivă, în acord cu instanţa de apel, Înalta Curte reţine că intimata B. S.R.L. a invocat, pe cale de excepţie, nulitatea clauzei de care se prevalează recurenta. Excepţia a fost apreciată ca fiind fondată, de către instanţele de fond, în considerarea dispoziţiilor art. 1244 şi 1245 din C. civ.

Prin urmare, această clauză nu produce efectele unui transfer al dreptului de proprietate din patrimoniul intimatei în cel al recurentei. Nulitatea invocată este una absolută, deoarece norma legală încălcată la încheierea sa este de ordine publică, fiind instituită pentru ocrotirea unui interes general. În atare situaţie, clauza în discuţie nu mai poate avea niciun efect între părţile contractante, considerându-se că nu a fost încheiată niciodată.

De asemenea, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, de principiu, un contract de construire nu poate conduce la dobândirea dreptului de proprietate asupra lucărilor realizate în favoarea constructorului, pentru că nu este nici de esenţa şi nici de natura sa un astfel de efect. Clauza din actul adiţional încheiat între părţi la data de 25 ianuarie 2013, conform căreia i se consolidează dreptul de proprietate asupra construcţiilor, nu poate produce un efect juridic de această natură întrucât nu îndeplineşte cerinţa de formă impusă de lege şi, mai mult, recurenta nu a avut niciodată această calitate şi nici nu o poate obţine.

Obiectul contractului de construire nr. x/15.03.2011 este prestarea de către recurentă a unor servicii de construire pentru societatea intimată. Niciunde în cuprinsul contractului şi a actului adiţional nu se arată că recurenta construieşte pentru sine şi că lucrările realizate constituie proprietatea sa, urmând a le transmite ulterior achitării preţului către beneficiar. Singura prestaţie la care s-a obligat apelanta, prin aceste acte, constă în efectuarea lucrărilor de construire pentru intimată.

În această situaţie, cu ocazia edificării construcţiilor revendicate, a acţionat ca un simplu antreprenor pentru lucrări de construcţii, în accepţiunea dispoziţiilor art. 1874 din C. civ., preţul stabilit cu cocontractantul reflectând atât valoarea manoperei cât şi cea a materialelor înglobate în construcţie. Eventuala neplată a contravalorii lor şi a muncii prestate reprezintă o chestiune de executare a contractului şi nu poate determina schimbarea naturii sale juridice.

În consecinţă, recurenta nu putea dobândi dreptul de proprietate asupra construcţiilor, nici prin edificare şi nici prin convenţie, soluţia instanţei de apel fiind legală sub acest aspect.

Cu privire la petitul privind instituirea dreptului de superficie asupra terenului, recurenta arată că, în raport de dispoziţiile art. 693 alin. (1) şi (2) din C. civ., în condiţiile în care a construit pe terenul U.A.T. Comuna Prejmer, dobândind printr-un alt mod prevăzut de lege, respectiv prin edificare, dreptul de proprietate asupra construcţiei, instanţa de apel, în mod nelegal, a apreciat că, în lipsa unui titlu de proprietate, nu se poate institui un drept de superficie asupra terenului.

Înalta Curte reţine că aceste critici nu pot fi primite din două considerente.

Potrivit dispoziţiilor art. 693 din C. civ. (1) Superficia este dreptul de a avea sau de a edifica o construcţie pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândeşte un drept de folosinţă. (2) Dreptul de superficie se dobândeşte în temeiul unui act juridic, precum şi prin uzucapiune sau prin alt mod prevăzut de lege. Dispoziţiile în materie de carte funciară rămân aplicabile. (3) Superficia se poate înscrie şi în temeiul unui act juridic prin care proprietarul întregului fond a transmis exclusiv construcţia ori a transmis terenul şi construcţia, în mod separat, către două persoane, chiar dacă nu s-a stipulat expres constituirea superficiei. (4) În situaţia în care s-a construit pe terenul altuia, superficia se poate înscrie pe baza renunţării proprietarului terenului la dreptul de a invoca accesiunea, în favoarea constructorului. De asemenea, ea se poate înscrie în favoarea unui terţ pe baza cesiunii dreptului de a invoca accesiunea.

Astfel, pentru fi beneficiara acestei dispoziţii legale, recurenta avea obligaţia de a dovedi că are calitatea de proprietar asupra construcţiilor situate pe terenul altuia, în speţă, pe terenul Unităţii administrativ - teritoriale Comuna Prajmer şi că foloseşte terenul în baza unei convenţii cu proprietarul acestuia.

Or, recurenta nu a dobândit, nici prin edificare şi nici prin act juridic, dreptul de proprietate asupra construcţiilor revendicate, împrejurare ce a fost detaliată în considerentele anterioare.

Mai mult, între recurentă şi proprietarul terenului, respectiv intimata Unitatea administrativ - teritorială Comuna Prejmer, nu a existat nicio convenţie în sensul acesta (al dobândirii unui drept de superficie de către recurentă ori a dreptului de a avea sau de a edifica o construcţie pe terenul intimatei, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia aceasta să dobândească un drept de folosinţă), iar un atare drept nu a fost dobândit nici în alt mod prevăzut de lege.

Prin urmare, prin soluţia la care s-a oprit, instanţa de apel a aplicat, în mod corect, dispoziţiile legale menţionate anterior.

Recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile Protocolului nr. 1 al C.E.D.O., întrucât are un bun în sensul Convenţiei, pe care l-a edificat în întregime, în temeiul prevederilor contractului x/2011, bunul aflându-se în proprietatea sa, conform prevederilor actului adiţional.

Nici aceste critici nu pot fi primite. Din conţinutul textului european şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului rezultă că, în sfera noţiunii de "bun", intră, în primul rând, dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile şi imobile dar şi celelalte drepturi reale. Convenţia vizează protejarea drepturilor concrete şi efective. Or, recurenta nu este titulara unui astfel de drept, astfel că nu intră sub incidenţa dispoziţiei legale invocate.

Prin urmare, dispoziţiile legale invocate de recurentă au fost corect aplicate de către instanţa de apel.

Dat fiind că hotărârea recurată nu încalcă principiile de drept procesual, este motivată, sub toate aspectele, şi că dispoziţiile legale indicate de recurenta - reclamantă au fost aplicate, în mod corect, de către instanţa de apel, reţinând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de către reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar I. şi H., împotriva deciziei civile nr. 1180/Ap din 8 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi a încheierii din 9 septembrie 2021, pronunţate de aceeaşi instanţă.

Reţinând culpa procesuală a recurentei, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte o va obliga la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimata B. S.R.L., în cuantum de 4.410,10 RON, potrivit dovezilor depuse la dosarul cauzei, reprezentând onorariu apărător.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar I. şi H., împotriva deciziei civile nr. 1180/Ap din 8 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi a încheierii din 9 septembrie 2021, pronunţate de aceeaşi instanţă.

Obligă recurenta - reclamantă la plata sumei de 4.410,10 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata - pârâtă B. S.R.L., prin administrator judiciar J..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 aprilie 2023.