Scope of civil liability for illegal detention: objective State responsibility under criminal procedure bars mitigation based on plaintiff’s conduct and application of general tort law.

Şedinţa publică din data de 17 martie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi, secţia I civilă la 24 aprilie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 121.112,9 RON cu titlu de daune materiale şi a echivalentului în RON a sumei de 250.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru privarea nelegală de libertate suferită în perioada 8 iulie 2016-17 ianuarie 2018 (559 zile - 1 an, 6 luni şi 10 zile), constatată prin decizia nr. 868/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi stabilirea perioadei privării de libertate ca vechime în muncă, în sensul alin. (4) al art. 540 C. proc. pen.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 539 C. proc. pen.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Mehedinţi

Prin sentinţa nr. 29 din 25 septembrie 2019, Tribunalul Mehedinţi, secţia I civilă a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 30.000 RON, reprezentând despăgubiri materiale de care a fost privat în perioada 8 iulie 2016 - 17 ianuarie 2018, perioadă care, conform art. 540 alin. (4) C. proc. pen., urmează a se calcula la vechimea în muncă stabilită, conform legii şi suma de 5.000 euro, cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul A., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Craiova

Prin decizia nr. 1352 din 16 iunie 2020, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova, a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea, ca nefondată şi a menţinut restul dispoziţiilor acesteia.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A..

4. Hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia civilă nr. 608 din 24 martie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a fost admis recursul declarat de reclamant, casată decizia recurată şi trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

5. Decizia pronunţată în apel în rejudecare

Prin decizia nr. 175 din 29 iunie 2021, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A., de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova împotriva sentinţei civile nr. 29 din 25 septembrie 2019 a Tribunalului Mehedinţi, secţia I civilă.

6. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

i) În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., reclamantul a susţinut, în esenţă, următoarele critici:

În prezenta speţă este incident motivul de casare prevăzut de articolul 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât soluţia pronunţată de instanţa de apel reprezintă consecinţa încălcării regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, prevăzute în art. 14, 22, 194 lit. c), 478 alin. (2) şi (4), art. 479 şi art. 501 C. proc. civ.

În primul rând, instanţa de apel, în mod nelegal, a respins criticile reclamantului privind neluarea în considerare de către instanţa de fond a tuturor veniturilor obţinute de reclamant anterior condamnării pentru cuantificarea daunelor materiale şi a încălcat dispoziţiile art. 478 şi art. 479 din C. proc. civ., bazându-şi soluţia pe o interpretare eronată a normelor legale ce reglementează procesul civil.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea Statului Român la plata sumei de 121.112,9 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentate de privarea sa de posibilitatea de a obţine venituri din muncă pentru o perioadă de 559 de zile, ca urmare a privării nelegale de libertate.

Aşadar, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de pretenţia dedusă judecăţii, respectiv plata sumei de 121.112,9 RON, cu titlu de daune materiale, pentru privarea reclamantului de posibilitatea de a obţine venituri din muncă pentru o perioadă de 559 de zile.

Arată că instanţa de fond a fost învestită cu acoperirea prejudiciului material suferit de către reclamant ca urmare a privării de posibilitatea de a obţine venituri din muncă pentru o perioadă de 559 de zile, iar acoperirea acestui prejudiciu se impune a fi realizată integral, deci prin luarea în calcul a tuturor veniturilor obţinute de către reclamant anterior condamnării (în măsura în care acestea sunt considerate ca fiind relevante în determinarea întinderii reparaţiei).

Or, în măsura în care instanţa de fond a considerat că se impune a se raporta la aceste venituri anterioare momentului condamnării, în virtutea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului şi a principiului contradictorialităţii, se impunea să pună în discuţia părţilor acest aspect şi să acorde reclamantului posibilitatea de a suplimenta probatoriul administrat.

Întrucât aceste aspecte nu au fost puse, în niciun moment, în discuţia părţilor în etapa fondului, prin cererea de apel reclamantul a furnizat dovezi privind veniturile suplimentare obţinute anterior privării de libertate, respectiv indemnizaţia de consilier local, în cuantum de 780 RON/lună, în conformitate cu dispoziţiile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ.

Cu toate acestea, instanţa de apel a refuzat să ia în considerare aceste probe furnizate în mod legal de către reclamant, motivând că prin administrarea lor, acesta a modificat obiectul cererii de chemare în judecată.

Acest raţionament este eronat, astfel cum a arătat anterior, iar prin soluţia adoptată instanţa de apel a încălcat prevederile art. 478 şi ale art. 479 din C. proc. civ., potrivit cărora instanţa de apel este obligată să verifice stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către instanţa de fond şi să administreze sau să permită administrarea oricăror probatorii (inclusiv probe noi) în vederea stabilirii corecte a situaţiei de fapt, împrejurare ce atrage nulitatea deciziei recurate.

Un al doilea motiv de recurs, subsumat tot prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează faptul că instanţa de apel, în mod nelegal, a nesocotit limitele trasate prin hotărârea de casare care a statuat faptul că răspunderea Statului, în atare demersuri judiciare, este una obiectivă, din prisma cuantificării daunelor morale.

Recurentul a arătat că instanţa de apel a încercat să evalueze prejudiciul moral suferit de reclamant prin aplicarea unor criterii specifice răspunderii civile delictuale subiective, încercând să disimuleze o "culpă" a reclamantului în extinderea duratei privării nelegale de libertate.

În concret, instanţa de apel a încercat să aplice prin analogie, dar fără a menţiona acest aspect în mod expres, dispoziţiile art. 1371 din noul C. civ.

Or, astfel cum s-a arătat în jurisprudenţă, incidenţa dispoziţiilor art. 1371 C. civ. intervine doar în acele cazuri în care este evaluată o răspundere subiectivă, iar nu una obiectivă.

Ca atare, prin tratarea prejudiciului de ordin moral ca un prejudiciu decurgând dintr-o răspundere subiectivă a Statului, instanţa de apel nu a respectat limitele casării, trasate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât timp, în evaluarea acestui prejudiciu, a procedat la un "partaj de responsabilitate" între conduita reclamantului şi conduita Statului român, ceea ce nu poate fi primit.

Un ultim motiv de apel, subsumat ipotezei prevăzute de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la faptul că instanţa de apel a realizat o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1349, art. 1381 şi art. 1385 C. civ., ce reglementează principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat ca urmare a privării nelegale de libertate, pentru o perioadă de 559 de zile (peste un an şi 6 luni), atunci când a stabilit întinderea reparaţiei la care reclamantul este îndreptăţit cu titlu de daune materiale şi morale, admiţându-le doar parţial.

În mod eronat a reţinut instanţa de apel că la stabilirea întinderii daunelor materiale pentru privarea de dreptul la muncă, trebuie raportate la veniturile obţinute de reclamant anterior condamnării.

Or, prejudiciul suferit de reclamant nu este reprezentat de pierderea veniturilor din muncă obţinute anterior condamnării, ci de privarea acestuia de posibilitatea de a se angaja ulterior dezincriminării faptei pentru care a fost condamnat şi de veniturile pe care le putea obţine ca urmare a punerii sale în libertate.

Ca atare, în determinarea întinderii prejudiciului, instanţa nu se putea raporta, în mod legal, la veniturile obţinute anterior condamnării, întrucât acest prejudiciu nu rezultă direct din fapta prejudiciabilă a privării nelegale de libertate, respectiv nu este o consecinţă a acestei faptei, ci la veniturile pe care reclamantul le-a obţinut ulterior eliberării condiţionate.

De asemenea, instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a prevederilor art. 1349 alin. (2), art. 1381, art. 1385 din C. civ. care reglementează principiul reparaţiei integrale a prejudiciului, atunci când nu a luat în considerare probatoriul administrat de reclamant sub aspectul întinderii prejudiciului material suferit.

Mai mult decât atât, în mod nelegal s-a raportat instanţa de apel la dispoziţiile art. 1388 din C. civ. pentru stabilirea despăgubirilor materiale acordate reclamantului. Aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile în speţă, cât timp reglementarea invocată de instanţa de apel este una de excepţie şi are în vedere situaţia - premisă a pierderii capacităţii de muncă ca urmare a vătămării integrităţii sale corporale sau a sănătăţii şi nu reglementează ipoteza imposibilităţii temporare de exercitare a dreptului la muncă ca urmare a privării nelegale de libertate.

Totodată, instanţa de apel, în mod nelegal, nu a luat în considerare toate veniturile obţinute de reclamant anterior condamnării pentru cuantificarea daunelor materiale, respectiv şi veniturile reprezentând indemnizaţia de consilier local, astfel cum a arătat anterior la motivul de recurs întemeiat pe pct. 5.

În ceea ce priveşte cuantificarea daunelor morale, consideră că suma de 5.000 de euro pentru o durată de 559 zile, mai puţin de 9 euro/zi de detenţie este neglijabilă şi disproporţionat de mică raportat la gravitatea încălcării de către Statul român a dreptului său la libertate, la respectarea vieţii private şi de familie şi la un proces echitabil.

Mai mult, hotărârea pronunţată de către instanţa de apel este rezultatul unei aplicări greşite a criteriilor prevăzute de art. 540 din C. proc. pen., precum şi de jurisprudenţa CEDO pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel nevalorificând, în cuantumul despăgubirilor acordate, toate consecinţele privării nelegale de libertate produse asupra reclamantului şi asupra familiei sale, astfel cum au fost invocate şi demonstrate prin probatoriul administrat în cauză.

Cu privire la prejudiciile de imagine suferite, astfel cum s-a statuat de către Înalta Curte prin hotărârea de casare, răspunderea Statului este una obiectivă, subzistând independent de orice culpă, iar Statul român este obligat să repare, potrivit dispoziţiilor legale enumerate supra, toate consecinţele asupra persoanei produse ca urmare a detenţiei nelegale. Or, aceste consecinţe derivă dintr-o multitudine de factori, inclusiv prin deteriorarea imaginii unei persoane.

Cu privire la consecinţele asupra persoanei ca urmare a deţinerii sale în condiţii insalubre şi inadecvate traiului uman, recurentul arată că prin cererea de chemare în judecată nu au fost solicitate despăgubiri datorate strict din condiţiile de detenţie propriu-zise la care a fost supus, ci pentru toate consecinţele asupra persoanei, în conformitate cu art. 540 din C. proc. pen., cauzate de privarea nelegală de libertate în atare condiţii.

Or, pentru faptul că a fost obligat să execute o pedeapsă privativă de libertate nelegală în condiţii insalubre şi inadecvate traiului uman, împrejurări ce i-au afectat, în mod iremediabil, dreptul la demnitate, se impune ca Statul, prin Ministerul Finanţelor, să fie ţinut răspunzător.

Contrar celor reţinute de instanţele de fond, nivelul condiţiilor de detenţie nu se probează exclusiv prin plângeri formulate către judecătorul delegat cu supravegherea în penitenciar. Or, cu ocazia evaluării penitenciarului pentru aplicarea măsurilor de compensare cuprinse în Legea nr. 169/2017 privind recursul compensatoriu, s-a arătat că tot penitenciarul Drobeta Turnu-Severin nu respectă standardele în materie în ceea ce priveşte suprapopularea şi condiţiile insalubre, datele sunt publice, fiind redate datele statistice oficiale de pe site-urile instituţiilor publice în acest sens.

De asemenea, în privinţa evaluării daunelor morale, consideră că instanţa de apel s-a raportat nelegal la conduita reclamantului atunci când a reţinut că acesta nu a formulat contestaţie la executare pentru a fi eliberat mai devreme, ci a aşteptat să fie liberat condiţionat.

Acest argument nu poate fi primit, motivat de durata procedurii contestaţiei la executare, respinsă în fond şi admisă de-abia în recurs, procesul a durat peste 7 luni, astfel că acest procedeu nu ar fi condus, astfel cum pretinde instanţa de apel, la eliberarea mai devreme a reclamantului.

În acest sens, art. 5 alin. (4) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impune ca orice persoană privată în mod nelegal de libertate să poată supune atenţiei unui tribunal această împrejurare, tribunalul fiind obligat să se pronunţe într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei.

Or, cât timp această obligaţie de a respectare a dreptului reclamantului la habeas corpus a fost încălcată de către Statul român, recurentului nu îi poate fi imputat, sub nicio formă, că ar fi contribuit în vreun mod la prelungirea detenţiei nelegale.

Cu privire la neluarea în considerare, de către instanţa de apel, a reperelor jurisprudenţiale relevante în cuantificarea daunelor morale arată că, deşi aprecierea daunelor morale se bucură de un grad de subiectivitate din partea instanţei de judecată, totuşi, prin raportare la reperele jurisprudenţiale, se poate determina tocmai dacă reparaţia este sau nu proporţională cu prejudiciul moral suferit.

În aceste condiţii, apreciază că reperele jurisprudenţiale naţionale şi europene relevante în materie nu pot fi eliminate întru-totul în evaluarea unei reparaţii echitabile.

Nesocotirea criteriului jurisprudenţial în cuantificarea prejudiciului suferit reprezintă o aplicare eronată a art. 1385 C. civ., precum şi a dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului ce garantează asigurarea unei proporţionalităţi rezonabile, astfel cum în mod judicios a statuat şi instanţa supremă în jurisprudenţa sa.

În acest sens, în practica judiciară s-a stabilit că sumele acordate cu titlu de daune morale trebuie să fie proporţionale cu durata privării nelegale de libertate şi cu efectele pe care aceasta le-a avut asupra persoanei.

În aceste condiţii, faţă de cele prezentate anterior, solicită casarea deciziei recurate, iar în rejudecare, valorificarea tuturor criteriilor legale şi a reperelor jurisprudenţiale invocate în vederea determinării întinderii despăgubirilor la care este îndreptăţit, sens în care consideră că acordarea de despăgubiri morale în cuantum de 250.000 euro reprezintă o reparaţie justă şi proporţională pentru prejudiciul de ordin moral suferit.

ii) În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a susţinut, în esenţă, următoarele critici:

Contrar celor reţinute în hotărârea recurată, pârâtul a formulat critici prin cererea de apel asupra cuantumului daunelor acordate, în sensul că prin hotărârea instanţei de fond au fost încălcate criteriile legale prevăzute la art. 540 C. proc. pen., ce reglementează principiul reparării integrale a prejudiciului, atunci când a stabilit întinderea reparaţiei cu titlu de daune materiale şi morale.

Totodată, faţă de soluţia de respingerea a apelului Statului Român prin Ministerul Finanţelor, apreciază că, în mod greşit, instanţa de apel a făcut aplicabile dispoziţiile art. 540 C. proc. pen., menţinând cuantumul daunelor materiale şi morale acordate de către instanţa de fond, în speţă de către Tribunalul Mehedinţi.

Astfel, în ceea ce priveşte acordarea daunelor morale, opinează că nu a fost constatată vreo faptă cauzatoare de prejudiciu cu caracter ilicit de natură să atragă răspunderea civilă delictuală a Statului Român pentru că cercetarea, urmărirea penală, trimiterea în judecată şi condamnarea acestuia s-au făcut cu îndeplinirea tuturor prevederilor legale.

Faptul că prin admiterea contestaţiei la executare formulată de către A. s-a constatat dezincriminată fapta pentru care acesta a fost condamnat nu este de natură să conducă la concluzia că executarea pedepsei s-a realizat cu încălcarea cadrului legal şi că aceasta poate fi imputată Statului Român în condiţiile date de pronunţarea Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, care a dat o nouă interpretare normei juridice care incrimina infracţiunea de abuz în serviciu.

Şi jurisprudenţa CEDO este în sensul de a acorda despăgubiri doar în situaţia în care arestarea sau detenţia a avut caracter nelegal, nu şi atunci când au existat temeiuri, motive care au condus organele judiciare la luarea măsurilor privative de libertate.

De asemenea, la acordarea daunelor morale nu s-a avut în vedere faptul că, deşi avea la îndemână mijloace procesuale prin care putea să pună capăt stării de detenţie, ce îmbrăca un caracter nelegal după momentul dezincriminării faptei pentru care fusese condamnat, reclamantul nu a acţionat în acest sens şi a contribuit la amplificarea prejudiciului reclamat. Aşadar, a renunţat la beneficiul contestaţiei la executare pedepsei, mijloc procesual care ar fi determinat limitarea privării sale de libertate.

Regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri în echitate şi să nu aibă, în primul rând, un scop patrimonial.

În cauza dedusă judecăţii se poate observa că instanţa nu a identificat, în mod legal, criteriile de apreciere a cuantumului daunelor acordate.

De asemenea, nu a făcut nicio referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi nicio analiză comparativă cu cauzele analizate în această materie, în jurisprudenţa Curţii, deşi aceasta formează împreună cu dispoziţiile convenţionale "un bloc de convenţionalitate", obligatoriu pentru autorităţile statului, inclusiv pentru instanţele de judecată, în temeiul art. 20 din Constituţie şi articolelor 1 şi 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Instanţa de apel nu trebuia să se pronunţe doar întemeindu-se pe prezumţii, care să aibă puterea de a naşte probabilitatea întrucât, pentru a trage concluzii în legătură cu situaţia reclamantului, s-a bazat doar pe afirmaţiile acestuia sau a reţinut împrejurări care nu se aflau într-o legătură de cauzalitate cu fapta ilicită pentru a angaja răspunderea. În condiţiile în care reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului material şi moral, soluţia instanţei de apel este lipsită de fundament juridic, impunându-se concluzia caracterului nelegal al soluţiei astfel adoptate.

iii) În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a invocat, în esenţă, următoarele critici:

Nelegalitatea deciziei atacate se relevă în raport de motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a celor cuprinse în dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., art. 15 din Constituţia României şi art. 4 C. pen.

Apreciază că problema de drept care se pune în prezenta cauză e aceea dacă privarea de libertate a reclamantului a fost sau nu legală după declararea neconstituţionalităţii normei de incriminare prin Decizia nr. 405/2016. Dispoziţiile acestei decizii au fost invocate în anul 2018 şi de către reclamant, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat o decizie definitivă, prin care s-a admis contestaţia la executare, iar din dispozitivul acesteia reiese că aceasta produce efecte pentru viitor - ex nune doar în privinţa pedepselor complementare aplicate reclamantului prin hotărârea de condamnare, iar ex tune instanţa supremă s-a rezumat să constate doar că pedeapsa aplicată a fost executată.

Această constatare priveşte atât partea din pedeapsă efectiv executată în penitenciar cât şi restul de pedeapsă rămas neexecutat, ca efect al liberării condiţionate şi care, prin efectele Deciziilor nr. 405/2016 şi nr. 651/2018 ale Curţii Constituţionale va fi considerat executat pentru viitor, cu efecte în planul unei potenţiale revocări a beneficiului liberării condiţionate.

Din considerentele şi dispozitivul Deciziei nr. 868/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reiese doar constatarea ca executată a pedepsei principale astfel încât nu se poate deduce nici expres, nici implicit o constatare asupra nelegalităţii detenţiei.

Nu se poate reţine concluzia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia începând cu data de 8 iulie 2016 ar fi trebuit să înceteze pentru reclamant executarea pedepsei aplicate prin hotărârea de condamnare iar, în măsura în care a continuat, privarea a fost una lipsită de bază legală întrucât, dimpotrivă, detenţia a avut la bază o hotărâre judecătorească definitivă legală ceea ce a indus un caracter de legalitate şi detenţiei, iar potrivit dispoziţiilor legale, nelegalitatea se stabileşte în condiţii expres prevăzute de lege şi nu se deduce.

În atare condiţii, statul sau judecătorul de la locul de deţinere nu putea formula din oficiu o contestaţie la executare pentru a se constata dacă a intervenit sau nu o dezincriminare a faptei de abuz în serviciu în condiţiile indicate în decizia Curţii Constituţionale întrucât nu erau în măsură să aibă cunoştinţă de motivele care au sta la baza condamnării, singurul în măsură să le cunoască era însuşi reclamantul.

Referitor la solicitarea obligării pârâtului la plata daunelor morale, consideră că nu a fost constatată vreo faptă cauzatoare de prejudiciu cu caracter ilicit de natură să atragă răspunderea civilă delictuală a Statului Român pentru că cercetarea, urmărirea penală, trimiterea în judecată şi condamnarea acestuia s-au făcut cu îndeplinirea tuturor prevederilor legale.

Faptul că prin admiterea contestaţiei la executare formulată de către A. s-a constatat ca fiind dezincriminată fapta pentru care acesta a fost condamnat nu este de natură să conducă la concluzia că executarea pedepsei s-a realizat cu încălcarea cadrului legal şi că aceasta poate fi imputată Statului Român în condiţiile date de pronunţarea Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, care a dat o nouă interpretare normei juridice care incrimina infracţiunea de abuz în serviciu.

Şi jurisprudenţa CEDO este în sensul de a se acorda despăgubiri doar în situaţia în care arestarea sau detenţia a avut caracter nelegal, nu şi atunci când au existat temeiuri, motive care au condus organele judiciare la luarea măsurilor privative de libertate. S-a arătat că nelegalitatea trebuie demonstrată şi trebuie să rezulte în mod clar din încălcări determinate ale legii.

Astfel, apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru acordarea de daune materiale sau morale.

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

7. Apărările formulate în cauză

Recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare la recursurile formulate de pârâtul Statul Român şi recurentul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie prin care a invocat, în principal, excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului Direcţiei Naţionale Anticorupţie, motivat de faptul că motivele de recurs vizează decizia de casare, iar nu decizia recurată şi excepţia nulităţii recursului Statului Român, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare la recursul reclamantului, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Recurentul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a depus întâmpinare la recursurile celorlalte două părţi din cauză, prin care a solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat şi admiterea recursului Statului Român.

Au fost depuse răspunsuri la întâmpinări prin care s-au solicitat înlăturarea apărărilor din întâmpinările părţilor adverse şi după caz, admiterea recursului şi respingerea căii de atac a părţii adverse.

8. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin rezoluţia din 22 septembrie 2021, a dispus efectuarea formalităţilor reglementate de art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, s-a fixat termen pentru soluţionarea recursului la 17 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, termen la care Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra recursurilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

i) Cu privire la recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor

Preliminar, Înalta Curte urmează a respinge excepţia nulităţii recursului pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, invocată de reclamant prin întâmpinare, reţinând că motivele formulate pot fi circumscrise cazurilor de casare prevăzute de pct. 5 şi 8 al art. 488 (1) C. proc. civ., dat fiind că dezvoltarea acestora face trimitere la o pretinsă încălcare sau aplicare greşită a normelor de drept procedural şi de drept material, urmând a fi analizate din această perspectivă.

Recursul însă, urmează a se respinge ca nefondat, în considerarea argumentelor ce succed.

Recurentul-pârât susţine că prin motivele de apel ar fi formulat critici asupra cuantumului daunelor acordate, în sensul că prin hotărârea instanţei de fond au fost încălcate criteriile legale prevăzute la art. 540 C. proc. pen., ce reglementează principiul reparării integrale a prejudiciului, atunci când a stabilit întinderea reparaţiei cu titlu de daune materiale şi morale.

Totodată, faţă de soluţia de respingerea a apelului Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, recurentul apreciază că, în mod greşit, instanţa de apel a făcut aplicabile dispoziţiile art. 540 C. proc. pen., menţinând cuantumul daunelor materiale şi morale acordate de către instanţa de fond, în speţă de către Tribunalul Mehedinţi.

În speţă, însă, se observă că recurentul-pârât a criticat soluţia de acordare a despăgubirilor acordate reclamantului doar formal, fără a prezenta argumente în dezvoltarea acestui motiv de casare, reiterând ad literram susţinerile din cuprinsul cererii de apel în ceea ce priveşte dezlegarea greşită dată acestora de instanţa de fond.

Or, prin decizia recurată, curtea de apel a arătat că nu va analiza motivul de apel al pârâtului privind cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului de prima instanţă, întrucât a fost invocat pur formal.

Astfel, cu referire la acest aspect, instanţa de apel a reţinut:

"Criticile apelantului pârât Statul Român în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanţă reclamantului sunt pur formale, fără a se invoca aspecte de netemeinicie concrete care să poată face obiectul cenzurii instanţei de apel. Motivul de apel ce se referă la cuantumul daunelor morale acordate se rezumă la expunerea unor repere general valabile atunci când se stabileşte de către o instanţă întinderea despăgubirilor băneşti menite să acopere un prejudiciu moral ce nu poate face obiectul unei evaluări concrete. Drept urmare instanţa de apel nu se consideră legal investită cu analiza unor critici concrete de netemeinicie a constatării existenţei şi întinderii prejudiciului material şi moral suferit de reclamant ca efect al privării sale nelegale de libertate."

Ignorând argumentele reţinute de instanţa de apel, recurentul-pârât doar susţine că ar fi formulat prin apel şi critici referitoare la cuantumul daunelor acordate reclamantului, fără a arăta însă care ar fi motivul pentru care consideră că cele invocate prin apel în acest sens ar reprezenta critici apte de a învesti instanţa de apel cu analiza lor.

Prin urmare, Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a dezvoltat această apărare, astfel încât nu poate fi supusă analizei instanţei de control judiciar, în condiţiile inexistenţei unor critici ce ar viza raţionamentul instanţei de apel.

Astfel, se reţine că pentru dezvoltarea motivului de casare, recurentul-pârât trebuia să formuleze critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, eventualele critici susceptibile de încadrare în cazurile de casare ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra, în concret, nelegalitatea soluţiei date apelului pârâtului şi să combată cele reţinute de instanţa de apel, în sensul că nu au fost invocate critici efective de nelegalitate sau netemeinicie privind modul de soluţionare a despăgubirilor acordate reclamantului la fond pentru privarea nelegală de libertate.

Pe cale de consecinţă, nici criticile referitoare la modalitatea de calcul a despăgubirilor şi criteriile jurisprudenţiale aplicate de instanţa de apel nu pot fi analizate în etapa procesuală a recursului, întrucât ele nu au fost invocate în cadrul apelului şi, prin urmare, nu au făcut obiectul analizei în apel.

Ca atare, urmează a fi respins motivul de recurs vizând cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului.

În ce priveşte susţinerile din recurs referitoare la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 539 C. proc. pen. pentru angajarea răspunderii statului pentru privarea nelegală de libertate a unei persoane în cursul procesul penal, acestea nu pot fi analizate, întrucât prin decizia de casare nr. 608/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acestea au fost dezlegate definitiv, dezlegare ce este obligatorie, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

ii) Cu privire la recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie

Prioritar, Înalta Curte urmează a respinge excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului, invocate de reclamant prin întâmpinare, având în vedere că motivele de recurs vizează aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză de către instanţa de apel, circumscrise ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva căreia urmează a fi analizate, iar faptul că se critică aspecte ale litigiului ce ar fi fost dezbătute în ciclul procesual anterior nu poate constitui un fine de neprimire a căii de atac extraordinare, analiza instanţei de recurs urmând a stabili dacă chestiunile invocate prin motivele de recurs intră în contradicţie cu decizia de casare şi dezlegările date în ciclurile procesuale anterioare.

Recursul este, însă, nefondat.

Recurentul susţine, prin criticile formulate, neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 539 C. proc. pen. pentru angajarea răspunderii statului pentru privarea nelegală de libertate a unei persoane în cursul procesului penal.

Aceste susţineri, însă, nu mai pot face obiectul recursului, deoarece, prin decizia de casare nr. 608/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acestea au fost dezlegate definitiv, dezlegare ce este obligatorie, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Conform dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul."

Raportat la acest text de lege, instanţa de rejudecare a fondului după casare trebuie să soluţioneze cauza în cadrul celor stabilite în decizia de casare, în sensul că modul în care instanţa de recurs a rezolvat, în speţă, problemele de drept puse în discuţie este obligatoriu.

Regula de drept stabilită de art. 501 alin. (1) C. proc. civ., cu privire la obligativitatea problemelor de drept dezlegate, decurge atât din natura controlului judiciar, cât şi din principiul ierarhiei instanţelor judecătoreşti. În măsura în care, la situaţia de fapt stabilită de instanţa de fond, norma legală aplicabilă rămâne aceeaşi şi instanţa de casare a dat o anumită interpretare normei de drept respective, care se presupune a fi cea corectă, această interpretare se impune judecătorilor fondului.

Din această perspectivă, precum şi din perspectiva criticilor hotărârii recurate, Înalta Curte reţine că hotărârea recurată a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei. Astfel, în mod corect instanţa de apel a reţinut că în ciclul procesual anterior, prin decizia nr. 608 din 24 martie 2021, instanţa de recurs a constatat că, în speţă, a existat o privare nelegală de libertate a reclamantului, după data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016 (08.07.2016) şi până la momentul eliberării acestuia din penitenciar, hotărârea penală de condamnare a reclamantului fiind lipsită de fundamentul legal al faptei penale reţinute în sarcina acestuia şi, totodată, al pedepsei aplicate, de la pronunţării deciziei de neconstituţionalitate amintite ce a avut ca efect de facto dezincriminarea faptei săvârşite de reclamant. S-a mai reţinut în hotărârea de casare că decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 868/2018 prin care, admiţându-se contestaţia la executare formulată de reclamant, s-a făcut aplicarea art. 4 C. pen., fiind înlăturate consecinţele condamnării reclamantului prin sentinţa penală nr. 96/2015 a Curţii de Apel Craiova, reprezintă actul organului penal, în speţă al instanţei penale, prin care s-a constatat caracterul nelegal al privării de libertate, condiţie impusă de art. 539 alin. (2) C. proc. pen.

Instanţa de recurs a concluzionat că începând cu data de 8 iulie 2016 ar fi trebuit să înceteze pentru reclamant orice pedeapsă decurgând din hotărârea de condamnare nr. 96/2015, iar în măsura în care executarea pedepselor a continuat, privarea de libertate a devenit nelegală după acel moment, indiferent de promovarea sau nu a unei contestaţii la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 595 C. proc. pen.

Astfel fiind, subsecvent refacerii judecăţii în apel pe baza dezlegărilor şi îndrumărilor obligatorii conţinute în decizia de casare, nu mai pot fi susţinute critici de nelegalitate a hotărârii din apel care vizează aspecte ale litigiului intrate în puterea lucrului judecat, cum ar fi cele relative la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 539 C. proc. pen.

Prin urmare, acest aspect nu mai poate fi pus în discuţie ulterior, faţă de caracterul obligatoriu al dezlegării problemei de drept date de instanţa de recurs, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Nu este lipsit de relevanţă de a sublinia că în primul ciclu procesual principala critică a recurentului în apel a fost aceea că, în cauză, nu s-a stabilit caracterul nelegal al privării de libertate a reclamantului, iar instanţa de apel, prin decizia nr. 1352 din 16 iunie 2020, a admis apelurile pârâţilor sub acest aspect, motivat de faptul că prin contestaţia la executare formulată de reclamant (după liberarea sa condiţionată), instanţa penală nu putea statua asupra caracterului nelegal al privării reclamantului până la momentul liberării, reţinând că, în cauză, nu este îndeplinită condiţia unei detenţii nelegale pe perioada 8 iulie 2016 -17 ianuarie 2018 pentru a fi angajată răspunderea statului în condiţiile art. 539 C. proc. pen.

Or, prin admiterea recursului formulat de reclamant, casarea deciziei nr. 1352 din 16 iunie 2020 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi trimiterea cauzei în vederea rejudecării apelurilor declarate în cauză, pornindu-se de la dezlegările date prin decizia de casare, rezultă că problema îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 539 C. proc. pen. pentru angajarea răspunderii statului pentru privarea nelegală de libertate a unei persoane în cursul procesului penal a fost tranşată în primul ciclu procesual de către instanţa supremă care a stabilit asupra dreptului reclamantului la reparaţie materială împotriva Statului Român, în condiţiile art. 539 C. proc. pen.. Readucând în dezbaterea judiciară aspectul vizând neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 539 C. proc. pen., recurentul ignoră efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicţionale definitive în interiorul aceluiaşi proces.

Modalitatea în care instanţa de recurs, prin decizia de casare, dă dezlegare unui aspect litigios - îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 539 C. proc. pen. - se impune, fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării.

Aceasta datorită efectului pozitiv al lucrului judecat potrivit căruia statuările definitive ale unei hotărâri judecătoreşti se impun, deopotrivă, părţilor şi instanţei ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăţi anterioare, care a tranşat definitiv un aspect al litigiului.

De aceea, recursul, prin care recurentul tinde să repună în dezbatere o chestiune impusă cu autoritate de lucru judecat, nu poate fi primit, atâta vreme cât lucrul anterior judecat se opune atât părţilor, cât şi instanţei, în mod absolut.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie urmează a fi respins, ca nefondat.

iii) În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamant, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin primul motiv de recurs formulat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat decizia instanţei de apel, susţinând soluţionarea greşită, cu încălcarea art. 478 alin. (3) C. proc. civ., a cererii sale de suplimentare a despăgubirilor materiale cu cuantumul indemnizaţiei de consilier local, funcţie publică pe care reclamantul a îndeplinit-o anterior condamnării sale, afirmând că prin cererea de chemare în judecată, instanţa de fond a fost învestită cu acoperirea prejudiciului material suferit de către reclamant ca urmare a privării de posibilitatea de a obţine venituri din muncă pentru o perioadă de 559 de zile, iar acoperirea acestui prejudiciu se impune a fi realizată integral, deci prin luarea în calcul a tuturor veniturilor obţinute de către reclamant anterior condamnării (în măsura în care acestea sunt considerate ca fiind relevante în determinarea întinderii reparaţiei).

În privinţa acestei critici se reţine că potrivit dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. "În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi".

Conform textului anterior citat, în calea de atac a apelului, instanţa verifică numai ceea ce s-a judecat în primă instanţă, neputând fi făcute cereri noi, respectiv formulate pretenţii care nu au fost analizate de prima instanţă ori modificate elementele pe care aceasta le-a avut în vedere la pronunţarea soluţiei.

Deducând judecăţii critica în această manieră, recurentul ignoră cadrul judecăţii, aşa cum l-a fixat prin cererea de chemare în judecată, care a făcut obiectul învestirii şi analizei de primă instanţă, stabilind apoi limitele devoluţiunii în apel.

Astfel, cererea de chemare în judecată stabileşte cadrul procesual în limitele căruia se va desfăşura judecata, atât din punctul de vedere al părţilor, cât şi din punctul de vedere al obiectului şi cauzei cererii, iar indicarea obiectului cererii de chemare în judecată şi a fundamentului pretenţiei formulate este o componentă a principiului disponibilităţii şi o obligaţie a instanţei de a le respecta, în condiţiile art. 22 din C. proc. civ.

Or, aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 24 aprilie 2020, pe rolul Tribunalului Mehedinţi, reclamantul A. a solicitat obligarea Statului Român la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, solicitând ca prejudiciu material suma de 121.119 RON, arătând că această sumă totală provine din înmulţirea numărului de 559 de zile de privare nelegală de libertate înmulţit cu valoarea de 216,6 RON aferentă unei zile de muncă la ultimul angajator.

Se impune a fi observat, aşadar, că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul nu a argumentat şi adus în discuţie, în faţa primei instanţe, solicitarea reparării prejudiciului material reprezentat de contravaloarea indemnizaţiei de consilier local, acest lucru fiind invocat pentru prima oară prin motivele de apel.

Deşi cel mai semnificativ şi caracteristic efect al apelului este efectul devolutiv ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecăţii pricinii în fond, astfel că problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţia instanţei de apel, trebuie subliniat faptul că, totuşi, caracterul devolutiv al apelului nu este unul absolut el, fiind limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat) şi tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat).

Potrivit acestor principii apelul vizează numai ceea ce s-a judecat de către prima instanţă, neputându-se formula direct, în această cale de atac, cereri noi, respectiv nu se poate extinde, în apel, cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe.

Drept urmare, câtă vreme o astfel de argumentaţie vizând solicitarea reparării unui alt prejudiciu, respectiv contravaloarea indemnizaţiei de consilier local, chiar dacă este produs prin aceeaşi faptă ilicită, nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată şi nu a făcut obiectul analizei primei instanţe, astfel că o atare pretinsă modificare a obiectului cererii de chemare în judecată nu putea fi supusă controlului judiciar în calea de atac a apelului, decât modificând limitele judecăţii direct în apel, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 478 C. proc. civ. şi a principiului mai sus evocat, o atare situaţie neputând fi circumscrisă nici unei ipoteze de explicitare a pretenţiilor cuprinse implicit în cererea de chemare în judecată adresată primei instanţe, în sensul de lămurire a unor pretenţii virtuale.

Aşadar, nu este vorba despre o greşită analiză a criticilor din apel referitoare la neluarea în considerare şi a veniturilor obţinute din indemnzaţia de consilier local, imputabilă instanţei de apel, ci de o corectă delimitare a limitelor judecăţii în apel, pornind de la identificarea a ceea ce a făcut obiectul învestirii.

Se privesc însă ca fondate criticile recurentului-reclamant vizând stabilirea întinderii reparaţiei materiale şi morale solicitate de reclamant, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pronunţarea deciziei efectuându-se cu încălcarea prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Legiuitorul stabileşte astfel elementele de natură a cantona limitele rejudecării, textul enunţând principiile ce trebuie urmate de instanţa de rejudecare şi care conturează însăşi raţiunea controlului judiciar.

Ca atare, legiuitorul nu lasă niciun fel de echivoc sub aspectul obligativităţii instanţei de trimitere de a se conforma îndrumărilor date de instanţa de recurs cu privire la problemele de drept dezlegate.

Limitele rejudecării sunt determinate, de asemenea, de împrejurările ce au determinat casarea.

În speţă, aşa cum s-a arătat mai sus, prin decizia nr. 608 din 24 martie 2021, dată în soluţionarea recursului declarat în cauză de reclamant, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat prima hotărâre pronunţată în apel, reţinând că "executarea pedepsei care a continuat şi după data de 08.07.2016, fiind lipsită de fundamentul existenţei unei legi de incriminare a faptei sancţionate şi a pedepsei aplicate, este de natură să deschidă reclamantului dreptul la reparaţie materială împotriva Statului român, în condiţiile art. 539 C. proc. civ., a cărui răspundere este în acest caz una obiectivă".

Prin urmare, la stabilirea întinderii prejudiciului, instanţa de apel era obligată să evalueze criteriile obiective prevăzute de art. 540 C. proc. pen., precum şi consecinţele produse asupra persoanei în cauză, asupra familiei acesteia, în măsura în care asemenea consecinţe pot fi integrate în sfera de protecţie a dreptului la libertate şi siguranţă, drept apărat prin dispoziţiile legale cuprinse în dispoziţiile art. 538, art. 539 C. proc. pen., art. 3 Protocolul nr. 7 şi art. 5 paragraful 5 din Convenţie, respectiv art. 9 alin. (5) C. proc. pen.

Or, la stabilirea întinderii reparaţiei pentru prejudiciul material şi moral încercat pentru executarea pedepsei în perioada 08.07.2016-17.01.2018, instanţa de apel nu s-a raportat numai la criteriile obiective prevăzute în acest scop de art. 540 alin. (1) C. proc. pen., ci a analizat cauza şi prin prisma conduitei reclamantului, imputându-i acestuia faptul că a avut la îndemână mijloace procesuale prin care putea să pună capăt stării de detenţie, ce îmbrăca un caracter nelegal după momentul dezincriminării faptei pentru care fusese condamnat, şi că reclamantul nu a acţionat în acest sens şi a contribuit la amplificarea prejudiciului reclamat.

Astfel, în justificarea acordării daunelor materiale şi morale, instanţa de apel nu a avut în vedere criteriile obiective prevăzute de art. 540 C. proc. pen., ci a aplicat prin analogie dispoziţiile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale şi a luat în calcul şi conduita reclamantului, aspecte de natură a înlătura caracterul răspunderii obiective stabilite în cauză, în ciclul procesual anterior.

Fiind o răspundere civilă obiectivă, justificată de obligaţia pozitivă a Statului Român de a garanta respectarea drepturilor consacrate de Constituţie şi Convenţia europeană, în sarcina pârâtului există o obligaţie materializată în plata unor despăgubiri pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, fundamentul acestei obligaţii fiind cuprins în art. 539 C. proc. pen.

Această procedură specială este cuprinsă în Capitolul VII, al Titlului IV al C. proc. pen., intitulat "Proceduri speciale", art. 538 - art. 542, norme cu caracter special care reglementează condiţiile şi procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară ori, în caz, de privare nelegală de libertate sau în alte cazuri. Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are o relevanţă deosebită din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului, în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1.349, art. 1.357 C. civ.. Aşadar, răspunderea Statului este strict circumscrisă acestor ipoteze avute în vedere de legiuitor, nefiind incidente prevederile dreptului comun în materie de răspundere civilă delictuală, în condiţiile în care există dispoziţii legale exprese, aplicabile acţiunilor având ca obiect repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul privării de libertate în mod nelegal.

De asemenea, instanţa de apel a nesocotit în mod nepermis una dintre apărările esenţiale ale reclamantului, menţionată expres în conţinutul cererii de apel, respectiv jurisprudenţa Curţii Europene, în această materie, inclusiv împotriva României, dar şi caracterul obligatoriu al acestei jurisprudenţe pentru instanţele naţionale, în cuprinsul hotărârii recurate, neregăsindu-se o analiză pertinentă şi substanţială a acestei jurisprudenţe.

Or, împrejurările la care s-a raportat instanţa de apel la evaluarea reparaţiilor materiale şi morale nu se circumscriu criteriilor obiective prevăzute de art. 540 alin. (1) C. proc. pen. pentru stabilirea întinderii reparaţiei în cazul privării nelegale de libertate, astfel că hotărârea recurată apare ca fiind dată cu nerespectarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale menţionate.

Însă, în speţă, consecinţele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate din cauza privării nelegale de libertate implică verificări de fapt, incompatibile cu structura recursului, cale de atac prin care se verifică exclusiv aspectele de legalitate ale unei hotărâri, în sensul art. 483 alin. (3) C. proc. civ. (Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.)

Prin urmare, faţă de acest conţinut al motivelor de recurs, Înalta Curte reţine că legiuitorul noului cod a exclus posibilitatea ca instanţa de recurs (adică, de regulă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) să poată examina hotărârea atacată cu privire la aspecte care ţin de stabilirea situaţiei de fapt (deci inclusiv de recalificarea faptelor şi de interpretarea probelor)

Limitând, în raport cu unele reglementări anterioare, sfera motivelor de casare şi circumscriindu-le doar la unele aspecte de legalitate, legiuitorul a avut în intenţie să consolideze particularităţile controlului judiciar realizat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, excluzând posibilitatea ca, în cadrul recursului, să se poată ajunge, fie şi consecutiv admiterii acestuia şi casării hotărârii atacate, la efectuarea la nivelul instanţei supreme a unor verificări de fapt care sunt specifice instanţelor de fond.

Acest principiu nu ar fi însă contrazis în situaţia în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar fi pusă în situaţia de a da efecte juridice unor fapte pe deplin stabilite de instanţele fondului sau care sunt necontestate, căci într-un asemenea caz instanţa supremă nu ar trebui să stabilească ea însăşi faptele, ci doar să determine efectele juridice care, potrivit legii aplicabile, decurg din existenţa respectivelor fapte. Or, o asemenea prerogativă se păstrează în sfera controlului de legalitate, fără a transgresa către cel de temeinicie

Faţă de toate cele arătate, trebuie considerat că, în cazul în care, în al doilea ciclu procesual, s-ar admite recursul, casându-se decizia atacată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va reţine cauza spre judecare în fond numai atunci când, faptele fiind pe deplin stabilite, nu ar fi pusă în situaţia de a proceda la reanalizarea stării de fapt prin recalificarea faptelor sau prin completarea sau readministrarea probatoriului, în caz contrar cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare la instanţa de apel ori la prima instanţă, ceea ce se impune şi în cauza de faţă.

În acest context, conform indicaţiilor deciziei de casare, se impune o reanalizare a cuantumului despăgubirilor acordate de către instanţa de fond, prin prisma respectării criteriilor de stabilire a întinderii reparaţiei, prevăzute de art. 540 alin. (1) C. proc. pen.

Aşa fiind, constatând incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care face inutilă analizarea celorlalte critici formulate prin recurs, subsumate motivului de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul A., va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, instanţa de trimitere urmează a dispune asupra apelului cu luarea în considerare a limitelor stabilite de către partea reclamantă prin motivele de apel, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 477 C. proc. civ.

Totodată, instanţa de trimitere urmează a analiza şi celelalte critici formulate de partea reclamantă prin memoriul de apel, precum şi pe cele invocate prin memoriul de recurs, sub formă de apărări.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 175 din 29 iunie 2020 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Admite recursul declarat de de reclamantul A. împotriva aceleiaşi decizii.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 martie 2022.