Taxation of unauthorized land occupation under delictual liability: rejection of res judicata defense and appeal waiver of unraised statutory arguments

Şedinţa publică din data de 17 martie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu-Jiu sub nr. x/2019 din 10 octombrie 2019, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgu-Jiu a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta A., obligarea pârâtei la plata sumei de 296.020,45 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru terenul în suprafaţă de 1382,50 mp, situat în municipiul Târgu Jiu, judeţul Gorj, din care suma de 201.413,07 RON reprezintă debit principal pentru perioada 16.03.2013-01.10.2019, iar suma de 94.607,38 RON reprezintă majorări de întârziere pentru perioada 16.03.2013-01.10.2019; obligarea pârâtei, în principal, la demolarea construcţiilor şi predarea terenului liber de orice sarcini, iar în subsidiar, autorizarea reclamantei să procedeze la demolarea construcţiilor pârâtei pe cheltuiala acesteia, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 C. civ. raportat la art. 1349 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 2949 din 2 iulie 2020, pronunţată de Judecătoria Tg-Jiu în dosarul nr. x/2019, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Târgu Jiu, excepţie invocată de pârâta A. prin întâmpinare şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată, în favoarea Tribunalului Gorj, secţia I civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Gorj sub nr. x/2020.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 306 din 16 decembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020, au fost respinse excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia inadmisibilităţii, invocate de pârâta A. prin întâmpinare. A fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, ulterior precizată, formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Tg-Jiu, în contradictoriu cu pârâta A.. A fost obligată pârâta A. la plata sumei de 237.272,97 RON, ce reprezintă despăgubiri pentru folosirea fără drept a terenului în suprafaţă de 1382,50 m.p. situat în Tg-Jiu, strada x nr. 66, judeţul Gorj. A fost respinsă cererea de acordare a majorărilor de întârziere. A fost respinsă cererea de demolare a construcţiilor. A fost obligată pârâta A. la plata sumei de 7.176 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru. A fost respinsă cererea faţă de S.C. B. S.R.L., prin administrator special C..

Împotriva acestei hotărâri a exercitat apel pârâta A..

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 121 din 6 mai 2021, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtei SCM Constructorul.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Craiova a declarat recurs pârâta SCM Constructorul, întemeiat pe cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În primul rând, în ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune pentru perioada 16.03.2013-04.11.2016, recurenta-pârâtă consideră că atât instanţa de fond, cât şi cea din apel au făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 2539 alin. (2) C. civ., din interpretarea normei legale în ansamblu rezultând faptul că cererea de chemare în judecată care să aibă efect întreruptiv de prescripţie trebuie formulată de către cel împotriva căruia curge termenul de prescripţie. Acelaşi punct de vedere rezultă şi din teza a II-a art. 2539 alin. (2) C. civ. în care reclamantul nu poate fi decât acela împotriva căruia curge prescripţia.

Susţine că ambele instanţe au reţinut, în mod greşit, faptul că aplicarea art. 2539 alin. (2) C. civ. s-ar raporta la prima cerere ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, întrucât această cerere nu a fost promovată de către UAT Târgu Jiu, actuala reclamantă, ci a fost promovată de SCM Constructorul. În atare situaţie, prescripţia care curgea în favoarea pârâtei nu putea fi întreruptă de cererea formulată de aceasta, ci numai de o cerere formulată de UAT Târgu Jiu, cerere care nu există formulată până la data de 4 noiembrie 2019.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii, de asemenea, soluţia instanţei de apel este nelegală, aceasta făcând confuzie între noţiunea de putere de lucru judecat, invocată de pârâtă şi autoritatea de lucru judecat, reţinută şi motivată de instanţă.

Susţine că pârâta nu a invocat autoritatea de lucru judecat, ci puterea de lucru judecat cu privire la considerentele deciziei nr. 1498/2019 a Curţii de Apel Craiova pronunţată în dosarul nr. x/2016, care a lămurit:, astfel că este neîntemeiată susţinerea recurentei în sensul că se datorează taxă pentru folosinţa terenului în temeiul HCL nr. 46/31.01.2011 care nu reglementează în mod expres perceperea unei astfel de taxe."

În atare situaţie, odată ce Curtea de Apel Craiova a reţinut aceste considerente într-o hotărâre definitivă, în dosarul nr. x/2016, o altă instanţă nu mai poate aprecia altfel, tocmai în virtutea principiului puterii de lucru judecat.

Mai arată că deşi instanţa de apel reţine, în mod corect, că titlurile de creanţă privind sumele de bani solicitate de intimata-reclamantă ca folosinţă teren au fost anulate, ulterior, aceeaşi instanţă motivează soluţia pronunţată sub aspectul valorii pretenţiilor tot pe aceleaşi acte administrative, respectiv HCL nr. 46/2011 şi HCL nr. 317/2010, pentru care tot Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/2016, stabilise cu putere de lucru judecat că nu sunt aplicabile.

În consecinţă, consideră că instanţa de apel a încălcat astfel un principiu juridic fundamental, respectiv cel al puterii de lucru judecat al unei hotărâri definitive, astfel că atât soluţia pronunţată pe excepţia inadmisibilităţii cererii, cât şi cea pronunţată pe capătul de cerere referitor la pretenţii şi valoarea acestora sunt nelegale.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că instanţa de apel a stabilit în mod greşit situaţia de fapt, reţinând că terenul de sub clădirea al cărui etaj îl ocupă SCM Constructorul nu ar fi inclusă în valoarea la care a fost obligată recurenta-pârâtă. Din analiza atentă a acestei hotărâri dar şi a probatoriului administrat în cauză nu rezultă o astfel de situaţie, astfel că motivarea în fapt a instanţei de apel nu îşi găseşte suport legal în probatoriul cauzei.

Pe de altă parte aceeaşi instanţă îşi contrazice propria motivare de la filele x, arătând într-un paragraf ulterior că valoarea prejudiciului a fost raportată la suprafaţa de 1382 mp, corespunzătoare construcţiilor edificate, fără a delimita şi individualiza în concret şi fără probatorii în acest sens, fapt ce conduce la pronunţarea unei hotărâri nelegale.

Recurenta consideră că, în mod greşit, a fost obligată la plata sumei de 237.272,97 RON ce reprezintă despăgubiri pentru folosinţa terenului, fără a se indica temeiul de drept şi de fapt al acestei obligaţii şi fără a se stabili şi individualiza, în concret, suprafaţa de teren pentru care se impune această obligaţie. Instanţele de fond nu explică şi nu stabilesc modul de calcul al sumei, din ce se compune şi care sunt documentele justificative ce susţin această sumă.

Pe de altă parte, aşa cum rezultă din înscrisuri SCM Constructorul ocupă doar etajul 1 al clădirii, parterul fiind ocupat de S.C. B. S.R.L., societate care nu are nici o legătură cu recurenta-pârâtă şi, aşa cum rezultă din apărările şi înscrisurile depuse de S.C. B. S.R.L., pentru terenul pe care se află construcţia C1 este plătită taxa de concesiune de către aceasta. Or, există o singură amprentă la sol şi, indiferent câte etaje ar avea clădirea, de vreme ce proprietarul parterului plăteşte taxa de folosinţă pentru teren, intimata-reclamantă nu poate să încaseze această taxă de folosinţă şi de la ceilalţi ocupanţi ai clădirii, întrucât ar fi o dublă taxare şi o îmbogăţire fără justă cauză.

Nelegalitatea hotărârii este dată şi de faptul că instanţa de apel a îndepărtat probe şi apărări formulate de recurentă fără nici o motivare.

În acest sens, arată că instanţa de apel a susţinut că recurenta nu face dovada unui drept de folosinţă gratuită, fără a motiva această concluzie. Or, recurenta a depus la dosarul cauzei, inclusiv consimţământul expres al proprietarului, D., dat la 20 ianuarie 1977, cu ocazia cedării terenului, instanţa nemotivând de ce a îndepărtat şi nu a avut în vedere această probă.

Tot un motiv de nelegalitate a hotărârii apreciază a fi şi faptul că instanţa de apel a calificat motivele de apel ale pârâtei ca simple alegaţii şi nu le-a analizat.

În acest sens, consideră că nu datorează sumele de bani solicitate, întrucât contractul de concesiune nr. x din 5 noiembrie 2011, invocat de reclamantă ca temei pentru plata lipsei de folosinţă, a fost constatat reziliat prin sentinţa civilă nr. 2494/2015, pronunţată de Judecătoria Târgu Jiu în dosarul nr. x/2013, definitivă prin decizia nr. 497/2015 a Tribunalului Gorj.

De asemenea, în mod nelegal, instanţa de apel a raportat valoarea prejudiciului la redevenţa de concesionare prevăzută de HCL nr. 46/2011 şi HCL nr. 317/2010, acte anulate de instanţă şi neaplicabile în speţă, conform hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate în dosarul nr. x/2016, deşi între reclamantă şi recurentă nu exista un contract de concesiune. În mod nelegal, instanţa de apel nu a analizat cerinţa recurentei-pârâte de a se raporta la taxa de folosinţă la valoarea terenului prevăzută de HCL nr. 492/2019, probă, de asemenea, ignorată de instanţă. În atare situaţie, valoarea la care a fost obligată este de circa de 100 ori mai mare decât valoarea terenului, aspect, de asemenea, nelegal.

În concluzie, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii acţiunii, iar în subsidiar, trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă Unitatea Administrativ-Teritorială Municipiul Târgu Jiu a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin rezoluţia din 22 septembrie 2021, a dispus efectuarea formalităţilor reglementate de art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, s-a fixat termen pentru soluţionarea recursului la 17 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, termen la care Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate împotriva acesteia, având în vedere următoarele considerente:

Cu privire la recursul pârâtei, instanţa constată că aceasta a invocat motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., însă unele dintre criticile formulate se circumscriu şi ipotezei prevăzute de pct. 7, anume cele referitoare la modalitatea în care a fost soluţionată autoritatea de lucru judecat, din perspectiva cărei vor fi şi analizate la momentul examinării lor.

Un prim motiv de recurs îl constituie faptul că atât instanţa de fond, cât şi cea din apel au făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 2539 alin. (2) C. civ., din interpretarea normei legale în ansamblu rezultând faptul că cererea de chemare în judecată care să aibă efect întreruptiv de prescripţie trebuie formulată de către cel împotriva căruia curge termenul de prescripţie.

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului se observă că recurenta-pârâtă nu a formulat aceste susţineri şi în faţa instanţei de apel, în cadrul motivelor de apel şi nici nu s-a apărat prin întâmpinarea de la fond, sub acest aspect, legat de aplicarea prevederilor art. 2539 alin. (2) C. civ.

Prima instanţă, respingând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 16.03.2013-04.11.2016, invocată de pârâta SCM Constructorul prin întâmpinare, şi-a construit raţionamentul pe care se sprijină soluţia de respingere a excepţiei pe dispoziţiile art. 2539 alin. (2) C. civ., avându-se în vedere efectul întreruptiv al acţiunii în justiţie având ca obiect verificarea legalităţii actelor de executare fiscală emise de intimata-reclamantă (acţiune ce a făcut obiectul cauzei nr. 4854/95/2016*).

Acest raţionament al primei instanţe nu a fost criticat de recurenta-pârâtă prin motivele de apel, criticile acesteia din apel legate de soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei fiind cu referire la incapacitatea notificărilor emise de reclamantă către pârâta SCM Constructorul de a întrerupe termenul de prescripţie, fiind invocate prevederile art. 2537 pct. 4 C. civ.

Prin urmare, critica formulată nu poate conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate deoarece aceasta este formulată omisso medio, recurenta-pârâtă indicând direct în recurs o astfel de critică, aplicarea greşită a prevederilor art. 2539 alin. (2) C. civ., fără însă ca aceste critici să fie inserate în cuprinsul memoriului de apel şi susţinute în apel.

Deşi cea mai semnificativă caracteristică procesuală a apelului este reprezentată de efectul său devolutiv ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecăţii pricinii în fond, astfel că problemele de fapt si de drept dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţia instantei de apel, trebuie subliniat faptul că, totuşi, caracterul devolutiv al apelului nu este unul absolut el fiind limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum ce stabileşte că pricina se transmite către instanţa superioară, spre a fi din nou judecată, doar în măsura sau în limitele în care activitatea instanţei inferioare a fost criticată şi tantum devolutum quantum judicatum, în sensul că nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat.

În condiţiile în care recurenta-pârâtă nu a formulat, prin apel, critici împotriva hotărârii instanţei de fond legate de aplicarea greşită a prevederilor art. 2539 alin. (2) C. civ., o soluţie de admitere a recursului sub acest aspect şi de trimitere a cauzei spre rejudecarea apelului pârâtei care nu a vizat aspectele invocate prin prezenta cerere de recurs ar însemna o încălcare a principiului tantum devolutum quantum appellatum.

Or, judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, iar invocarea omisso medio a unor motive, nepropuse în apel, nu este permisă.

În speţă, Înalta Curte va reţine că acest motiv de recurs invocat nu a fost supus dezbaterii şi unei dezlegări proprii a instanţei de apel, situaţie constatată, de altfel, în mod legal, şi de instanţa de apel care a reţinut că raţionamentul pe care se sprijină soluţia tribunalului de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 16.03.2013-04.11.2016 nu se fundamentează pe aspectele criticate în concret în apel.

Prin urmare, în condiţiile formulării în recurs pentru prima dată a unor critici, omisso medio, acestea nu pot constitui obiect al controlului judiciar, astfel că nu vor fi analizate.

Cel de-al doilea motiv de recurs priveşte soluţionarea greşită a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi a fondului cererii de chemare în judecată, derivând din puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2016, recurenta susţinând că instanţa de apel a reţinut greşit inexistenţa autorităţii de lucru judecat, în loc să facă aplicarea puterii de lucru judecat cu privire la hotărârile invocate, critică ce se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (7) C. proc. civ., din perspectiva căreia urmează a fi analizate.

Critica este, însă, nefondată.

Din lecturarea hotărârii recurate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat cuprinzător problema autorităţii de lucru judecat stabilită prin hotărârile pronunţate în cadrul dosarului nr. x/2016, atât din punct de vedere al efectului negativ, cât şi din punct de vedere al efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, reţinând, în mod legal, că aceasta nu este incidentă în cauză.

Astfel, din punct de vedere al efectului negativ al lucrului judecat, instanţa de apel a reţinut că autoritatea de lucru judecat, pe care recurenta-pârâtă o pretinde, nu există, nefiind întrunită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, întrucât cererea de faţă este una în pretenţii de drept comun, fundamentată pe răspunderea civilă delictuală, iar cea precedentă, din cauza nr. 4854/95/2016*, este un litigiu de drept administrativ-fiscal, privind nelegalitatea unor titluri de creanţă emise de reclamantă, potrivit legislaţiei speciale.

În speţă, însă, recurenta invocă efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că o chestiune dezlegată în cadrul unui proces (indiferent dacă această dezlegare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ.) este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă într-un litigiu ulterior, în sensul celor prevăzute de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., dat fiind că se pretinde că dezlegarea dată celui de-al doilea proces, ce are ca obiect, în cauză, cererea în despăgubire, întemeiată pe principiile răspunderii civile delictuale, privind contravaloarea lipsei de folosinţă, nesocoteşte dezlegarea definitivă dată în cel dintâi litigiu, ce a avut ca obiect nevalabilitatea actelor de creanţă emise de reclamantă pentru recuperarea contravalorii lipsei de folosinţă a terenului aflat în stăpânirea pârâtei, în temeiul legislaţiei fiscale.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel a analizat şi efectul pozitiv al lucrului judecat, stabilind, în mod legal, că "...nu poate fi reţinut nici măcar efectul pozitiv al lucrului judecat deoarece între cele două cauze nu există nici identitate de chestiuni litigioase. Astfel, nu există nicio raţiune pentru care constatarea făcută de instanţa de contencios administrativ în privinţa nevalabilităţii actelor de creanţă emise de reclamantă pentru recuperarea contravalorii lipsei de folosinţă a terenului aflat în stăpânirea pârâtei, în temeiul legislaţiei fiscale, să poată înlătura de plano dreptul reclamantei de a se adresa instanţei civile cu o cerere în despăgubire întemeiată pe principiile răspunderii civile delictuale...".

De asemenea, cu privire la valoarea dezdăunării pretinse în litigiul actual, instanţa de apel a reţinut că ea a fost calculată prin raportare la redevenţa pe care reclamanta a fost împiedicată să o obţină prin conduita ilicită a pârâtei, întrucât aceasta "reprezintă în esenţă echivalentul sumei pe care aceeaşi pârâtă ar fi datorat-o în temeiul concesionării aceluiaşi teren, dacă acest contract nu ar fi încetat din motive de neplată a redevenţei, aceasta fiind în realitate dimensiunea pagubei pe care pârâta a produs-o în patrimoniul reclamantei, prin conduita sa ilicită". În consecinţă, în mod legal, valoarea despăgubirilor acordate reclamantei a fost calculată prin raportare la preţul concesiunii ce ar fi putut să fie obţinut, precum şi actele administrative prin care acest preţ a fost stabilit, cu referire la HCL nr. 317/2010 şi nr. 46/2011.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, prin hotărârile pronunţate în primul litigiu doar s-a reţinut că UAT Târgu Jiu nu poate impune o taxă fiscală, de folosinţă pentru teren, în baza Codul fiscal şi a HCL nr. 317/2010 şi HCL nr. 46/2011, instanţele de contencios administrativ-fiscal reţinând că "contravaloarea folosirii terenului şi accesoriilor nu are natura juridică a unei taxe locale, neavând regim fiscal, ci este o creanţă civilă şi prin urmare, în mod nelegal, s-a procedat la emiterea de decizii de impunere pentru creanţe care nu sunt reglementate de Codul fiscal şi nici prin HCL nr. 46/2011 şi HCL nr. 317/2010."

Prin urmare, instanţele de contencios administrativ nu au stabilit raporturile juridice civile existente între părţi, ci raportul de contencios administrativ întemeiat pe dispoziţiile codului de procedură fiscală.

Or, în prezenta cauză, intimata-reclamantă nu solicită contravaloarea folosirii terenului în temeiul legislaţiei fiscale sau a hotărârilor de consiliu local invocate, ci în baza răspunderii civile delictuale, evocându-se în cererea de chemare în judecată îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, reglementată de dispoziţiile art. 1357 şi art. 1349 C. civ.

Faptul că, în vederea evaluării prejudiciului, criteriul avut în vedere de instanţele de fond a fost exact suma ce ar fi putut fi încasată în temeiul unui alt contract încheiat cu pârâta sau cu un terţ, respectiv redevenţa ce ar fi putut fi plătită de pârâtă în situaţia în care contractul de concesiune dintre părţi nu ar fi încetat prin neplată, prin raportare la actele administrative prin care această redevenţă a fost stabilită, cu referire la HCL nr. 317/2010 şi HCL nr. 46/2011, nu conduce la ideea că s-ar fi încălcat efectul pozitiv lucrului judecat.

Instanţele de contencios administrativ-fiscal nu au reţinut decât că UAT Târgu Jiu nu poate impune taxe de folosinţă pentru terenul în litigiu, în baza legislaţiei fiscale, în lipsa unui contract de concesiune/închiriere, iar nu că reclamanta nu poate solicita contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, în baza art. 1385 alin. (3) C. civ., potrivit cărora "despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului", suma stabilită ca preţ al redevenţei prin hotărârile de consiliu local evocate, ca echivalent al valorii pe care proprietarul terenului ar fi putut şi ar fi trebuit să o obţină prin valorificarea terenului în litigiu, dacă pârâta nu i-ar fi obstrucţionat dreptul de a-l concesiona.

În atare condiţii, în mod corect instanţa de apel a statuat că nu poate fi reţinut efectul pozitiv al lucrului judecat deoarece între cele două litigii nu există nici identitate de chestiuni litigioase.

Cu privire la motivele de recurs întemeiate pe ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere pentru acest motiv de nelegalitate când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată.

Motivarea unei hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii, din care să rezulte atât temeinicia, cât şi netemeinicia cererii de chemare în judecată, ori atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, se observă că instanţa de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe în limitele motivelor de apel formulate de apelanta-pârâtă, ţinând cont de dispoziţiile art. 476-479 din C. proc. civ., răspunzând tuturor criticilor şi argumentând pe larg soluţia de respingere a apelului.

Prin urmare, se reţine că decizia atacată cu recurs cuprinde motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora judecătorii şi-au format convingerea, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile.

Hotărârea curţii de apel nu cuprinde motive contradictorii în raport cu situaţia de fapt şi probele de care pârâta a înţeles să se folosească în cauză, care, de altfel, nu mai pot fi reapreciate în recurs.

Astfel, argumentele inserate în cuprinsul deciziei atacate sunt în sensul reţinerii caracterului fondat al acţiunii reclamantei.

Se arată, în esenţă, de către curtea de apel, că "pârâta-apelantă nu deţine un titlu valabil - rezultat fie dintr-o dispoziţie expresă a legii, fie dintr-o convenţie încheiată cu proprietarul - care să-i procure folosinţa legitimă, cu atât mai puţin gratuită cum se pretinde, a terenului pe care îl stăpâneşte.

Sub acest aspect, nu poate fi împărtăşit punctul de vedere al pârâtei potrivit căruia folosinţa sa gratuită ar avea sorgintea în Decretul de expropriere nr. 415/1977, în primul rând deoarece actul menţionat şi-a încetat de mult timp aplicabilitatea iar situaţia juridică căreia i-a dat naştere la momentul respectiv nu a supravieţuit până în prezent, şi, în al doilea rând, oricum folosinţa recunoscută apelantei prin decretul nr. 415/1977 era tot una contra-cost (taxa anuală prevăzută de art. 51 din Legea nr. 59/1974), astfel că gratuitatea invocată nu este confirmată în nicio situaţie".

În privinţa evaluării prejudiciului în materia răspunderii civile delictuale, instanţa de apel s-a raportat la aceleaşi criterii ca şi cele folosite pentru calcularea preţului concesiunii (redevenţei), reţinând că "paguba este identică, indiferent că vorbim de răspunderea specială contractuală în situaţia în care contractul de concesiune ar fi supravieţuit, ori, în situaţia de faţă, în cazul încetării concesiunii, de răspunderea de drept comun a pârâtei".

Astfel, în cuprinsul celor aproximativ 4 pagini ce constituie motivarea Curţii de Apel, au fost analizate, punctual, criticile formulate de apelanta-pârâtă, reiterate şi în cuprinsul memoriului de recurs.

Valorificând aceste considerente, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a răspuns criticilor formulate în apel, a analizat cererea recurentei-pârâte din perspectiva întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, a reţinut şi a înlăturat susţinerile recurentei-pârâte formulate în apel, cu referire directă la dispoziţiile de drept aplicabile în cauză, şi a explicat de o manieră convingătoare, prin raportare la situaţia de fapt astfel stabilită în urma probatoriului administrat, raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, de natură a fi realizat controlul judiciar.

Ca atare, nu pot fi primite criticile recurentei în sensul că instanţa de apel nu şi-a motivat hotărârea şi/sau a refuzat să se raporteze la aspecte esenţiale din motivarea cererii de apel cu care era învestită.

Se mai susţine în cererea de recurs că hotărârea este nemotivată, întrucât instanţa de apel nu a analizat motivele de apel ce vizau greşita apreciere a probelor şi nici nu a făcut o analiză completă a probatoriului administrat în virtutea efectului devolutiv al apelului.

Se observă, însă, că instanţa de apel a făcut trimitere la probele care i-au format convingerea că se poate reţine în sarcina recurentei-pârâte săvârşirea unei fapte ilicite.

Pe de o parte, prin acest motiv de recurs, recurenta încearcă o reinterpretare a probatoriilor pentru a se reţine o altă situaţie de fapt decât cea pe care instanţa anterioară a stabilit-o deja, aspecte de netemeinicie care nu pot fi analizate în calea de atac a recursului, cale de atac extraordinară care poate viza doar motivele de nelegalitate strict şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pe de altă parte, motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Înlăturarea unei apărări contrare situaţiei de fapt reţinute nu presupune respingerea fiecărui argument în parte, dacă acesta nu corespunde situaţiei reţinute. De asemenea, în practica judiciară, inclusiv din perspectiva jurisprudenţei, s-a arătat în mod constant că nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanţa să răspundă în mod punctual fiecărui argument, acestea putând fi grupate în funcţie de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raţionament unic.

Or, din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a motivat judicios soluţia pronunţată înlăturând susţinerile pârâtei, neputându-se reproşa acesteia că nu a răspuns concret unor motive de apel, motiv pentru care vor fi respinse criticile vizând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Faţă de considerentele expuse anterior se reţine că susţinerile recurentei nu sunt fondate, hotărârea atacată fiind corect argumentată în fapt şi în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluţiei, dezlegarea dată de instanţa de apel problemelor de drept deduse judecăţii fiind pe deplin şi coerent susţinută de considerente ce nu se contrazic şi care conduc la soluţia din dispozitiv.

Este cert, raportat la cele arătate mai sus şi consemnate în considerentele hotărârii atacate, că instanţa şi-a motivat în mod corespunzător soluţia adoptată, aceasta fiind în concordanţă cu actele şi lucrările dosarului şi textele legale incidente în cauză.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, se constată că acest caz de casare priveşte în mod exclusiv aplicarea greşită a normelor de drept material şi are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Cu titlu prealabil, trebuie menţionat că situaţia de fapt reţinută de instanţele fondului nu mai poate fi reapreciată în recurs, unde are loc o verificare de legalitate, în limitele instituite de art. 488 C. proc. civ., la o situaţie de fapt deplin stabilită, astfel că nici argumentele aduse în recurs privitoare la modul de stabilire a situaţiei de fapt şi de interpretare a probelor nu vor fi analizate întrucât tind la modificarea situaţiei de fapt avută în vedere, cu prilejul aplicării legii, de către instanţele de fond.

Aşa fiind, criticile care vizează situaţia de fapt sau aprecierea probelor, anume cele referitoare la interpretarea situaţiei de fapt, delimitarea şi individualizarea, în concret, a construcţiilor de pe teren şi a identificării terenului ocupat nu vor fi supuse analizei instanţei de recurs care, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate proceda la o devoluţiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel.

Prin urmare, Înalta Curte urmează a examina numai criticile subsumabile ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la reţinerea greşită a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale şi a criteriilor de evaluare a prejudiciului.

Or, din examinarea criticilor din cererea de recurs nu rezultă că instanţa de apel ar fi încălcat sau aplicat greşit vreo normă de drept material.

Astfel, Înalta Curte reţine că nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în condiţiile în care, în cauză fiind întrunite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor incidente în cauză, fapta ilicită reţinută în sarcina pârâtului constând în aceea că ocupă, fără drept, după încetarea contractului de concesiune, terenul care este proprietatea reclamantei.

În mod legal, instanţa de apel a reţinut că recurenta-pârâtă nu deţine un titlu valabil - rezultat fie dintr-o dispoziţie expresă a legii, fie dintr-o convenţie încheiată cu proprietarul - care să-i procure folosinţa legitimă, cu atât mai puţin gratuită cum se pretinde, a terenului pe care îl stăpâneşte, iar valoarea dezdăunării pretinse în litigiul actual a fost calculată, în mod corect, prin raportare la redevenţa pe care reclamanta a fost împiedicată să o obţină prin conduita ilicită a pârâtei.

În opinia recurentei, lipsa de folosinţă trebuia calculată în raport cu taxa de folosinţă la valoarea terenului prevăzută de HCL nr. 492/2019.

Recurenta nu dezvoltă, însă, această critică şi nu arată care este norma de drept încălcată de instanţa de apel şi de ce despăgubirea ar trebui calculată în raport cu preţul terenului stabilit prin HCL nr. 492/2019 şi nu în raport cu preţul concesiunii ce ar fi putut să fie obţinut şi actele administrative prin care acest preţ a fost stabilit, cu referire la HCL nr. 317/2010 şi HCL nr. 46/2011, cum s-a procedat în speţă.

Or, potrivit 1385 alin. (1) C. civ., "(1) Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel, iar conform alin. (3) al aceluiaşi articol "(3) Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului".

Prin urmare, suma stabilită ca preţ al redevenţei prin hotărârile de consiliu local HCL nr. 317/2010 şi HCL nr. 46/2011 a fost stabilită, în mod legal, de instanţa de apel, ca echivalent al valorii pe care proprietarul terenului ar fi putut şi ar fi trebuit să o obţină prin valorificarea terenului în litigiu, dacă pârâta nu i-ar fi obstrucţionat dreptul de a-l concesiona.

De altfel, în lipsa unor critici concrete care să arate în ce mod raţionamentul instanţei de apel a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, Înalta Curte nu poate examina susţinerea recurentei din perspectiva vreuneia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., aceasta mărginindu-se să considere nelegală soluţia instanţei de apel, fără a demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei, cu referire la criteriile de evaluare a prejudiciului.

Pentru toate aceste motive, observând că niciunul din motivele de recurs formulate de recurentă nu este fondat, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta SCM Constructorul, prin administrator judiciar E., împotriva deciziei civile nr. 121 din 6 mai 2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SCM Constructorul, prin administrator judiciar E., împotriva deciziei civile nr. 121 din 6 mai 2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 martie 2022.