Territorial jurisdiction conflict in divorce resolved by affirming competence of defendant's residence court

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2023

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 21.09.2021, pe rolul Judecătoriei Buftea, sub numărul x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., desfacerea căsătoriei încheiate între părţi şi revenirea pârâtei la numele purtat anterior, acela de C..

De asemenea, a solicitat să se constate încetată comunitatea de bunuri de comun acord, prin vânzarea bunului imobil din com. Corbeanca, sat Ostratu, str. x, jud. Ilfov şi împărţirea banilor şi să se constate încetată comunitatea de bunuri cu privire la două autoturisme, în sensul că autoturismul x a rămas în proprietatea sa, iar autoturismul marca x, în proprietatea pârâtei.

Totodată, reclamantul a solicitat să se constate că bunul imobil situat în Bucureşti, Şos. Vitan-Bârzeşti, nr. 7D-7E, corp C, sector 4 este bun propriu, fiind cumpărat din banii primiţi în contul său din vânzarea bunului comun, precum şi ca pârâta să îi restituie bunurile proprii - medalii, diplome, decoraţiuni, obiecte de îmbrăcăminte şi încălţăminte sportive, bunuri ce ţin de activitatea şi recunoaşterea sa sportivă.

La 31.02.2022, pârâta a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat desfacerea căsătoriei încheiată între soţi şi păstrarea numelui dobândit în timpul căsătoriei, acela de D..

De asemenea, a solicitat să se constate că bunul imobil situat în mun. Bucureşti, Şos. Vitan-Bârzeşti, nr. 7D-7E, corp C, sector 4 este bun comun dobândit în timpul căsătoriei şi să se dispună partajarea acestuia în cote egale de 1/2.

Pârâta a mai solicitat acordarea unor despăgubiri în cuantum de 500.000 RON şi acordarea unor prestaţii compensatorii de 5000 RON pe lună.

2. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 11357/07.07.2022 pronunţată de Judecătoria Buftea s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, invocată din oficiu, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei Judecătoriei Beiuş.

În motivarea soluţiei, cu privire la capătul de cerere privind divorţul, instanţa a reţinut incidenţa prevederilor art. 915 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., constatând că atât din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, cât şi potrivit precizărilor părţilor, exprimate în faţa instanţei, a rezultat că ultima locuinţă comună a soţilor a fost în com. Corbeanca, sat Ostratu. Cu privire la acest imobil au fost depuse înscrisuri din care a rezultat că a fost înstrăinat la data de 30.03.2021, iar la momentul formulării cererii, niciuna dintre părţi nu mai locuia acolo. Din cererea de divorţ depusă de către reclamant şi din explicaţiile părţilor a rezultat că reclamantul-pârât are domiciliul şi locuieşte în fapt la adresa din Bucureşti, Şos. Vitan-Bârzeşti, iar pârâta-reclamantă locuieşte în fapt în oraşul Beiuş, jud. Bihor.

Pe cale de consecinţă, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Buftea, invocată din oficiu şi declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Beiuş, în a cărei circumscripţie se află locuinţa pârâtei.

Cu privire la capătul de cerere privind partajul, în raport cu prevederile art. 117 alin. (1) C. proc. civ., Judecătoria Buftea a declinat competenţa de soluţionare a acestuia în favoarea Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, având în vedere că singurul bun imobil din masa partajabilă se află pe raza Sectorului 4, Bucureşti.

2.2. Judecătoria Beiuş, prin sentinţa civilă nr. 34 din 12.01.2023, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat, la rândul său, competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea.

A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.

În motivare, în esenţă, Judecătoria Beiuş a reţinut că, în prezenta cauză, necompetenţa teritorială de ordine publică nu a fost invocată nici de către părţi şi nici de către judecător la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate, respectiv la termenul din 09.05.2022.

În condiţiile în care din încheierea de şedinţă din data de 09.05.2022 nu rezultă că judecătorul cauzei a avut nevoie de lămuriri ori de probe suplimentare în vederea stabilirii competenţei, acesta avea obligaţia, din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., să verifice şi să stabilească dacă Judecătoria Buftea era competentă general, material şi teritorial să judece cererea. Faptul că la acel termen de judecată s-a dispus amânarea judecăţii şi că instanţa nu s-a pronunţat asupra competenţei este lipsit de relevanţă.

Faţă de dispoziţiile art. 130 alin. (2) şi (3) şi art. 131 C. proc. civ., Judecătoria Beiuş a apreciat că este sesizată în mod nelegal şi că în mod greşit a fost declinată competenţa în favoarea Judecătoriei Beiuş, necompetenţa teritorială, fiind invocată de către instanţă şi soluţionată de către Judecătoria Buftea cu încălcarea dispoziţiilor legale.

II. Considerentele Înaltei Curţi

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

Înalta Curte reţine că este sesizată cu un conflict negativ de competenţă teritorială, în ipoteza prevăzută de art. 133 alin. (2) teza I C. proc. civ., anume a declinărilor reciproce între Judecătoria Buftea şi Judecătoria Beiuş.

Ivirea prezentului conflict negativ de competenţă a fost determinată de modul diferit în care cele două instanţe au stabilit competenţa teritorială de soluţionare a cererii de divorţ.

Astfel, Judecătoria Buftea a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 915 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., apreciind că instanţa de la domiciliul pârâtei, Judecătoria Beiuş, este instanţa competentă să soluţioneze cererea de divorţ, având în vedere că părţile nu mai au un domiciliu comun şi niciunul din aceştia nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se afla cea din urmă locuinţă comună.

Judecătoria Beiuş a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 130-131 C. proc. civ., respectiv că neinvocarea în termen a excepţiei de necompetenţă teritorială are ca efect consolidarea competenţei instanţei iniţial sesizate.

Înalta Curte constată că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., desfacerea căsătoriei încheiate între părţi şi revenirea pârâtei la numele purtat anterior, acela de C.. Pârâta a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat desfacerea căsătoriei încheiată între soţi şi păstrarea numelui dobândit în timpul căsătoriei, acela de D..

La termenul de judecată din 09.05.2022, cu procedura legal îndeplinită, Judecătoria Buftea a dispus comunicarea cererii reconvenţionale şi a întâmpinării către reclamant, cu menţiunea că are posibilitatea de a depune întâmpinare care va fi înaintată cu 10 zile înaintea termenului de judecată următor şi a pus în vedere pârâtei-reclamantei să achite taxa de timbru, în cuantum de 100 RON, pentru primul capăt de cerere, conform dispoziţiilor art. 15 lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013 şi câte 50 de RON, pentru fiecare dintre capetele de cerere trei şi patru privind despăgubirile, conform art. 15 lit. d) din O.U.G. nr. 80/2013, sub sancţiunea anulării cererii. A prorogat discutarea celorlalte cereri la termenul următor şi a dispus comunicarea către pârâta- reclamantă a înscrisurile anexate cererii de chemare în judecată.

La termenul de judecată din 20.06.2022, cu procedura legal îndeplinită, instanţa a invocat din oficiu şi a pus în discuţie excepţia de necompetenţă teritorială, reţinând cauza în pronunţare cu privire la această excepţie. Având nevoie de timp pentru a delibera, instanţa a amânat pronunţarea pentru 06.07.2022 şi, ulterior la 07.07.2022, când a admis excepţia şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Beiuş.

Având în vedere obiectul cererii deduse judecăţii, cu privire la capătul de cere privind divorţul, Înalta Curte reţine că norma de competenţă în materia divorţului, reglementată de C. proc. civ. la art. 915 alin. (1), stipulează în sensul că aceasta aparţine judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. În teza a doua a menţionatului articol se prevede că în situaţia în care soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află ultima locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia are locuinţa reclamantul.

Aşa cum rezultă din norma de drept menţionată, regula generală în materie de divorţ este aceea că instanţa competentă teritorial să soluţioneze cererea este cea în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor, însă aceasta poate fi aplicată doar dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ două condiţii, şi anume: cei doi soţi să fi avut o locuinţă comună şi cel puţin unul dintre soţi să mai locuiască în circumscripţia respectivei instanţe.

În speţă, din actele dosarului rezultă că ultima locuinţă comună a soţilor a fost în com. Corbeanca, sat Ostratu. Cu privire la acest imobil au fost depuse înscrisuri din care rezultă că a fost înstrăinat la data de 30.03.2021, iar la momentul formulării cererii, niciuna dintre părţi nu mai locuia acolo. Din cererea de divorţ depusă de către reclamant şi din explicaţiile părţilor date în faţa Judecătoriei Buftea rezultă că reclamantul-pârât are domiciliul şi locuieşte în fapt la adresa din Bucureşti, Şos. Vitan-Bârzeşti, iar pârâta-reclamantă locuieşte în fapt în oraşul Beiuş, jud. Bihor.

Ca atare, văzând că părţile nu mai au un domiciliu comun şi niciunul din aceştia nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se afla cea din urmă locuinţă comună, în cauză, devine incident art. 915 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., potrivit căreia "...dacă niciunul (din soţi) nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află ultima locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia are locuinţa pârâtul...".

În ceea ce priveşte competenţa instanţei de divorţ, Înalta Curte reţine că sub aspect teritorial aceasta este una exclusivă, instanţa de divorţ având de apreciat cu privire la respectarea unor norme de ordine publică, de la care părţile nu pot deroga, ceea ce imprimă şi competenţei acestei instanţe un caracter de ordine publică.

Din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 129 alin. (2) şi ale art. 126 alin. (1) C. proc. civ. rezultă că în materia competenţei teritoriale, necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, respectiv atunci când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

În ceea ce priveşte momentul procesual până la care poate fi invocată şi verificată competenţa, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ. "Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii", iar potrivit dispoziţiilor art. 131 din acelaşi cod "(1) La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu. (2) În mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop."

În speţa pendinte, la primul termen de judecată cu părţile legal citate (09.05.2022), Judecătoria Buftea a amânat cauza, pentru comunicarea cererii reconvenţionale şi timbrarea acesteia.

Art. 130 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. în noua formulă legislativă defineşte cu mai multă precizie termenul de judecată la care poate fi invocată necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică ori cea de ordine privată. Astfel, dacă până la intrarea în vigoare Legii nr. 310/2018, acest termen era primul termen de judecată la care părţile erau legal citate în faţa primei instanţe, de lege lata, legiuitorul a prevăzut că necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică ori cea de ordine privată trebuie invocată cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

Expresia "primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii" semnifică acel termen de judecată la care atât părţile, cât şi instanţa pot, în concret, să invoce excepţia de necompetenţă, fără a fi afectat de incidente de ordin procedural ce ar putea conduce la amânarea ori suspendarea cauzei şi care ar avea prioritate în economia procedurală a cauzei, lipsind, astfel, de orice eficacitate posibilitatea părţilor şi a instanţei de a invoca excepţia, de vreme ce limita temporală fixată de legiuitor era strict limitată de primul termen de judecată la care părţile erau legal citate în faţa primei instanţe.

Cele două condiţii "părţile să fie legal citate" şi "să poată pune concluzii" trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ, lipsa uneia dintre ele determinând amânarea soluţionării cauzei până la îndeplinirea concomitentă a acestora.

"A putea pune concluzii" înseamnă ca părţile să fie în măsură să discute în contradictoriu asupra oricăror cereri, excepţii ori asupra unor mijloace de probe invocate în cauză.

Faţă de aceste aspecte teoretice, Înalta Curte reţine că, în speţă, părţile nu puteau pune concluzii la primul termen de judecată din 09.05.2022 în faţa Judecătoriei Buftea.

În consecinţă, atât prevederile art. 130 C. proc. civ., cât şi prevederile art. 131 din acelaşi cod au fost respectate de Judecătoria Buftea.

În raport de situaţia de fapt reţinută, în aplicarea dispoziţiilor art. 915 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa competentă teritorial să soluţioneze cererea de divorţ dedusă judecăţii este Judecătoria Beiuş, urmând ca în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., să stabilească competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Beiuş.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 aprilie 2023.