Liability for late enforcement of civil title: admissibility of concurrent interest and damages for non-performance without unjust enrichment

Şedinţa publică din data de 17 martie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la 28 februarie 2019, pe rolul Tribunalului Argeş, secţia I civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Piteşti, prin Primar, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 1.754.237,11 RON, reprezentând despăgubiri datorate pentru plata cu întârziere a sumei stabilite prin decizia civilă nr. 3766/12.12.2017, inclusiv a celor datorate ca efect al suspendării pronunţate de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr. x/2018, calculate în această sumă până la data introducerii acţiunii şi solicitate până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1535, 1516, 1530-1531, 1489 C. civ., art. 892 C. proc. civ., O.G. nr. 13/2011.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 396 din 4 noiembrie 2020, Tribunalul Argeş a admis cererea şi a obligat pârâtul la plata sumei de 1.849.510,3 RON din care: 1) 1.116.520,37 RON dobândă penalizatoare, calculată la suma de 11.019.197,87 RON datorată în baza deciziei civile nr. 3776 din 12 decembrie 2017 pronunţate de Tribunalul Argeş în dosarul x/2014, de la data rămânerii definitive a acesteia (12 decembrie 2017) până la data plăţii efective. 2) 732.989,93 RON reprezentând suma aferentă actualizării inflaţiei calculată la suma de 11.019.197,87 RON, de la data rămânerii definitive a deciziei sus-menţionate, până la data plăţii, conform raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză de expert contabil B.. S-a luat act că reclamanta a renunţat la capătul de cerere privind cheltuielile de judecată efectuate de aceasta în perioada suspendării efectelor deciziei civile nr. 3776/2017. Pârâtul a mai fost obligat la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză, în cuantum de 4000 RON.

Împotriva acestei hotărâri, dar şi a încheierilor de şedinţă din 24 iunie 2020 (fiind indicată eronat data de 20 iunie 2020), respectiv 9 septembrie 2020, a declarat apel, în termen legal, pârâtul Municipiul Piteşti - prin Primar.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 2997 din 23 iunie 2021, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtului.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Piteşti a declarat recurs pârâtul Municipiul Piteşti, prin Primar, întemeiat pe cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, subsumat ipotezei prevăzute de pct. 5, recurentul-pârât susţine, în esenţă, că hotărârea atacată este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 şi a art. 50 alin. (1) C. proc. civ., atunci când a respins criticile din apel ale pârâtului vizând soluţionarea cererii de recuzare a judecătorului fondului de către o instanţă căreia nu i-a fost repartizată cauza aleatoriu şi nu a fost imparţială.

În acest sens, arată că instanţa de apel a respins acest motiv de apel, întrucât a apreciat că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 110 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin HCSM nr. 1375/2015.

Decizia este nelegală deoarece textul art. 6 C. proc. civ. face trimitere la o instanţă stabilită de lege şi, nicidecum, la o instanţă stabilit printr-o hotărâre, fie aceasta chiar şi a Consiliului Superior al Magistraturii, hotărâre care nu poate fi echivalată cu legea, ca act normativ.

Art. 110 alin. (1) de mai sus adaugă la lege şi contrazice principiul repartizării aleatorii a tuturor cauzelor, astfel că aplicarea acestuia nu poate fi prioritară în raport de dispoziţiile art. 50 alin. (1) C. proc. civ.

Este şi motivul pentru care pârâtul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 50 alin. (1) C. proc. civ., în măsura în care este interpretat şi aplicat prin raportare la art. 110 alin. (1) de mai sus menţionat.

Nelegalitatea încheierii prin care a fost respinsă cererea de recuzare constă şi în faptul că cererea de recuzare a fost soluţionată chiar de magistratul care a pronunţat titlul executoriu, respectiv decizia civilă nr. 3766/2017.

Nefiind soluţionată cererea de recuzare cu respectarea strictă a legii, de către un complet de judecată căruia nu i-a fost repartizată aleatoriu cauza respectivă, sancţiunea este nulitatea încheierii contestate de la fond şi, pe cale de consecinţă, se impunea admiterea apelului şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de fond.

Un alt motiv de recurs, subsumat tot dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează faptul că decizia instanţei de apel este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) şi ale art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

În acest sens, susţine că instanţa de apel a respins, în mod greşit, criticile din apel vizând faptul că instanţa de fond a depăşit limitele învestirii sale şi a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 1.849.510,3 RON, la valoarea din expertiza contabilă efectuată în cauză, fără ca reclamanta să-şi fi majorat pretenţiile iniţiale din cererea de chemare în judecată, ceea ce înseamnă acordarea unei diferenţe în plus reclamantei de 95.273,19 RON, fără vreo justificare legală.

Prin urmare, decizia instanţei de apel nesocoteşte dispoziţiile art. 22 alin. (6) şi pe cele ale art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., inclusiv dispoziţiile O.U.G. nr. 80/2013 referitoare la timbrarea acţiunilor evaluabile în bani.

Un al treilea motiv de recurs, întemeiat pe ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., vizează faptul că decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) şi (6), art. 205, art. 208 şi a art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum şi a prevederilor art. 6, 13 şi 14 din acelaşi cod.

Susţine că procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii şi, în baza acestui principiu, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanţei de fond obligarea Municipiului Piteşti la plata despăgubirilor precizate în acţiunea introductivă, invocând ca temei de drept art. 1535, 1516, 1530-1531,1489 C. civ., art. 892 C. proc. civ. şi dispoziţiile O.G. nr. 13/2011.

Pe tot parcursul litigiului în faţa instanţei de fond reclamanta nu şi-a mai precizat, ulterior, acţiunea introductivă şi nici nu a mai invocat alt temei de drept al acţiunii sale.

Toate apărările formulate de recurentul-pârât, raportate temeiurilor de drept pretinse de reclamantă, nu au fost analizate de instanţa de fond, fiind evident că nici nu au mai fost expuse motivele pentru care ar fi fost înlăturate din moment ce nici nu au fost analizate.

Însă instanţa de apel a respins criticile pârâtului cu privire la aceste aspecte, invocând faptul că pârâtul nu a formulat întâmpinare (pag. 11 alin. (5) din decizie) statuând, contrar realităţii, că instanţa de fond ar fi analizat apărările acestuia.

Prin urmare, consideră că a fost dată o interpretare greşită art. 205-208 C. proc. civ.

Astfel, legiuitorul a statuat imperativ în sensul că "nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii...", dar nu a interzis pârâtului să-şi formuleze apărările necesare în cauza respectivă.

Pe de altă parte, în motivarea deciziei instanţa de apel a avut în vedere alte temeiuri de drept decât acelea invocate şi menţinute de reclamantă pe tot parcursul litigiului în faţa instanţei de fond şi aceasta în condiţiile în care judecătorul fondului nu a dat o altă calificare acţiunii introductive, cu punerea în discuţia părţilor pentru a respecta principiul contradictorialităţii.

Instanţa de apel nu poate schimba temeiul de drept invocat de reclamantă în faţa instanţei de fond şi nici nu poate da o altă calificare sau întemeiere în drept pretenţiilor reclamantului, direct în apel.

Instanţele erau obligate să soluţioneze litigiul în limitele avute în vedere de reclamantă prin acţiunea sa introductivă, în condiţiile în care nu a intervenit vreo altă calificare sau precizare ulterioară a temeiului de drept avut în vedere iniţial şi nici instanţa de fond nu a pus în discuţia părţilor o eventuală calificare corectă a acţiunii introductive.

Un ultim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., se referă la faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 430 alin. (2) Cod procedură, a art. 1530-1531, art. 1650 C. civ. şi a prevederilor O.G. nr. 13/2011.

Arată că prin decizia civilă nr. 3766/2017 a Tribunalului Argeş i-a fost acordat reclamantei prejudiciul suferit de aceasta constând din contravaloarea actualizată a blocului construit de societate, pentru că a fost edificat de reclamantă pentru a fi vândut ca atare, precum şi din lipsa capitalizării preţului obţinut pentru acest imobil, dacă ar fi fost vândut anterior şi din lipsa investiţiilor pe care reclamanta le-ar fi efectuat la ferma sa din comuna Stolnici, satul Vlăşcuţa. Considerentele acestei hotărâri au autoritate de lucru judecat şi în cauza de faţă.

A arătat la fond că acţiunea reclamantei trebuie respinsă având în vedere faptul că aceasta nu poate fi beneficiara, cumulativ, atât a folosinţei imobilului de mai sus, dar şi a dobânzilor penalizatoare aferente sumelor stabilite prin titlul executoriu, sume reprezentând valoarea de circulaţie actuală posibil de obţinut de reclamantă în urma vânzării imobilului său.

Instanţa de fond nu a analizat această apărare a pârâtului, iar instanţa de apel a statuat în sensul că acestea sunt apărări de fond ce puteau fi invocate în cadrul dosarului în care s-au stabilit despăgubirile în temeiul art. 892 C. proc. civ.

Or, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit legea, întrucât dobânzile solicitate de reclamantă reprezintă echivalentul lipsei folosinţei sumei menţionate în titlul executoriu, iar suma menţionată în titlul executoriu reprezintă valoarea actuală de circulaţie a blocului construit de reclamantă, sumă pe care aceasta ar fi încasat-o în cazul vânzării blocului respectiv.

Din moment ce blocul a rămas în continuare în posesia şi folosinţa reclamantei, apreciază că Municipiul Piteşti nu datorează dobânzile solicitate deoarece reclamanta ar realiza, astfel, o îmbogăţire fără justă cauză, în sensul că ar încasa şi dobânzile pretinse şi ar avea şi folosinţa bunului.

Statuarea instanţei de apel în sensul că asemenea apărări puteau fi formulate doar în dosarul în care a fost pronunţată decizia civilă nr. 3766/2017 este nelegală, deoarece în acel dosar nu a fost pusă în discuţia părţilor plata vreunor dobânzi către S.C. A. S.R.L..

În cauza de faţă, reclamanta a pretins plata dobânzilor aferente sumei menţionate în titlul executoriu şi în aceste condiţii apărarea pârâtei trebuia analizată ca atare. Asemenea apărare nu a fost analizată pe fondul său, instanţa limitându-se să pretindă că nu poate fi formulată în cauza de faţă.

Aceeaşi este situaţia şi în ceea ce priveşte sumele stabilite în urma luării în considerare a indicelui de inflaţie.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin rezoluţia din 22 septembrie 2021, a dispus efectuarea formalităţilor reglementate de art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, s-a fixat termen pentru soluţionarea recursului la 17 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, termen la care Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate împotriva acesteia, având în vedere următoarele considerente:

Subsumat ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în primul rând, recurentul-pârât a invocat faptul că cererea de recuzare a fost soluţionată de un complet nelegal compus, dat fiind faptul că cererea nu a fost repartizată aleatoriu, hotărârea recurată fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 6 şi art. 50 alin. (1) C. proc. civ., întrucât art. 110 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin HCSM nr. 1375/2015, în vigoare la momentul formulării cererii de recuzare, adaugă la lege şi contrazice principiul repartizării aleatorii a tuturor cauzelor, astfel că aplicarea acestuia nu poate fi prioritară în raport de dispoziţiile art. 50 alin. (1) C. proc. civ.. De asemenea, susţine că judecătorului care a soluţionat cererea de recuzare nu a fost imparţial, fiind chiar magistratul care a pronunţat decizia civilă nr. 3766/2017 ce constituie titlul executoriu al reclamantei.

Criticile sunt nefondate.

Conform art. 6 C. proc. civ., "(1) Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în faza executării silite."

Potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recuzare se soluţionează de un alt complet al instanţei respective, în compunerea căruia nu poate intra judecătorul recuzat sau care a declarat că se abţine.

Totodată, conform art. 110 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin HCSM 1375/2015, incidentele procedurale referitoare la incompatibilitatea, recuzarea sau abţinerea tuturor membrilor completului de judecată, se vor soluţiona de completul cu numărul imediat următor, care judecă în aceeaşi materie. Dacă în materia respectivă nu mai există decât un singur complet de judecată, incidentele procedurale referitoare la toţi membrii completului se vor soluţiona de acesta. Dacă nu mai există un complet care judecă în acea materie, incidentele vor fi soluţionate de completul din materia şi după regulile stabilite de colegiul de conducere al instanţei.

Faţă de susţinerile pârâtului referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nici C. proc. civ., nici Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nici jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu impun, ca garanţie a dreptului la un proces echitabil, ca repartizarea cauzelor între judecători să se facă obligatoriu "în mod aleatoriu", esenţial fiind faptul ca repartizarea cauzelor să fie făcută după criterii clare, predeterminate şi transparente, cu înlăturarea oricărei posibile influenţe în ceea ce priveşte "alegerea judecătorului".

Astfel, cu titlu general, C. proc. civ. nu instituie regula repartizării aleatorii, în situaţia incidentelor procedurale.

Dimpotrivă, art. 50 alin. (1) C. proc. civ. stabileşte că abţinerea sau recuzarea se soluţionează de un alt complet al instanţei respective, în compunerea căruia nu poate intra judecătorul recuzat sau care a declarat că se abţine.

Aşadar, dacă intenţia legiuitorul ar fi fost ca declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare să fie repartizată aleatoriu, ar fi trebuit să instituie o dispoziţie legală expresă, în acest sens.

De altfel, acolo unde a urmărit repartizarea aleatoriu a cauzelor, legiuitorul a menţionat acest aspect, în mod expres, ca de exemplu: art. 200 alin. (7) C. proc. civ. prevede repartizarea aleatorie a cererii de reexaminare, art. 199 alin. (2) din acelaşi cod prevede repartizarea aleatorie a cererii de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte principul repartizării aleatorii, potrivit art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, incidentă în speţă în raport cu data formulării cererii de recuzare, "activitatea de judecată se desfăşoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective", iar conform art. 53 din aceeaşi lege, "(1) Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat. (2) Cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în condiţiile prevăzute de lege. (3) Sistemul de repartizare aleatorie a cauzelor pe completuri de judecată se auditează extern, la fiecare 2 ani, sub conducerea Ministerului Justiţiei şi cu implicarea societăţii civile şi a organizaţiilor profesionale ale magistraţilor. Concluziile auditului sunt publice."

Este indiscutabil că repartizarea cauzelor în mod aleatoriu este o normă de organizare judiciară cu rang de principiu, instituită prin art. 11 şi art. 53 din Legea nr. 304/2004 cu scopul de a conferi o garanţie în plus independenţei funcţionale a judecătorului şi imparţialităţii actului de justiţie, principala modalitate de repartizare aleatorie fiind cea informatică.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, art. 110 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară adoptat de Consiliul Superior al Magistraturii nu adaugă, însă, la lege.

Articolul 139 din Legea nr. 304/2004 deleagă Consiliului Superior al Magistraturii atribuţia de a adopta norme secundare în vederea organizării executării legii şi îi conferă o anumită marjă de apreciere în acest sens, de vreme ce prin regulamentul de ordine interioară adoptat de Consiliul Superior al Magistraturii se stabilesc, conform alin. (1) lit. b) din articolul menţionat, "modul şi criteriile de repartizare a cauzelor pe complete de judecată, în vederea asigurării respectării principiilor distribuţiei aleatorii şi continuităţii".

Dreptul de apreciere pe care legea îl conferă autorităţii emitente este menit să asigure normelor administrative de organizare a instanţelor acea flexibilitate necesară asigurării interesului public al bunei înfăptuiri a justiţiei, care, pe lângă principiul enunţat în art. 11 din Legea nr. 304/2004, este guvernată de o serie de alte garanţii ale dreptului la un proces echitabil, consacrat în instrumente juridice interne şi internaţionale, garanţii între care se numără şi termenul rezonabil, care ar putea fi afectat prin aplicarea rigidă a repartizării aleatorii, exclusiv în sistem informatic, pentru orice tip de cerere accesorie sau incidentală ivită în cursul unui litigiu.

În acest context, modalitatea de repartizare statuată prin art. 110 alin. (1) din Regulament nu încalcă rigorile principiului repartizării aleatorii, esenţială fiind existenţa unor criterii clare, predeterminate şi transparente.

Este de menţionat, în plus, că respectarea principiului repartizării aleatorii, raportat la litigiul de fond supus judecăţii, este asigurată prin aplicarea art. 110 alin. (2) din Regulament, potrivit căruia "(2) Dacă în urma soluţionării incidentelor procedurale prevăzute la alin. (1) se constată că, din motive prevăzute de lege, completul căruia i-a fost repartizată aleatoriu cauza nu este în măsură să judece, dosarul se repartizează aleatoriu. Dacă mai există un singur complet care judecă în acea materie, cauza se repartizează acestuia.".

Prin urmare, nu au fost încălcate art. 6 şi art. 50 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la faptul că magistratul care a soluţionat cererea de recuzare este unul din membrii completului de apel ce au pronunţat decizia civilă ce reprezintă titlul executoriu pentru neexecutarea căreia se solicită plata de dobânzi şi actualizare, instanţa de apel a reţinut că acest aspect "nu înseamnă că cererea de recuzare nu a fost repartizată cu respectarea dispoziţiilor legale în materie".

Totodată, instanţa de apel a mai reţinut că "în situaţia în care apelantul avea dubii cu privire la imparţialitatea judecătorului ce a soluţionat cererea de recuzare, putea formula împotriva acestuia o cerere de recuzare de la soluţionarea incidentului procedural, neputând invoca lipsa de imparţialitate a acestuia direct în apel, în lipsa invocării acestui motiv potrivit art. 42 C. proc. civ. şi în termenul prevăzut de art. 44 alin. (2) C. proc. civ..".

Recurentul-pârât, ignorând aceste argumente ale instanţei de apel, reia doar criticile din apel, susţinând doar că, în speţă, cererea de recuzare a fost soluţionată chiar de magistratul care a pronunţat hotărârea care constituie titlul executoriu, fără a aduce critici legate de motivarea instanţei de apel sub acest aspect. În lipsa unor critici concrete care să arate în ce mod raţionamentul instanţei de apel a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, Înalta Curte nu poate examina susţinerea recurentului din perspectiva vreuneia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., acesta mărginindu-se să considere nelegală soluţia instanţei de apel, fără a demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei, cu referire la pretinsa parţialitate a magistratului care a soluţionat cererea de recuzare.

O altă critică din recurs, subsumată ipotezei prevăzute de pct. 5, se referă la faptul că instanţele de fond au greşit atunci când au acordat reclamantei valoarea penalităţilor de întârziere stabilită prin expertiză, iar nu valoarea solicitată prin acţiunea introductivă de instanţă, în lipsa unei cereri formulate conform art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., a timbrării cererii aferente diferenţei de valoare acordate în plus şi prin depăşirea limitelor învestirii, cu încălcarea prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că unul dintre principiile fundamentale care guvernează procesul civil, astfel cum acesta este consacrat de dispoziţiile art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este principiul disponibilităţii, potrivit căruia reclamantul este cel care dispune de proces, fiind cel care stabileşte obiectul şi limitele litigiului prin cererea formulată, judecătorul trebuind să se pronunţe doar asupra a ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Obligaţia judecătorului de a respecta aceste limite este prevăzută şi de dispoziţiile art. 397 C. proc. civ., care, în alin. (1), statuează că "Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel". Textul citat face aplicarea principiului disponibilităţii în procesul civil, coroborat fiind cu prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Ca atare, limitele cererii sunt determinate de reclamant, el fiind cel care stabileşte cadrul procesual, atât sub aspectul obiectului, cauzei, adică temeiului juridic, cât şi al părţilor între care se derulează litigiul, iar respectarea de către judecător a obligaţiei de a hotărî numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii constituie garanţia aplicării principiului disponibilităţii.

În speţă, prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru plata cu întârziere a sumei stabilite prin titlul executoriu, constând în dobânzi legale şi actualizarea sumei, de la scadenţă şi până la data plăţii efective, sume calculate de către creditoare, până la momentul introducerii acţiunii, dar solicitate până la data plăţii efective, astfel cum reiese din pagina 2 a cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, plata dobânzilor şi a inflaţiei până la data plăţii efective a fost solicitată prin acţiune, dar cuantumul acestora nu s-a putut confirma decât în urma efectuării expertizei contabile, motiv pentru care posibilitatea reclamantei de a concluziona asupra valorii reale a prejudiciului nu poate fi limitată procesual, până la un moment anterior epuizării probatoriului, în condiţiile în care acest aspect a constituit însuşi obiectul cererii de chemare în judecată formulate de reclamantă, astfel că nu sunt incidente prevederile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., invocate de recurentul-pârât.

În consecinţă, faptul că valoarea prejudiciului cauzat reclamantei a fost stabilit după administrarea expertizei şi acordat de prima instanţă la valoarea stabilită prin expertiză, nu încalcă dispozitiile procedurale ale art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. şi nici pe cele ale art. 22 alin. (6) din acelaşi cod, motiv pentru care această critică nu poate fi reţinută.

În ceea ce priveşte critica referitoare la nerespectarea prevederilor O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, Înalta Curte reţine că achitarea unei taxe judiciare de timbru la valoarea calculată iniţial de reclamantă prin acţiunea introductivă, iar nu la valoarea mai mare reţinută prin expertiză, nu duce la casarea hotărârii, întrucât, sancţiunea prevăzută de lege nu este nulitatea, ci darea în debit a părţii, potrivit art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013. Prevederile legale menţionate au în vedere situaţia în care instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că, în fazele procesuale anterioare, "taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal", finalitatea acestor constând în obligarea părţii la plata taxei de timbru aferente etapei procesuale anterioare, neachitate.

Prin urmare, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, Înalta Curte constată că, fiind vorba de o cerere de obligare la despăgubiri, evaluate de reclamantă prin acţiunea introductivă, în vederea timbrării cererii, la suma de 1.754.237,11 RON, acţiunea este una evaluabilă în bani, instanţa de fond obligând pârâtul la plata sumei de 1.849.510,3 RON, la nivelul stabilit prin expertiza efectuată în cauză şi omologată de instanţă, diferenţa acordată în plus fiind de 95.273,19 RON. Aplicând la această din urmă sumă dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 80/2013, Înalta Curte reţine că, pentru judecata în primă instanţă, diferenţa de taxă judiciară de timbru este în cuantum de 3.010,46 RON, cu privire la care se va dispune obligarea reclamantei A. S.R.L. la plata acesteia, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu.

Cu privire la motivele de recurs întemeiate pe ipotezele prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., pârâtul susţine că decizia instanţei de apel ar fi fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) şi (6), art. 205, art. 208 şi a art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum şi a prevederilor art. 6, 13 şi 14 din acelaşi cod, întrucât instanţa de apel a avut în vedere alte temeiuri de drept decât acelea invocate şi menţinute de reclamantă pe tot parcursul litigiului în faţa instanţei de fond şi aceasta în condiţiile în care judecătorul fondului nu a dat o altă calificare acţiunii introductive, cu punerea în discuţia părţilor pentru a respecta principiul contradictorialităţii.

În acest context, arată că instanţa de apel a respins criticile pârâtului cu privire la faptul că instanţa de fond nu a analizat apărările sale, motivat de faptul că nu a formulat întâmpinare, fapt ce ar conduce la încălcarea art. 205-208 C. proc. civ., întrucât neformularea întâmpinării nu interzice pârâtului să-şi formuleze apărările necesare în cauza respectivă şi că ar fi reţinut, greşit că apărările invocate de pârât ar fi fost analizate de prima instanţă.

Cu privire la aceste aspecte, Înalta Curte reţine că motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, se observă că instanţa de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe în limitele motivelor de apel formulate de apelantul-pârât, ţinând cont de dispoziţiile art. 476-479 din C. proc. civ., răspunzând tuturor criticilor şi argumentând pe larg soluţia de respingere a apelului, inclusiv asupra criticilor pârâtului referitoare la neanalizarea de către instanţa de fond a apărărilor invocate de acesta la fond, concluzionând că "în faţa primei instanţei pârâtul nu a formulat întâmpinare, iar instanţa a răspuns apărărilor acestuia cu privire la perioada pentru care sunt datorate dobânzi". În ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii invocată prin notele de şedinţă de către pârât, instanţa de apel a constatat că "aspectele invocate au fost calificate de instanţă, la cererea apărătorului pârâtului, ca apărări de fond, fiind avute în vedere la pronunţarea soluţiei".

Instanţa de apel nu a reţinut că pârâtul nu ar fi putut invoca apărări şi excepţii absolute, în lipsa formulării întâmpinării, ci din contră, a apreciat că instanţa de fond a răspuns apărărilor invocate de pârât prin notele de şedinţă, astfel cum au fost calificate de instanţa de fond la termenul din 24 iunie 2020, astfel încât critica referitoare la pretinsa încălcare a prevederilor art. 205-208 C. proc. civ. nu poate fi reţinută.

Faptul că instanţa de apel nu a admis argumentele apelantului-pârât cu privire la inadmisibilitatea acţiunii şi la data de la care datorează dobânzi pentru neexecutarea obligaţiei de plată din titlul executoriu nu echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil sau cu neanalizarea cauzei sau a apărărilor invocate de pârât prin notele de şedinţă depuse la fond.

Prin urmare, se reţine că decizia atacată cu recurs cuprinde motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora judecătorii şi-au format convingerea, cum şi cele pentru care s-au înlăturat apărările formulate de pârât.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, hotărârea curţii de apel cuprinde motivele în raport cu situaţia de fapt şi de probele administrate în cauză, care, de altfel, nu mai pot fi reapreciate în recurs, precum şi în raport cu temeiurile de drept invocate de reclamantă şi de apărările pe care pârâtul a înţeles să se folosească în cauză.

Astfel, argumentele inserate în cuprinsul deciziei atacate sunt în sensul reţinerii caracterului fondat al acţiunii reclamantei, fiind analizate, pe larg, de instanţa de apel, criticile pârâtului referitoare la necesitatea punerii în întârziere şi la incidenţa, în opinia acestuia, a prevederilor O.U.G. nr. 22/2002, arătându-se argumentat de ce acestea nu sunt aplicabile în speţa de faţă, în raport cu prevederile art. 1522-1523, 1530-1535 C. civ., aplicabile în speţă, a căror interpretare a fost realizată de instanţa de apel.

Se arată, în esenţă, de către curtea de apel, că data de la care începe să curgă dobânda legală pentru o sumă cuprinsă în titlul executoriu decurgând într-o executare silită a unei obligaţii de a face intuitu personae este data pronunţării hotărârii, iar dobânda continuă să curgă, succesiv, pentru fiecare perioadă de întârziere, până la data plăţii efective a debitului.

De asemenea, se învederează că incidenţa dispoziţiilor O.G. nr. 22/2002 nu influenţează în nici un fel curgerea dobânzilor legale pentru neexecutarea la timp a titlului executoriu.

Se mai reţine de instanţa de apel şi că nici "faptul că în buget nu au fost prevăzute sume pentru plata titlului executoriu nu reprezintă un caz care să exonereze instituţia de plata dobânzii legale pentru neexecutarea la timp a titlului executoriu. Totodată şi dacă ar fi fost incidente dispoziţiile art. 2 din O.G. nr. 22/2002, termenul de 6 luni în care debitorul avea obligaţia de a face demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată nu ar fi întrerupt curgerea de drept a dobânzilor pentru neexecutarea la termen a obligaţiei stabilite prin titlul executoriu.".

Deşi susţine că instanţa de apel ar fi schimbat temeiurile de drept invocate de reclamantă, analizând temeinicia şi legalitatea acţiunii reclamantei din perspectiva altor temeiuri de drept decât cele invocate la fond, criticile recurentului sub acest aspect sunt generice, formale, fără referiri concrete la temeiurile de drept pretins a fi avute în vedere de instanţa de apel, astfel că acestea nu pot fi analizate de instanţa de recurs.

Respingerea apărărilor invocate de pârât nu echivalează cu schimbarea calificării temeiurilor de drept, recurentul susţinând, practic, încălcarea prevederilor art. 478 alin. (1) şi (3) Cod procedură din această perspectivă.

Pe de altă parte, motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Înlăturarea unei apărări contrare situaţiei de fapt sau de drept reţinute nu presupune respingerea fiecărui argument în parte, dacă acesta nu corespunde situaţiei reţinute. De asemenea, în practica judiciară, inclusiv din perspectiva hotărârilor CEDO, s-a arătat în mod constant că nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanţa să răspundă în mod punctual fiecărui argument, acestea putând fi grupate în funcţie de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raţionament unic.

Or, din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a motivat judicios soluţia pronunţată înlăturând susţinerile pârâtului, neputându-se reproşa acesteia că nu a răspuns concret unor motive de apel sau că a încălcat principiile prevăzute în art. 6, 13 şi 14 C. proc. civ., motiv pentru care vor fi respinse criticile vizând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Ultima critică din recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., se referă la faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 430 alin. (2) Cod procedură, a art. 1530-1531, art. 1650 C. civ. şi a prevederilor O.G. nr. 13/2011, întrucât dobânzile solicitate de reclamantă reprezintă echivalentul lipsei folosinţei sumei menţionate în titlul executoriu, iar suma menţionată în titlul executoriu reprezintă valoarea actuală de circulaţie a blocului construit de reclamantă, sumă pe care aceasta ar fi încasat-o în cazul vânzării blocului respectiv. Se mai susţine că motivarea instanţei de apel în sensul că asemenea apărări puteau fi formulate doar în dosarul în care a fost pronunţată decizia civilă nr. 3766/2017 este nelegală, deoarece în acel dosar nu a fost pusă în discuţia părţilor plata vreunor dobânzi către S.C. A. S.R.L..

Şi această critică este nefondată.

Potrivit art. 892 alin. (1) C. proc. civ., "1) Dacă în titlu executoriu nu s-a stabilit ce sumă urmează a fi plătită ca echivalent al valorii bunului în cazul imposibilităţii predării acestuia sau, după caz, echivalentul despăgubirilor datorate în cazul neexecutării obligaţiei de a face ce implică faptul personal al debitorului, instanţa de executare, la cererea creditorului, va stabili această sumă prin hotărâre dată cu citarea părţilor, în termen scurt. În toate cazurile, la cererea creditorului, instanţa va avea în vedere şi prejudiciile ocazionate prin neexecutarea de bunăvoie a obligaţiei, înainte ca aceasta să devină imposibil de executat."

Mijlocul procedural prevăzut de art. 892 C. proc. civ. are drept scop acoperirea prejudiciului cauzat creditorului prin neexecutarea de bunăvoie de către debitor a obligaţiei ce implică faptul său personal, constituind temeiul pentru acordarea despăgubirilor destinate acoperirii acestui prejudiciu.

Astfel, prin titlul executoriu - decizia civilă nr. 3766/12.12.2017 pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr. x/2014, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei din prezenta cauză despăgubirile, calculate conform art. 892 C. proc. civ., ca urmare a neexecutării obligaţiei de a face intuitu personae de a emite o autorizaţie de construire pentru un imobil, obligaţie pentru care exista titlu executoriu.

În speţă, reclamanta solicită obligarea pârâtului la plata despăgubirilor constând în dobânzi pentru executarea cu întârziere a obligaţiei stabilite prin titlul executoriu - decizia civilă nr. 3766/12.12.2017 pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr. x/2014 - şi actualizarea cu indicele de inflaţie, ca formă de penalizare a debitorului care nu şi-a îndeplinit la timp obligaţia de executare a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-un litigiu referitor la răspunderea civilă delictuală în materia executării silite.

Prin urmare, despăgubirile solicitate în prezenta cauză, dobânda penalizatoare şi actualizarea cu inflaţia, au menirea de a acoperi beneficiul de care a fost lipsit creditorul prin neplata creanţei băneşti stabilite prin titlul executoriu - decizia nr. 3766/2017 - la scadenţă.

În consecinţă, cele două categorii de despăgubiri (cele stabilite prin titlul executoriu - decizia nr. 3766/2017, în baza art. 892 C. proc. civ. şi cele solicitate în prezenta cauză) au o natură şi o finalitate juridică diferite. Din acest motiv, dispoziţiile de drept material şi procesual permit concurenţa daunelor-interese moratorii sau compensatorii cu sumele de bani acordate cu titlu de penalităţi (art. 1.516 din C. civ., art. 892 din C. proc. civ. şi art. 906 din C. proc. civ.).

În acest context, faptul că suma menţionată în titlul executoriu reprezintă valoarea actuală de circulaţie a blocului construit de reclamantă, sumă pe care aceasta ar fi încasat-o în cazul vânzării blocului respectiv, iar dobânzile penalizatoare ar reprezenta echivalentul lipsei folosinţei sumei menţionate în titlul executoriu nu are relevanţa susţinută de recurent.

Pe de o parte, natura despăgubirilor solicitate în cele două cauze este una diferită, ce nu poate atrage incidenţa art. 430 alin. (2) C. proc. civ., deoarece sumele solicitate cu titlu de dobânzi şi actualizarea cu inflaţie au menirea de a acoperi beneficiul de care a fost lipsit creditorul prin neplata creanţei băneşti stabilite prin titlul executoriu - decizia nr. 3766/2017, în timp ce despăgubirile calculate în temeiul art. 892 alin. (1) C. proc. civ. au drept scop acoperirea prejudiciului cauzat creditorului prin neexecutarea de bunăvoie de către debitor a obligaţiei ce implică faptul său personal - neeliberarea autorizaţiei de construcţie.

Pe de altă parte, modalitatea în care au fost calculate despăgubirile solicitate în cauza în care a fost emis titlul executoriu - decizia nr. 3766/2017 - nu pot face obiectul criticii în prezentul dosar, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, reprezentând apărări de fond ce puteau fi invocate în cadrul dosarului în care s-au stabilit despăgubirile calculate în baza art. 892 C. civ.

Pentru argumentele expuse, instanţa de recurs apreciază că normele interne au fost corect interpretate şi aplicate în litigiul dedus judecăţii şi că nu a fost încălcată autoritatea de lucru judecat, astfel încât nu poate fi reţinută incidenţa motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste motive, observând că niciunul din motivele de recurs formulate de recurent nu este fondat, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Piteşti, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 2997 din 23 iunie 2021 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

În baza art. 38 din O.U.G. nr. 80(2013, conform celor arătate mai sus, Înalta Curte va dispune obligarea intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 3.010,46 RON, taxă judiciară de timbru, datorată la fond.

Văzând prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurentul-pârât Municipiul Piteşti, prin Primar, la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat, în favoarea intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L., la solicitarea acesteia, dovedită cu chitanţa depusă la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Piteşti, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 2997 din 23 iunie 2021 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Dispune obligarea intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 3.010,46 RON, taxă judiciară de timbru, datorată la fond.

Obligă pe recurentul-pârât la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 martie 2022.