Statute of limitations commencement for continuous detention tort: release date triggers limitation period, not each day of custody

Şedinţa publică din data de 04 aprilie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1 Judecata în primul ciclu procesual

I.1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Justiţiei - Administraţia Naţională a Penitenciarelor prin care a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 180.000 (o sută optzeci de mii) de euro, drept despăgubire pentru 300 de zile petrecute în mod nelegal în detenţie.

În motivare a arătat că a fost arestat în baza mandatului de executare a pedepsei cu închisoare nr. 263/01.07.2014, a fost eliberat în baza biletului de liberare nr. B2-37620/2016, a fost reţinut şi deţinut din 24.03.2003 până la 15.12.2016.

I.1.2 Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 2068/01.10.2019 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la faptele pretinse în perioada 24.07.2012 - 25.01.2016, fiind respinsă acţiunea în raport de această perioadă ca fiind prescrisă şi, pe cale de consecinţă, a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Justiţiei - Administraţia Naţională a Penitenciarelor, cu privire la faptele pretinse în perioada 26.01.2016 - 15.12.2016.

I.1.3 Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 1448A din data de 3 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins excepţia decăderii ca nefondată şi a unit cu fondul excepţia autorităţii de lucru judecat.

A admis apelurile formulate de apelantul-reclamant A. şi apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Justiţiei - Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva sentinţei civile nr. 2068/01.10.2019, pronunţate de către Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generala de Trezorerie şi Datorie Publică cu sediul în Bucureşti.

A schimbat sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului chemat în judecată şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă.

I.1.4 Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 747 din 06 aprilie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins excepţia nulităţii recursului, a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1448A din data de 3 noiembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

I.2 Judecata în al doilea ciclu procesual

I.2.1 Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 1767A din 07 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant A. şi de apelanta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor, împotriva sentinţei civile nr. 2068/01.10.2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019.

I.2.2. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1767 A din data de 07 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul A..

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 15 februarie 2022, sub nr. x/2019*.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare conform art. 497 C. proc. civ., apreciind că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică.

Astfel, a susţinut că Administraţia Naţională a Penitenciarelor nu este singura în culpă în cauză, ci principalul vinovat este Statul Român, acesta având calitate procesuală pasivă. Acesta, în urma adoptării Legii compensatorii nr. 169/2017, nu a iniţiat niciun proiect de lege pentru despăgubirea persoanelor private de libertate care nu au beneficiat de aplicarea dispoziţiilor art. 551 din lege.

Până la data prezentei cereri de recurs, Statul Român nu a adoptat nicio lege sau orice alt act normativ care să îndrepte starea de discriminare între persoanele private de libertate care au beneficiat de aplicarea Legii nr. 169/2017 şi cei care au fost eliberaţi anterior adoptării acestei legi şi care nu au beneficiat de aplicarea ei. Legea compensatorie nr. 169/2017 este o lege penală, astfel că aplicarea art. 5 alin. (7) C. pen. rap. la art. 15 alin. (2) din Constituţia României este aplicabil în cauză, iar excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este nefondată.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, recurentul-reclamant a susţinut că în perioada cât a fost în vigoare Legea nr. 169/2017 (21 iulie 2017 - 23 decembrie 2019) Statul Român a recunoscut fără echivoc condiţiile necorespunzătoare de cazare a persoanelor private de libertate, în tot sistemul penitenciar. Prin urmare, devin aplicabile dispoziţiile art. 2537 alin. (1) C. civ. cu privire la întreruperea prescripţiei extinctive.

De asemenea, a susţinut că prescripţia a fost întreruptă, conform art. 2538 alin. (2) C. civ., şi cu ocazia pronunţării cauzei nr. 50276/15 din 07 ianuarie 2020, în care CEDO a acordat daune morale simbolice pentru încălcarea art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prin nerespectarea condiţiilor de cazare în detenţie.

Recurentul-reclamant a susţinut că Statul Român a urmărit în mod voit să nu adopte nicio lege reparatorie, aşteptând împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune, pentru a nu acorda despăgubiri celor care nu au beneficiat de reducerea pedepsei în urma aplicării legii compensatorii.

Ca atare, este evidentă vinovăţia Statului Român, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (2) C. civ.

În ceea ce priveşte respingerea pe fond a acţiunii pentru perioada 26 ianuarie 2016 - 15 decembrie 2016, recurentul-reclamant a învederat că fapta ilicită constă în neluarea niciunei măsuri de către Statul Român pentru asigurarea normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate. În acest sens a susţinut că în camera în care a fost cazat nu a beneficiat de un spaţiu util de 4 mp sau 6 mc de aer, exista un singur wc turcesc pentru 21 de deţinuţi, un singur duş montat deasupra wc-ului şi paturi etajate pe 3 niveluri.

Or, aşa cum a statuat CEDO, Statului Român îi revine sarcina de a-şi organiza sistemul penitenciar în aşa fel încât să asigure respectarea demnităţii deţinuţilor (cauza Ananyev şi alţii împotriva Rusiei), respectiva obligaţie nefiind una de mijloace, ci una de rezultat.

A mai susţinut că este elocventă şi de efect scrisoarea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 13 octombrie 2021 în cauza Ciupercescu v. România nr. 79406/16.

Totodată, a învederat că încălcarea drepturilor sale a fost continuă, pe toată perioada detenţiei de 13 ani şi 9 luni.

În perioada 24 iulie 2012 - 15 decembrie 2016, drepturile sale au fost încălcate prin faptul că nu a fost respectat spaţiul minim de cazare de 4 mp, că recurentul era infestat cu ploşniţe şi păduchi, că nu curgea apa rece chiar în lunile iunie- iulie- august. Urmare a lipsei apei potabile nu se putea folosi toaleta, nu se putea spăla şi lipsea apa de băut. În perioada de iarnă nu se furniza căldură, pe motiv că nu se achiziţionase combustibil.

Recurentul-reclamant a susţinut că acţiunea sa este întemeiată pe dispoziţiile art. 551 alin. (1) din Legea nr. 169/2017. Alin. 7 al acestui text de lege prevedea că beneficiul aplicării dispoziţiilor alin. (1) nu poate fi revocat. Or, beneficiul recurentului de a fi eliberat cu 300 de zile anterior datei de 15 decembrie 2016 nu mai putea fi realizat în fapt, astfel că i-a rămas doar calea compensării materiale prin plata unei sume de bani mulţumitoare raportată la prejudiciul produs.

S-a invocat de către recurentul-reclamant şi decizia CEDO din 24 iulie 2012 pronunţată în cauza nr. 64930/09 prin care i-au fost acordate despăgubiri în valoare de 600 euro pentru o perioadă de 5 zile executate în Penitenciarul Giurgiu, în condiţii mai grele decât era normal.

Astfel, considerând ca punct de referinţă această hotărâre, recurentul-reclamant a apreciat că acordarea a 600 euro pe zi daune pentru cele 300 de zile (un total de 180.000 euro) executate în plus este o sumă echitabilă.

Totodată, recurentul-reclamant a susţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1349 C. civ., respectiv răspunderea delictuală a pârâtului şi, de asemenea, a învederat că nu i-au fost aplicate dispoziţiile art. 551 din Legea nr. 169/2017, deşi era obligatoriu. Prin adoptarea acestui din urmă text de lege, Statul Român a recunoscut cele constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea pilot pronunţată în cauzele conexate Rezmiveş şi alţii împotriva României.

În consecinţă, având în vedere cele expuse, precum şi dispoziţiile art. 2537 alin. (1) C. civ., recurentul-reclamant a solicitat respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, ca nefondată.

S-a mai învederat că este nefondată soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată recurentul-reclamant era în executarea pedepsei conform art. 95 din Legea nr. 254/2013 cu aplicarea art. 59, art. 60, art. 61 din vechiul C. pen.

În ceea ce priveşte respingerea pe fond a acţiunii pentru perioada 26 ianuarie 2016 - 15 decembrie 2016, recurentul-reclamant a susţinut că această perioadă se încadrează în perioada 24 iulie 2012 - 15 decembrie 2016, la care s-a referit anterior.

Cu privire la fapta ilicită, recurentul-reclamant a învederat că simpla adoptare a Legii nr. 169/2017 prezumă prejudiciul şi prin urmare şi fapta ilicită prin recunoaştere directă că au fost încălcate drepturile persoanelor încarcerate din toate penitenciarele din România.

Recurentul-reclamant a mai apreciat că instanţa de apel nu a înţeles cele solicitate de acesta, astfel că precizează din nou că are dreptul la realizarea beneficiului instituit prin Legea nr. 169/2017, iar acest drept nu poate fi revocat.

De asemenea, a învederat că prin adoptarea legii compensatorii penale, retroactive, s-a născut izvorul de drept civil la despăgubiri morale pentru prejudiciul creat de imposibilitatea materială de aplicare, în fapt, a dispoziţiilor legii compensatorii, la data intrării în vigoare.

Ca atare, pentru nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 169/2017 de către pârât, recurentul-reclamant a invocat aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 1359 C. civ. privind repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat.

Totodată, a arătat că sunt total eronate cele reţinute cu privire la perioada 13 octombrie 2016 - 15 decembrie 2016 în custodia Penitenciarului Ploieşti.

În concluzie, recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 169/2017, a dispoziţiilor art. 11, art. 15, art. 16, art. 21, art. 23, art. 26 şi art. 52 din Constituţia României corob. cu dispoziţiile art. 1349 C. civ.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În probaţiune s-a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, respectiv scrisoarea CEDO din 13 octombrie 2021, cu privire la încălcarea condiţiilor de detenţie din Penitenciarul Ploieşti.

I.2.3. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a solicitat, în principal, anularea recursului, iar în subsidiar respingerea acestuia şi menţinerea hotărârii atacate.

Intimata-pârâtă a învederat că cererea de recurs nu conţine motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază recursul şi nici probele invocate în susţinerea acestuia.

De asemenea, a învederat că recurentul-reclamant a invocat doar formal dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., în cuprinsul cererii de recurs neregăsindu-se critici propriu-zise la adresa hotărârii atacate, acest aspect presupunând indicarea punctuală a motivelor de nelegalitate prin raportare la soluţia pronunţată şi la argumentele folosite de instanţă în fundamentarea acesteia.

Astfel, deşi recurentul-reclamant a indicat drept motiv de casare dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., acesta nu a criticat hotărârea atacată raportat la aceste motive de casare, ci s-a limitat doar la a reda pasaje din hotărâri CEDO şi de a face observaţii complet ieşite din contextul unei căi de atac. Practic, recurentul-reclamant nu contestă legalitatea hotărârii atacate, neaducând niciun argument în combaterea celor reţinute de instanţa de apel, ci este de fapt nemulţumit de soluţia dată.

În consecinţă, având în vedere că cererea de recurs nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., intimata-pârâtă a solicitat anularea acesteia.

În ceea ce priveşte fondul recursului, intimata-pârâtă a susţinut că prin cererea de recurs se reiau în totalitate cele susţinute prin cererea de chemare în judecată şi ulterior prin apelul formulat, pretenţii asupra cărora instanţa s-a pronunţat deja.

Totodată, a învederat că instanţa de apel, analizând actele dosarului, în mod corect a reţinut că motivul de apel referitor la respingerea greşită a acţiunii ca prescrisă pentru perioada 24 iulie 2012 - 25 ianuarie 2016 este neîntemeiat.

Pe fondul cauzei, intimata-pârâtă a învederat că reiterează susţinerile expuse în întâmpinarea depusă în dosarul de fond şi solicită respingerea cererii reclamantului, întrucât nu sunt motive pentru ca pârâta să poată fi făcută răspunzătoare pentru săvârşirea unei fapte cauzatoare de prejudicii.

S-a mai învederat că nici cererea de recurs nu cuprinde alte probe din care să reiasă că reclamantului i-a fost încălcat vreun drept, astfel încât să se concluzioneze că acestuia i-a fost aplicat un tratament inuman sau degradant.

Aplicarea tratamentului inuman sau degradant a fost clarificată de Curtea Europeană, în sensul în care a stabilit că o pedeapsă sau un tratament este degradant atunci când obiectivul urmărit este acela de a umili sau înjosi persoana respectivă şi dacă în funcţie de consecinţe, a afectat în mod ireversibil, personalitatea condamnatului, dispoziţii care nu-şi găsesc aplicabilitatea în situaţia dedusă judecăţii.

Tratamentul inuman a fost estimat de CEDO ca fiind atunci când a fost premeditat aplicat ore în şir şi a cauzat fie vătămare corporală, fie suferinţe fizice şi psihice profunde persoanei, ceea ce nu poate fi discutat în cazul de fată, unde deţinutului i-au fost asigurate atât confortul psihic constant cât şi condiţii de detenţie corespunzătoare.

Condiţiile de detenţie se referă atât la mediul general în care sunt deţinute persoanele private de libertate, cât şi la regimul aplicat, modul de acordare a drepturilor corespunzătoare fiecărui regim de executare şi modul de desfăşurare a activităţilor.

În consecinţă, aşa numita nerespectare a condiţiilor de detenţie nu poate fi interpretată strict sub aspectul suprafeţei camerei de detenţie, acesta fiind un concept mai vast, care, chiar şi în viziunea Comitetului pentru Prevenirea Torturii, presupune o dezvoltare continuă, iar nivelul de supraaglomerare nu conduce automat la un tratament inuman sau degradant.

S-a mai învederat că daunele morale se stabilesc în raport cu consecinţele negative suferite şi intervin în funcţie de importanţa valorilor lezate, în măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecinţele vătămării, măsura în care au fost afectate valorile lezate.

Pe cale de consecinţă, nu poate fi reţinut în niciun caz, că situaţia prezentată de către reclamant ar reprezenta tratament degradant, tratament inuman sau tortură, astfel cum acestea sunt reglementate de articolul 3 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului.

Astfel, simpla declaraţie a reclamantului nu este suficientă, susţinerile sale având ca obiect supunerea la rele tratamente trebuie dovedite cu mijloace de probă adecvate, Curtea folosind criteriul probei apte sa elimine orice îndoială rezonabilă (Cauza Klass c. Germaniei parag. 30, Pantea c. României parag. 181-187).

În ceea ce priveşte prejudiciul, intimata-pârâtă a susţinut că reclamantul nu a făcut nici dovada acestuia, nu a dovedit susţinerile sale privind condiţiile inumane şi degradante din penitenciar şi, chiar dacă acestea ar fi fost dovedite, nu a dovedit că în cazul său a fost depăşită intensitatea suferinţei inerente stării de detenţie pentru a se putea considera că a fost supus torturii, unui tratament inuman ori degradant.

Deşi art. 3 consacră un drept absolut, acesta nu presupune faptul că orice tratament sau pedeapsă privativă de libertate poate fi calificat drept contrar Convenţiei, fiind evident că orice sancţiune sau pedeapsă produce suferinţe morale sau chiar fizice, astfel că nu intră sub incidenţa sa decât acele tratamente care ating un minim de gravitate şi care au produs anumite consecinţe, relativ importante, de ordin fizic sau psihic.

Ca urmare, intimata-pârâtă a apreciat că în cauză nu s-a dovedit existenţa vreunei fapte culpabile în sarcina penitenciarului şi cu atât mai puţin în sarcina sa.

Intimata-pârâtă a mai susţinut că suma solicitată de recurentul-reclamant cu titlu de despăgubiri este excesivă, iar răspunderea civilă delictuală este menită să acopere o pagubă, nu să asigure un câştig. Presupusul prejudiciu moral nu ţine de condiţiile de detenţie, ci de măsura de îngrădire a libertăţii care nu intră în competenţa sistemului penitenciar.

În procesul civil, reclamantul este cel care trebuie să-şi dovedească pretenţiile. Or, în prezenta cauză, probatoriul administrat nu susţine pretenţiile reclamantului.

În consecinţă, având în vedere că recurentul-reclamant nu a făcut dovada prejudiciului moral sau material suferit, solicitarea de obligare a intimatei-pârâte la plata daunelor morale este neîntemeiată şi urmează să fie respinsă ca atare.

De asemenea, verificând îndeplinirea condiţiilor impuse de art. 1349 - 1357 C. civ., în cauză nu se poate reţine săvârşirea unei fapte ilicite, fapte care nici nu au fost indicate în concret de reclamant.

Prin urmare, faţă de cele expuse, intimata-pârâtă a susţinut că nu poate fi vorba de vreo răspundere civilă delictuală ce ar putea fi antrenată în cauză în sarcina sa.

Intimata-pârâtă a învederat că reclamantul a beneficiat deja de despăgubiri CEDO acordate în dosarul x pentru perioada în care a fost custodiat de Penitenciarul Giurgiu, în dosarele x pentru perioada în care a fost custodiat de Penitenciarele Giurgiu şi Bucureşti-Jilava.

Astfel, având în vedere că reclamantul a fost deja despăgubit pentru condiţii necorespunzătoare de detenţie prin hotărâri definitive ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, corespunzător perioadei pentru care se solicită şi în prezentul dosar daune, intimata-pârâtă a considerată că nu trebuie să-i mai fie acordate daune morale cu titlu de despăgubiri pentru aceleaşi condiţii de care a beneficiat în sistemul penitenciar.

S-a precizat, totodată, că recurentul-reclamant a depus la CEDO o altă plângere, ce a fost înregistrată cu numărul x/16* în care reclamă perioada în care a fost custodiat de Penitenciarul Ploieşti (13 octombrie 2016 - 15 decembrie 2016), cerere ce se află în curs de soluţionare.

De asemenea, a învederat că legea stabileşte un principiu al unicităţii avantajului acordat în cazul în care deţinutul a executat pedeapsa în condiţii necorespunzătoare, acesta având posibilitatea să primească zile de câştig sau despăgubiri, fiind exclusă acordarea ambelor beneficii.

Având în vedere că reclamantul a obţinut deja de la CEDO despăgubiri în repetate rânduri, prezenta acţiune în pretenţii apare ca inadmisibilă, drept pentru care intimata-pârâtă a solicitat respingerea acesteia.

A mai învederat intimata-pârâtă că, în cazul în care reclamantul ar fi fost cu adevărat afectat, acesta s-ar fi adresat instanţei pentru a i se putea soluţiona pretinsa încălcare a drepturilor şi nu ar fi aşteptat mai bine de 2 ani de când a fost liberat din penitenciar pentru a se adresa instanţei de judecată. Reclamantul a fost liberat condiţionat din penitenciar la data de 15 decembrie 2016, iar acţiunea acestuia a fost introdusă în instanţă la data de 25 ianuarie 2019.

Concluzionând, intimata-pârâtă a susţinut că multiplele cereri adresate la CEDO de către reclamant, cât şi numărul foarte mare al acţiunilor promovate de acesta la instanţele naţionale (dosarele nr. x/2015, nr. y/2016, nr. z/2016, nr. w/2016, nr. t/2016*, nr. 1244/236/2015) împotriva intimatei-pârâte, prin care solicită cu insistenţă acordarea de despăgubiri morale exorbitante, în cazul de faţă 180.000 euro, conduce la concluzia că reclamantul nu doreşte acoperirea unui prejudiciu, ci îmbogăţirea sa fără justă cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată, în primul rând, că nu poate fi primită apărarea intimatei - pârâte vizând neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi având ca finalitate anularea recursului pe temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În aplicarea acestei norme de drept procesual, sancţiunea nulităţii căii de atac intervine numai în situaţia în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege.

Prin urmare, sancţiunea priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi analizată în contextul art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. - şi chiar dacă partea a procedat la o încadrare juridică eronată -, urmând a nu fi primite criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, ori cele formulate direct în recurs, aşadar omisso medio.

În cauză, se reţine că recurentul a invocat cazurile de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., însă, din cererea de recurs rezultă că partea nu s-a raportat distinct la ipotezele legale, ci a înţeles să expună critici comune pentru ambele motive de casare.

Întrucât una şi aceeaşi critică poate fi circumscrisă unui singur motiv de recurs, urmează a se constata că este incident în cauză doar cel descris la pct. 8 al art. 488 alin. (1) din cod, în condiţiile în care recurentul se raportează la considerentele deciziei de apel doar pentru a releva aplicarea greşită a legii, fără a pretinde inexistenţa motivării ori inserarea în conţinutul deciziei a unor considerente contradictorii sau numai a unor motive străine de natura cauzei.

În acest context, Înalta Curte constată că, în parte, susţinerile din cererea de recurs pot fi încadrate în motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după cum se va arăta în cele ce succed, urmând ca susţinerile ce nu reprezintă critici de nelegalitate să fie înlăturate ca atare.

În al doilea rând, se reţine că, la termenul de judecată din 4 aprilie 2023, recurentul-reclamant a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 2 din 24 iulie 2012 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţate în cauza Ciupercescu contra României nr. 64960/09, în ceea ce priveşte modul de calcul al daunelor morale solicitate în cauză.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte apreciază că se invocă, de fapt, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului conturată în interpretarea şi aplicarea art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în legătură cu calculul reparaţiei cuvenite pentru prejudiciul moral suferit, şi nu efectele unei hotărâri judecătoreşti naţionale, care ar beneficia de autoritate de lucru judecat în sensul art. 430 şi 431 alin. (2) C. proc. civ.

Or, prin motivele de recurs, s-a făcut deja referire la o altă cauză soluţionată de către Curtea Europeană (hotărârea pronunţată la data de 24 iulie 2012 în cererea nr. x/09), tocmai în contextul modului de calcul al daunelor morale, astfel încât, ţinând cont şi de împrejurarea că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este direct aplicabilă în ordinea juridică naţională a statelor membre, împreună cu normele cuprinse în Convenţie şi în protocoalele sale adiţionale, autorităţile statale având obligaţia de a aplica soluţiile jurisprudenţiale ale instanţei europene, se constată că nu se invocă un motiv nou de recurs şi, prin urmare, nu este necesară evaluarea admisibilităţii acestuia din perspectiva art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivele de recurs formulate, se constată următoarele:

Prin primul motiv de recurs, recurentul a susţinut că Administraţia Naţională a Penitenciarelor nu este singura în culpă în prezenta cauză, principalul vinovat, având calitate procesuală pasivă, fiind Statul Român.

Înalta Curte reţine că judecarea cauzei în primă instanţă a avut loc în contradictoriu exclusiv cu Administraţia Naţională a Penitenciarelor, în calitate de pârâtă, ca urmare a cererii precizatoare formulate de către reclamant în acest sens la data de 11.02.2019, fără ca prin apelul declarat împotriva hotărârii primei instanţe reclamantul să fi formulat vreo critică referitoare la persoana chemată în judecată în prezenta cauză.

De asemenea, tot Administraţia Naţională a Penitenciarelor a avut calitate procesuală pasivă în rejudecarea apelului reclamantului, chestiunea legitimării sale procesuale fiind tranşată definitiv prin dezlegarea obligatorie dată de către Înalta Curte prin decizia nr. 747 din 06 aprilie 2021, pronunţată în primul ciclu procesual parcurs în cauză.

În acest context, susţinerea recurentului - reclamant, prin care tinde la modificarea direct în recurs a cadrului procesual, echivalează cu o cerere formulată cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (1) C. proc. civ., din coroborarea cărora cu dispoziţiile art. 494 C. proc. civ. rezultă că prin recurs nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe.

Referitor la motivul de recurs prin care se critică soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte reţine că acesta se circumscrie motivului de nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivul reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Textul are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la dispoziţiile legale ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit.

În cazul de faţă, prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 25 ianuarie 2019, reclamantul A. a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Justiţiei - Administraţia Naţională a Penitenciarelor la plata sumei de 180.000 de euro, drept despăgubire pentru 300 de zile petrecute în mod nelegal în detenţie.

Prin acţiunea astfel promovată, reclamantul urmăreşte antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru săvârşirea unor fapte ilicite în perioada 24 iulie 2012 - 15 decembrie 2016, perioadă în care acesta a fost deţinut în închisoare în condiţiile cunoscute şi condamnate de C.E.D.O.

Prima instanţă, respectiv Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la faptele pretins săvârşite în perioada 24 iulie 2012 - 25 ianuarie 2016 şi a respins acţiunea în raport cu această perioadă ca fiind prescrisă, respingând ca nefondată acţiunea cu privire la faptele pretinse pentru perioada 26 ianuarie 2016 - 15 decembrie 2016.

În verificarea soluţiei date excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de rejudecare a apelului a constatat că se aplică prevederile noului C. civ. (nefiind incident, aşa cum a reţinut prima instanţă, art. 6 alin. (4) C. civ. - de fapt art. 201 din Legea nr. 71/2011 ca dispoziţie tranzitorie în materie) şi a menţinut soluţia de respingere a acţiunii ca prescrisă pentru perioada 24 iulie 2012 - 25 ianuarie 2016, apreciind că neasigurarea condiţiilor corespunzătoare de detenţie este dată de o succesiune de acţiuni/inacţiuni, iar nu de o acţiune sau inacţiune unică, care se prelungeşte în chip natural. Aşadar, a reţinut că pentru fiecare zi de detenţie în care s-au săvârşit acţiuni/inacţiuni cu caracter ilicit curge o prescripţie distinctă.

Prin motivele de recurs, recurentul-reclamant, fără a contesta aplicarea dispoziţiilor noului C. civ. referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune, a susţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 2537 alin. (1) C. civ. şi ale art. 2538 alin. (2) C. civ., deoarece a intervenit întreruperea prescripţiei cât timp Legea nr. 169/2017 a fost în vigoare (Statul Român recunoscând fără echivoc condiţiile necorespunzătoare de cazare a persoanelor private de libertate, în totalitatea sistemului penitenciar), precum şi prin plata daunelor morale acordate de CEDO la 07 ianuarie 2020 în cauza nr. 41995/14 şi în cauza nr. 50276/15 pentru încălcarea art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Înalta Curte constată că susţinerile recurentului implică verificarea prioritară a momentului de la care începe să curgă prescripţia dreptului material la acţiune în prezenta cauză, faţă de faptul că instituţia întreruperii prescripţiei extinctive este incidentă numai în măsura în care prescripţia a început să curgă înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere, efectele acesteia constând în ştergerea prescripţiei începute, conform art. 2541 alin. (1) C. civ.

În ceea ce priveşte acest aspect, Înalta Curte constată că, în mod greşit, instanţa de apel a considerat că, în aplicarea art. 2528 alin. (1) C. civ., prescripţia extinctivă pentru neasigurarea condiţiilor corespunzătoare de detenţie începe să curgă chiar de la data săvârşirii faptei pretins ilicite, pentru fiecare zi de detenţie în care s-au săvârşit acţiuni/inacţiuni cu caracter ilicit, nefiind vorba despre o faptă ilicită continuă.

În conformitate cu art. 2528 alin. (1) C. civ., normă la care instanţa de apel a făcut referire, prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive se caracterizează prin stabilirea a două momente alternative de la care începe să curgă termenul de prescripţie al acţiunii în repararea unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită, şi anume unul de natură subiectivă şi altul de natură obiectivă.

Momentul subiectiv este acela în care victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Dacă prescripţia ar începe să curgă de la data producerii pagubei, s-ar putea ca dreptul la acţiune să se stingă prin împlinirea prescripţiei, chiar înainte ca titularul său, cel păgubit, să fi avut posibilitatea de a-şi exercita acest drept, deoarece, atât timp cât păgubitul nu cunoaşte existenţa pagubei şi pe cel chemat să răspundă, el nu poate acţiona.

Momentul obiectiv este acela în care victima ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, moment care se va stabili de către instanţă, de la caz la caz, în funcţie de împrejurări.

Faţă de aceste aspecte de ordin teoretic şi în lumina dispoziţiilor legale mai sus menţionate, în situaţia acţiunilor în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, prescripţia nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba - deşi, în mod obiectiv, dreptul la acţiune a luat naştere de la acea dată, ca şi dreptul subiectiv la repararea prejudiciului -, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut, ori trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea de culpă prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

În speţă, din conţinutul cererii de chemare în judecată, precum şi din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar, rezultă că faptele pretins prejudiciabile s-au produs în perioada în care recurentul-reclamant a fost în stare de detenţie.

Prin urmare, fapta cu caracter pretins ilicit pe care reclamantul a imputat-o pârâtei este una care s-a derulat pe perioada în care primul a fost încarcerat în condiţii pretins inadecvate, ea încetând la momentul la care reclamantul a fost pus în libertate.

Cunoaşterea de către reclamant a condiţiilor ce au existat în locul în care acesta a executat efectiv pedeapsa închisorii constituie un aspect particular situaţiei sale, fiind astfel necesar a fi analizată prin raportare la această situaţie care a încetat la data de 15 decembrie 2016.

În cauza pendinte, recurentul-reclamant a arătat că din data de 24.07.2012 şi până la data de 15.12.2016, data liberării condiţionate, conform extrasului emis de către Biroul executări penale - Tribunalul Ilfov, secţia Penală, a fost încarcerat 320 de zile de închisoare, în condiţiile cunoscute şi condamnate de CEDO, respectiv: supraaglomerarea, celule cu igrasie, prezenţa păduchilor şi a ploşniţelor, lipsa apei calde şi a căldurii precum şi a ventilaţiei.

Prin urmare, starea de fapt în temeiul căreia au fost solicitate daunele morale are un caracter continuu, derulându-se pe toată perioada detenţiei, iar faptul cauzator de prejudiciu a subzistat atât timp cât reclamantul a fost supus tratamentului degradant.

Ca atare, nu curge o prescripţie distinctă pentru fiecare zi de detenţie în care s-au săvârşit acţiuni sau inacţiuni cu caracter ilicit, astfel cum eronat a reţinut instanţa de apel. Termenul de prescripţie a început să curgă de la un moment unic, acesta fiind momentul încetării faptei continue ilicite, respectiv la data liberării condiţionate. Doar la momentul punerii în libertate reclamantul a fost în măsură să aibă reprezentarea întregii fapte ilicite şi a întregului prejudiciu produs prin această faptă.

Se mai apreciază de Înalta Curte că faptul ilicit cauzator de prejudicii, aşa cum este redat de datele speţei, nu este reprezentat de încarcerarea reclamantului, ci de nerespectarea condiţiilor de cazare a persoanelor private de libertate, prevăzute de Normele aprobate prin Ordinul nr. 433/C/2010 (cu finalitatea, preconizată de către reclamant, a compensării prevăzute de art. 551 din Legea nr. 254/2013) şi subzistă atât timp cât condiţiile neconforme de detenţie pe durata executării pedepsei privative de libertate există, având caracter continuu, prejudiciul nefiind posibil de cuantificat decât după epuizarea elementului ilicit.

Astfel fiind, deşi prescripţia a început să curgă la momentul încarcerării şi cunoaşterii condiţiilor de cazare de către reclamant, ea nu poate fi considerată împlinită din cauza atingerii continue aduse dreptului subiectiv al acestuia. În cazul unei fapte ilicite care are caracter continuu (prejudiciul produs de ea se permanentizează, fără discontinuitate în timp), ca în cauza de faţă, dreptul material la acţiune începe să curgă, nu de la momentul iniţial al săvârşirii faptei ilicite, ci de la data încetării acţiunii sau inacţiunii ilicite, această dată fiind data punerii în libertate a recurentului-reclamant.

Faţă de cele anterior reţinute, având în vedere că termenul de prescripţie a început să curgă de la data liberării condiţionate a reclamantului, 15 decembrie 2016 (bilet de liberare nr. B2-37620/2016) - termenul de prescripţie de 3 ani împlinindu-se la data de 15 decembrie 2019 - iar acţiunea a fost înregistrată pe rolul primei instanţe la data de 25 ianuarie 2019, deci înăuntrul termenului de prescripţie, Înalta Curte constată că cererea formulată de reclamant nu este prescrisă nici pentru perioada 24 iulie 2012 - 25 ianuarie 2016.

Pe cale de consecinţă, întrucât finalitatea susţinerilor recurentului vizând menţinerea greşită de către instanţa de apel a soluţiei primei instanţe de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune a fost atinsă prin constatarea expusă anterior, nu se mai impune verificarea incidenţei vreunei cauze de întrerupere a prescripţiei, invocate de către recurent.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi drept urmare, în aplicarea dispoziţiilor. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul.

Celelalte motive de recurs vizează perioada de detenţie 26 ianuarie 2016 - 15 decembrie 2016, pentru care instanţele de fond nu au reţinut incidenţa prescripţiei dreptului material la acţiune, pronunţându-se pe fondul raportului juridic dedus judecăţii, în sensul că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, condiţii prevăzute de art. 1349 C. civ. şi a căror îndeplinire cumulativă trebuie dovedită.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că nu este îndeplinită condiţia referitoare la existenţa faptei ilicite, întrucât reclamantului, pe perioada executării pedepsei cu închisoarea, nu i se putea recunoaşte beneficiul compensării, pentru că nicio dispoziţie legală nu prevedea această posibilitate, neputându-se constata săvârşirea vreunei fapte ilicite de către un subiect de drept. Legea nouă nu poate atribui cu caracter retroactiv un caracter ilicit obligării apelantului-reclamant la executarea efectivă a pedepsei închisorii pentru zilele care ar fi putut face obiectul compensării.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că pentru perioada 24 martie 2015- 13 octombrie 2016 nu este îndeplinită nici condiţia prejudiciului constând în condiţii improprii de detenţie, ci doar eventual a unuia constând în aflarea apelantului-reclamant în starea de deţinere, în sine, în loc de starea de libertate.

De asemenea, pentru intervalul de timp respectiv, prin hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului din 07 ianuarie 2020 în cauza Ciupercescu împotriva României (nr. 3), s-a constatat, cu putere de lucru judecat conform art. 430 alin. (1) C. proc. civ., că nu a existat o încălcare a art. 3 din Convenţie cu privire la condiţiile materiale de detenţie ale apelantului-reclamant în Penitenciarul Jilava până la transferul în Penitenciarul Ploieşti.

Cu privire la aceste constatări ale instanţei de apel, recurentul-reclamant a considerat că sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art. 1359 C. civ. şi ale Legii nr. 169/2017 şi a susţinut, în esenţă, că pârâtul nu a luat nicio măsură pentru asigurarea normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare, aspect ce constituie o faptă ilicită. A mai susţinut că simpla adoptare a Legii nr. 169/2017 prezumă prejudiciul şi chiar fapta ilicită, prin recunoaşterea directă că au fost încălcate drepturile persoanelor încarcerate din toate penitenciarele din România.

De asemenea, a învederat că are dreptul la realizarea beneficiului instituit prin Legea nr. 169/2017, iar acest drept nu poate fi revocat.

Totodată, referitor la principiul neretroactivităţii legii civile, recurentul-reclamant a susţinut că Legea nr. 169/2017 este o lege penală, de completare şi modificare a Legii nr. 254/2013, iar instanţa de apel nu a aplicat supremaţia legii penale faţă de legea civilă.

Din cele arătate anterior, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a constatat, cu privire la perioada 26 ianuarie 2016 -13 octombrie 2016 (pentru care, de la bun început, instanţele de fond au analizat fondul cauzei şi în legătură cu care, prin urmare, ar putea fi evaluate critici de nelegalitate de către această instanţă de recurs) - parte din intervalul 24 martie 2015- 13 octombrie 2016, în care reclamantul s-a aflat în Penitenciarul Jilava şi la care s-a referit analiza instanţei de apel -, că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Este relevant faptul că instanţa de apel a reţinut, pe lângă inexistenţa faptei ilicite, neîntrunirea cerinţei unui prejudiciu decurgând din condiţii improprii de detenţie, pe baza probelor administrate, inclusiv dezlegările pe acest aspect ale Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Or, criticile recurentului pentru perioada de timp în discuţie au vizat exclusiv condiţia faptei ilicite, nu şi condiţia prejudiciului, context în care constatările instanţei de apel pe acest din urmă aspect reprezintă lucru judecat, ce nu poate face obiect al reevaluării de către instanţa de recurs, în absenţa unor critici de nelegalitate formulate de către recurent.

Întrucât condiţiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1349 C. civ., trebuie întrunite în mod cumulativ, neîndeplinirea uneia dintre ele - în speţă, a prejudiciului - împiedică atragerea răspunderii pe tărâm delictual a persoanei indicate de către reclamant ca fiind autorul faptei păgubitoare.

Din acest motiv, nu se mai impune cercetarea susţinerilor recurentului referitoare la fapta ilicită, cât timp acestea, chiar dacă s-ar dovedi a fi fondate, nu ar putea conduce la o altă concluzie în privinţa neîndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei, pentru perioada de detenţie 26 ianuarie 2016 -13 octombrie 2016.

În schimb, o asemenea analiză este necesară pentru perioada 13 octombrie 2016 - 15 decembrie 2016, în care reclamantul a fost deţinut în Penitenciarul Ploieşti, întrucât instanţa de apel, spre deosebire de perioada anterioară de detenţie, a reţinut că s-a produs reclamantului un prejudiciu cauzat prin supraaglomerare. Menţinerea respingerii de către prima instanţă a pretenţiilor a fost justificată doar prin neîndeplinirea primei condiţii necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, şi anume fapta ilicită cu care reclamantul a sesizat instanţa de judecată.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a considerat că fapta ilicită pretinsă de către reclamant ca fiind săvârşită de către pârâtă constă în neaplicarea art. 551 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Art. 551, intitulat "Compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare", a fost introdus prin Legea nr. 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 (în vigoare de la 21 iulie 2017) şi abrogat în mod expres la data de 23 decembrie 2019, prin art. II din Legea nr. 240/2019.

Potrivit art. III din Legea nr. 240/2019, prevederile art. 551 din Legea nr. 254/2013 "se aplică persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, a măsurilor preventive privative de libertate, minorilor care execută măsuri educative în centre de detenţie, în centre educative sau în penitenciare, respectiv minorilor care au executat pedepse în penitenciare (...) şi care execută, la data intrării în vigoare a prezentei legi, măsuri educative în centre de detenţie (...), pentru perioada cuprinsă între 24 iulie 2012 şi data intrării în vigoare a prezentei legi".

Din conţinutul acestei norme rezultă în mod neechivoc faptul că art. 551 s-a aplicat, până la abrogarea sa, doar persoanelor private de libertate la data intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017.

Partea ultimă a art. III, citat anterior, are în vedere perioada pentru care opera beneficiul compensării (24.07.2012 - 23.12.2019), data de 24.07.2012 fiind cea indicată în art. 551 alin. (8) ca reprezentând începutul perioadei "pentru care se acordă zile considerate ca executate în compensarea cazării în condiţii necorespunzătoare".

De altfel, acest domeniu de aplicare reiese din expunerea de motive a Legii nr. 169/2017, în care se menţionează, printre altele, că, în baza acestei legi, "toate persoanele private de libertate vor avea în mod automat vocaţia de a beneficia de liberarea condiţionată", avându-se în vedere, în primul rând, "ca acest mecanism să opereze în cadrul liberării condiţionate", fiind "un instrument juridic potrivit căruia, în vederea acordării liberării condiţionate, în calculul pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată se include, indiferent de regimul de executare a pedepsei, ca măsură compensatorie, executarea pedepsei într-un spaţiu necorespunzător".

Aşadar, art. 551 vizează persoanele care se aflau, încă, în penitenciar, în condiţii de detenţie necorespunzătoare şi care aveau, în acest fel, vocaţia la liberare condiţionată, ca urmare a aplicării măsurii compensatorii.

Reclamantul A., care nu mai era privat de libertate la data intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 (21 iulie 2017), fiind liberat condiţionat la data de 15.12.2016, nu se încadrează printre beneficiarii reducerii pedepsei, ca măsură compensatorie, astfel cum, în mod corect, a constatat instanţa de apel în prezenta cauză.

Contrar, însă, celor reţinute prin decizia recurată, reclamantul nu a pretins, prin cererea de chemare în judecată, faptul că ar beneficia de prevederile art. 551 din Legea nr. 254/2013. Dimpotrivă, s-a precizat în mod explicit că nu mai există posibilitatea acordării acestui beneficiu, dar există posibilitatea acordării unei compensaţii financiare conform criteriilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, în contextul în care din data de 24 iulie 2012 şi până la data liberării condiţionate- 15.12.2016, reclamantul a executat 300 de zile de închisoare în condiţii necorespunzătoare, cunoscute şi condamnate de C.E.D.O.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că fapta ilicită invocată de către reclamant ar consta în neaplicarea prevederilor art. 551 din Legea nr. 254/2013, în realitate, pretenţia dedusă judecăţii vizând detenţia în condiţii necorespunzătoare.

Reclamantul s-a referit, într-adevăr, şi la Legea nr. 169/2017 (prin care a fost introdus art. 551 în corpul Legii nr. 254/2013), însă pentru a opune pârâtei o recunoaştere din partea Statului Român, prin adoptarea acestei legi, a problemelor preexistente ale sistemului penitenciar din România privind supraaglomerarea şi condiţiile de detenţie.

În acelaşi timp, reclamantul s-a raportat la acest act normativ pentru cuantificarea prejudiciului suferit prin detenţia în condiţii necorespunzătoare, calculând numărul de zile petrecute în penitenciar în funcţie de data prevăzută de art. 551 alin. (8), respectiv 24 iulie 2012, de la care se aplică măsura compensatorie persoanelor îndreptăţite şi de care reclamantul nu a putut beneficia.

Întrucât instanţa de apel a respins pretenţiile reclamantului vizând perioada de detenţie 13 octombrie 2016 - 15 decembrie 2016 doar pentru motivul că fapta ilicită nu există, astfel încât nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtei, dar a stabilit în mod greşit conţinutul faptei ilicite, prin raportare la cererea de chemare în judecată, vor fi admise criticile recurentului şi pe acest aspect, ce urmează a fi reevaluat cu ocazia rejudecării, recursul fiind deja admis, pentru considerentele expuse prin prezenta decizie.

Cât priveşte soluţia ce se impune a fi pronunţată în cauză ca urmare a admiterii din nou a recursului, în al doilea ciclu procesual parcurs în cauză, în aplicarea art. 497 C. proc. civ., se reţine că recurentul-reclamant a solicitat casarea deciziei şi reţinerea cauzei spre rejudecare.

Cu toate acestea, Înalta Curte urmează a casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, faţă de decizia nr. 79 din 05 decembrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, complet ce a fost sesizat chiar în cauza de faţă, conform dispoziţiei adoptate prin încheierea de şedinţă din data de 28 iunie 2022.

Prin decizia menţionată, s-a dezlegat modul de interpretare a sintagmei "o singură dată în cursul procesului", în interpretarea dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, în corelaţie cu prevederile art. 492 alin. (1), art. 498 şi ale art. 501 alin. (3) şi (4) C. proc. civ.,statuându-se în sensul că, în cazul în care în al doilea ciclu procesual se admite recursul, casându-se decizia atacată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va reţine cauza spre judecare în fond numai atunci când nu ar fi pusă în situaţia de a proceda la analizarea stării de fapt prin recalificarea faptelor sau prin completarea sau readministrarea probatoriului, în caz contrar cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare la instanţa de apel sau, după caz, la prima instanţă.

Prin aceeaşi decizie, Înalta Curte a mai reţinut că recursul judecat de instanţa supremă are ca scop exclusiv verificarea legalităţii hotărârii atacate, iar nu a temeiniciei ei. Din acest motiv, recursul nu este devolutiv, cercetarea faptelor, administrarea şi interpretarea probelor reprezentând prerogative acordate exclusiv instanţelor fondului (primei instanţe şi instanţei de apel). Aplicarea integrală, fără condiţionări sau limitări, a prevederilor art. 501 C. proc. civ. ar ajunge să confere recursului, în ipoteza intervenirii unei a doua casări dispuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, valenţele unei căi de atac devolutive. Or, aceasta contravine principiilor arătate în expunerea de motive la proiectul Legii privind noul C. proc. civ.

Or, faţă de împrejurarea că pricina nu a fost soluţionată pe fondul cauzei, în privinţa pretenţiilor respinse în mod greşit în considerarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinerea cauzei spre rejudecare în fond, după casare, ar presupune analizarea stării de fapt chiar de către Înalta Curte şi, chiar mai mult decât atât, pentru prima dată în cursul procesului, cu privire la pretenţiile vizând perioada 26.01.2016 - 15.12.2016.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1767A din 07 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 04 aprilie 2023.