Ownership claim fails; recourse rejected as declaratory action inadmissible where recovery claim available.

Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11.11.2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., E. şi F., să se constate că este proprietarul în drept şi în fapt al imobilului situat în Bucureşti, str. x, având suprafaţa de 800 mp, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 563 C. civ. şi art. 35, art. 194 C. proc. civ.

La data de 16.11.2016, reclamantul a depus o cerere precizatoare, prin care a indicat adresa terenului, după ultima modificare cadastrală, ca fiind în Bucureşti, str. x, nr. cadastral x.

Urmare a solicitării instanţei, la 29.11.2016, reclamantul a indicat valoarea obiectului cererii ca fiind de 164.800 euro, potrivit grilei notarilor publici.

Prin sentinţa nr. 4070/09.05.2017, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Primul ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 284/15.02.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată; l-a obligat pe reclamant la 2500 RON cheltuieli de judecată.

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin decizia nr. 97/A/21.01.2020, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului; a fost obligat apelantul la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată către intimatul B..

Prin decizia nr. 267/10.02.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamant împotriva deciziei din apel, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

3. Al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 1591/A/11.11.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului; l-a obligat pe apelant să plătească intimatului B. suma de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamantul A..

A arătat recurentul că instanţa şi-a divizat motivarea raportat la motivele de apel ale reclamantului. În prima parte a considerentelor, instanţa a motivat faptul că judecătorul de la tribunal nu s-a pronunţat pe un alt obiect decât cel indicat în cererea de chemare în judecată, apreciind că prima instanţă în mod corect a conchis faptul că autorul său a fost titularul dreptului de proprietate numai cu privire la terenul în suprafaţă de 800 mp, pe care l-a vândut în anul 2013 (a se vedea paragraful nr. 6 din pagina 3 a deciziei atacate). În ultima parte a motivării (paragraful nr. 7 din pagina 3 a deciziei atacate), instanţa de apel a menţionat faptul că terenul în suprafaţă de 1600 mp indicat în titlul tatălui recurentului includea terenul în litigiu şi terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare din anul 2013.

Potrivit recurentului, deşi instanţa motivează faptul că nu a vândut terenul în suprafaţă de 800 mp în anul 2013, nemaiavând în patrimoniu un alt teren pentru care să promoveze acţiunea în constatare a dreptului de proprietate, ulterior precizează că în afară de acel teren mai există şi terenul de 800 mp din litigiu, deci se recunoaşte că acţiunea a vizat în mod corect cel de al doilea teren de 800 mp, jumătate din totalul de 1600 mp.

A susţinut că motivarea regăsită cu privire la existenţa suprafeţei de 800 mp este inexactă, contradictorie raportat la conţinutul paragrafelor 6 şi 7 din pagina 3 a deciziei, aspect care îl prejudiciază în mod grav, deoarece considerentele hotărârii judecătoreşti capătă autoritate de lucru judecat, hotărârea în întregul ei intră în circuitul civil, iar intimaţii pot să se prevaleze de motivarea instanţei că mai există doar un singur teren de 800 mp, acela vândut în anul 2013, pentru a întreprinde diverse activităţi judiciare în contradictoriu cu recurentul.

Recurentul a criticat lipsa motivării deciziei în ceea ce priveşte motivul de apel ce a vizat greşita apreciere a probelor administrate şi a precizat că în considerente se regăseşte doar prezentarea situaţiei de fapt dată de către părţi prin cererile formulate pe parcursul judecăţii în primul ciclu procesual şi în faţa instanţei de apel din cel de al doilea ciclu procesual. Or, simpla prezentare a situaţiei de fapt urmată de pronunţarea soluţiei nu poate reprezenta o motivare în sensul art. 425 C. proc. civ. şi al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

În sprijinul celor expuse, recurentul a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Recurentul a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele de drept material care prevăd dreptul la proprietate privată, art. 555 şi urm. C. civ., principiul stabilităţii raporturilor juridice civile şi art. 51 din Legea nr. 18/1991.

A arătat că titlul de proprietate nr. x/27.12.1994 eliberat în temeiul Legii nr. 18/1991 pe numele autorului său pentru suprafaţa de 1600 mp face dovada unui drept de proprietate pentru această întindere de teren.

Din perspectiva legislaţiei speciale, se constată că nicăieri Legea nr. 18/1991 nu prevede dreptul Comisiei judeţene care a soluţionat deja cererea de restituire prin emiterea unui titlu de proprietate să mai ia în discuţie din nou aceeaşi cerere, să redeschidă dosarul administrativ deja soluţionat şi să modifice titlul de proprietate deja emis. Nicio dispoziţie a Legii nr. 18/1992 nu acordă vreo competenţă Comisiei judeţene în analizarea dreptului de restituire după momentul emiterii titlului de proprietate.

Pe de altă parte, din perspectiva principiilor generale, niciun act juridic de nicio natură nu poate fi anulat sau revocat de către organul emitent decât în anumite condiţii şi proceduri legale, supuse întotdeauna principiului legalităţii, în sensul că procedura şi condiţiile de revocare ale respectivului act juridic sunt doar cele prevăzute de lege.

Din această perspectivă a arătat că titlul tatălui său este valabil în prezent, având în vedere că acesta nu a fost atacat de nicio persoană şi nici nu a fost anulat sau modificat. Prin Hotărârea Comisiei municipiului Bucureşti şi sectorului agricol Ilfov pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 nr. 646/26.10.1995 s-a validat reducerea suprafeţei de teren de la 1600 mp la 800 mp. În momentul în care subcomisia de anulare a titlului a solicitat Comisiei municipiului Bucureşti anularea titlului de proprietate, Comisia a hotărât prin Hotărârea nr. 865/31.05.2002 că titlul nu poate fi anulat, deoarece competenţa de soluţionare a cauzei aparţine instanţelor judecătoreşti competente, iar nu comisiei, aspect ce rezultă din adeverinţa nr. x/27.12.2012.

În opinia recurentului, instanţa de apel a nesocotit toate aceste texte normative de drept material civil şi a hotărât să respingă apelul pe simplul motiv că şi intimaţii au exhibat un titlu de proprietate valabil. Or, din moment ce titlul autorului său este valabil, nu are importanţă faptul că şi titlul intimaţilor este valabil, din moment ce caracterul acţiunii promovate de reclamant are caracterul unei acţiuni în constatare, iar nu revendicare.

Recurentul a susţinut astfel că acţiunea trebuia admisă pentru simplul motiv că titlul de proprietate al tatălui său este valabil, emis în mod legal şi a intrat în circuitul civil naţional.

În temeiul art. 453 C. proc. civ. a solicitat cheltuieli de judecată, iar în probaţiune, proba cu înscrisuri.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 07.12.2022 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 05.04.2023.

Intimaţii-pârâţi au formulat punct de vedere la raport prin care au solicitat respingerea recursului şi acordarea cheltuielilor de judecată, reiterând aspecte învederate prin întâmpinare.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimaţii-pârâţi au solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. Au susţinut că decizia apelului este temeinic şi legal motivată şi nu conţine motive contradictorii sau străine de natura cauzei. Au solicitat a se observa că de fiecare dată când promovează recurs, reclamantul încearcă să modifice cererea de chemare în judecată. Intimaţii au opinat, totodată, că instanţa de apel a respectat dreptul de proprietate privată şi a aplicat corect normele de drept material. Au subliniat că reclamantul nu a fost niciodată proprietarul suprafeţei de teren la care face referire, întrucât terenul a fost vândut de tatăl său în data de 28 iunie 2013 către G. şi H..

Au mai arătat că titlul de proprietate nr. x/1994 nu face dovada dreptului de proprietate pentru 1600 mp, deoarece a fost modificat de către Comisia municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 18/1991.

În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant pretinde că, într-o motivare contradictorie, instanţa de apel, pe de o parte, reţine că tribunalul s-a pronunţat asupra a ceea ce s-a cerut şi în mod corect a constatat că autorul reclamantului a fost proprietar doar pe 800 mp, pe care i-a vândut în 2013, iar, pe de altă parte, aceeaşi instanţă de apel reţine că terenul de 1600 mp menţionat în titlul autorului reclamantului includea atât terenul în litigiu, cât şi terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 2013.

Critica nu poate fi primită, întrucât instanţa de apel nu a expus două considerente contradictorii, cum în mod eronat învederează recurentul, ci a justificat de ce, pronunţându-se asupra acţiunii în constatare cu care a fost învestit, tribunalul a concluzionat că autorul reclamantului a fost titularul dreptului de proprietate cu privire doar la o suprafaţă de 800 mp, în loc de 1600 mp, respectiv datorită faptului că diferenţa de teren a rezultat din probele administrate şi nu a reprezentat o schimbare a obiectului cererii de chemare în judecată.

De asemenea, recurentul pretinde că instanţa de apel nu a răspuns motivelor de apel, ci a preluat starea de fapt reţinută de prima instanţă şi a avut în vedere exclusiv susţinerile părţilor adverse.

Nici această critică nu poate fi primită, întrucât neanalizarea motivelor de apel prin care partea reclamantă pretindea să se constate că este proprietarul terenului (astfel cum a fost indicat prin cererea de chemare în judecată) a fost determinată, potrivit considerentelor hotărârii, de împrejurarea că examinarea titlurilor exhibate de părţi evidenţiază faptul că "...pe acelaşi teren există două titluri de proprietate emise, astfel cum acestea au fost descrise...".

În acest sens, instanţa de apel a constatat că prin titlul de proprietate nr. x/1944 s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea autorului reclamantului, I., pentru suprafaţa de 1600 mp teren, dreptul de proprietate fiind intabulat în baza încheierii nr. 2229/27.02.2001 a Biroului de carte funciară de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti în cartea funciară nr. x, cu număr cadastral x, astfel cum rezultă din extrasul de carte funciară de informare emis la 09.07.2012. Ulterior, în baza declaraţiei autentificate sub nr. x/13.03.2013, dată de autorul I., documentaţia cadastrală aferentă acestei cărţi funciare a fost modificată, terenul fiind menţionat ca având suprafaţa de 800 mp. La data de 08.04.2013 I. dă o nouă declaraţie în formă autentică în sensul că este proprietarul terenului în suprafaţă de 1600 mp, situat în str. x, cu număr cadastral x, intabulat în cartea funciară nr. x a municipiului Bucureşti Sector 6.

A mai constatat instanţa de apel că prin contractul autentificat sub nr. x/28.06.2013, autorul I. vinde terenul în suprafaţă de 800 mp, intabulat în cartea funciară nr. x, iar la nivelul anului 2014 dreptul de proprietate asupra terenului aparţine unor terţe persoane.

Pe de altă parte, în cartea funciară nr. x, în anul 2016 a fost intabulat dreptul de proprietate al pârâţilor asupra terenului în suprafaţă de 2158 mp, situat în str. x, în baza titlului de proprietate nr. x/1995.

Prin urmare, instanţa de apel a constatat, pe baza probelor administrate, că la momentul judecăţii terenul în litigiu se află în posesia reclamantului, însă este întabulat în favoarea pârâţilor.

În aceste condiţii, în respectarea dispoziţiilor deciziei de casare, instanţa de apel a statuat că examinarea pretenţiei constând în stabilirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu se poate realiza doar prin compararea titlurilor de proprietate exhibate de părţi, operaţiune care este însă specifică acţiunii în revendicare, iar nu acţiunii în constatare întemeiată pe dispoziţile art. 35 C. proc. civ. obiect al cauzei pendinte.

Mai susţine recurentul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 555 C. civ., încălcând astfel principiul stabilităţii raporturilor juridice şi art. 51 din Legea nr. 18/1991.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul arată că titlul autorului său nu a fost desfiinţat, fiind valabil şi în prezent, iar faptul că intimaţii-pârâţi au exhibat un titlu de proprietate valabil, astfel cum a reţinut instanţa de apel, nu are relevanţă, întrucât obiectul acţiunii introductive de instanţă îl constituie o acţiune în constatare, iar nu o acţiune în revendicare.

Înalta Curte constată că nici acest motiv de recurs nu poate fi primit.

Prin decizia de casare nr. 267/10.02.2021, s-a constatat că, în primul ciclu procesual al cauzei instanţa de apel, procedând la compararea titlurilor prezentate de părţi, a schimbat obiectul cu care a fost investită din acţiune în constatare, în acţiune în revendicare.

În rejudecare, prin hotărârea recurată, instanţa de apel a reţinut că suntem în prezenţa a două titluri de proprietate, astfel cum au fost descrise, că terenul în litigiu era, la momentul introducerii acţiunii, în posesia reclamantului, dar intabulat pe numele pârâţilor şi, ţinând seama de cele statuate prin decizia de casare, obligatorie potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., a respins acţiunea în constatare, reţinând, aşa cum s-a arătat anterior, că pretenţia reclamantului se impune a fi cercetată într-un alt cadru procesual, şi anume cel al acţiunii în revendicare, aceasta fiind singura modalitate în care poate fi realizată analiza comparativă a titlurilor de proprietate ale părţilor pentru a se stabili cui aparţine dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu.

Demersul judiciar al recurentului nu a fost respins întrucât s-a procedat la o greşită interpretare sau aplicare a normelor de drept material indicate de acesta, ci întrucât în calea procedurală aleasă, aceea a acţiunii în constatare, nu se poate proceda la analiza titlurilor de proprietate prezentate de părţi, specifică exclusiv acţiunii în revendicare.

Or, câtă vreme realizarea dreptului reclamantului se poate cere pe calea acţiunii în revendicare, acţiunea în constatare se află într-un raport de subsidiaritate faţă de aceasta, determinat de chiar dispoziţiile art. 35 C. proc. civ., potrivit cărora cererea de constatare a existenţei sau inexistenţei unui drept nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.

De altfel, prin apărările formulate, chiar recurentul învederează că în cadrul prezentei acţiuni în constatare este lipsit de relevanţă faptul că partea adversă are un titlu valabil de proprietate, care nu poate fi analizat decât în cadrul unei acţiuni în revendicare.

În realitate, prin modalitatea de prezentare a criticilor de nelegalitate, însuşi recurentul este cel care tinde la schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată în calea extraordinară de atac a recursului (din acţiune în constatare, în acţiune în revendicare), ceea ce însă nu este permis, potrivit argumentelor instanţei de recurs anterior expuse.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1591/A din 11 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1591/A din 11 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 aprilie 2023.