Quashed and remanded: association’s ownership-declaration claim survives res judicata bar as mere accessory intervener in prior suits.

Şedinţa publică din data de 17 martie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 31 octombrie 2019 pe rolul Tribunalului Dolj, secţia I civilă sub nr. x/2019, reclamanta Asociaţia Naţională a Caselor de Cultură ale Sindicatelor din România (în continuare "ANCCSR") a chemat în judecată pârâtul Municipiul Craiova, prin Primar, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constatate că este titulara imobilului Casa de Cultură a Sindicatelor Craiova, situat în mun. Craiova, str. x (fost Karl Marx nr. 39), judeţul Dolj compus din teren în suprafaţă de 1331 mp şi construcţia edificată pe acesta, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 762 din 18 decembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă, s-au dispus următoarele:

A fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată prin întâmpinare.

A fost respinsă excepţia inadmisibilităţii, invocată prin întâmpinare.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Asociaţia Naţională a Caselor de Cultură ale Sindicatelor din România, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Craiova, prin Primar, având ca obiect acţiune în constatare, ca nefondată.

Împotriva acestei decizii a declarat apel reclamanta.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 178 din 30 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamanta Asociaţia Naţională a Caselor de Cultură ale Sindicatelor din Romania împotriva sentinţei civile nr. 1762 din 18 decembrie 2020 a Tribunalului Dolj, secţia I civilă.

A fost anulată sentinţa atacată şi, rejudecând, a fost respinsă acţiunea formulată, ca nefondată.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta Asociaţia Naţională a Caselor de Cultură ale Sindicatelor din România.

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată altei instanţei de apel, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu.

Raportat la primul motiv de recurs, întemeiat pe ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, inexistenţa efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi faptul că imobilul ce face obiectul prezentei acţiuni nu este acelaşi cu imobilul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010

În acest sens, a arătat că prin prezenta cerere, reclamanta a solicitat să i se constate dreptul de proprietate asupra imobilului construcţie Casa de Cultură a Sindicatelor Craiova şi terenul aferent, situat în mun. Craiova, str. x (fost Karl Marx, nr. 39), jud. Dolj.

Dosarul nr. x/2010 a avut ca obiect acţiunea formulată de Casa de Cultură a Sindicatelor Craiova, entitate cu personalitate juridică distinctă de a reclamantei, prin care a solicitat anularea HCL nr. 147/1999, arătând că este proprietara, în baza Decretului nr. 102/1959, asupra construcţiei C3 şi asupra terenului aferent, imobil inventariat în întregul său în domeniul public prin actul administrativ atacat.

Având însă în vedere că prin HCL nr. 379/2009 s-a modificat HCL nr. 147/1999, în sensul că a rămas inventariat în domeniul public numai un teren de 1017 mp, instanţa şi-a redus analiza cu privire la calitatea filialei de proprietar exclusiv cu privire la această suprafaţă de teren.

Cu privire la construcţia C3, instanţa a reţinut în mod expres că a fost construită din fondurile sindicatelor şi, întrucât nu mai era inclus în domeniul public niciunul dintre cele 3 corpuri care fuseseră edificate pe terenul în suprafaţă totală de 3770 mp, nu se impune a se analiza dreptul de proprietate cu privire la aceste imobile.

Aşadar, în dosarul nr. x/2010, instanţa nu a analizat dreptul de proprietate al reclamantei asupra Construcţiei C3, motiv pentru care a solicitat să i se constate acest drept prin prezenta cauză. Prin urmare, nu există nicio autoritate de lucru judecat, sub aspect pozitiv, cu privire la dreptul de proprietate asupra construcţiei C3.

Or, prin hotărârea recurată, instanţa de apel nu face altceva decât să susţină că ar fi fost analizat în dosarul nr. x/2010 dreptul de proprietate al reclamantei asupra construcţiei C3, în condiţiile în care în dosarul anterior instanţa a statuat în mod expres contrariul.

Nici în ce priveşte dreptul recurentei de proprietate asupra terenului aferent Casei de Cultură pe care îl stăpâneşte în fapt nu există putere de lucru judecat.

Aşa cum rezultă din probatoriul administrat, reclamanta a stăpânit, începând cu 1958, o suprafaţă mult mai mare de teren, de aproximativ 3770 mp, pe care se aflau edificate 3 corpuri de construcţie, dintre care doar unul, C3, actuala Casă de Cultură, a fost edificată din fondurile sindicatelor, celelalte fiind preluate de Statul Român, prin naţionalizare, prin Decretul nr. 92/1950 şi atribuite, ulterior, autoarei recurentei prin Decretul nr. 102/1959.

Din această suprafaţă, de 3770 mp, s-a restituit moştenitorilor lui A., în temeiul Legii nr. 10/1991, suprafaţa de 1498 mp, iar moştenitorilor lui B., suprafaţa de 565 mp, care oricum făcea parte din suprafaţa de 1017 mp pe care instanţa a analizat-o în dosarul nr. x/2010.

Prin urmare, din suprafaţa totală de 3770 mp pe care reclamanta a primit-o în proprietate în anul 1958 există statuări ale instanţelor de judecată numai cu privire la suprafaţa de 2515 mp (1498 mp, restituiţi moştenitorilor lui A. şi 1017 mp analizaţi în dosarul faţă de care s-a reţinut în mod eronat autoritatea de lucru judecat), astfel încât rămâne o suprafaţă de 1255 mp asupra cărora nu există nicio analiză din partea niciunei instanţe de judecată.

Un alt motiv pentru care apreciază că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 431 C. proc. civ., aplicând greşit efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, este dat de faptul că recurenta nu a avut decât calitatea de intervenient accesoriu în dosarul nr. x/2010. Astfel, a intervenit în favoarea filialei sale, reclamanta din acel dosar, de-abia cu ocazia judecării recursului din primul ciclu procesual, întrucât de-abia atunci a luat cunoştinţă de existenţa acelui litigiu.

Or, dat fiind faptul că reclamanta a participat în dosarul anterior numai în calitate de intervenient accesoriu, rezultă că nu a participat în calitate de titulară a drepturilor ce au format obiectul judecăţii, astfel încât nu este întrunită condiţia identităţii calităţii juridice în ce o priveşte.

De altfel, având în vedere că intervenţia accesorie are numai natura unei apărări juridice, intervenientul accesoriu nepretinzând un drept propriu, prin tranşarea litigiului nu se stabileşte nimic în contradictoriu cu acesta.

Aşa fiind, nici nu i se poate opune efectul pozitiv al lucrului judecat într-un dosar în care recurenta a avut numai calitatea de intervenient accesoriu, această hotărâre nefiindu-le opozabilă.

Un al doilea motiv de recurs, întemeiat pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează faptul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină cu privire la construcţie, respectiv se întemeiază pe motive străine de cauză cu privire la teren.

În acest sens, arată că instanţa de apel şi-a motivat hotărârea, în esenţă, prin trimiterea la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat din dosarul nr. x/2010, care, aşa cum a arătat, se referă doar la altă suprafaţă de teren.

Chiar şi atunci când compară cele două titluri, al recurentei şi al Municipiului Craiova, se observă faptul că nu face nicio analiză cu privire la construcţia C3. Astfel, instanţa arată că atâta vreme cât imobilele transferate recurentei prin Decretul nr. 102/1959 au fost dobândite abuziv de Statul Român prin naţionalizare, rezultă că acesta nu ar fi fost în realitate proprietar, astfel încât nu ar fi putut să transfere nici autoarei recurentei acest drept.

Instanţa omite să analizeze faptul că, aşa cum rezultă din probatoriul administrat, imobilul construcţie C3 a fost edificat de către autoarea recurentei, din cotizaţiile membrilor de sindicat. Prin urmare, acesta nu avea cum să fie dobândit de Statul Român prin naţionalizare.

Pe cale de consecinţă, hotărârea recurată apare ca fiind complet nemotivată în ce priveşte dreptul de proprietate al reclamantei asupra construcţiei C3.

În ceea ce priveşte terenul, aşa cum a arătat mai sus, în realitate, atât în dosarul nr. x/2010, cât şi, prin urmare, şi în hotărârea recurată, s-a analizat dreptul de proprietate al reclamantei cu privire la altă suprafaţă de teren.

În atare condiţii, şi motivarea instanţei este una străină de cauză.

De altfel, instanţa nici nu avea cum să motiveze în mod concret hotărârea prin aplicare la imobilul pentru care a solicitat să i se constate dreptul de proprietate, atâta vreme cât a respins solicitarea de administrare a probei cu expertiză prin care să identifice imobilul Construcţie C3 şi terenul aferent.

Instanţa a apreciat utilă doar obţinerea un istoric de număr factorial, însă în răspunsul primit se evidenţiază doar modalitatea în care a evoluat numele străzii, specificându-se în mod expres că nu există o evidenţă a numerelor factoriale, lucru, de altfel, de înţeles având în vedere că în perioada comunistă, ca regulă, terenurile aparţineau Statului, astfel încât nu era necesară o asemenea evidenţă strictă.

Or, tocmai faptul că nu s-a identificat imobilul printr-un raport de expertiză, prin care să se delimiteze imobilul Construcţie C3 împreună cu terenul aferent de imobilele care au fost restituite moştenitorilor lui A. şi lui B., a condus la pronunţarea hotărârii atacate, în care instanţa îşi motivează soluţia prin raportare la altă suprafaţă de teren.

De altfel, restituirile către foştii proprietari constituie şi motivul pentru care reclamanta şi-a restrâns mereu pretenţiile, astfel încât, contrar susţinerilor instanţei de apel, nu există nicio contradicţie între poziţiile procesuale exprimate în litigiile purtate de-a lungul timpului.

Un alt motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ. vizează faptul că titlul Municipiului Craiova nu are putere de lucru judecat în cauza de faţă, întrucât reclamanta nu a fost parte în dosarul nr. x/2013 în care s-a pronunţat Decizia nr. 412/2016.

Astfel, arată că unul dintre argumentele care au condus la respingerea cererii de chemare în judecată în urma admiterii apelului este acela că recurenta-reclamantă ar fi participat în dosarul nr. x/2013, în care s-a pronunţat Decizia nr. 412/2016, de care se prevalează intimatul-pârât, prin intermediul filialei reclamantei.

Or, reclamanta Asociaţia Naţională a Caselor de Cultură ale Sindicatelor din România nu a participat şi nu a avut nicio calitate în respectivul dosar, iar filiala Casa de Cultură a Sindicatelor Craiova este o entitate cu personalitate juridică distinctă.

Prin urmare, apreciază că instanţa a încălcat dispoziţiile art. 205 şi urm. C. civ. care reglementează capacitatea de folosinţă a persoanei juridice.

Mai departe, în cauză nu se poate pune nici problema vreunui mandat de reprezentare în faţa instanţei acordat de către recurenta-reclamantă filialei sale.

Conform art. 84 coroborat cu art. 85 alin. (3) C. proc. civ., reprezentarea persoanelor juridice în faţa instanţei de judecată se poate face numai de către avocat sau consilier, mandatul dovedindu-se în scris, potrivit legilor de organizare a profesiei.

Mai mult, prin Decizia nr. 9/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a stabilit că reprezentarea unei persoane juridice nu se poate face prin mandatarul persoană juridică şi nici prin consilierul juridic ori avocatul acesteia din urmă.

Aşadar, este cât se poate de clar că nu a existat vreun mandat al recurentei acordat filialei pentru reprezentarea sa în litigiul amintit, aceasta acţionând ca reclamantă exclusiv în nume propriu.

O altă critică din recurs vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ale dispoziţiilor art. 858 şi urm. C. civ. referitoare la dreptul de proprietate publică şi ale prevederilor Legii nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, fiind incident în cauză motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Argumentul pentru care susţine instanţa de apel că este preferabil titlul Municipiul Craiova este dat de faptul că Statul nu i-ar fi putut transmite recurentei-reclamante în mod valabil dreptul de proprietate prin Decretul nr. 102/1959, întrucât imobilele fuseseră dobândite în mod abuziv de către Stat, prin naţionalizare de la foştii proprietari.

Ceea ce instanţa de apel a omis să analizeze este că imobilul construcţie C3 nu a fost dobândit prin naţionalizare. Acesta a fost construit din fondurile proprii ale sindicatelor şi, drept consecinţă, s-a recunoscut acest drept în patrimoniul sindicatelor prin decret, care, conform configuraţiei legislative de la vremea respectivă, avea valoare de lege şi reprezenta un mod legitim de dobândire a proprietăţii.

În ceea ce priveşte terenul, suprafaţa totală expropriată a fost de 3770 mp, din care a fost restituită foştilor proprietari numai o suprafaţă de 2063 mp (1498 mp, restituiţi lui A. şi 565 mp,restituiţi lui B.). Aşadar, o suprafaţă de 1707 mp a rămas în patrimoniul Statului Român, fie pentru că nu s-a făcut o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, fie pentru că o asemenea notificare nu s-a finalizat cu o dispoziţie de restituire.

Din interpretarea prevederilor art. 22 alin. (5) şi art. 42 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, rezultă că dacă nu s-a formulat notificare de către persoanele îndreptăţite sau dacă imobilele nu au fost restituite în urma procedurilor reglementate de Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate al Statului, deşi dobândit iniţial abuziv prin naţionalizare (adică prin expropriere), se consolidează în patrimoniului Statului.

Având în vedere că pentru suprafaţa de 1707 mp nu există dispoziţie de restituire, rezultă că dreptul de proprietate asupra acesteia s-a menţinut în patrimoniul Statului, astfel încât şi transferul subsecvent către autoarea recurentei este valabil.

De altfel, argumentaţia instanţei de apel este ilogică şi din perspectiva titlului afirmat de Municipiul Craiova. Astfel, dacă dreptul de proprietate al Statului, preluat prin naţionalizare, nu ar fi fost valabil, este evident că nici Municipiul Craiova nu putea să îşi inventarieze în domeniul public o parte din acelaşi teren, întrucât, la rândul său, l-ar fi dobândit de la un neproprietar.

De altfel, simpla inventariere în domeniul public nu constituie mod legal de dobândire a dreptului de proprietate publică, nici potrivit art. 7 din Legea nr. 213/1998 şi nici potrivit art. 863 C. civ.

Mai mult, potrivit art. 21 din Legea nr. 213/1998, inventarierea efectuată de către autorităţile publice locale nu constituie decât un act preparator, delimitarea finală făcându-se prin hotărâre de guvern, care nici măcar aceea nu constituie mod de dobândire a proprietăţii publice.

Singurele modalităţi prin care Statul şi autorităţile publice locale pot dobândi un bun de la o persoană privată sunt achiziţia publică, exproprierea şi acceptarea unei donaţii, nicidecum printr-un act administrativ care emană chiar de la autoritatea care se pretinde proprietar.

În atare condiţii, singura modalitate în care Municipiul Craiova poate justifica dobândirea acestui teren, pe care ulterior să îl inventarieze în domeniul public local este tot naţionalizarea, adică exproprierea, prin Decretul nr. 92/1950.

O ultimă critică, întemeiată tot pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 555 alin. (1) şi ale 563 C. civ., referitoare la posesie şi folosinţă ca atribute ale dreptului de proprietate şi la acţiunea în revendicare.

În acest sens, arată că argumentul pentru care instanţa de apel susţine că reclamanta ar fi trebuit să formuleze o acţiune în revendicare ca să se poată proceda la compararea titlurilor, întrucât reclamanta nu are decât folosinţa, nu posesia asupra imobilului, contrar faptului că intimata din prezenta cauză a formulat o cerere de evacuare a filialei reclamantei.

Or, atâta vreme cât instanţa de apel a reţinut că recurenta are folosinţa bunului şi că îl stăpâneşte de facto, nu putea să constate că nu are şi posesia, ca stare de drept, cu atât mai mult cu cât aceasta afirmă calitatea sa de proprietar, jus possidendi fiind definit ca "aproprierea, însuşirea şi stăpânirea bunului ce formează obiectul dreptului analizat de către titularul său, acesta având reprezentarea psihologică, intelectuala a reprezentării că el are calitatea de proprietar".

Prin urmare, apreciază că instanţa a interpretat şi aplicat greşit prevederile legale care reglementează conţinutul dreptului de proprietate şi acţiunea în revendicare.

Totodată, instanţa de apel se contrazice atunci când reţine că recurenta are posesia de facto, dar nu are posesia, astfel încât trebuia să introducă o acţiune în revendicare pentru a provoca o comparare de titluri.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, unei alte instanţe de apel, motivat de lipsa de imparţialitate a instanţelor de pe plan local, cauzate de natura pricinii, în sensul că obiectul derivat al acţiunii introductive este reprezentat de un obiectiv cultural important Ia nivelul judeţului Dolj, respectiv Casa de Cultură a Sindicatelor, cu privire la care există imense interese pe plan local, de calitatea părţilor, pârât în prezenta cauză fiind Municipiul Craiova şi de modalitatea în care s-a desfăşurat istoricul litigios dintre părţi.

5. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimatul-pârât Municipiul Craiova a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării recursului şi, în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.

De asemenea, recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a cerut înlăturarea apărărilor părţii adverse şi admiterea recursului.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin rezoluţia din 22 septembrie 2021, a dispus efectuarea formalităţilor reglementate de art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, s-a fixat termen pentru soluţionarea recursului la 17 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, termen la care Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recursul reclamantei este încadrabil în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.. Prin criticile concrete de nelegalitate s-a susţinut, în esenţă, pe de o parte încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, iar pe de altă parte, nemotivarea şi aplicarea greşită a normelor de drept procedural şi material referitoare la acţiunea în constatare provocatorie, prin prisma neidentificării corespunzătoare a imobilului din litigiu.

Prealabil examinării propriu-zise a motivelor de recurs, Înalta Curte are în vedere că obiectul litigiului pendinte, astfel cum a fost supus judecăţii prin elementele cererii introductive şi analizat de către instanţele de fond, îl reprezintă constatarea dreptului de proprietate al reclamantei Asociaţia Naţională a Caselor de Cultură ale Sindicatelor din România asupra imobilului Casa de Cultură a Sindicatelor Craiova, situat în mun. Craiova, str. x (fost Karl Marx nr. 39), judeţul Dolj, compus din teren în suprafaţă de 1331 mp şi construcţia edificată pe acesta. Temeiul de drept al cererii introductive îl constituie dispoziţiile art. 35 din C. proc. civ.

Reclamanta a arătat că se află în posesia imobilului din anul 1958, când a fost edificată clădirea de către antecesoarea sa, din fonduri proprii, iar terenul i-a fost transmis în proprietate de Statul Român prin Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale nr. 102/18.03.1959

În schimb, pârâtul Mun. Craiova se prevalează de efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive - decizia civilă nr. 412/2016, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2013, prin care a fost admis apelul împotriva sentinţei civile nr. 8043/03.06.2014 a Judecătoriei Craiova, a fost anulată sentinţa şi, rejudecând, admisă cererea de chemare în judecată şi constatat dreptul de proprietate al Municipiului Craiova, prin efectul accesiunii imobiliare artificiale, asupra construcţiei P+1E, situată în Craiova, str. x, edificată pe terenul proprietate publică a UAT Craiova, conform HCL nr. 379/27.08.2009.

În primul rând, recurenta-reclamantă susţine că nu i se poate opune efectul pozitiv al lucrului judecat în dosarele în care aceasta a avut numai calitatea de intervenient accesoriu.

Critica este fondată.

Între părţi s-au desfăşurat mai multe litigii cu privire la imobilul din litigiu, instanţa de apel reţinând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat din dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Dolj, soluţionat prin decizia nr. 412/2016, mai sus-amintită, precum şi din dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Dolj, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 549/07.03.2011, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2329/30.06.2011, apreciind că ceea ce s-a discutat anterior, într-un litigiu purtat între aceleaşi părţi, prin care o altă instanţă a stabilit că înscrisul produs de reclamantă nu reprezintă un titlu valabil pentru imobilul în litigiu, nu mai poate fi readus în dezbatere judiciară şi, cu atât mai puţin contrazis, într-o procedură judiciară ulterioară. S-a reţinut că reclamanta de faţă a participat în primul proces prin intervenienta accesorie Casa de Cultură a Sindicatelor - Filiala Craiova, în favoarea pârâtului din acea cauză, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, iar în al doilea, tot ca intervenientă accesorie, în favoarea reclamantei din acel dosar, Casa de Cultură a Sindicatelor Dolj.

Cu privire la intervenţia accesorie, conform art. 61 alin. (3) C. proc. civ., cererea prin care un terţ ce justifică un interes solicită introducerea sa într-un litigiu în curs de desfăşurare, pentru a sprijini apărarea uneia dintre părţi, se numeşte intervenţie voluntară accesorie. Terţul tinde, prin apărările pe care le face, ca instanţa să pronunţe o soluţie în favoarea părţii pentru care a intervenit.

Constituind o cerere incidentală prin care terţul nu invocă un drept propriu, intervenţia voluntară accesorie duce la lărgirea cadrului procesual numai sub aspectul părţilor, nu şi al obiectului litigiului.

Din interpretarea art. 61-67 C. proc. civ. ce reglementează interveţia voluntară, rezultă că terţul intervenient accesoriu are o poziţie subordonată părţii în favoarea căreia a intervenit, astfel că intervenientul accesoriu poate să săvârşească numai actele de procedură care nu contravin interesului părţii respective. Prin "act potrivnic intereselor părţii în favoarea căreia s-a intervenit" se înţelege orice act care ar sprijini poziţia celeilalte părţi şi ar duce la căderea în pretenţii a părţii apărate de intervenientul accesoriu. Sancţiunea ce intervine în cazul în care terţul ar face un act de procedură potrivnic intereselor părţii a cărei apărare o susţine constă în faptul că instanţa va considera un asemenea act ca şi cum nu ar fi îndeplinit, ca neavenit.

Prin urmare, terţul intervenient accesoriu dobândeşte calitatea de parte în proces, exercitând drepturile şi asumându-şi obligaţiile legale ale unei părţi în proces, cu anumite limitări decurgând din poziţia sa procesuală de parte subordonată celei în favoarea căreia a intervenit.

Cum în speţă, recurenta-reclamantă a participat în dosarele nr. x/2013 şi nr. y/2010 numai în calitate de intervenientă accesorie, nu se pune problema stabilirii vreunui drept împotriva terţului, respectiv al recurentei-reclamante, în procesul în care a intervenit, întrucât cererea de intervenţie accesorie nu constituie o cerere de chemare în judecată şi nu presupune examinarea de către instanţă a unui drept propriu al intervenientului împotriva părţilor iniţiale.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă a susţinut greşita reţinere a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul referite mai sus, în care a participat în calitate de intervenientă accesorie, rezultată din interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., precum şi nemotivarea şi aplicarea greşită a normelor de drept procedural şi material referitoare la acţiunea în constatare provocatorie, prin prisma neidentificării corespunzătoare a imobilului din litigiu, câtă vreme nu a fost dispusă efectuarea unei expertize care să identifice imobilul din litigiu, construcţie şi teren, în raport de care instanţele să aprecieze asupra acţiunii formulate şi a identităţii chestiunilor litigioase.

Astfel, din perspectiva scopului material urmărit, demersul judiciar al recurentei-reclamante reprezintă o acţiune în constatare provocatorie.

Definită doctrinar drept cererea prin care titularul unui drept îl cheamă în judecată pe cel care, prin atitudinea sau prin actele sale, îi cauzează o tulburare serioasă în exerciţiul dreptului său, pârâtul fiind provocat să îşi valorifice pretenţiile, respectiv să încerce să îşi dovedească dreptul pretins, sub sancţiunea de a nu-l mai putea invoca dacă nu şi-l demonstrează, acţiunea în constatare provocatorie este supusă, asemenea celorlalte tipuri de acţiuni în constatare, principiului subsidiarităţii prevăzut de art. 35 C. proc. civ., în sensul că admisibilitatea acesteia este condiţionată de inexistenţa, la dispoziţia reclamantului, a unei acţiuni în realizarea dreptului respectiv.

Drept urmare, în măsura în care, deşi nu a pierdut posesia bunului, totuşi dreptul său de proprietate este supus unor contestări sau tulburări, reclamantul are deschisă calea acţiunii în constatarea dreptului, pentru a înlătura orice incertitudine, curmând contestările sau tulburările.

Din această perspectivă, acţiunea în constatare provocatorie, aşa cum este şi cea dedusă judecăţii în procesul pendinte, se constituie într-un veritabil mijloc juridic de apărare a dreptului de proprietate, iar soluţionarea conflictului de drepturi este supusă regimului probator consacrat în materia acţiunii în revendicare imobiliară, ca mijloc specific de apărare a acestui drept real.

Este vorba, aşadar, de regula comparării titlurilor exhibate de părţi, în înţelesul de moduri de dobândire a dreptului de proprietate, procedeu care este specific modurilor derivate de dobândire a proprietăţii şi prin care se stabileşte care dintre titluri este mai caracterizat, adică mai puternic, dându-se, pe cale de consecinţă, preferabilitate şi câştig de cauză părţii care îl deţine.

Plecând de la premisa că acţiunea de faţă constituie o acţiune constatare provocatorie, instanţa de apel a reţinut că scopul unei astfel de acţiuni în constatare provocatorii în ceea ce-o priveşte pe reclamanta cauzei pendinte ar fi acela de a aduce o clarificare a situaţiei patrimoniale a Asociaţiei, în urma administrării probatoriilor, a prezentării pretenţiilor, respectiv a apărărilor reciproce, în principal, în urma administrării probei cu înscrisuri, fără a identifica, în concret, imobilul din litigiu, pentru a se putea conchide cu certitudine că imobilul din cauză - construcţie şi teren în suprafaţă de aproximativ 1331 mp, astfel cum a solicitat reclamanta prin acţiunea introductivă - este identic cu cel din dosarele în legătură cu care instanţa de apel a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Cu toate acestea, deşi reţine că "aspectul litigios dezlegat în cuprinsul sentinţei civile nr. 549/07.03.2011, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2010, este chiar cel al dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu. În hotărârea judecătorească antereferită a fost stabilit fără echivoc "că terenul în suprafaţă de 1.017 mp. situat în str. x prevăzut în H.C.L. nr. 379/2009 care a modificat H.C.L. nr. 147/1999 ca făcând parte din domeniul public al mun. Craiova nu este proprietatea reclamantei, fără a observa că această sentinţă nu se referă şi la construcţia asupra căreia reclamanta pretinde constatarea dreptului de proprietate, instanţa de apel reţine, totodată, "conduita procesuală inconsecventă demonstrată de reclamanta ANCCSR pe parcursul litigiilor purtate cu pârâtul Mun. Craiova, din examinarea cărora Curtea constată că partea şi-a modificat continuu întinderea, amplasamentul şi reperele de identificare a terenului pretins dobândit prin Decretul nr. 102/1959, susţinând pe rând, fie că se suprapune cu cel restituit către notificatorii B. prin Dispoziţia nr. 14106/09.10.2006, fie că s-ar confunda cu cel restituit către persoanele îndreptăţite A., prin sentinţa civilă nr. 5231/02.04.2001, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1247/08.05.2002, pentru ca în prezent să susţină că imobilul este cel ce se regăseşte în titlul obţinut de municipiul-pârât."

În circumstanţele examinate, se constată că elementele de fapt care fundamentează decizie atacată nu reflectă o completă stabilire a situaţiei de fapt, întrucât instanţa de apel, nu a procedat la o identificarea concretă a imobilului din cauză - construcţie şi teren în suprafaţă de aproximativ 1331 mp, astfel cum a solicitat reclamanta prin acţiunea introductivă, clarificări absolut necesare şi care se impun, cu atât mai mult cu cât, reclamanta susţine că imobilul - construcţie şi teren - nu este identic cu cel din hotărârile în legătură cu care s-a invocat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, iar pârâta, în baza aceloraşi hotărâri examinate în cauză, pretinde contrariul.

Cum în cauza dedusă judecăţii, aceste aspecte esenţiale nu au fost analizate de către instanţa de apel, concluzia ce se desprinde este aceea că împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost lămurite pe deplin şi că, în prezenţa omisiunii instanţei de apel de a proceda la deplina stabilire a situaţiei de fapt a cauzei, în speţă, nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate în recurs, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în lipsa stabilirii complete a situaţiei de fapt neputând fi analizate celelalte critici din recurs invocate de recurentă referitoare la identitatea imobilului din litigiu cu cel din hotărârile în legătură cu care s-a invocat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Drept urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, urmând ca, în rejudecarea cauzei, instanţa de trimitere să aibă în vedere îndrumările instanţei de recurs, expuse în considerentele prezentei decizii, care reclamă necesitatea verificării unor elemente de fapt, obligatorii, pe baza probelor existente la dosar sau a probelor noi, care vor fi administrate în rejudecare, inclusiv o expertiză topo şi construcţii, în scopul lămuririi chestiunilor de drept invocate în cauză, sub aspectul întrunirii condiţiilor art. 35 C. proc. civ. raportat la art. 557 şi urm. C. civ., spre a da o dezlegare acesteia la cazul concret şi a o fundamenta în mod corespunzător.

Drept consecinţă, Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, în condiţiile în care Înalta Curte reţine că nu sunt motive de imparţialitate a acesteia, în raport cu prevederile art. 497 teza a II-a C. proc. civ., care va rejudeca apelul ţinând seama de toate celelalte critici formulate prin motivele de recurs şi a căror analiză este de prisos în contextul considerentelor reţinute de instanţa de recurs.

Cu ocazia rejudecării, instanţa urmează să analizeze cererea de apel prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, să răspundă criticilor formulate cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, conform art. 501 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. şi să administreze toate probele pe care le consideră necesare şi utile justei soluţionări a cauzei, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Reţinând că soluţia care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea apelului declarat în cauză, Înalta Curte apreciază că, la acest moment procesual, nu poate dispune asupra cheltuielilor de judecată pretinse de reclamantă în recurs, întrucât nu s-a stabilit în mod definitiv culpa procesuală în litigiul dedus judecăţii, deci nu s-a tranşat asupra aspectului privind "partea care a pierdut procesul", în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Asociaţia Naţională a Caselor de Cultură ale Sindicatelor din România împotriva deciziei civile nr. 178 din 30 iunie 2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 martie 2022.