Road administrator liability for missing traffic signs and exclusive causation by plaintiff's failure to yield at uncontrolled intersection

Şedinţa publică din data de 04 aprilie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Iaşi prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Iaşi solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea acestora la plata sumei de 300.000 RON despăgubiri nepatrimoniale pentru suferinţele fizice şi psihice suferite şi a sumei de 615 RON despăgubiri patrimoniale reprezentând ansamblul despăgubirilor pentru îngrijirea sănătăţii, cu cheltuieli de judecată.

În drept cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349, art. 1381 urm. C. civ., Ordonanţa 43/1997 privind regimul drumurilor, O.U.G. nr. 195/2002.

I.2 Sentinţa pronunţată de Tribunalul Iaşi

Prin sentinţa civilă nr. 888 din 14 aprilie 2022, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Iaşi prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Iaşi.

I.3 Decizia pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă

Prin decizia civilă nr. 391 din data de 21 septembrie 2022, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins apelul formulat de A. împotriva sentinţei civile nr. 888/14.04.2022 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, sentinţă pe care a păstrat-o.

I.4 Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 391 din data de 21 septembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a declarat recurs reclamantul A..

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 16 noiembrie 2021, sub nr. x/2021.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel; de asemenea, a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea recursului.

În susţinerea cererii de recurs, recurentul-reclamant a invocat drept motiv de casare motivul prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material.

Astfel, recurentul-reclamant a învederat că norma de drept material încălcată în prezenta cauză o reprezintă dispoziţia cuprinsă în art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 şi în art. 40 alin. (1) teza I din O.G. nr. 43/1997.

Recurentul-reclamant a susţinut că dispoziţiile de drept material indicate sunt clare şi neechivoce şi instituie în sarcina administratorului drumului obligaţia de a instala indicatoare şi de a le menţine în stare corespunzătoare în vederea desfăşurării traficului în condiţii de siguranţă.

De asemenea, a susţinut că legiuitorul nu a ierarhizat indicatoarele şi nu a stabilit o ordine de prioritate în amplasarea acestora, toate indicatoarele având rolul de a asigura deplasarea în siguranţă a tuturor participanţilor la trafic.

Ca atare, în condiţiile în care prin lege nu există o ierarhizare a indicatoarelor, nu este stabilit care indicator este mai important şi care este mai puţin important, toate indicatoarele au aceeaşi funcţie, siguranţa traficului.

S-a mai susţinut că singura clasificare a indicatoarelor este cea prevăzută în art. 64 din Regulamentul de punere în aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, în care se prevede că indicatoarele instalate pe drumurile publice sunt: de avertizare, de reglementare (de prioritate, de interzicere sau restricţie, de obligare), de orientare şi informare ori mijloace de semnalizare a lucrărilor.

Aceeaşi clasificare se regăseşte şi în Standardul Român SR 1848 - 1 din decembrie 2011, însă în niciuna dintre aceste reglementări nu se prevede vreo ordine de prioritate a acestora, clasificarea indicatoarelor având unicul scop de a identifica cu uşurinţă semnificaţia acestora.

Indiferent dacă indicatorul este din categoria de avertizare (precum cele pentru care instanţa de apel a reţinut că există obligaţia de a fi instalate) ori de reglementare (aşa cum este indicatorul "Oprire"), atâta timp cât scopul este siguranţa traficului, administratorul drumului are obligaţia de a le monta şi de a le menţine în stare corespunzătoare.

Totodată, recurentul-reclamant a susţinut referitor la intersecţia în discuţie că, anterior momentului proceducerii accidentului rutier, s-a constatat nevoia reglementării priorităţii de trecere în acea intersecţie pentru că, astfel cum rezultă din răspunsul dat de Primăria Municipiului Iaşi, acolo exista amplasat indicatorul "STOP", însă din motive de fapt, precum furt sau distrugere, nu se afla fizic la momentul producerii accidentului rutier. Aceasta a fost şi raţiunea administratorului drumului (anume lipsa indicatorului) în momentul în care a montat respectivul indicator la trei zile de la producerea accidentului rutier pentru că acesta lipsea şi nu pentru că s-ar fi constatat necesitatea dirijării prin indicatoare a intersecţiei respective după producerea accidentului rutier, aşa cum, în mod greşit, a reţinut instanţa de apel.

Însă, lipsa fizică a indicatorului la acel moment nu echivalează cu faptul că acea intersecţie era una nedirijată, ci, dimpotrivă, starea de drept rezultată din răspunsul oferit de administratorul drumului era existenţa indicatorului de acordare prioritate.

În condiţiile în care în respectiva intersecţie era amplasat indicatorul STOP anterior producerii accidentului rutier, administratorul drumului avea obligaţia de a menţine în stare tehnică corespunzătoare acel indicator, avea obligaţia de a verifica şi constata lipsa înainte de producerea accidentului rutier întocmai pentru a asigura siguranţa traficului şi preîntâmpina producerea de evenimente rutiere grave.

Prin urmare, între fapta ilicită şi prejudiciul suferit există legătură directă de cauzalitate, întrucât neîndeplinirea obligaţiei legale de a menţine în stare tehnică corespunzătoare semnalizarea efectuată anterior a condus la producerea accidentului rutier în care a fost vătămat reclamantul.

S-a mai susţinut de către recurentul-reclamant că realitatea faptică a drumului (strada pe care circula reclamantul este una principală, iar cea de pe care a pătruns autoturismul x este una secundară, nu era deloc vizibilitate în intersecţia respectivă, fiind o intersecţie în unghi de 90°) este un argument în plus în ceea ce priveşte obligaţia administratorului drumului de a monta şi menţine semnalizarea corespunzătoare.

De asemenea, a solicitat să se constate că administratorul drumului nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a asigura siguranţa traficului, iar din cauza acestei omisiuni s-a produs accidentul rutier grav, în urma căruia recurentul-reclamant a suferit fractură1/3 medie femur drept deschisă, tip II, fractură galeazzi dreapta, fractură fără deplasare arc posterior vertebră C6 şi a necesitat 95-100 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, astfel cum reiese din certificatul medico-legal nr. x din 30.09.2019 emis de Institutul de Medicină Legală Iaşi.

În concluzie, recurentul-reclamant a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile tragerii la răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, fapta ilicită constând în încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 şi art. 40 alin. (1) teza I din O.G. nr. 43/1997 privind obligaţia de a monta indicatoare şi de a le menţine în stare tehnică corespunzătoare în vederea realizării siguranţei traficului, fapta ilicită fiind imputabilă administratorului drumului, între fapta ilicită şi prejudiciul suferit de recurent existând legătură de cauzalitate.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 513 alin. (5) C. proc. civ. şi art. 483 şi urm. C. proc. civ.

În probaţiune s-a solicitat proba cu înscrisuri.

I.2.3. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimaţii-pârâţi Municipiul Iaşi prin Primarul Municipiului Iaşi şi Consiliul Local al Municipiului Iaşi au invocat excepţia nulităţii cererii de recurs, motivat de faptul că aceasta nu se încadrează în niciunul din motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Astfel, au susţinut că recurentul-reclamant a realizat o trecere în revistă a stării de fapt, a parcursului procesual de la sesizarea instanţei, a criticat maniera de valorificare a probaţiunii de către instanţele anterioare pentru a stabili că, odată formulată cererea de chemare în judecată, pârâtul este obligat să plătească, susţinând apoi că prin hotărârea criticată au fost încălcate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În speţă, susţinerile recurentului-reclamant prezentate de acesta drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât expunerea litigiului dedus judecăţii şi reluarea apărărilor formulate de acesta în faţa instanţelor anterioare, deja cenzurate de acestea şi care a primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prin urmare, nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, de exemplu atunci când nu se arată şi dezvoltarea motivelor de nelegalitate. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă din moment ce susţinerile recurentului nu vizează sentinţa atacată.

Analiza motivelor expuse în cererea de recurs relevă în mod neechivoc faptul că acestea vizează în realitate netemeinicia soluţiei adoptate de instanţa de apel, modalitatea în care a fost valorificat ansamblul probator în stabilirea stării de fapt relevante.

Pretinsa aplicare greşită a prevederilor legale, astfel cum a fost motivată în memoriul de recurs, nu poate fi încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile recurentului vizând în realitate starea de fapt astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel din probaţiunea administrată, iar nu reale critici de aplicare a normelor de drept substanţial la starea de fapt.

Prin urmare, motivele expuse de recurentul-reclamant nu pot fi calificate motive de nelegalitate printre cele expres şi limitativ prevăzute de lege.

În cea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimaţilor-pârâţi, aceştia au învederat că îşi menţin punctul de vedere cu privire la această excepţie, întrucât recurentul-reclamant nu a făcut dovada culpei intimaţilor în producerea evenimentului rutier.

De asemenea, recurentul-reclamant trebuie să justifice calitatea procesuală pasivă. Or, în speţă, nu a făcut dovada dreptului de proprietate sau de administrare al Municipiului laşi prin Primar asupra imobilului indicat. Simplul fapt că cele două străzi se află situate pe raza unităţii administrativ-teritoriale nu este un motiv suficient pentru a demonstra culpa intimaţilor-pârâţi.

Totodată, s-a arătat faptul că recurentul-reclamant s-a mulţumit să cheme în judecată pe toate persoanele juridice care ar putea avea o răspundere faţă de paguba suferită de acesta, fără a discerne între ele în ceea ce priveşte temeiurile de fapt şi de drept.

Faţă de cele anterior indicate, intimaţii-pârâţi au solicitat admiterea excepţiei invocate şi respingerea cererii de recurs, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, intimaţii-pârâţi au susţinut că cererea de recurs este neîntemeiată, în fapt, culpa pentru producerea evenimentului rutier aparţinând chiar recurentului-reclamant, şi nu intimaţilor-pârâţi Municipiul Iaşi prin Primar şi/sau Consiliului Local laşi.

Acest fapt este susţinut chiar de către procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi, în dosarul nr. x/2019, în care, prin Ordonanţa de clasare din 18.02.2020, a reţinut că în cazul infracţiunii de vătămare corporală din culpă, titularul valorii sociale ocrotite este persoana a cărei viaţă, sănătate sau integritate corporală a fost pusă în pericol, iar în speţă titularul acesteia este chiar autorul producerii accidentului.

Intimaţii-pârâţi au indicat şi decizia nr. 8/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat că autolezarea nu este susceptibilă să pună în discuţie aspecte legate de înfăptuirea justiţiei, în condiţiile în care rezultatul săvârşirii infracţiunii de vătămare corporală din culpă, constând în autolezare, nu prezintă relevanţă juridică din perspectiva înfăptuirii justiţiei.

Înfăptuirea justiţiei nu poate fi înţeleasă decât prin tragerea Ia răspundere penală a persoanelor vinovate de rănire, ceea ce înseamnă că persoana rănită în accident este distinctă de persoana vinovată de producerea accidentului.

De asemenea, s-a mai învederat că organul de cercetare penală a constatat că recurentul-reclamant nu a acordat prioritate de dreapta, astfel că a intrat în coliziune cu autoturismul marca x. A mai reţinut organul de cercetare penală în referatul cu propunere de clasare întocmit în dosarul penal nr. x/2019 că recurentul-reclamant din prezenta cauză avea obligaţia să respecte prevederile art. 57 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.

Intimaţii-pârâţi au învederat că partea adversă nu a argumentat prin cererea de chemare în judecată existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi producerea prejudiciului, iar acest aspect nu rezultă nici din probele administrate.

Totodată, intimaţii-pârâţi au apreciat neîntemeiate şi susţinerile recurentului-reclamant cu privire la existenţa vinovăţiei în sarcina lor.

Recurentul-reclamant avea posibilitatea de a preîntâmpina producerea accidentului în situaţia în care avea viteza de deplasare adaptată condiţiilor de drum existente, precum şi dacă respecta prevederile art. 57 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.

Prin urmare, intimaţii-pârâţi au apreciat că partea adversă încearcă să eludeze prevederile legale cu privire la răspunderea civilă delictuală.

S-a mai învederat că instanţa de apel a reţinut în mod corect că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în persoana intimaţilor şi că instanţa de fond a respins în mod corect cererea de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte solicitarea recurentului-reclamant de obligare a intimaţilor-pârâţi la plata sumei de 300.000 RON cu titlu de daune morale, intimaţii-pârâţi au solicitat respingerea acesteia ca fiind neîntemeiată.

Au susţinut că daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenta fizică a omului, la viaţă, la sănătate şi integritate corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare, iar scopul acordării acestora constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacţii morale pentru suferinţe de acelaşi ordin, iar nu a unei satisfacţii patrimoniale.

În privinţa criteriilor de stabilire a despăgubirilor reprezentând daune morale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost constantă în a decide că acestea se stabilesc prin apreciere, în raport cu consecinţele negative suferite de victimă pe plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, perpetuarea în timp a acestor consecinţe, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

De asemenea, intimaţii-pârâţi au solicitat să se ia act şi de faptul că nu este culpa instituţiei ce o reprezintă pentru producerea evenimentului rutier, câtă vreme din probele depuse la dosarul cauzei, rezultă în mod clar faptul că evenimentul rutier şi implicit prejudiciul s-au produs ca urmare a nerespectării priorităţii de dreapta de către recurentul-reclamant, practic din culpa acestuia.

Faţă de toate motivele de fapt şi de drept invocate, intimaţii-pârâţi au solicitat respingerea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu prioritate, în temeiul art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte se va pronunţa asupra excepţiei nulităţii recursului invocate prin întâmpinare de intimaţii-pârâţi Consiliul Local al Municipiului Iaşi şi Municipiul Iaşi prin Primar pentru neîncadrarea criticilor în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., excepţie pe care o va respinge pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Tot cu nulitatea sancţionează şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ. cazul în care motivele invocate nu se încadrează în cele opt motive de casare prevăzute limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

În aplicarea acestei norme de drept procesual, sancţiunea nulităţii căii de atac intervine numai în situaţia în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege.

Prin urmare, sancţiunea priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi analizată în contextul art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. - şi chiar dacă partea a procedat la o încadrare juridică eronată -, urmând a nu fi primite criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, ori cele formulate direct în recurs, aşadar omisso medio.

În speţă, se reţine că motivele de recurs vizează încălcarea de către instanţa de apel a normelor de drept material reprezentate de dispoziţiile art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 şi art. 40 alin. (1) teza I din O.G. nr. 43/1997.

În acest context, respectivele critici pot fi circumscrise cazului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după cum se va arăta în cele ce succed, motiv care vizează ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Textul are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la dispoziţiile legale ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii-pârâţi prin întâmpinare.

În al doilea rând, referitor la apărările din întâmpinare cu privire la excepţia absolută a lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Iaşi prin Primar şi a Consiliului Local al Municipiului Iaşi, Înalta Curte reţine că prin încheierea de şedinţă din 23 noiembrie 2021, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă (prima instanţă) s-a pronunţat asupra acestei excepţii, respingând-o, apreciind că pârâţii au calitate procesuală în cauza de faţă. Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa de fond, raportându-se la dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., la înscrisurile ataşate cererii de chemare în judecată, precum şi la dispoziţiile art. 5 din Codul rutier şi ale art. 22 din O.G. nr. 43/1997, a reţinut că locul invocat ca fiind cel al producerii accidentului este drum public şi local aflat în administrarea ambilor pârâţi.

De asemenea, Înalta Curte reţine că pârâţii nu au înţeles să critice această soluţie pe calea apelului, astfel că încheierea de şedinţă din 23 noiembrie 2021, nefăcând obiect al apelului, a rămas definitivă. Prin urmare, aceste apărări nu pot fi analizate în calea de atac a recursului.

În ceea ce priveşte motivele de recurs formulate, se constată următoarele:

Recurentul-reclamant a dedus judecăţii o acţiune în angajarea răspunderii civile delictuale a intimaţilor-pârâţi, în scopul obţinerii reparării prejudiciului de ordin moral şi material, consecinţa accidentului investigat din punct de vedere penal şi asupra căruia s-a concluzionat în dosarul penal nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi, prin ordonaţa de clasare din data de 18 februarie 2020, că persoana responsabilă de producerea accidentului este chiar persoana vătămată (A.).

Înţelegând să-şi valorifice dreptul la despăgubiri, recurentul-reclamant s-a adresat instanţei civile, pretinzând că aparţine administratorului drumului culpa în producerea accidentului rutier, fapta ilicită constând în omisiunea pârâţilor, în calitate de administratori ai sectorului de drum pe care s-a produs accidentul rutier, de a-l menţine în stare tehnică corespunzătoare desfăşurării traficului, de a-l semnaliza în mod corespunzător, respectiv de a semnaliza intersecţia unde s-a produs accidentul prin indicator rutier STOP.

Instanţele de fond au apreciat că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 C. civ., reţinând culpa reclamantului însuşi în producerea prejudiciului.

Pe calea recursului, recurentul-reclamant aduce critici de nelegalitate hotărârii atacate cu apel, susţinând că aceasta a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv cu încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice şi ale art. 40 alin. (1) teza I din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, având în vedere că intimaţii-pârâţi, în calitate de administratori ai drumului, aveau obligaţia de a monta şi menţine în stare corespunzătoare semnalizarea în intersecţia în care a avut loc evenimentul rutier; din pricina acestei omisiuni a avut loc accidentul rutier, recurentul suferind vătămări care au necesitat pentru vindecare 95-100 de zile de îngrijiri medicale.

Printr-o primă critică, recurentul-reclamant arată că starea de drept a intersecţiei în care a avut loc accidentul era una dirijată, aşa cum rezultă din răspunsul oferit de Primăria Municipiului Iaşi. Prin urmare, intimaţii-pârâţi aveau obligaţia de a menţine în stare tehnică corespunzătoare semnalizarea intersecţiei (indicatorul STOP lipsea din intersecţie la momentul producerii accidentului), tocmai pentru a asigura siguranţa traficului şi a preîntâmpina producerea de evenimente rutiere grave. Or, neîndeplinirea acestei obligaţii a condus la producerea accidentului rutier.

Faţă de aceste susţineri, Înalta Curte reţine că apărarea siguranţei circulaţiei pe drumurile publice impune anumite obligaţii în sarcina tuturor participanţilor la trafic, fie ei pietoni, fie ei conducători de vehicule şi autovehicule.

Totodată, constată că, din starea de fapt reţinută de instanţele de fond în baza probatoriului administrat în cauză şi care excede controlului de legalitate permis instanţei de recurs, la momentul la care a avut loc evenimentul rutier intersecţia în discuţie era una cu circulaţie nedirijată conform dispoziţiilor art. 55 lit. a) din O.U.G. nr. 195/2002.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 57 alin. (1) din acelaşi act normativ, la intersecţiile cu circulaţie nedirijată, conducătorul de vehicul este obligat să cedeze trecerea vehiculelor care vin din partea dreaptă, în condiţiile stabilite prin regulament. Aceste dispoziţii reglementează aşa-numita prioritate de dreapta.

Mai reţine Înalta Curte că prioritatea de trecere înseamnă întâietatea la trecerea printr-o intersecţie nedirijată a unui vehicul, în raport cu celelalte care sosesc în acelaşi timp din direcţii diferite. La apropierea de o intersecţie conducătorul unui vehicul are obligaţia să circule cu o viteză care să îi permită oprirea, pentru a acorda prioritate de trecere participanţilor la trafic care au acest drept, astfel cum se menţionează expres în dispoziţiile art. 56 din O.U.G. nr. 195/2002.

Astfel, chiar dacă starea de drept a intersecţiei era una dirijată anterior producerii accidentului, cum susţine recurentul-reclamant că rezultă din răspunsul oferit de administratorului drumului, în cauză intereseaza realitatea faptică a acesteia la momentul producerii accidentului, respectiv aceea de intersecţie cu circulaţie nedirijată.

Prin urmare, independent de împrejurarea că indicatorul STOP nu se afla fizic în intersecţie, precum şi independent de obligaţia pe care o aveau intimaţii-pârâţi, în calitate de administratori ai drumului, de a instala respectivul indicator şi de a-l menţine în stare tehnică corespunzătoare, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 5 din O.U.G. nr. 195/2002 şi art. 40 din O.G. nr. 43/1997, recurentului-reclamant îi revenea obligaţia de a avea un comportament care să nu afecteze siguranţa circulaţiei, să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor şi să nu aducă prejudicii proprietăţii publice ori private, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 35 din O.U.G. nr. 195/2002. Astfel, acesta era obligat să se asigure şi să acorde prioritate de trecere autoturismului ce venea din partea dreaptă, în conformitate cu dispoziţiile imperative ale art. 57 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

În condiţiile în care s-a reţinut pe baza probatoriului analizat de instanţele de fond că, în speţă, urmările accidentului provocat de reclamant - privite în dimensiunea lor finală - au fost cauzate doar de fapta sa, pentru că nu a acordat prioritate de dreapta, încălcând astfel obligaţia stipulată în art. 57 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, o atare împrejurare de fapt reliefează cu evidenţă că fapta exclusivă a recurentului-reclamant a contribuit la cauzarea prejudiciului pe care aceasta nu l-a evitat în tot sau în parte, deşi putea să o facă.

Ca atare, nu poate fi privită ca justă critica prin care recurentul-reclamant susţine că neîndeplinirea obligaţiei legale de a menţine în stare tehnică corespunzătoare semnalizarea intersecţiei a condus la producerea accidentului rutier în care acesta a fost vătămat.

Printr-o a doua critică, recurentul-reclamant susţine că în intersecţie nu era deloc vizibilitate, fiind o intersecţie în unghi de 90°, astfel că din pricina faptului că intimaţii-pârâţi nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a asigura siguranţa traficului s-a produs accidentul rutier.

Faţă de aceste susţineri, Înalta Curte reţine dispoziţiile art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002, potrivit cărora conducătorul de vehicul trebuie să respecte regimul legal de viteză şi să o adapteze în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă.

Astfel, în cazul unei intersecţii fără vizibilitate, participanţii la trafic trebuie să reducă viteza şi să pătrundă încet în intersecţie cu atenţie mărită. Având în vedere starea de fapt a intersecţiei, aceea de intersecţie fără vizibilitate, în unghi de 90°, astfel cum a susţinut recurentul-reclamant, acesta putea în mod rezonabil să prevadă că există un risc crescut de producere a unui accident de circulaţie în condiţiile date.

Împrejurarea că în acea intersecţie nu era deloc vizibilitate nu are relevanţă sub aspectul obligaţiei ce îi incumba recurentului-reclamant de a se asigura şi de a acorda prioritate de trecere autoturismului ce se deplasa din partea dreaptă, în conformitate cu prevederile legale privind circulaţia pe drumurile publice .

Ca atare, nu poate fi primită nici această critică. Faptul că în intersecţie nu era vizibilitate nu poate înlătura conduita nediligentă a recurentului-reclamant.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în prezenta cauză, pe motiv că între fapta ilicită (încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 şi ale art. 40 alin. (1) teza I din O.G. nr. 43/1997 privind obligaţia de a monta indicatoare şi de a le menţine în stare tehnică corespunzătoare în vederea realizării siguranţei traficului) şi prejudiciul suferit de recurent există legătură de cauzalitate, astfel cum susţine recurentul-reclamant, Înalta Curte apreciază că instanţele de fond au reţinut în mod adecvat atitudinea vinovată a recurentului-reclamant şi rolul său cauzal, îndestulător de caracterizat, în complexul de împrejurări care au contribuit la producerea prejudiciului, reţinând, în mod just, că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Astfel, Înalta Curte reţine că angajarea răspunderii civile delictuale presupune, potrivit art. 1357 C. civ., existenţa cumulată a patru condiţii sau elemente constitutive: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia autorului faptei prejudiciabile.

Pentru admiterea acţiunii sale, victima prejudiciată care îl cheamă în judecată pe autorul faptei prejudiciabile sau, după caz, pe persoana răspunzătoare, fiind reclamant în proces, conform principiului actori incumbit probatio (reclamantului îi revine sarcina probei) este ţinută să facă dovada celor patru condiţii mai sus enumerate.

Or, în cauza pendinte, lanţul cauzal propus de recurent este următorul: fapta ilicită - intimaţii-pârâţi nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a asigura siguranţa traficului (prin montarea şi menţinerea în stare corespunzătoare a indicatorului STOP); prejudiciul - vătămările aduse integrităţii corporale, suferinţele psihice încercate ca urmare a vătămării corporale şi cheltuielile efectuate pentru restabilirea stării de sănătate; legătura de cauzalitate - vătămarea integrităţii corporale şi suferinţele de ordin moral sunt rezultatul direct al nesemnalăzării corespunzătoare a intersecţiei în care s-a produs accidentul rutier; vinovăţia - intimaţii-pârâţi sunt vinovaţi pentru fapta de a nu semnaliza intersecţia.

Or, aşa cum s-a reţinut supra, prejudiciul suferit de recurentul-reclamant (vătămarea corporală) este consecinţa directă a faptului că nu a dat dovadă de o conduită diligentă în trafic în raport cu realitatea faptică a drumului, nerespectând obligaţiile legale ce îi reveneau în cazul unei intersecţii nedirijate, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 57 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002. Fapta recurentului-reclamant - de a nu se asigura şi de a nu da prioritate de dreapta - constituie, fără îndoială, factorul contributiv la producea prejudiciului, având, deci, rol cauzal; ca atare, prejudiciul îi este exclusiv imputabil.

Ca atare, neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1357 C. civ., împiedică atragerea răspunderii pe tărâm delictual a persoanei indicate de reclamant ca fiind autorul faptei păgubitoare.

Pentru toate considerentele expuse, criticile au fost găsite nefondate, astfel încât, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 391 din 21 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 04 aprilie 2023.