Scope of compensation under Law no. 10/2001: Rebutting statutory property presumption via falsified title deeds in revision proceedings

Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de revizuire

Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă la data de 23.02.2021 sub nr. x/2021, revizuentul Municipiul Bucureşti prin primar general a solicitat anularea deciziei nr. 131/A/11.04.2013 pronunţată de această instanţă în dosar nr. x/2011, în baza art. 322 pct. 4 C. proc. civ.

În motivare, revizuentul a arătat că printr-un memoriu adresat Primarului General al Municipiului Bucureşti şi înregistrat la Direcţia Juridică sub nr. x/22.01.2021, numita A. a solicitat Municipiului Bucureşti să ia act că prin încheierea din 04.05.2018 pronunţată de Judecătoria Sector 6 Bucureşti în dosarul nr. x/2017, definitivă prin încheierea nr. 277/CP/26.11.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2017 (anexată la memoriu) a fost desfiinţat în tot înscrisul falsificat denumit "Act de vânzare-cumpărare", având menţionate ca părţi pe numiţii B. şi C. şi data încheierii 10.09.1956, privind terenul situat în Bucureşti, str. x, în suprafaţă de 496 mp. Prin cele două hotărâri judecătoreşti menţionate s-a constatat că înscrisul falsificat desfiinţat menţionat anterior a stat la baza pronunţării deciziei nr. 131/A/11.04.2013 dată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă în dosarul nr. x/2011 (hotărâre prin care s-a evocat fondul), rămasă irevocabilă prin decizia nr. 5072/07.11.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă. Prin decizia instanţei de apel a fost admis apelul reclamantei D. şi acţiunea sa în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, dispunându-se obligarea acestuia să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 750 mp situat în Bucureşti, str. x nr. Nr. 43-45 sector 3 şi construcţia edificată pe teren, în prezent demolată. A mai susţinut revizuentul că, în mod concret, în raport de cele două hotărâri judecătoreşti, pronunţate în dosarul nr. x/2017, acţiunea reclamantei D. trebuie să fie admisă în parte, doar pentru terenul deţinut de aceasta cu act autentic, nu şi pentru terenul în suprafaţă de 496 mp, în legătură cu care s-a susţinut, în mod mincinos, că a fost dobândit în proprietate, prin înscrisul falsificat, ulterior desfiinţat de instanţa penală.

Decizia supusă revizuirii a fost dată cu luarea în considerare a înscrisului denumit "chitanţă sub semnătură privată" din care reieşea că numitul C. a cumpărat de la numitul B. suprafaţa de teren de 496 mp situat în str. x, chitanţă ataşată la dosarul nr. x/2009, înscris care însă a fost desfiinţat ulterior prin încheierea din 04.05.2018 pronunţată de Judecătoria Sector 6 Bucureşti în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă prin încheierea nr. 277/CP/26.11.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2017. Prin urmare, sunt incidente dispoziţiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ., urmând a fi admisă cererea de revizuire, cu consecinţa schimbării, în parte, a hotărârii respective, în sensul admiterii, în parte, a acţiunii reclamantei D. şi obligării Municipiului Bucureşti la emiterea unei dispoziţii motivate prin care să fie propuse măsuri reparatorii prin echivalent doar pentru terenul în suprafaţă de 254 mp (750 mp - 496 mp) situat în str. x, sector 3 şi construcţia edificată pe teren, în prezent demolată.

Intimata D. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire, în principal, ca tardiv formulată, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca nefondată.

În cauză a formulat, în interesul revizuentului, cerere de intervenţie accesorie, petenta E., solicitând admiterea cererii de revizuire, astfel cum a fost formulată.

Intimata D. a formulat întâmpinare faţă de cererea de intervenţie accesorie, solicitând respingerea acesteia, ca inadmisibilă, în calea de atac a revizuirii, iar, în subsidiar, respingerea ca neîntemeiată, având în vedere că intervenienta nu justifică un interes propriu, legitim şi actual în participarea la judecata litigiului de faţă.

Prin încheierea de şedinţă din 28.01.2022, instanţa a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie, în interesul revizuentului şi a rămas în pronunţare pe excepţia de tardivitate a cererii de revizuire, pe excepţia de inadmisibilitate şi, în subsidiar, pe cererea de revizuire.

Prin încheierea de şedinţă din 18.02.2022, instanţa a respins excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii cererii de revizuire; a admis în principiu cererea de revizuire şi a stabilit termen pentru judecata acesteia la data de 29.04.2022.

În ceea ce priveşte admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, instanţa a reţinut că, formal, aceasta se încadrează în textul normei de la art. 322 pct. 4 teza a II a C. proc. civ., dată fiind desfiinţarea unui înscris probator prin încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi din data de 04.05.2018, pronunţată de Judecătoria Sector 6 Bucureşti, definitivă prin încheierea nr. 277/CP/26.11.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2017.

2. Decizia Curţii de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1326/A/09.09.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a admis cererea de revizuire împotriva deciziei nr. 131/11.04.2013 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosar nr. x/2011, formulată de către revizuentul Municipiul Bucureşti prin primar general; a admis cererea de intervenţie accesorie în interesul revizuentului; a schimbat în parte decizia supusă revizuirii în sensul că a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta D.; a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin primar general să emită, în favoarea reclamantei D., dispoziţie motivată prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 314,72 mp din Bucureşti, str. x, sectorul 3 şi construcţie demolată, în condiţiile Legii nr. 165/2013; a menţinut în rest decizia.

3. Calea de atac a recursului exercitată

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. intimata D..

A arătat recurenta că în mod greşit s-a soluţionat excepţia tardivităţii cererii de revizuire prin încheierea din 18.02.2022, prin raportare la data la care PMB a luat cunoştinţă de hotărârea 277/CP/26.11.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2017. Astfel, pe de o parte, PMB a luat cunoştinţă de această soluţie în cursul judecăţii în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Bucureşti, aflat astăzi în apel la Curtea de Apel Bucureşti (suspendat până la soluţionarea acestei cereri de revizuire). Ca atare, termenul de un an curge de la o dată mult anterioară celei reţinute de instanţa de apel, dată la care revizuenta PMB a cunoscut împrejurarea declarării ca fals a înscrisului intitulat chitanţa de mână din 1966. În concret, PMB a luat cunoştinţă despre declararea falsă a înscrisului în anul 2019, în cursul soluţionării litigiului obiect al dosarului nr. x/2017, în care a avut calitatea de parte. Pe de altă parte, demersul revizuii profită intervenientei, autoarea memoriului de sesizare a PMB privind înscrisul fals, ca atare, termenul de o lună nu poate fi recalificat ca fiind o condiţie pur potestativă care ţine exclusiv de comportamentul şi ritmicitatea demersurilor F..

Instanţa de apel s-a pronunţat prin încheierea din 18.02.2022 în sensul respingerii excepţiei inadmisibilităţii cererii de revizuire invocată de către reclamantă, însă a omis să motiveze această soluţie (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Instanţa de apel a reţinut că hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat s-a pronunţat în baza unui document declarat fals. Ca atare, instanţa de apel trebuia să verifice, pe de o parte, hotărârea de declararare a înscrisului ca fals (condiţie îndeplinită) şi pe de altă parte, relevanţa acestui înscris în contextul judecăţii (condiţie neîndeplinită).

În cursul judecăţilor s-a pronunţat hotărârea nr. 131/A/11.04.2013 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă şi irevocabilă prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 5072/07.11.2013. Pentru a se pronunţa cele două soluţii, instanţele au avut în vedere situaţia juridică a terenului comunicată prin adresele nr. x/1995 emisă de CGMB, Direcţia Generală de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului şi adresa nr. x/24.04.1998 emisă de Primăria municipiului Bucureşti, Departamentul Patrimoniului Imobiliar, conform cărora imobilul notificat a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 112/26.04.1989 anexa 10, poziţia 40, unde figurează nominalizat C., cu teren în suprafaţă de 750 mp şi construcţie în suprafaţă de 155,38 mp.

În anexa 2 a Decretului nr. 143/1989, acelaşi imobil figurează ca făcând parte din detaliu de sistematizare Calea x x de la Piaţa Muncii la str. x.

Prin adresa emisa de S.C. G. S.A. rezultă că imobilul a fost expropriat în baza Decretului de expropriere nr. 112/1989, suprafaţa utilă fiind de 120,56 mp, iar suprafaţa terenului fiind de 750 mp.

Câtă vreme criticile formulate de către H. au făcut obiectul judecăţii definitive şi irevocabile, dreptul recurentei fiind constatat prin hotărâre judecătorească care se bucură de autoritate de lucru judecat, este exclusă teza efectelor juridice pe care ar putea să le producă unele menţiuni inserate în documentul intitulat contract de vânzare cumpărare datat 10.09.1966 şi despre care s-au constat că sunt false.

Potrivit evidenţelor statului, la momentul la care imobilul în întregul său a făcut obiectul exproprierii, autorul recurentei, C., a fost trecut întregul imobil în proprietatea statului întrucât acesta figura ca şi proprietar, plătitor de impozite şi proprietar al construcţie edificate pe teren.

Motivul formulării plângerii penale de către d-na H. este acela că nu a încasat întregul preţ al vânzării. Cu toate acestea, neplata preţului nu afectează tranzacţia, vânzarea fiind valabilă chiar când preţul nu a fost în întregime plătit (principiul consensualismului).

Pe de altă parte, regimul probator prevăzut de Legea nr. 10/2001 prevede derogări de la modalitatea actuală de dovedire a dreptului de proprietate (art. 22 din lege).

Or, calitatea de persoană îndreptăţită pentru despăgubirea aferentă terenului de 400 mp preluat de la autorul recurentei s-a făcut în mod neechivoc prin decretul de expropriere şi situaţia juridică a imobilului cunoscută evidenţelor Primăriei Bucureşti de la momentul exproprierii şi până la momentul recunoaşterii dreptului la despăgubiri, alături de evidenţele Direcţiei de Impozite şi Taxe Locale care atestă ca autorul recurentei a achitat taxele aferente întregii suprafeţe de teren, acesta fiind titularul de rol fiscal.

Ca atare, doar condiţia existenţei unui înscris fals este îndeplinită, nu a cea a relevanţei acestui înscris în soluţionarea cauzei. Din această perspectivă, cererea de revizuire este inamisibilă, iar soluţia pronunţată de instanţa de apel este nelegală sub aspectul aplicării trunchiate a dispoziţiilor art. 322 pct. 4 C. proc. civ.

Mai arată recurenta că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001. Prin decizia recurată, instanţa de apel a constatat că înscrisul intitulat chitanţă de mână care a stat la baza recunoaşterii dreptului la despăgubiri a reclamantei D. a fost declarat fals. Ca atare, a apreciat instanţa de apel că acesta este eliminat din probatoriul administrat în cauză şi, în consecinţă, a dat eficienţă înscrisurilor prezentate de către interveniente din care rezulta dobândirea dreptului de proprietate prin act autentic, în anul 1936.

Recurenta învederează că preluarea abuzivă a imobilului din I. nr. 43-45 s a realizat în anul 1989 de la autorul reclamantei D., numitul C.. Instanţa de apel a reţinut că nu poate da eficienţă prezumţiei instituite de prevederile dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora în absenţa unor probe contrare, existenţa, şi după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive ori s-a pus în executare măsura preluării abuzive. Consideră instanţa de apel că în cauză această prezumţie relativă a fost răsturnată de intervenientă prin depunerea actelor de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu de la 1936. Mai reţine instanţa de apel şi considerentele Deciziei nr. 62/18.09.2017 a căror relevanţă este contestată de către recurentă, decizia fiind una de respingere, ca inadmisibilă, a sesizării formulată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă privind pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la interpretarea sintagmei "probe contrare" din cuprinsul art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Legiuitorul a prevăzut posibilitatea prezumţiei relative a dreptului de proprietate prin dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora "în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz/întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive s-a pus în executare măsura preluării abuzive". Totodată, prevederile alin. (2) al articolului menţionat anterior stabilesc că "în aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar".

Potrivit normelor metodologie ce aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, la punctul 24.2 se prevede că aplicarea prevederilor art. 24 din lege operează numai în absenţa unor probe contrare, fapt ce implică examinarea ansamblului probator relevant contextului trecerii imobilului în proprietate statului, documente din care rezultă, în realitate, confirmarea calităţii de persoană îndreptăţită a reclamatei.

În stabilirea dreptului de proprietate în baza art. 24 din Legea nr. 10/2001, instanţa de judecată trebuia să verifice îndeplinirea condiţiilor stabilite de pct. 24.2 din norme, stabilind dreptul de proprietate asupra imobilului pe baza documentelor din cuprinsul cărora reiese preluare abuzivă a imobilului.

În aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.

Având în vedere toate aceste înscrisuri, recurenta apreciază că s-a făcut dovada, în condiţiile prevăzute de art. 24 din Legea nr. 10/2001, că suprafaţa de teren preluată a fost de 750 mp, aceasta fiind suprafaţa reală a terenului, incluzând şi suprafaţa de 400 mp pe care autorul reclamantei o deţinea sub nume de proprietar anterior preluării abuzive.

Mai mult, pe terenul în suprafaţă de 750 mp, autorul recurentei, C. a construit un imobil, ceea ce atestă că a avut posesia asupra terenului, iar constatarea calităţii de constructor de bună-credinţă a fost constatată prin hotărâre judecătorească, ale cărei efecte erga omnes nu pot fi înlăturate în afara procedurilor căilor extraordinare de atac.

4. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatele A., E. au solicitat respingerea recursului şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Referitor la excepţia tardivităţii cererii de revizuire, intimatele au arătat că aceasta a fost în mod corect respinsă prin încheierea din 18.02.2022, cu interpretarea corectă a normelor de procedură incidente. Temeiul de drept invocat în recurs cu privire la acest aspect, art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este impropriu în raport cu critica propriu-zisă, întrucât noţiunea de act juridic se referă la un act (negotium), de a cărui interpretare depinde dezlegarea raporturilor de drept substanţial în speţă, iar nu de un act de procedură. Totodată, se invocă, pentru prima dată în recurs, o cu totul altă cauză de tardivitate, care ţine de o situaţie de fapt neinvocată în etapa procesuală anterioară, respectiv imputarea unei greşite aprecieri a probatoriului considerat relevant pentru soluţionarea acestei excepţii, fiind inadmisibilă faţă de limitele dezbaterii în recurs.

Referitor la excepţia de inadmisibilitate, arată că aceasta a fost motivată în paginile 8 şi 9 din decizia recurată.

În cauză au fost corect interpretate dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, respectiv pct. 24.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi.

Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, pretinsa bună-credinţă a recurentei este nerelevantă în raport cu hotărârea instanţei penale prin care a fost desfiinţat integral un act al autorului său, esenţial pentru admiterea acţiunii recurentei, act care a fost desfiinţat, în ambele variante utilizate, atât cea cu dată ulterioară decesului autorului intervenientelor, cât şi cea cu dată anterioară acestuia.

Nu este vorba despre unele menţiuni, cum arată recurenta, ci este vorba de lipsa semnăturii autorului intimatelor, care semnifică lipsa voinţei sale de a vinde terenul menţionat în actul fals. Lipsa consimţământului constituie o cauză de nulitate absolută a unui act juridic şi astfel a apreciat şi instanţa penală când a desfiinţat integral actul.

Evidenţele statului, respectiv cele constituite exclusiv pe baza declaraţiilor autorlui recurentei, un detenter precar, nu sunt relevante, în măsura în care intimatele au depus actele autentice de proprietate ale autorului lor şi dovada înscrierii dreptului în evidenţele de publicitate imobiliară, deci au realizat proba contrară în sensul art. 24 din Legea nr. 10/2001, atât prin aceste acte, cât şi prin hotărârea penală definitivă care a desfiinţat actul transpus în forma unei chitanţe sub semnătură privată.

Autorităţile statului au eliberat înscrisuri din care rezultă că nu 810,72 mp cât era întreaga suprafaţă pe care C. pretindea că o cumpărase cu actul de vânzare-cumpărare legal (314,72 mp) plus înscrisul falsificat (496 mp) ci doar 750 mp au trecut în proprietatea statului prin expropriere de la C. în baza declaraţiei sale verbale că este proprietar pe tot acest teren.

Contrar celor afirmate de recurentă, considerentele Deciziei nr. 62/18.09.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, citate la pagina 13 din decizia recurată, independent de respingerea cererii ca inadmisibile a sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, sunt relevante şi pot fi valorificate din perspectiva interpretării art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Paragraful citat de recurentă, din considerentele aceleiaşi decizii, nu este relevant în speţă, întrucât nu este vorba despre o neîntrunire a condiţiilor legii pentru ca actul să fie translativ de proprietate, ci despre un act inexistent, în urma desfiinţării sale ca fals.

Nu există nici un act de plată a impozitului pentru suprafaţa de 750 mp sau 810 mp pe numele lui C.. Afirmaţia recurentei D. că actele din dosar dovedesc plata impozitului de către C. pe toată suprafaţa de 750 (810) mp este încă o încercare de a induce în eroare instanţa, asa cum în mod consecvent a încercat.

Motivul plângerii penale făcută de H. nu este acela că B. nu a încasat întregul preţ al vânzării diferenţei de 496,00 mp teren, ci este acela că vânzarea acestei diferenţe de teren de 496 mp nu a avut loc, înscrisul prin care se încearcă a se dovedi această vânzare fiind desfiinţat în totalitate, în mod determinant, pentru lipsa semnăturii autorului intimatelor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin demersul judiciar finalizat prin hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat în prezenta cauză, reclamanta D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin primar general, să se soluţioneze notificarea formulată de către autorul acesteia în baza Legii nr. 10/2001 şi să fie acordate măsuri reparatorii prin echivalent, despăgubiri băneşti, pentru imobilul teren în suprafaţă totală de 810 mp situat în Bucureşti.

Prin decizia nr. 131/11.04.2013 pronunţată în rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a admis apelul reclamantei D. împotriva sentinţei nr. 1504/28.10.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a anulat în tot sentinţa apelată şi a reţinut cauza spre rejudecare; evocând fondul, a admis acţiunea şi a obligat Municipiul Bucureşti, prin primar general, să emită dispoziţie motivată prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 750 mp situat în Bucureşti, str. x, Sector 3 şi construcţia edificată pe teren, în prezent demolată, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Această decizie a făcut obiectul cererii de revizuire formulată de Municipiul Bucureşti, prin primar general, în temeiul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., decizie care, prin efectul admiterii revizuirii şi evocarea fondului (prin hotărârea recurată), a fost schimbată în parte, în sensul că a fost obligat pârâtul să emită, în favoarea reclamantei D., dispoziţie motivată prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 314,72 mp din Bucureşti, str. x, sectorul 3 şi construcţie demolată, în condiţiile Legii nr. 165/2013.

Prin urmare, reclamanta (recurenta din prezenta cerere de revizuire) a solicitat prin cererea introductivă de instanţă despăgubiri aferente unei suprafeţe de 810 mp, instanţa de apel, în rejudecare, a apreciat că este vorba de o suprafaţă de 750 mp, iar în cadrul soluţionării cauzei pe fond urmare a admiterii revizuirii s-a constatat că este vorba de o suprafaţă de teren de 314,72 mp.

În acest context, Înalta Curte constată că în cadrul memoriului de recurs sunt dezvoltate două categorii de aspecte de nelegalitate, unele care vizează modalitatea în care instanţa investită cu soluţionarea cererii de revizuire a apreciat asupra excepţiilor de tardivitate şi de admisibilitate ale acestei cereri (prin încheierea de şedinţă din 18.02.2022), iar altele care vizează fondul cauzei, astfel cum a fost evocat prin efectul admiterii revizuirii, şi anume întinderea dreptului de proprietate în raport de care au fost solicitate măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 (prin decizia nr. 1326/A/09.09.2022).

În ce priveşte momentul formulării cererii de revizuire, recurenta pretinde că revizuentul a aflat de faptul că înscrisul în discuţie a fost declarat fals în anul 2019, în cursul soluţionării litigiului obiect al dosarului nr. x/2017, în care a avut calitatea de parte, fiind depăşit, astfel, termenul de formulare a revizuirii.

Asupra acestui aspect însă, Înalta Curte reţine că o asemenea apărare este formulată pentru prima oară în recurs şi implică verificări de fapt cu privire la existenţa unor înscrisuri de care partea nu s-a prevalat până la acest moment procesual, procedură ce este incompatibilă cu procedura de judecată a recursului. Prin urmare, câtă vreme nu a făcut obiect al judecăţii în fond, o asemenea susţinere nu poate fi analizată în calea extraordinară de atac a recursului.

În raport de probatoriile administrate, instanţa de revizuire a constatat că autoritatea publică pârâtă a luat act de hotărârea penală nr. 277/CP/26.11.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2017 (de desfiinţare a înscrisului intitulat act de vânzare-cumpărare), la momentul înregistrării la compartimentul de specialitate, a memoriului adresat de A., prin care se învedera acest aspect (27.01.2021).

Ca atare, în raport de această modalitate de înştiinţare producătoare de efecte juridice şi de art. 324 alin. (1) pct. 4 coroborat cu art. 322 C. proc. civ., corect instanţa a statuat că formularea cererii de revizuire la data de 23.02.2021 s-a realizat în termenul prevăzut de lege

Referitor la excepţia de inadmisibilitate, contrar susţinerilor recurentei întemeiate pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că prin încheierea de amânare a pronunţării din 18.02.2022, instanţa s-a pronunţat motivat asupra acestei excepţii.

În acest sens, prin încheierea din 18.02.2022 s-a reţinut că " ... cererea de revizuire promovată de revizuentul Municipiul Bucureşti prin Primar General a fost formulată împotriva unei decizii definitive a instanţei de apel care a evocat fondul, fiind aşadar admisibilă din această perspectivă..." şi că "...exercitarea şi soluţionarea unui recurs nu determină inadmisibilitatea unei cereri de revizuire, având în vedere că această din urmă cale extraordinară de atac urmăreşte îndreptarea erorilor de fapt, aşadar în legătură cu aspectele factuale ale litigiului, reţinute pe baza mijloacelor de probă administrate, pe când recursul urmăreşte îndreptarea erorilor de drept, decizia obiect al recursului fiind supusă unei examinări de legalitate, iar nu de temeinicie. De altfel, o decizie prin care recursul este respins ca nefondat (cum este decizia nr. 5072/07.11.2013 a ÎCCJ) este o hotărâre ce nu evocă fondul, astfel că nici nu poate fi atacată cu revizuire".

Prin urmare, instanţa a expus considerentele pentru care a apreciat că cererea de revizuire este admisibilă, situaţie faţă de care critica privind acest aspect nu poate fi primită.

Pe fondul revizuirii, recurenta apreciază că în cauză nu a fost analizată relevanţa înscrisului declarat fals în judecarea cauzei.

Critica este încadrabilă în dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar nu în dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., cum eronat indică recurenta, în cauză nefiind vorba de un act juridic a cărui natură ori înţeles lămurit şi vădit neîndoielnic să fi fost interpretat greşit, ci de o eventuală nelegalitatea a hotărârii atacate determinată de modul în care instanţa de revizuire a apreciat asupra unei condiţii de admisibilitate a revizuirii şi anume aceea a caracterului determinant al înscrisului constatat fals în judecata pe fond a pricinii.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa care a soluţionat cererea de revizuire a reţinut că prin încheierea din 04.05.2018 pronunţată de Judecătoria Sector 6 Bucureşti în dosarul nr. x/2017, definitivă prin încheierea nr. 277/CP/26.11.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2017, a fost desfiinţat în tot înscrisul falsificat denumit act de vânzare-cumpărare, având menţionate ca părţi pe numiţii B. şi C. şi data încheierii 10.09.1956, privind terenul situat în Bucureşti, str. x, în suprafaţă de 496 mp.

A mai reţinut instanţa de revizuire că acest înscris a fost desfiinţat ulterior soluţionării definitive şi irevocabile a litigiului ce a format obiectul dosarului nr. x/2009, devenit în rejudecare nr. x/2011, respectiv x/2011* şi că înscrisul în discuţie a făcut parte din materialul probator în baza căruia instanţa de apel a pronunţat decizia civilă nr. 131/A/11.04.2013 a cărei revizuire se solicită.

Condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 4 C. proc. civ. sunt următoarele: hotărârea obiect al cererii de revizuire să se fi pronunţat şi în temeiul înscrisului vizat de normă; înscrisul respectiv să se fi declarat fals, fie în cursul judecăţii, fie ulterior judecăţii finalizate cu hotărârea supusă revizuirii; înscrisul declarat fals să fi influenţat soluţia pronunţată prin hotărârea supusă revizuirii.

Analizând fiecare condiţie în parte, instanţa a constatat, în mod corect, că acestea sunt îndeplinite în mod cumulativ.

Astfel, prin decizia recurată s-a avut în vedere faptul că instanţa penală a constatat falsificarea înscrisului în discuţie în privinţa indicării anului întocmirii acestuia, în privinţa semnăturii olografe a vânzătorului B., precum şi în privinţa menţiunii privind plata preţului de zece mii RON; că înscrisul a fost desfiinţat în întregime, în mod definitiv, la data de 26.11.2018, prin încheierea judecătorilor de cameră preliminară care au respins contestaţia împotriva încheierii din data de 04.05.2018, aşadar după pronunţarea deciziei civile nr. 131A/11.04.2013, dar şi după pronunţarea deciziei instanţei de recurs nr. 5072/07.11.2013, prin care au fost respinse recursurile declarate împotriva deciziei civile nr. 131A/11.04.2013, decizie ce face obiectul revizuirii de faţă; că înscrisul desfiinţat a influenţat soluţia pronunţată de instanţa de apel prin decizia civilă nr. 131A/11.04.2013 în privinţa întinderii dreptului de proprietate pentru care intimata D. a solicitat acordarea măsurilor reparatorii în temeiul legii speciale nr. 10/2001.

Contrar susţinerilor recurentei, prin decizia recurată sunt expuse argumentele pentru care înscrisul desfiinţat a fost determinant în pronunţarea soluţiei, respectiv datorită faptului că prin decizia civilă nr. 131A/11.04.2013, instanţa de apel a reţinut, cu privire la întinderea dreptului de proprietate a cărui reparaţie s-a pretins şi la calitatea de persoană îndreptăţită a autorului recurentei, numitul C., că a fost depusă ca probă ...şi chitanţa sub semnătură privată din care reiese că autorul său a cumpărat de la numitul B. suprafaţa de teren de 496 mp situat în str. x, chitanţă ataşată la dosarul nr. x/2009.

Aceste statuări s-au raportat la considerentele instanţei de apel referitoare la conţinutul adreselor emise de CGMB şi Primăria Municipiului Bucureşti, dar şi de S.C. G. S.A., adrese potrivit cărora imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 112/26.04.1989, la anexa 10, poziţia 40 fiind indicat numitul C. cu teren în suprafaţă de 750 mp şi o construcţie de 155 mp.

Recurenta pretinde că analiza asupra calităţii de persoană îndreptăţită a autorului său s-a realizat exclusiv din perspectiva decretului de expropriere, a situaţiei juridice a imobilului astfel cum rezulta din evidenţele primăriei şi a faptului că autorul său a achitat impozitele aferente.

Contrar acestor susţineri, instanţa de revizuire a constatat că, în cadrul dezbaterilor obiect al dosarului în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se solicită, recurenta s-a prevalat atât de un înscris autentic al autorului său, C., cât şi de chitanţa sub semnătură privată încheiată între C. şi B. pentru suprafaţa de 496 mp, chitanţă ce a fost desfiinţată în tot de către instanţa penală şi care a făcut parte din ansamblul probatoriu pe baza căruia s-a pronunţat instanţa de apel.

Concluzionând, instanţa de revizuire a reţinut că, în examinarea chestiunilor litigioase privind întinderea dreptului de proprietate şi calitatea de persoană îndreptăţită, instanţa de apel a coroborat menţiunile decretului de preluare nr. 112/26.04.1989 cu cele două înscrisuri prezentate de recurentă (în calitate de moştenitoare a autorului C.), şi anume actul autentic de vânzare-cumpărare nr. x/11.08.1951 şi chitanţa sub semnătură privată încheiată între C. şi B. pentru suprafaţa de teren de 496 mp din str. x, desfiinţată în procesul penal în întregime, iar nu doar în privinţa anumitor clauze.

Prin urmare, în mod corect instanţa de revizuire a apreciat că înscrisul constatat fals a influenţat soluţia pronunţată de către instanţa de apel şi, admiţând cererea de revizuire, a soluţionat cauza cu excluderea acestui înscris din materialul probator, situaţie faţă de care critica recurentei va fi înlăturată.

Pe fondul cauzei, urmare a admiterii cererii de revizuire, Înalta Curte constată că prin decizia recurată s-au dezlegat aspecte privind calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, caracterul abuziv al preluării şi întinderea dreptului de proprietate.

În dezvoltarea criticii privind greşita interpretare a dispoziţiilor art. 24 din legea nr. 10/2001, recurenta învederează că, în opinia sa, în cauză este vorba de o suprafaţă de teren de 750 mp, iar nu de 314, 72 mp, astfel cum greşit a reţinut instanţa.

Sub acest aspect, recurenta arată că instanţa nu a dat eficienţă juridică actului de preluare, potrivit căruia preluarea abuzivă s-a realizat în anul 1989 de la autorul recurentei, C..

Consideră recurenta că procedând astfel, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, întrucât a interpretat greşit noţiunea de "probe contrare" stipulată în acest text legal.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 "În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive". Alin. 2 al aceluiaşi articol statuează că "În aplicarea alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar".

Textul legal instituie o prezumţie legală relativă (juris tantum) care dispensează de dovadă pe cel în favoarea căruia este făcută (în speţă, persoana îndreptăţită la restituire). Beneficiarul prezumţiei trebuie astfel să demonstreze doar faptul vecin şi conex pe care se sprijină prezumţia, respectiv faptul că este menţionat în actul normativ de preluare, revenind părţii adverse sarcina probei contrare.

Astfel, instanţa de revizuire a constatat că deşi în actul de preluare autorul recurentei figurează în proprietate cu o suprafaţă de 750 mp, în cauză s-a dovedit că, în realitate, suprafaţa deţinută de acesta era de 314,72 mp, în considerarea faptului că înscrisul de care însăşi reclamanta s-a prevalat în susţinerea cererii de chemare în judecată, respectiv chitanţa sub semnătură privată pentru suprafaţa de 496 mp încheiată între C. şi B., a fost în întregime desfiinţată prin încheierea din 04.05.2018 pronunţată de Judecătoria Sector 6 Bucureşti în dosarul nr. x/2017, definitivă prin încheierea nr. 277/CP/26.11.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2017.

Instanţa a evidenţiat că această concluzie se impune argumentat de faptul că înlăturarea unuia din actele doveditoare ale dreptului de proprietate (ca efect al desfiinţării lui de către instanţa penală), alături de împrejurarea că la dosar au fost depuse documente ce dovedesc că suprafaţa de 400 mp se afla în patrimoniul numitului B. (actul de partaj voluntar autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat sub nr. x/26.06.1923, actul de vânzare cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat sub nr. x/26.09.1936 şi actul de vânzare cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat sub nr. x/19.12.1936, toate aceste înscrisuri fiind depuse în dosarul de pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, învestită cu rejudecarea apelului, dosarul nr. x/2011), înlătură de la aplicare dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, în sensul că există probe contrare care răstoarnă prezumţia legală instituită de această normă şi care vizează întinderea dreptului de proprietate în raport de care se solicită acordarea de măsuri reparatorii.

Contrar susţinerilor recurentei, în cauză nu se poate reţine că ar exista o greşită interpretare a normei de drept material invocată (art. 24 din Legea nr. 10/2001), câtă vreme unul din înscrisurile de care însăşi recurenta s-a prevalat în susţinerea demersului judiciar a fost anulat şi înlăturat din ansamblul probator, iar din celelalte acte de proprietate valabil încheiate de către partea adversă, privind aceeaşi suprafaţă de teren, rezultă o altă situaţie decât cea evidenţiată în actul de preluare.

În acest context, aşa cum în mod corect s-a reţinut prin hotărârea recurată, prezumţia instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 a fost răsturnată prin depunerea actelor de dobândire a dreptului de proprietate încheiate la nivelul anului 1936.

Trimiterile pe care instanţa le face la Decizia nr. 62/18.09.2017 pronunţată de Completul pentru delegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reprezintă consideraţii teoretice de ordin general care nu conturează elemente de nelegalitate ale hotărârii recurate, întrucât soluţia adoptată în prezenta cauză se bazează pe dispoziţiile legale aplicabile şi probele administrate.

Afirmaţia recurentei în sensul că motivul plângerii penale a fost justificat doar prin aceea că nu s-a plătit preţul stabilit în chitanţa de mână anulată, astfel cum s-a reţinut (ceea ce nu ar afecta tranzacţia în sine), este contrazisă de soluţia penală dată acelei plângeri, şi anume aceea a anulării în tot a înscrisului respectiv, iar nu numai a anumitor clauze cum eronat afirmă recurenta, astfel că înscrisul nu mai produce niciun efect juridic.

Pe de altă parte, înscrisurile administrate în cadrul procesului penal finalizat cu hotărârea prin care s-a constatat fals înscrisul obiect al prezentei cereri de revizuire au fost examinate la judecata în fond, neputând fi reevaluate de către instanţa de recurs, a cărei prerogativă legală nu este aceea de a reinterpreta probe, ci de a analiza legalitatea hotărârii recurate.

Faţă de cele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte respinge, ca nefondat, recursul şi, întrucât intimatele A., E. au făcut dovada cheltuielilor de judecată în cuantum de 2943,70 RON reprezentând onorariu de avocat, reţine că recurenta D. este parte căzută în pretenţii conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în favoarea intimatelor, în cuantumul menţionat.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte respinge, ca nefondat, recursul declarat de intimata D. împotriva deciziei nr. 1326/A din 9 septembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă şi obligă pe recurentă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2943,70 RON în favoarea intimatelor A., E..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta D. împotriva încheierii din 18 februarie 2022 şi a deciziei nr. 1326/A din 9 septembrie 2022 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurentă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2943,70 RON în favoarea intimatelor A., E..

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 aprilie 2023.