Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 561/2023 AI generated

Compensation for unjust preventive detention: sufficiency of acquittal to trigger state liability without procedural illegality

Case Number Decizia nr. 561/2023
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Partially Allowed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice partially admitted the State’s appeal, setting aside the portion of the Court of Appeal’s decision regarding material damages and remanding that specific claim for re-judgment, while upholding the award of 100,000 RON each in moral damages and rejecting the plaintiffs' appeal against the quantum. The dispute concerned a civil action for compensation arising from an unjust deprivation of liberty, where two plaintiffs were unlawfully held in preventive arrest for 226 days during a criminal trial that ended in their acquittal. The decisive legal basis involved the interpretation of Article 539 of the Code of Criminal Procedure, clarified by the Constitutional Court’s decision that a final acquittal alone is sufficient to trigger state liability for unjust detention without requiring a separate judicial finding of procedural illegality; the Court of Appeal’s failure to address the defendant’s procedural objections regarding the validity of evidence for material damages (Article 488(1)(5) of the Code of Civil Procedure) necessitated the partial cassation, whereas the moral damages were upheld because the trial courts’ discretionary assessment under Article 540 of the Code of Criminal Procedure cannot be reviewed by the Supreme Court for mere disagreement with the amount.

Legislator headnote

AI generated

art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 540 C. proc. pen, art. 539 C. proc. pen, art. 9 alin. (5) C. proc. pen, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ; Compensation for unjust preventive detention: sufficiency of acquittal to trigger state liability without procedural illegality: De asemenea, soluţia a fost pronunţată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 430 şi 431 C. proc. civ., respectiv instanţa a reţinut îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale raportat la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, însă lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, poate fi opus doar părţilor litigante şi doar dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. Aşa fiind, cum reclamanţii şi pârâtul nu au avut calitate de părţi în dosarul în care s-a pronunţat decizia Curţii Constituţionale menţionată iar obiectul material al celor două cauze nu coincide, instanţa procedat greşit raportându-se la dispoziţiile din dosarul Curţii Constituţionale.

Keywords

AI generated
compensation for detention quantum of moral damages code of criminal procedure procedural interpretation of judgment review of remand detention state liability

Cited Legislation

AI generated

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 25.07.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de 2.500.000 RON, reprezentând despăgubiri morale pentru perioada de 556 zile, din care 226 zile petrecute în arest preventiv în mod nelegal, precum şi a sumei de 50.000 RON, reprezentând daune materiale constând în onorarii avocaţiale, cheltuieli de deplasare efectuate de soţia sa în România, achiziţii făcute pentru perioada arestării preventive, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 474/F/30.10.2017, Tribunalul Cluj a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, dosarul fiind înregistrat pe rolul secţiei a IV-a civilă, sub nr. x/2017, la 13.11.2017.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 28.07.2017, sub nr. x/2017, reclamantul B. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de 2.500.000 RON, reprezentând despăgubiri morale pentru perioada de 556 zile, din care 226 zile petrecute în arest preventiv în mod nelegal, precum şi a sumei de 50.000 RON, reprezentând daune materiale constând în onorarii avocaţiale, cheltuieli de deplasare efectuate de soţia sa în România, achiziţii făcute pentru perioada arestării preventive, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 476/30.10.2017, Tribunalul Cluj a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, dosarul fiind înregistrat pe rolul secţiei a V-a civilă, sub nr. x/2017, la data de 13.11.2017, şi ulterior conexat la dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul secţia a IV-a civilă.

2. Sentinţa Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 2711/21.12.2018 pronunţată în dosar nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul A. şi a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor la plata, către reclamant, a sumei de 100.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, a sumei de 22.555 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul materia şi a sumei de 7.835 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a admis în parte cererea formulată de reclamantul B. şi a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor la plata, către reclamant, a sumei de 100.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, a sumei de 21.945 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material şi a sumei de 7.835 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1174/A/25.09.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelurile declarate de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei de mai sus; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunile conexe, ca nefondate; a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Prin decizia nr. 2381/17.11.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1174/A/25.09.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Împotriva deciziei nr. 1174/A/25.09.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au formulat cerere de revizuire reclamanţii, pe temeiul art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 357/A/03.03.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă în dosar nr. x/2021, a fost admisă cererea de revizuire formulată de revizuenţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1174/A/25.09.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie; a fost schimbată în parte decizia atacată în sensul că au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei nr. 2711/21.12.2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă în dosar nr. x/2017; au fost păstrate celelalte dispoziţii ale deciziei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5,6,8 C. proc. civ., intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, precum şi revizuenţii A. şi B., al căror recurs a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenţii-revizuenţi A. şi B. au arătat că suma de 100.000 RON este nejustificat de mică în raport de traumele psihice şi fizice la care recurenţii au fost supuşi în cele 7 luni de arest nelegal. Privarea nelegală de libertate a avut consecinţe negative asupra celor mai elementare drepturi fundamentale, la viaţa privată şi de familie, la onoare, la demnitate, iar cele 226 zile de arestare nelegală au deteriorat relaţiile de familie, aspect ce rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi la fond.

Recurenţii au făcut trimitere la declaraţiile de martori menţionate şi la decizia nr. 1136/2018 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a reţinut că "Raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, având în vedere consecinţele produse asupra apelantei reclamante şi ţinând seama de durata privării nelegale de libertate (13 zile), Curtea apreciază că suma de 50.000 RON este echitabilă şi rezonabilă pentru a putea a cuantifica, respectiv repara din punct de vedere pecuniar prejudiciul moral suferit de apelanta reclamantă pentru privarea nelegală de libertate."

Referitor la această hotărâre au arătat că în situaţia acestora achitarea a intervenit după 226 zile de arest nelegal faţă de cele 13 zile menţionate în decizia citată. La un simplu calcul matematic, pentru de 226 de zile de arest nelegal s-ar cuveni recurenţilor 850.000 RON eu titlu de daune morale în vederea compensării suferinţelor prin care au trecut. Mai mult, în cauza respectivă, după 13 zile măsura arestului preventiv a fost schimbată cu măsura controlului judiciar, însă în cazul recurenţilor măsura arestului preventiv a fost menţinută până la pronunţarea sentinţei în fond când au fost achitaţi. Despăgubirile pretinse sunt menite să compenseze daunele personale nepatrimoniale produse prin aplicarea nelegală a măsurilor preventive privative de libertate şi nu reprezintă preţul valorilor încălcate, astfel încât că suma acordată de către instanţa de fond a fost mult diminuată nejustificat.

Recurenţii au descris prin acţiunea introductivă şi au probat vătămările care au fost generate concomitent cu privarea de libertate propriu-zisă, dar unele au supravieţuit acesteia şi se fac simţite în viaţa prezentă a acestora, fiind echivalente cu o infirmitate permanentă la nivel emoţional si social.

Recurenţii au făcut trimitere şi la sentinţa civilă nr. 56/16.09.2014 a Tribunalului Mehedinţi (dosar nr. x/2014), prin care s-a acordat suma de 20.000 RON daune morale pentru o reţinere de 24 de ore efectuată de procuror pentru un inculpat suspect pentru infracţiunea de constituire de grup infracţional organizat, criminalitate informatică, deţinere de echipamente în vederea falsificării instrumentelor de plată electronică şi efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos, spălare de bani şi folosirea de documente vamale de transport falsificate, infracţiuni pentru care a fost ulterior achitat definitiv.

La stabilirea întinderii prejudiciului, instanţele sunt obligate să evalueze criteriile obiective prevăzute de art. 540 C. proc. pen., precum şi consecinţele produse asupra persoanei în cauză, asupra familiei acesteia, în măsura în care asemenea consecinţe pot fi integrate în sfera de protecţie a dreptului la libertate şi siguranţă, drept apărat prin dispoziţiile art. 538, art. 539 C. proc. pen. art. 3 Protocolul nr. 7 şi art. 5 paragraful 5 din Convenţie, respectiv art. 9 alin. (5) C. proc. pen.

În drept, recursul revizuenţilor a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurentul-intimat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a învederat următoarele:

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că soluţia a fost pronunţată cu încălcarea şi interpretarea greşita a dispoziţiilor art. 16 C. proc. civ., ceea ce a condus la constatarea greşită a admisibilităţii cererii de revizuire. Raportarea instanţei în dosarul nr. x/2017 la Decizia nr. 136/03. 03. 2021 cu privire la neconstituţionalitatea prevederilor art. 539 C. proc. pen. constatată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Dolj, s-a făcut cu încălcarea textului legal menţionat. Reclamanţii revizuenti nu au cerut administrarea de probe din dosarul Tribunalului Gorj, asa cum dispune art. 249 C. proc. civ., pentru a dovedi identitatea stării de fapt şi de drept reclamate cu cea din dosarul nr. x/2017 al Curţii de Apel Bucureşti. Decizia Curţii Constituţionale nu a fost pronunţată în această cauză, ci a răspuns sesizării Tribunalului Dolj, secţia I civilă, încheierea din 06.11.2017 6 noiembrie 2017, dosar nr. x/2017, excepţie ridicată într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei acţiuni pentru repararea pagubei formulată împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanţelor şi întemeiată, în principal, pe dispoziţiile art. 539 alin. (2) C. proc. pen.. Aşa fiind, în mod greşit a constatat instanţa similitudinea celor două speţe de fond, cea din dosarul nr. x/2017 al Curţii de Apel Bucureşti, cu cea din dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Dolj, în care a fost pronunţată decizia de neconstituţionalitate, întrucât în dosarul de revizuire care face obiectul prezentei nu s-au administrat probe din dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Dolj.

De asemenea, soluţia a fost pronunţată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 430 şi 431 C. proc. civ., respectiv instanţa a reţinut îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale raportat la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, însă lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, poate fi opus doar părţilor litigante şi doar dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. Aşa fiind, cum reclamanţii şi pârâtul nu au avut calitate de părţi în dosarul în care s-a pronunţat decizia Curţii Constituţionale menţionată iar obiectul material al celor două cauze nu coincide, instanţa procedat greşit raportându-se la dispoziţiile din dosarul Curţii Constituţionale.

Pe cale de consecinţă, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale a statului. În cursul procesului penal care a făcut obiectul prezentei cauze nu au fost produse probe care să arate că au fost încălcate norme de procedură penală în luarea măsurilor privative de libertate. Instanţa învestită cu judecarea prezentei cauze, nu a analizat referatul de urmărire penală, ordonanţa de reţinere, referatul cu propunere de arestare, referatul cu propunere de arestare preventivă şi încheierea penală nr. 115/F/04.09.2015 pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. x, ori încheierea privind prelungirea arestărilor preventive, aflate în dosarul penal acvirat prezentei cauze, pentru a se constata legalitatea fiecărei măsuri şi dacă au fost respectate prevederile, art. 300, art. 149, 155 şi 159 C. proc. pen. din 1968.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că instanţa nu s-a pronunţat în legătură cu criticile din apel împotriva sentinţei civile nr. 2711/21.12.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă în dosarul nr. x/2017. Aşa cum s-a arătat şi în apel, despăgubirile materiale au fost acordate fără a fi probate din perspectiva art. 150 alin. (2) şi (4) C. proc. civ.. Înscrisurile anexate cererii de chemare în judecată, ce au fost comunicate Statului Român prin Ministerul Finanţelor sunt parţial în limba ucraineană. Din contractul de închiriere depus în probaţiune şi din chitanţele anexate, acestea nu cuprind menţiuni despre faptul că ar fi traduse de un traducător autorizat şi nici nu sunt traduse complet. Însrisurile depuse în probatiune traduse parţial, nu fac dovada pretenţiilor solicitate de reclamantul A., iar documentele administrate în probaţiune constând în fişa de evidenţă a vizitelor primite de reclamantul A. şi fişa emisă de serviciul financiar al penitenciarului nu au fost comunicate pârâtului.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că soluţia a fost dată cu interpretarea greşită dispoziţiilor art. 540 C. proc. pen. şi cu ignorarea jurisprudenţei europene în materie. Dintre toate cauzele europene invocate, singura incidentă este cauza Leontiuc contra României, celelalte cauze invocate de către instanţă referindu-se la alte împrejurări decât cele deduse judecăţii. Prin raportare la cauza menţionată, suma acordată reclamanţilor cu titlu de despăgubiri morale este nejustificată.

În drept, recursul pârâtului a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5,6,8 C. proc. civ.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 07.12.2022 completul de filtru a admis în principiu recursurile şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestora la data de 05.04.2023.

Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat punct de vedere la raport prin care a solicitat admiterea în principiu a ambelor recursuri şi fixarea termenului de judecată, cu citarea părţilor.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a invocat excepţia de nulitate a recursului revizuenţilor, pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de partea reclamantă şi de partea pârâtă, prin gruparea argumentelor şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Partea reclamantă, A. şi B., pretinde incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că hotărârea recurată nu este motivată, întrucât considerentele nu expun, corect, circumstanţele particulare ale cauzei şi nu relevă respectarea criteriilor legale de cuantificare prevăzute de art. 540 C. proc. pen. cu ocazia fixării sumei de bani stabilite cu titlu de daune morale.

În dezvoltarea criticii, reclamanţii detaliază consecinţele negative pe care măsura privării nedrepte de libertate le-a produs în plan emoţional si social atâta în privinţa acestora, cât şi a familiilor, consecinţe ce au fost probate prin declaraţiile martorilor audiaţi în primă instanţă, şi susţin că suma de 100.000 RON acordată fiecăruia dintre reclamanţi este nejustificat de mică, invocând spre comparaţie, sumele stabilite cu titlu de daune morale prin decizia nr. 1136/2018 a Curţii de Apel Bucureşti şi prin sentinţa civilă nr. 56/16.09.2014 a Tribunalului Mehedinţi.

Examinând cuprinsul hotărârii recurate, se constată că aceasta, contrar susţinerilor părţii reclamante, este motivată, cuprinzând temeiurile de fapt şi de drept necesare şi suficiente, precum şi raţionamentului judiciar ce a fundamentat soluţia dată asupra apelului dedus judecăţii de parte, soluţie a cărei corectitudine nu pune în discuţie viciul nemotivării, urmând a fi examinată, sub acest aspect, din perspectiva motivului de recurs bazat pe nelegalitate, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În privinţa cuantumului daunelor morale, hotărârea relevă examinarea atât a circumstanţelor de fapt particulare ale cauzei, stabilite prin evaluarea probatoriilor administrate de părţi, cât şi a criteriilor legale şi jurisprudenţiale, în raport de care s-a apreciat că sumele de câte 100.000 RON, fixate de prima instanţă cu titlu de daune morale, sunt adecvate pentru repararea prejudiciilor nepatrimoniale suferite de reclamanţi.

Astfel, în aplicarea criteriilor legale prevăzute de art. 540 C. proc. pen., considerentele hotărârii reţin că reclamanţii au fost lipsiţi, nedrept, de libertate timp de 226 zile (durata privării), în regim de detenţie, privaţiuni ce au avut drept consecinţe suportarea de suferinţe fizice, îndeosebi, psihice ce au necesitat suport psihologic, consecinţe resimţite cu o intensitate deosebită, în condiţiile în care procesul penal a fost finalizat cu soluţia de achitare, sub motiv că nu existau probe care să ateste că aceştia s-ar face vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor ce au stat la baza inculpării şi arestării preventive.

Statuând că despăgubirea morală se acordă pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial cu scopul de a uşura situaţia persoanei lezate şi de a-i acorda o satisfacţie pentru suferinţele încercate şi că, de principiu, este dificil de cuantificat, instanţa de apel a arătat că în privinţa experienţei reclamanţilor din penitenciar, unde au fost deţinuţi pe perioada privării de libertate, va avea în vedere statuările din jurisprudenţa instanţei de contencios european, potrivit cărora este una inconfortabilă, frustrantă şi umilitoare.

Considerentele hotărârii evidenţiază, totodată, examinarea de către instanţa de apel şi a consecinţelor produse asupra membrilor familiilor reclamanţilor, urmarea măsurilor privative de libertate, reţinând că soţia şi copilul reclamantului B. au fost afectaţi emoţional, iar relaţia reclamantului A. cu soţia s-a deteriorat grav.

În considerarea celor ce preced, rezultă că susţinerile părţii reclamante, potrivit cărora instanţa de apel nu a motivat circumstanţele particulare ale cauzei şi nici criteriile legale avute în vedere la evaluarea cuantumului daunelor morale, nu îşi găsesc susţinere în considerentele hotărârii recurate, urmând a fi respinse.

Partea pârâtă, Statul român, invocă incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţinând încălcarea principiului nemijlocirii, prevăzut de art. 16 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticii, partea pretinde că instanţa de apel a dispus cu privire la admisibilitatea cererii de revizuire, întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., cu încălcarea principiului nemijlocirii, sub motiv că a omis să ceară, din oficiu, părţii reclamante, să administreze dovezi care să probeze identitatea situaţiei de fapt şi de drept din pricina ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 al Tribunalului Dolj (în care a fost formulată sesizarea admisă prin decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 în privinţa art. 539 C. proc. pen.) cu aceea din pricina ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 (în care s-a formulat o sesizare similară, nesoluţionată, încă, de instanţa de contencios constituţional).

Critica nu poate fi primită în considerarea art. 254 alin. (6) C. proc. civ., care statuează că părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

De altminteri, critica ignoră împrejurarea că instanţa de apel, potrivit considerentelor hotărârii recurate, a verificat similitudinea dintre cele două pricini, prin raportare la motivele reţinute în încheierile de sesizare ale Curţii Constituţionale.

Anume, examinând chestiunea de drept, instanţa a constatat că în procesul pendinte a fost formulată cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) C. proc. pen. în interpretarea dată prin decizia nr. 15/18.09.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, în primul ciclu procesual a cauzei, în faţa instanţei de recurs, cerere admisă prin încheierea din data de 17.11.2020, în dosarul asociat nr. x/2017, sesizare înregistrată la instanţa de contencios constituţional sub nr. x/22.12.2020, nesoluţionată.

Cât priveşte motivele ce au determinat formularea sesizării, instanţa a reţinut că pun în discuţie împrejurarea că textul criticat este neconstituţional în măsura în care se interpretează în sensul în care persoana arestată preventiv în cursul procesului penal, deşi achitată la finalul acestuia, nu beneficiază de despăgubiri în cazul în care nu s-a statuat expres asupra nelegalităţii arestării preventive. Se menţionează că acest sens neconstituţional al textului este aplicat în prezent ca urmare a Deciziei nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Or, această chestiune de drept a făcut obiectul examinării Curţii Constituţionale care, prin decizia de admitere nr. 132/2021, a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Dolj, secţia I civilă şi a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională.

Aşa fiind, partea nu poate reproşa instanţei de apel omisiunea de a nu fi găsit necesar să ordone, din oficiu, probe suplimentare relative la actele din dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Dolj, altele decât cele propuse de părţii, ignorând faptul că această prerogativă, ce este recunoscută de legiuitor judecătorilor fondului, implică aprecierea asupra utilităţii unor astfel de probe, suplimentare, apreciere ce, în raport de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., nu este supusă controlului instanţei de recurs.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., partea pârâtă pretinde că prin hotărârea recurată au fost încălcate art. 430 şi art. 431 C. proc. civ. şi, respectiv, s-a statuat, eronat, cu privire la angajarea răspunderii sale civile delictuale de drept comun, prin raportare la considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021.

În dezvoltarea criticii, partea pretinde că lucrul anterior judecat într-un alt litigiu poate fi opus doar părţilor litigante şi doar dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă, ceea ce în cauza pendinte nu s-a probat în privinţa deciziei instanţei de contencios constituţional menţionate.

Examinând considerentele de drept ale hotărârii recurate se constată că instanţa de apel nu a examinat o astfel de excepţie, a autorităţii de lucru judecat în raport de decizia Curţii Constituţionale nr. 132/2021, pe temeiul normelor de procedură civilă indicate de partea pârâtă.

De altminteri, examinarea unei astfel de excepţii nu era permisă, întrucât, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii iar efectele acestora se aplică de instanţele judecătoreşti în temeiul art. 147 alin. (4) din Constituţie, nu pe temeiul art. 430 şi art. 431 C. proc. civ.

În considerarea celor arătate, rezultă că argumentele dezvoltate în memoriul de recurs, prin care partea pârâtă combate lipsa de identitate de părţi, de obiect şi de cauză juridică, pentru a demonstra greşita reţinere a unei pretinse excepţii a autorităţii de lucru judecat a decizia CCR nr. 136/2021 în cauza pendinte, nu pot fi primite spre examinare.

Totodată, contrar susţinerilor părţii pârâte, se constată că instanţa de apel nu a reţinut ca fiind incidente raportului juridic de despăgubire dedus judecăţii normele de drept relative la răspunderea civilă delictuală prevăzute de art. 1357 şi urm. C. civ.

Examinarea hotărârii relevă că instanţa de apel a structurat considerentele prin evidenţierea, punctuală, a condiţiilor răspunderii civile delictuale, însă cu arătarea particularităţilor răspunderii statului în cadrul procedurii reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate, prevăzute de art. 539 din C. proc. pen., procedură specială, distinctă de răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1349 şi art. 1357 şi urm. C. civ.

Anume, în aplicarea efectelor deciziei CCR nr. 132/2021 şi, respectiv, în considerarea caracterului derogatoriu de la dreptul comun al procedurii prevăzute de art. 539 din C. proc. pen., instanţa de apel a reţinut că cerinţa angajării răspunderii părţii pârâte pentru fapta ilicită rezultă din însăşi ipoteza dedusă judecăţii, dovedită prin probele administrate, ce relevă faptul că măsura arestării preventive, de la data de 03.09.2015 şi până la data de 14.04.2016, în total 226 de zile, arestare cu privire la care nu s-a constatat nelegalitatea conform alin. (2) al normei de drept menţionate, a fost dispusă într-un proces penal, ce a fost finalizat cu soluţia de achitare a reclamanţilor, pe temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

A reţinut, de asemenea, că răspunderea părţii pârâte este o răspundere obiectivă, independentă de acţiunile sau inacţiunile agenţilor săi şi că, în raport de considerentele deciziei instanţei de contencios constituţional menţionate, atâta timp cât în privinţa reclamanţilor s-a luat o măsură preventivă (legală din perspectiva cerinţelor procesual penale) în scopul desfăşurării procedurii penale, care s-a finalizat ulterior cu o soluţie de achitare (cum este cazul de faţă), nu se poate susţine cu temei că nu a avut loc o violare a dreptului la libertate individuală, respectiv, că nu poate fi angajată răspunderea părţii pârâte pentru prejudiciul astfel cauzat.

Pe cale de consecinţă, se dovedesc a fi străine cauzei, solicitările părţii pârâte de casare a hotărârii recurate în scopul reluării judecăţii pentru a se constata legalitatea fiecărei măsuri penale dispuse în dosarul Tribunalului Maramureş nr. 3047/100/2615 şi a se verifica dacă au fost respectate prevederile art. 300, art. 149, 155 şi 159 C. proc. pen. din 1968, cât timp aceste aspecte de fapt nu sunt relevante în cauza pendinte.

Partea pârâtă invocă incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând şi că instanţele de fond au interpretat şi aplicat, greşit, raportului de despăgubire dedus judecăţii, norma de drept prevăzută de art. 539 alin. (1) C. proc. pen.

Susţinând greşita aplicare a normei de drept, se constată că partea îşi structurează critica pe interpretarea dată acesteia în jurisprudenţă anterior publicării deciziei CCR nr. 136/2021, susţinând, în esenţă, că în procesul pendinte partea reclamantă nu era îndreptăţită la despăgubire în considerarea faptului că nu a fost stabilit caracterul nelegal al privării de libertate, pe temeiul art. 539 alin. (2) C. proc. pen.

Astfel formulată, critica ignoră faptul că instanţa de apel, soluţionând pretenţia de despăgubire dedusă judecăţii, nu a statuat cu privire la angajarea răspunderii părţii pârâte pe temeiul caracterului nelegal al măsurilor privative de libertate dispuse împotriva reclamanţilor în procesul penal, ci pe temeiul caracterului injust/nedrept al acestor măsuri, în considerarea soluţiilor de achitare pronunţate după finalizarea procesului penal, aplicând, corect, raportului de despăgubire dedus judecăţii norma prevăzută de art. 539 C. proc. pen. în interpretarea dată prin decizia CCR nr. 136/2021.

Or, în această situaţie distinctă, a privării injuste/nedrepte de libertate, nu este necesară stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate, pe temeiul art. 539 alin. (2) C. proc. pen., cum eronat pretinde partea pârâtă, ignorând decizia CCR nr. 132/2021, ce a intrat în ordinea juridică normativă, precum şi faptul că prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă nr. 1/16.01.2023 s-a statuat că soluţia de achitare este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate

Dezlegarea instanţei supreme s-a impus în respectarea considerentelor deciziei CCR menţionate (paragr. 44), prin care s-a reţinut că existenţa dreptului la compensaţie, întemeiat pe caracterul nedrept/injust al privării de libertate, nu poate fi condiţionată de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate, fiindcă o astfel de condiţionare este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie, în condiţiile în care, în temeiul acestor dispoziţii constituţionale, soluţia de achitare/clasare dată pe fondul acuzaţiei în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate.

Invocând incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea reclamantă şi partea pârâtă pretind, totodată, încălcarea la judecata în fond a cauzei, cu ocazia cuantificării daunelor morale, a mai multor norme drept şi a jurisprudenţei instanţelor naţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie.

Partea reclamantă susţine că instanţa de apel a evaluat, greşit, criteriile legale prevăzute de art. 540 C. proc. pen., fără a observa că suma acordată de către instanţa de fond a fost mult diminuată nejustificat, astfel că hotărârea recurată încalcă art. 538-539 C. proc. pen., art. 5 paragr. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie şi art. 9 alin. (5) C. proc. pen.

Partea se prevalează de decizia nr. 1136/2018 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a stabilit suma de 50.000 RON, pentru o privare nelegală de libertate de 13 zile, învederând că un calcul matematic simplu arată că ar fi îndreptăţiţi la suma de 850.000 RON, cu titlu de daune morale, pentru cele 226 de zile de arest, precum şi de sentinţa civilă nr. 56/16.09.2014 a Tribunalului Mehedinţi prin care s-a stabilit suma de 20.000 RON daune morale pentru privarea nelegală de libertate timp de 24 de ore.

Partea pârâtă susţine că instanţa de apel a aplicat, greşit, aceleaşi criterii legale prevăzute de art. 540 C. proc. pen., respectiv, că a ignorat jurisprudenţa europeană, prevalându-se de hotărârea dată în Cauza Leontiuc c. României, în care s-a acordat cu titlu de daune morale suma de 9500 euro pentru 1390 zile de privare de libertate, hotărâre apreciată a fi relevantă, sub motiv că fost pronunţată într-o speţă similară, spre deosebire ce cele pronunţate în cauzele Iacob Petruş c. României, Andreşan c. României, Fulop c. României şi Flămânzeau c. României (reţinute la judecată în primă instanţă), a căror înlăturare, din examinare, o cere, argumentat de faptul că vizează alte împrejurări de fapt, decât cele din procesul pendinte.

Criticile formulate de ambele părţi se impun a fi respinse, deoarece ignoră faptul că sumele de bani ce se acordă cu titlu de daune morale se stabilesc de judecătorii fondului prin apreciere, nu în baza unui calcul aritmetic, anume se stabilesc prin evaluarea circumstanţelor de fapt ale fiecărei cauze, cu luarea în considerare a criteriilor de cuantificare legale şi jurisprudenţiale.

Totodată, în formularea acestor critici, părţile omit că statuările de fapt ale hotărârilor recurate, ce sunt consecinţa evaluării probatoriilor, sunt date de legiuitor în sarcina exclusivă a judecătorilor fondului şi că astfel de statuări, de fapt, nu pot face obiectul controlului exercitat de instanţa de recurs, care este unul limitat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., la modul în care judecătorii fondului au aplicat legea, nu şi la modul în care au stabilit şi apreciat faptele.

Or, examinând hotărârea recurată, se constată că instanţa de apel, necontestat, cu ocazia verificărilor făcute în privinţa sumelor fixate cu titlu de daune morale la judecata în primă instanţă, a avut în vederea circumstanţele de fapt ale cauzei pendinte, relevate de probatoriile administrate, pe care le-a evaluat prin prisma criteriilor legale prevăzute de art. 540 C. proc. pen., şi a criteriilor jurisprudenţiale.

Invocând, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., formal, în realitate, prin recursurile declarate, ambele părţi pretind instanţei de recurs, nepermis, să constate, că verificările instanţei de apel menţionate sunt necorespunzătoare, sub motiv că sumele de bani fixate cu titlu de daune morale nu sunt adecvate, fiind prea mici ori prea mari, învederând diverse calcule aritmetice pentru a pune în evidenţă relaţiile existente între sumele de bani acordate cu acest titlu prin alte hotărâri judecătoreşti cu sumele ce ar trebui fixate în procesul pendinte, calcule cu privire la care pretind, fie că au fost ignorate de judecătorii fondului, fie că ar fi utile instanţei de recurs pentru a fixa suma de bani potrivită.

Contrar convingerilor părţilor, greşite, asemenea criteriilor legale şi circumstanţelor particulare ale cauzei, jurisprudenţa este supusă la rându-i, evaluării judecătorilor fondului, astfel că sumele indicate în cuprinsul diverselor hotărâri judecătoreşti pronunţate în această materie nu stau la baza unui calcul aritmetic, cum eronat sugerează părţile, ci sunt avute în vedere ca reper orientativ în operaţiunea de cuantificare a sumei de bani adecvate pentru repararea prejudiciului moral ce, la rândul său, este evaluat de judecătorii fondului în baza probatoriilor administrate de părţi.

De altminteri, prin considerentele hotărârii recurate, instanţa de apel a evidenţiat faptul că atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi instanţele naţionale, în operaţiunea de cuantificare a daunelor morale, au în vedere nu doar la criteriile prevăzute de legislaţia naţională, ci şi principiul echităţii, ce impune aprecierea circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, ale fiecărei persoane, în esenţă, prin raportare la tratamentul la care persoana în cauză a fost supusă de autorităţile penale şi la consecinţele nefaste pe care privarea de libertate le-a avut cu privire la viaţa sa particulară, socială, astfel cum acestea au fost relevate de materialul probator administrat.

Totodată, considerentelor finale ale hotărârii recurate reţin că toate împrejurările de fapt ale cauzei, alături de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauze similare, justifică, în opinia instanţei de apel, evaluarea despăgubirilor necesare pentru repararea prejudiciului moral cauzat reclamanţilor prin arestarea injustă timp de 226 zile şi pentru vătămarea adusă drepturilor nepatrimoniale detaliate, la suma acordată de prima instanţă, de 100.000 RON pentru fiecare reclamant.

În atare condiţii, în absenţa unor critici care să releve ignorarea de către instanţa de apel a unor criterii de cuantificare necesar a fi fost evaluate în raport de situaţia de fapt reţinută, aprecierea dată prin hotărârea recurată, în privinţa sumei de bani fixate cu titlu de daune morale de prima instanţă, nu poate face obiectul reevaluării instanţei de recurs, deoarece nu se subsumează unei critici de nelegalitate, în înţelesul dat acestei sintagme de art. 488 C. proc. civ.

În fine, cât priveşte normele de drept enunţate de partea reclamantă prin memoriul de recurs, se observă că stabilesc cu valoare de principiu, dreptul unei persoane la despăgubiri, anume: art. 3 Protocolul nr. 7 (Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară), prevede că persoana care a suferit o pedeapsă din cauza unei condamnări penale definitive ulterior anulate (sau când este acordată graţierea) va fi despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, art. 5 din Convenţie (Dreptul la libertate şi la siguranţă), prevede, în paragr. 5, că persoana care este victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol, are dreptul la reparaţii, iar art. 9 C. proc. pen. (Dreptul la libertate şi siguranţă) prevede în alin. (5) că orice persoană faţă de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege.

Ca atare, invocarea acestor norme de drept, ce nu susţin argumentele dezvoltate în privinţa cuantificării, greşite, a daunelor morale la judecata în fond a cauzei, nu schimbă concluzia enunţată anterior, potrivit căreia criticile deduse judecăţii instanţei de recurs sub acest aspect de părţile litigante nu pot fi primite, din perspectiva motivului bazat pe nelegalitate.

Partea pârâtă invocă incidenţa şi a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a omis să arate argumentele pentru care nu a primit critica prin care a pretins instanţei de apel să constate greşita soluţionare de către prima instanţă a cererii de acordare a daunelor materiale.

Examinarea considerentelor hotărârii recurate relevă faptul că instanţa de apel nu a examinat şi nu s-a pronunţat, motivat, asupra criticii învederate de parte pârâtă în privinţa daunelor materiale, omisiune ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Aceasta, în considerarea faptului că partea pârâtă, prin apel, a criticat sentinţa primei instanţe sub acest aspect, susţinând că sumele de bani pretinse cu acest titlu nu au fost dovedite, în considerarea viciilor înscrisurilor probatorii anexate cererii de chemare în judecată, cu privire la care a pretins că nu respectă cerinţele prevăzute de art. 150 alin. (2) şi (4) C. proc. civ. (nu sunt traduse integral în limba română, nu cuprind menţiuni potrivit cărora traducerea unora dintre acestea s-a făcut de un traductor autorizat etc.)

Aşa fiind, în considerarea acestei omisiuni, Înalta Curte, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 coroborat cu art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul declarat de partea pârâtă, va casa, în parte, decizia recurată şi va trimite cauza instanţei de apel pentru soluţionarea criticii prin care partea pârâtă a pretins nelegalitatea şi netemeinicia soluţiei date de prima instanţă în privinţa pretenţiei de despăgubire materială, ce a fost dedusă judecăţii de partea reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 357/A din 3 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului pârâtului în privinţa pretenţiei de acordare a daunelor materiale.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenţii A. şi B. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 aprilie 2023.