Real estate reclaim: Recurso dismissed as unfounded; prior declaratory judgment's res judicata upheld

Şedinţa publică din data de 27 aprilie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 23 septembrie 2015, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., acţiune în revendicare imobiliară, solicitând obligarea pârâtei să-i lase, în deplină proprietate şi liniştită posesie, spaţiile cu destinaţia de birouri de tip A, B, C şi D de la etajele 1, 2 şi 5, tronson 5 şi terenul aferent acestor spaţii, situate în Bucureşti, Calea x, tronson 5.

Prin încheierea din data de 20 octombrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a înaintat dosarul la una din secţiile civile ale Tribunalul Bucureşti. Dosarul a fost înregistrat, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 16 noiembrie 2015, sub nr. x/2015.

2. Hotărârea Tribunalului Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1427 din data de 10 iulie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B., ca neîntemeiată.

3. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti

La data de 17 octombrie 2019, Biroul de Turism pentru Tineret S.A. a formulat cerere de intervenţie accesorie, în interesul apelantei A. S.A., solicitând admiterea, în principiu, a acesteia iar, pe fond, admiterea cererii de intervenţie şi respectiv, admiterea apelului formulat de A. S.A.

Prin decizia nr. 1367 din data de 23 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelanta - reclamantă A. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 1427 din 10 iulie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata - pârâtă B. S.R.L., ca nefondat. A respins cererea de intervenţie accesorie, formulată de intervenientul Biroul de Turism pentru Tineret S.A. (B.T.T.), ca neîntemeiată. A obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 8.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1367 din 23 octombrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea deciziei recurate, admiterea apelului şi a acţiunii în revendicare, astfel cum a fost formulată.

Recurenta, invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţine că soluţia pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii. De asemenea, invocă necercetarea cauzei de către instanţele de fond şi interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul reţinerii efectelor puterii de lucru judecat a altor hotărâri, fără a lua în considerare susţinerile şi probele administrate în cauză.

Astfel, arată că instanţa a interpretat greşit efectele puterii de lucru judecat, conferind valoare probatorie exacerbată unor prezumţii de natura mijloacelor de probă, deşi proba contrarie acesteia poate fi făcută. Cu încălcarea vădită a legii, instanţa de apel a dat eficienţă juridică exclusivă puterii de lucru judecat, refuzând să analizeze raporturile juridice dintre părţi, în ansamblul lor, fără a reţine toate probele administrate şi argumentele prezentate în actele depuse.

În opinia sa, instanţa de apel a conferit putere de lucru judecat unor hotărâri judecătoreşti care nu rezolvau fondul raporturilor juridice de proprietate dintre părţi şi nu a ţinut seama de specificul acţiunii în revendicare, cu care a fost învestită, care presupune analizarea şi compararea titlurilor de proprietate aflate în conflict. Contrar acestui principiu, instanţele de fond nu au soluţionat acţiunea în revendicare care făcea obiectul judecaţii, ci au preluat considerentele altor hotărâri incidente, care, însă, nu vizau revendicarea judiciară, prin comparare de titluri, şi nici raporturile de proprietate dintre părţi, fiind pronunţate în cauze conexe - contestaţii la executare, acţiuni în constatare, drepturi litigioase etc.

Încălcând dispoziţiile art. 431 şi următoarele din C. proc. civ., instanţa de apel nu a dat eficienţă juridică unei hotărâri judecătoreşti anume, care s-ar fi impus pe considerentul autorităţii de lucru judecat, ori pentru raţiuni de constantă juridică, ci a reţinut puterea de lucru judecat a unor paragrafe din mai multe hotărâri judecătoreşti, care nu evocau fondul raporturilor juridice dintre părţi. În expunerea situaţiei de fapt, cercetând istoricul dobândirii proprietăţii imobilului, instanţa de apel a reţinut o situaţie de fapt eronată, întemeindu-şi expunerea pe anumite hotărâri judecătoreşti, pe care le-a preluat în motivare, trunchiat, dându-le eficienţă juridică absolută.

În opinia sa, în mod cronologic, contrar celor reţinute de către instanţa de apel, situaţia juridică şi de fapt a actelor încheiate de către părţi, dovedeşte că, în realitate, a fost convertit un drept de exploatare acordat intimatei B. S.R.L. de către intervenienta Societatea Biroul de Turism pentru Tineret S.A., într-un veritabil drept de proprietate, în fapt neexistând un transfer al dreptului de proprietate valid.

Expunând situaţia de fapt dedusă judecăţii şi exemplificând raporturile contractuale dintre părţi, prin enumerarea contractelor încheiate între acestea şi a obiectului reglementat, recurenta a susţinut că au fost pronunţate mai multe hotărâri judecătoreşti, respectiv sentinţa civilă nr. 15025/01.10.1999 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă, prin care s-a luat act de tranzacţia încheiată între A. Univers S.R.L. şi B. S.R.L., cu privire la transferul proprietăţii spaţiilor aflate în litigiu; sentinţa civilă nr. 8159/26.10.2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 491/29.03.2002 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/19.05.1998, în forma sa nerectificată, părţile nefiind puse în situaţia anterioară.

Susţine că repunerea părţilor în situaţia anterioară nu se realizează de drept. Prin sentinţa nr. 11301/28.10.2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială în dosarul nr. x/2007, rectificată prin încheierea din 25 noiembrie 2008, rămasă definitivă şi irevocabilă, Societatea Biroul de Turism pentru Tineret S.A. a renunţat, expres, în favoarea autorilor recurentei, la însuşi dreptul pretins în acest litigiu - respectiv la repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/19.05.1998, sens în care, este fără dubiu, că dreptul de proprietate asupra spaţiilor în dispută a rămas în patrimoniul Societăţii A. S.R.L., autoarea recurentei. Acest aspect a fost recunoscut şi de Societatea Biroul de Turism pentru Tineret S.A., prin întâmpinare, cu ocazia judecării fondului cauzei, dar şi în cererea de intervenţie accesorie formulată în prezentul litigiu.

Prin sentinţa nr. 1034 din 20 iunie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, definitivă prin decizia nr. 17 din 23 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă acţiunea formulată de A. Univers S.R.L., formulată în contradictoriu cu B. S.R.L. şi s-a constatat nulitatea tranzacţiei încheiate între părţi la 01 octombrie 1999, s-a dispus anularea hotărârii de expedient nr. 15025 din 01 octombrie 1999, s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii tranzacţiei, cu consecinţa radierii menţiunilor din cartea funciară privind dreptul de proprietate al intimatei, dispunând inclusiv evacuarea acesteia din spatiile care au făcut obiectul acţiunii (etajele 1, 2, 5, din tronson 5, Calea x, Bucureşti, sector 1).

Recurenta - reclamantă arată că aceste aspecte nu au fost reţinute de către instanţa de apel, neoperând aceeaşi putere de lucru judecat care a fost stabilită numai în favoarea intimatei. Repunerea părţilor în situaţia anterioară, conform sentinţei nr. 1034/2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a însemnat, în fapt şi în drept, reîntoarcerea proprietăţii, ce a făcut obiectul tranzacţiei, în patrimoniul recurentei, cu efecte depline şi cu toate consecinţele ce rezultă, pe care însă instanţele de fond şi apel nu le-au enumerat.

Prin decizia civilă nr. 5973 din 16 iunie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de intimată, trimiţând cauza, spre rejudecare, pentru verificarea condiţiilor de legalitate ale retractului litigios. Prin decizia nr. 425 din 24 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reanalizând apelul, a dispus respingerea cererii de retract litigios, exercitat de intimată, respingând şi apelul acestei părţi. Ulterior, prin decizia nr. 3361 din 31 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, definitivă şi irevocabilă, a fost respins recursul intimatei. Prin decizia nr. 1659 din 24 februarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis contestaţia în anulare şi a dispus anularea deciziei nr. 3361 din 31 mai 2010. În rejudecarea recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 7922 din 07 noiembrie 2011, a decis respingerea recursului intimatei, reţinând că retractul litigios, exercitat de intimată, nu a operat în speţă, astfel încât numai terţul dobânditor, C., este în poziţia de a-şi valorifica drepturile legale de proprietate asupra spaţiilor din cauză. Hotărârile judecătoreşti pe care le-a menţionat în cererea de recurs, deşi confirmă calitatea de proprietar al recurentei asupra spaţiilor litigioase, nu au fost reţinute de instanţele de fond şi apel, puterea de lucru judecat neoperând cu privire la acestea.

Aspectul că intimata nu are un drept de proprietate asupra spaţiilor a fost dovedit şi printr-o acţiune în justiţie formulată împotriva Societăţii Biroul de Turism pentru Tineret S.A., intimata solicitând restituirea tuturor prestaţiilor achitate în temeiul contractelor de asociere în participaţiune, acţiunea sa fiind respinsă definitiv şi irevocabilă, prin sentinţa civilă nr. 2829 din16 iunie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, definitivă prin decizia nr. 577 din 21 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, şi irevocabilă prin decizia comercială nr. 3989 din 05 decembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (dosar nr. x/2004).

Recurenta menţionează, în cererea de recurs, şi alte hotărâri judecătoreşti care beneficiază de autoritate de lucru judecat/putere de lucru judecat, dar care nu au fost reţinute instanţa de apel, respectiv decizia civilă nr. 60 din 20 mai 2002 a fostei Curţi Supreme de Justiţie - Completul de 9 Judecători, pronunţată în dosarul nr. x/2001 şi decizia nr. 5973 din16 iunie 2006 a Înaltei Curţi de Justiţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, pronunţată în dosarul nr. x/2003, prin care s-a constatat că nu constituie titluri de proprietate pentru B. contractele de asociere în participaţiune.

Recurenta arată, de asemenea, că, prin decizia civilă nr. 5973/16.06.2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că invocarea dreptului de proprietate al Societăţii B., pe motiv că i-ar fi fost recunoscut prin sentinţa civilă nr. 8195/2001 a Tribunalului Bucureşti prin care s-a constatat nul contractul de vânzare - cumpărare nr. x/1998, este în contradicţie cu poziţia exprimată de B., în litigiul finalizat cu tranzacţia în discuţie, consemnată prin hotărârea de expedient, în care, în calitate de reclamantă, solicitase constatarea respectivului drept de proprietate. Instanţa de apel nu a luat în considerare şi aceste hotărâri şi nu le-a acordat valoarea juridică obligatorie, impusă de efectul pozitiv a ceea ce deja s-a judecat într-un litigiu anterior.

O altă eroare a instanţei de apel constă în aprecierea greşită a puterii de lucru judecat a unor hotărâri, în contextul în care acestea au fost pronunţate în dosare având ca obiect contestaţii la executare, ce au vizat legalitatea unor acte de executare, iar nu raporturile de proprietate dintre părţi. Reţinerea, în cauză, a efectelor deciziei nr. 949/2005 a Tribunalului Bucureşti, ca fiind constitutivă de drepturi în favoarea intimatei, reprezintă o încălcare flagrantă a legii şi o nesocotire a hotărârilor judecătoreşti ulterioare.

Hotărârea pronunţată într-o contestaţie la executare nu poate converti posesia viciată, exercitată de intimată, într-o posesie utilă, în condiţiile în care, în cadrul contestaţiei la executare, nu s-a analizat validitatea titlului de proprietate al contestatoarei, ci legalitatea executării. Mai mult, nici decizia nr. 700/2013 a Tribunalului Bucureşti nu a rezolvat problema proprietăţii spatiilor aflate în litigiu şi nu este constitutivă de drepturi pentru intimată, fiind pronunţată într-o contestaţie la executare. Acesta este şi considerentul pentru care intimata a simţit nevoia ca, ulterior, să promoveze acţiunea în revendicare împotriva recurentei, sperând în obţinerea unui titlu de proprietate valid.

Arată că, în mod eronat a reţinut instanţa de apel că titlul de proprietate al intimatei, reprezentat de contractul de asociere în participaţiune, a fost validat în trei litigii diferite. Astfel, un titlu de proprietate, constând în contracte de asociere în participaţiune şi cesiuni, nu poate fi validat într-un litigiu ce are ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului nr. x/1998, în care intimata nu este parte contractantă. În cadrul acelui litigiu, s-au analizat raporturile juridice dintre recurentă şi Societatea Biroul de Turism pentru Tineret S.A., acest demers judiciar neputând să consolideze actele juridice de proprietate ale unui terţ.

Pe de altă parte, relativ la titlul de proprietate al recurentei, instanţa de apel, în mod eronat, l-a apreciat ca fiind nul, în pofida faptului că instanţele de judecată nu au fost învestite cu o cerere de constatare a nulităţii acestui act. Instanţele anterioare nu au verificat valabilitatea convenţiei autentificate sub nr. x din 30 septembrie 2010 la BNP D., sens în care instanţa de apel nu putea face o astfel de apreciere decât cu încălcarea principiului dreptului la apărare al părţilor, al principiului contradictorialităţii şi al disponibilităţii.

Consideră că înscrierea dreptului său în Cartea funciară este legală, astfel cum au confirmat instanţele prin sentinţele civile nr. 11330/2011 şi 8361/2012 ale Judecătoriei Sector 1 Bucureşti. Aceste hotărâri definitive nu au fost reţinute de instanţa de apel, deşi ele contrazic situaţia conform căreia înscrierea dreptului recurentei în cartea funciară s-ar fi realizat în baza unor acte juridice nule.

De asemenea, critică faptul că instanţa de apel a dat eficienţă juridică în acţiunea în revendicare, celor reţinute în hotărâri judecătoreşti pronunţate în acţiuni în constatare, care sunt declarative de drepturi şi neexecutorii.

Instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în revendicare, în prezentul dosar, a refuzat orice analiză a titlurilor părţilor, preluând din considerentele unei hotărâri pronunţate în acţiunea în constatare, care nu poate evalua toate aspectele relative la dreptul de proprietate.

Aşa fiind, argumentele de fapt şi de drept învocate de recurentă în acţiunea în revendicare nu a fost analizate pe motivul reţinerii puterii de lucru judecat. Din această perspectivă, recurenta a apreciat că instanţele nu au soluţionat cauza dedusă judecaţii pe fondul său, nepăşind, în mod real, la analiza acţiunii în revendicare. Nu au fost luate în considerare nici susţinerile Societăţii Biroul de Turism pentru Tineret S.A., potrivit cărora nu a înstrăinat acelaşi imobil către recurentă şi intimată, intervenienta susţinând că încheierea contractului nr. x/1998 a fost justificată, câtă vreme intimata nu şi-a respectat obligaţiile financiare care îi reveneau (tranzacţia extrajudiciară din 11 mai 2004, neanalizată de vreo instanţă şi neredactată în forma autentică).

Pentru toate aceste considerente, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, admiterea apelului şi a acţiunii în revendicare, astfel cum a fost formulată.

Critică şi respingerea, de către instanţa de apel, a cererii de intervenţie formulată de S.C. BTT S.A., care a arătat că B. nu şi-a respectat obligaţiile financiare şi nu a putut dobândi în proprietate spaţiile litigioase.

Intimata S.C. B. a depus întâmpinare, prin care a susţinut, în principal, nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., netimbrarea acestuia, solicitând, în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare.

5. Încheierea de admitere în principiu

Prin încheierea din data de 24 noiembrie 2022, recursul a fost admis în principiu, instanţa apreciind că respectă cerinţele formale impuse de legiuitor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele.

Obiectul litigiului este reprezentat de acţiunea în revendicare formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. prin care solicită obligarea pârâtei să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie spaţiile cu destinaţia de birouri şi teren aferent situate în Bucureşti, Calea x, la etajele 1, 2 şi 5, tronson 5. Pretenţiile reclamantei sunt întemeiate pe calitatea sa de proprietar pe care o pretinde a fi fost dobândită în baza titlului de proprietate reprezentat de convenţia autentificată sub nr. x/30.09.2010 încheiată la BNP E., D. şi asociaţii rectificată prin încheierea de rectificare nr. 12800/30.09.2010, încheiată cu C. şi F..

În esenţă, instanţa de fond a reţinut că între pârâtă şi intervenienta S.C. BTT S.A. au fost încheiate convenţii denumite, generic, contracte de asociere în participaţiune, prin care voinţa reală a părţilor a fost aceea de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilului, cu condiţia achitării sumelor necesare pentru finalizarea lucrărilor la imobil, în vederea exploatării acestuia, condiţie îndeplinită la data de 11.05.2004. Titlul de proprietate al S.C. A. S.A., respectiv convenţia autentificată la nr. x de către BNP D., astfel cum a fost rectificată, se întemeiază pe un contract de vânzare ce a fost declarat nul (contractul nr. x/1998), astfel că şi actele subsecvente acestuia sunt nule, conform principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial: resoluto iure dantis resolvitur jus accipientis.

În acest sens au fost reţinute considerentele deciziei civile nr. 327A/04.04.2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, irevocabilă prin respingerea recursului conform deciziei nr. 1783/14.11.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, din care rezultă că pârâta din prezenta cauză este proprietara spaţiilor cu destinaţia de birouri, considerente apreciate de tribunal ca având o mare relevanţă în plan probator în cazul litigiului de faţă, însă nu sub aspectul efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, ci ca efect pozitiv, respectiv ca prezumţie consacrată de art. 431 alin. (2) C. proc. civ.. Tribunalul a reţinut, suplimentar, că reclamanta nu a dovedit nici dreptul de proprietate asupra terenului, având în vedere că titlul invocat ca drept de proprietate asupra spaţiilor se întemeiază pe un contract de vânzare cumpărare ce a fost declarat nul (contractul nr. x/1998).

Instanţa de apel a menţinut hotărârea de primă instanţă, reţinând, la rândul său, că prin sentinţa civilă nr. 8195/26.10.2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia Comercială, irevocabilă prin decizia nr. 491/29.03.2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială a fost declarat nul contractul de vânzare-cumpărare nr. x/19.05.1998 încheiat între S.C. A. S.R.L. si S.C. BTT S.A. pentru cauză ilicită, întrucât s-a constatat că ambele părţi contractante au cunoscut că au tranzacţionat asupra unui imobil ce aparţinea S.C. B.. Deşi contractul de vânzare-cumpărare nr. x/19.05.1998 era declarat nul absolut în mod irevocabil încă din 29.03.2002, la data de 02.02.2005 BNP G. a emis o încheiere de rectificare a acestuia, nr. 772, la solicitarea intervenientei S.C. BTT S.A. ce viza corectarea menţiunii de la pagina 5 lit. c), în sensul că "în loc de punctul IV s-a trecut punctul 4, aşa cum era corect".

Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/06.11.2003, S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar, a vândut numitului C. drepturile sale litigioase.

Titlul de proprietate pe care apelanta-reclamantă S.C. A. S.A. îşi fundamentează acţiunea de faţă este reprezentat de convenţia încheiată cu numiţii C. si F., autentificată sub nr. x/30.09.2010 de BNPA E., D. si Asociaţii, rectificată prin încheierea nr. 12800/30.09.2010, rectificarea vizând aspecte ce ţin de valoarea de calcul al impozitului datorat pentru transferul proprietăţilor, tariful de publicitate imobiliară şi onorariul notarului public. De asemenea, instanţa de apel a reţinut că, la data încheierii acestei convenţii, în cartea funciară nr. x în care era întabulat dreptul de proprietate al înstrăinătorilor erau notate două litigii: cel care a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie si respectiv cel care a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti.

Actul prin care înstrăinătorii pretind că au dobândit proprietatea este reprezentat de actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/06.11.2003 pe care l-au încheiat cu S.C. A. S.R.L. (urmat de o cesiune către apelanta S.C. A. S.A. a creanţei H. faţă de A., urmată de o dare-n plată).

Cu toate acestea, instanţa a constatat că, prin acest act, numitul C. nu a dobândit proprietatea imobilului, ci drepturile litigioase asupra spaţiilor cu destinaţia de birouri, derivate dintr-un dosar având ca obiect nulitatea tranzacţiei consfinţite prin sentinţa nr. 15025/01.10.1999, care admisă fiind, prin ea însăşi, nu invalida dreptul de proprietate al intimatei şi nici nu confirma un eventual drept de proprietate concurent în patrimoniul S.C. A. S.R.L., titlul acesteia din urmă fiind nul absolut. De altfel, nulitatea tranzacţiei s-a dispus tocmai în virtutea caracterului subsecvent al acesteia faţă de contractul de vânzare-cumpărare declarat nul, aspect care rezultă din chiar motivarea hotărârii judecătoreşti.

A apreciat că S.C. A. S.R.L. nu a dobândit valabil proprietatea bunurilor de la intervenienta BTT S.A., în 2003, aceasta neavând niciun titlu asupra spaţiilor vândute, ca urmare a sentinţei nr. 8195/26.10.2001, irevocabile prin decizia nr. 491/29.03.2002.

În timp ce titlul de proprietate al S.C. B. provine de la S.C. BTT S.A. şi datează din 1994, titlul de proprietate al S.C. A. S.A. are în antecedenţa dobândirii sale un act nul absolut, provenind de la un neproprietar (la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.05.1998 BTT nu avea proprietatea spaţiilor vândute autoarei apelantei). Înscrisul - convenţie nr. 1668/30.09.2010 a fost reţinut în litigii anterioare ca fiind nul, în virtutea principiului nulităţii actului subsecvent (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis).

Curtea de apel a înlăturat, de asemenea, susţinerea reclamantei potrivit căreia ceea ce s-a anulat prin sentinţa nr. 8195/26.10.2001 este contractul nr. x/19.05.1998 fără rectificarea operată asupra acestuia prin încheierea nr. 772/02.02.2005, emisă de BNP G., considerând că nu poate fi rectificat cu scopul de a produce efecte valabile un act ce nu există în realitatea juridică, fiind declarat nul absolut pe cale judecătorească cu mai mulţi ani înaintea aşa zisei rectificări, iar, subsidiar, a constatat că, aşa zisa eroare materială rectificată viza modificarea cifrei romane "IV" în cea arabă "4" din cuprinsul paginii 5 a contractului nr. x/19.05.1998, iar ceea ce s-a declarat nul, pe cale judecătorească, a fost însăşi operaţiunea de vânzare-cumpărare, pe calea îndreptării erorii materiale nefiind permisă eludarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile şi a autorităţii de lucru judecat pe care aceasta o produce faţă de părţile litigante.

În plus, a reţinut că, în acţiunea în constatare provocatorie, intentată de S.C. A. S.A., s-a tranşat chestiunea dreptului de proprietate asupra spaţiilor respective în favoarea pârâtei din litigiul pendinte. A apreciat că subsidiaritatea pe care reclamanta o evocă, potrivit art. 35 C. proc. civ., ţine de calea procedurală pe care partea o are la îndemână pentru valorificarea pe fond a dreptului afirmat, însă chestiunile de fapt şi de drept asupra cărora instanţele s-au pronunţat definitiv se interpun cu puterea lucrului judecat, în conformitate cu art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

A fost respinsă şi cererea de intervenţie accesorie în interesul apelantei, formulate de intervenienta BTT S.A., cu motivarea că apărarea intervenientei a fost analizată, deja, în dosarul nr. x/2011, iar dezlegarea se interpune prin puterea lucrului judecat. Astfel, prin decizia civilă nr. 327/04.04.2017 s-a examinat motivul de apel ce viza această chestiune şi s-a reţinut că, prin contractele de asociere în participaţiune şi actele adiţionale ale acestora, s-a convenit asupra transferului dreptului de proprietate asupra spaţiilor (construcţii), iar acest transfer a operat la momentul îndeplinirii condiţiilor suspensive privind finanţarea recunoscută prin tranzacţia nr. 1026/11.05.2004 şi edificarea construcţiei.

Recurenta, invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţine că soluţia pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, că instanţa de apel nu a procedat la cercetarea cauzei şi a interpretat eronat dispoziţiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul reţinerii efectelor puterii de lucru judecat a altor hotărâri, fără a lua în considerare susţinerile şi probele administrate în cauză.

În concret, recurenta afirmă că instanţele devolutive s-au întemeiat pe considerente disparate din acele hotărâri judecătoreşti pronunţate anterior între părţi, favorabile pârătei, deşi a făcut dovada contrară prezumţiilor conţinute în acestea, fără a proceda la o analiză şi argumentaţie proprie, şi că instanţa de apel a omis să analizeze chestiunile tranşate în alte hotărări judecătoreşti în favoarea sa, care se impun cu efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat în cauză.

Criticile vor fi analizate, cu precădere, din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 7 C. proc. civ., întrucât se pretinde, în principal, necercetarea cauzei, pe motiv că instanţa de apel nu a răspuns argumentelor reclamantei printr-o judecată efectivă, ci a preluat considerente din judecăţile anterioare, precum şi încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al unor hotărări care au statuat în favoarea reclamantei, instanţa de apel preluându-le, selectiv, pe cele care, doar aparent, consfinţeau dreptul pârâtei.

Susţinerile recurentei sunt nefondate.

Dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. sunt incidente atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, ipoteză neîntrunită în cauză.

Astfel, se constată că instanţa de apel a analizat cererea dedusă judecăţii prin raportare la probele administrate, a indicat considerentele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-a format convingerea, dezvoltând un raţionament judiciar propriu, în concordanţă cu soluţia pronunţată. Astfel cum s-a arătat în mod constant în jurisprudenţa subsumată analizei acestui motiv de casare, nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanţa să răspundă în mod punctual fiecărui argument subsumat pretenţei deduse judecăţii, acestea putând fi grupate în funcţie de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raţionament unic. Motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotârârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin continutul lor, să influenţeze soluţia. Nici înlăturarea unei apărări contrare situaţiei de fapt stabilite în cauză nu presupune respingerea fiecărui argument în parte dacă acesta nu are legătură cu cele reţinute.

Din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a motivat judicios în fapt şi în drept de ce a reţinut considerente decisive din hotărârile anterioare, care este relevanţa lor în cauză şi de ce a înlăturat hotărâri judecătoreşti care fie nu au tranşat asupra dreptului de proprietate al părţilor, fie şi-au pierdut actualitatea prin intervenţia unor noi situaţii factuale şi juridice, consfinţite pe cale judiciară, care au schimbat raportul juridic asupra căruia s-a statuat anterior.

În concret, instanţa de apel a analizat titlurile exhibate de părţi, a argumentat de ce a considerat că reclamanta nu deţine un titlu pe care să îl poată opune celui al pârătei, argumente pe care le-a consolidat cu considerente extrase din litigiile derulate anterior între părţi, înlăturând raţionamentul reclamantei construit pe premisa valabilităţii convenţiei nr. 1668/2010, pentru a demonstra că titlul său este preferabil.

Astfel, instanţa a reţinut că reclamanta nu a probat un titlu de proprietate în condiţiile în care contractul translativ de proprietate a fost desfiinţat de căte instanţe pentru fraudă la lege, iar rectificarea acestuia este lipsită de relevanţă juridică, neavând ca efect renaşterea dreptului. Nici contractul de vânzare drepturi litigioase şi actele succesive acestuia nu au fost considerate translative de proprietate întrucât dreptul litigios nu s-a consolidat. Pe de altă parte, a apreciat că pârâta a dovedit existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul său, întrucât a îndeplinit obligaţiile asumate în raport cu S.C. BTT S.A., condiţie suspensivă în transmiterea dreptului de proprietate, împrejurare reţinută în cadrul acţiunii în constatare finalizată cu pronunţarea deciziei nr. 1783/14.11.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin care instanţa a statuat cu privire la transferul dreptului de proprietate.

Prin urmare, nu se poate aprecia că instanţa de apel nu a procedat la cercetarea directă a cauzei, ci s-a întemeiat exclusiv pe considerente din judecăţile anterioare, având în vedere că a verificat drepturile de care părţile s-au prevalat prin raportare la actele juridice exhibate, dar şi valorificând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al acţiunii în constatare, ca mijloc de probă, cu puterea unei prezumţii irefragabile, în situaţia în care litigiul anterior a purtat între aceleaşi părţi.

Recurenta a susţinut şi faptul că instanţa de apel a interpretat greşit efectele puterii de lucru judecat, conferind valoare probatorie exacerbată acestor prezumţii (deşi proba contrarie acesteia putea fi făcută), rezultate din hotărâri judecătoreşti care nu rezolvau fondul raporturilor juridice de proprietate dintre părţi întrucât au fost pronunţate în cauze conexe - contestaţii la executare, acţiuni în constatare, drepturi litigioase etc, ce au condus ca, în final, dreptul de exploatare acordat intimatei B. S.R.L. de către intervenienta Societatea Biroul de Turism pentru Tineret S.A. să fie convertit într-un veritabil drept de proprietate, deşi, în fapt, nu a existat un transfer al dreptului de proprietate valid.

Cu referire la această critică, Înalta Curte constată că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere "când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat".

Prevederile art. 431 C. proc. civ. reglementează efectele lucrului judecat, dispunând, în alin. (1), că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect, iar, în alin. (2), că oricare din părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

În ipoteza reglementată de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepţiei autorităţii de lucru judecat (obiect, cauză şi părţi), ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăţi (în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanţă a statuat deja jurisdicţional).

Dispoziţiile art. 435 C. proc. civ. reglementează modalitatea în care se produc efectele hotărârii judecătoreşti, cu valoare obligatorie, sub forma relativităţii, în raporturile dintre părţi (şi succesorii acestora) şi în forma opozabilităţii faţă de terţii neparticipanţi la procedura judiciară, care vor putea face însă dovada contrară celor statuate prin hotărâre, în absenţa participării lor la proces. Astfel, potrivit art. 435 C. proc. civ., "hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora. Hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară."

Principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, atât sub aspectul efectelor obligatorii între părţi, cât şi al lucrului judecat, presupune că ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părţile în proces şi succesorii acestora. Fundamentul şi justificarea acestui principiu le constituie contradictorialitatea şi dreptul la apărare, deoarece doar aceste părţi au participat în litigiu, au avut ocazia de a-şi susţine apărările, de a propune şi administra probe, de a dezbate pricina în contradictoriu şi de a exercita căile legale de atac. Este, prin urmare, just ca ele să respecte ceea ce s-a stabilit definitiv, atât în sensul inadmisibilităţii unei noi acţiuni identice (efectul negativ al lucrului judecat), cât şi în sensul că, între ele, chestiunile litigioase definitiv stabilite să nu mai poată fi contrazise, iar judecăţile respective trebuie avute în vedere ca premise cu valoare de adevăr juridic şi, în consecinţă, inatacabile în litigiile ulterioare (efectul pozitiv).

Din această perspectivă, recurenta nu poate pretinde nesocotirea de către instanţa de apel a principiului autorităţii de lucru judecat, întrucât nu a făcut dovada că, prin hotărârea atacată, au fost contrazise drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă.

Astfel, deşi recurenta a menţionat în motivele de recurs mai multe hotărâri judecătoreşti care au dezlegat raporturi juridice litigioase între părţi, niciuna dintre hotărârile invocate nu este aptă a răsturna cele statuate de instanţa de apel în ceea ce priveşte lipsa titlului reclamantei. Corect a reţinut instanţa de apel, raţionament juridic necombătut cu argumente pertinente, că odată ce actul translativ de proprietate al reclamantei a fost anulat, o rectificare a acestuia, ulterioară anulării, asupra unui element ce nu ţine de esenţa contractului nu echivalează cu reluarea procesului de formare a voinţei juridice în vederea încheierii unui nou act juridic de înstrăinare, nefiind un act confirmativ sau recognitiv. Nici contractul de cesiune drepturi litigioase nu a fost considerat ca având drept efect transformarea dreptului litigios în drept pur şi simplu şi consolidarea vânzării, câtă vreme nu a existat un litigiu care, în condiţiile anulării actului precedent, să confirme dreptul de proprietate al reclamantei.

Deşi a invocat că i-au fost nesocotite drepturile recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, recurenta nu a reuşit să probeze, prin susţinerile din recurs, care este acea hotărâre judecătorească care i-a validat dreptul de proprietate şi care este izvorul juridic al dobândirii lui, hotărâre ce ar fi fost încălcată de instanţa de apel care a statuat în mod contrar.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel s-a raportat, atunci când a reţinut, cu efect pozitiv, autoritatea de lucru judecat, la hotărâri prin care nu se tranşează asupra dreptului real de proprietate al părţilor, întrucât au avut ca obiect contestaţii la executare sau acţiuni în constatare.

Este greşită interpretarea dată de recurentă instituţiei autorităţii de lucru judecat, în ceea ce priveşte efectul său pozitiv, câtă vreme identitatea de obiect juridic este nerelevantă atunci când, între părţi, s-au dezlegat anumite chestiuni litigioase, ce nu mai pot face obiectul unei alte judecăţi. Or, instanţele devolutive au apreciat că a fost deja tranşată chestiunea transferului dreptului de proprietate, prin executarea de către pârâtă a obligaţiilor prevăzute în contractele denumite "de asociere în participaţiune", care a avut ca efect transmiterea bunului în patrimoniul pârâtei.

Cum în acţiunea în constatare provocatorie finalizată prin decizia nr. 1783/14.11.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dezlegat această chestiune, reţinându-se valabilitatea titlului de proprietate al pârâtei, iar reclamanta nu a putut opune, nici în acel litigiu, şi nici în cauza pendinte, o statuare jurisdicţională neechivocă sau o convenţie validă de proprietate, în vederea comparării titlurilor, opţiunea instanţelor devolutive de a da preferinţă considerentelor din acţiunea în constatare, odată cu constatarea nerelevanţei convenţiei exhibate ca titlu reconfirmativ al dreptului de proprietate, este corectă şi conformă cu dispoziţiile legale ce reglementează regimul probator.

Chiar dacă hotarărea pronunţată într-o acţiune în constatare este declarativă şi nu conţine dispoziţii ce pot fi executate de bună voie sau pe cale silită, aceste caracteristici din plan procesual nu afectează autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor pe planul dreptului substanţial, care, în această cauză, s-au impus cu puterea unei prezumţii, fără posibilitatea de a mai fi contrazise. Caracterul subsidiar al acesteia, reglementat de art. 35 C. proc. civ., reprezintă un element de drept procesual, ce nu poate afecta forţa obligatorie a statuărilor conţinute în această hotărâre, între aceleaşi părţi.

Nu constituie un aspect de nelegalitate a hotărârii atacate nici împrejurarea că instanţa de apel a menţionat, în întărirea argumentaţiei sale, acele hotărări care, deşi nu au statuat asupra acestui drept, au dat eficacitate titlului pârâtei, cum sunt cele pronunţate în procedurile de executare silită, pentru a sublinia că dreptul de proprietate al pârâtei a fost recunoscut şi în alte cauze referitoare la imobilul în litigiu, în care s-a analizat modul de exercitare a atributelor conţinute în structura acestui drept.

Mai susţine recurenta că instanţa de apel nu putea considera nul titlul său de proprietate, reprezentat de convenţia autentificată sub nr. x din 30 septembrie 2010, în condiţiile în care nu a fost învestită cu o acţiune în nulitate, cadru procesual în care, cu respectarea garanţiilor procesuale, putea să verifice acest aspect.

Critica este nefondată.

Instanţele devolutive nici nu au declarat nulitatea convenţiei, ci au cercetat succesiunea actelor încheiate între părţi, pe cel exhibat de reclamantă, respectiv convenţia din 30.09.2010, declarându-l ca lipsit de efectul translativ de proprietate, raportat la conţinutul său şi la împrejurarea că, în succesiunea transmiterilor anterioare, există un act translativ de proprietate nul (contractul nr. x/1998), motiv pentru care antecesoarea înstrăinătorilor nu putea vinde, nemaifiind proprietar şi nici nu putea reconfirma, prin încheiere rectificativă, un act declarat nul. Prin urmare, în raport de limitele învestirii, instanţele au înlăturat titlul ineficace sub aspectul dreptului pe care partea a pretins că îl deţine, fără a se impune, pentru analiza cererii de revendicare, ca în prealabil să fi constatat nulitatea actului juridic. Numai în ipoteza în care reclamanta ar fi făcut dovada unui drept de proprietate valid, s-ar fi putut proceda la analiza criteriilor de preferabilitate în compararea titlurilor exhibate de părţile în litigiu.

Arată recurenta că instanţa de apel nu a ţinut cont nici de sentinţele civile nr. 11330/2011 şi 8361/2012 ale Judecătoriei Sector 1 Bucureşti care au confirmat legalitatea înscrierii dreptului său în Cartea funciară, înscriere ce nu s-ar fi putut realiza în baza unor acte juridice nule.

Critica este, de asemenea, nefondată. Astfel, distinct de împrejurarea că, în regim de carte funciară, contestarea/rectificarea înscrierilor nu are un caracter contencios decât în măsura în care constituie un capăt accesoriu pretenţiilor ce pun în discuţie un drept substanţial, astfel că nu pot fi invocate într-un litigiu în care se contestă dreptul real înscris, recurenta nu poate susţine că operaţiunea înscrierii reprezintă un argument pentru valabilitatea actului înscris, câtă vreme cartea funciară nu face decât să reflecte situaţia factuală şi juridică existentă la un moment dat, cu efect de opozabilitate pentru terţi, situaţie infirmată prin pronunţarea deciziei nr. 1783/14.11.2017. Prin urmare, înscrierea este valabilă până la schimbarea elementelor care au stat la baza acelei realităţi juridice, neputând fi opusă într-un litigiu care poartă tocmai asupra acelui drept. Legalitatea înscrierii nu poate fi invocată nici din perspectiva priorităţii îndeplinirii formalităţilor de publicitate, ca element de comparaţie într-o acţiune în revendicare, întrucât reprezintă un criteriu de preferinţă a titlului atunci când ambele părţi exhibă titluri valabile, or, în cauză s-a constatat că reclamanta nu deţine un titlu valabil.

Recurenta critică şi respingerea, de către instanţa de apel, a cererii de intervenţie accesorie formulată de S.C. BTT S.A., prin care aceasta a susţinut că B. nu şi-a respectat obligaţiile financiare şi nu a putut dobândi în proprietate spaţiile litigioase. Înalta Curte reţine că instanţa de apel a respins cererea, cu motivarea că aceeaşi apărare a fost analizată în acţiunea în constatare soluţionată irevocabil prin decizia nr. 1783/2017 care se opune intervenientei cu efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat. Chiar dacă, dat fiind caracterul accesoriu al cererii de interenţie formulată în favoarea recurentei, s-ar putea aprecia că aceasta din urmă ar justifica un interes în a combate soluţia de respingere, preluând apărările intervenientei făcute în folosul său, se observă faptul că recurenta nu critică modalitatea în care instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 431 C. proc. civ., ci redă aspecte de fond referitoare la executarea obligaţiilor financiare ale pârâtei, chestiuni tranşate între părţi în litigiul anterior, a căror judecată nu mai poate fi reluată.

Pentru aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A.

În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ. va obliga recurenta să plătească intimatei - pârâte suma de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu pentru ambii apărători, cheltuieli reduse conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., în raport de complexitatea cauzei, volumul activităţii şi numărul de termene acordate pentru judecata cauzei în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1367 din 23 octombrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurenta - reclamantă să plătească intimatei - pârâte suma de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 aprilie 2023.