Prescription of penalty clause damages: law applicable at time of obligation exigibility and tacit recognition of right by possession

Şedinţa publică din data de 04 aprilie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză instanţa să îi oblige pe pârâţi la plata sumei de 319.575 RON cu titlu de daune interese evaluate anticipat de părţi în antecontractul autentificat cu nr. x/2007, cu plata cheltuielilor de judecată.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1034, art. 1066 şi art. 1073 C. civ. din 1864.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 597/16.04.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâţii D. şi, în consecinţă, a respins ca fiind prescrisă acţiunea civilă depusă de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C.; a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâţii Biroul Notarului Public E. şi E.; a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă depusă de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Biroul Notarului Public E. şi E.; a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de reclamanta A. şi, în consecinţă, a respins ca fiind prescrisă cererea reconvenţională depusă de pârâţii reclamanţi B. şi C. în contradictoriu cu reclamanta parată A..

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 504 A din data de 06 aprilie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelanta reclamantă-pârâtă A., împotriva sentinţei civile nr. 597/16.04.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Biroul Notarului Public E. şi E. şi cu intimaţii pârâţi-reclamanţi B. şi C.; a anulat în parte sentinţa civilă apelată, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de către pârâţii-reclamanţi ca neîntemeiată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe în vederea soluţionării primului capăt de cerere; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei; a obligat apelanta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1190 RON către intimatul-pârât E..

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 504 A din data de 06 aprilie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs pârâţii-reclamanţi B. şi C..

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 21 iunie 2022, sub nr. x/2018.

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi menţinerea sentinţei apelate ca fiind temeinică şi legală.

Recurenţii-pârâţi-reclamanţi au arătat că au înţeles să critice decizia recurată în raport de cele constatate de instanţa de apel cu referire la: aplicarea dispoziţiilor noului C. civ. privind prescripţia, în cauză prescripţia începând să curgă la data de 17 august 2015, precum şi la cauzele întreruperii prescripţiei.

Astfel, au susţinut că instanţa de apel a analizat excepţia prescripţiei prin raportare la noul C. civ. şi a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune contrar dispoziţiilor art. 1669 alin. (2) noul C. civ.

De asemenea, au apreciat că analiza instanţei s-a limitat doar la stabilirea normei incidente în cauză (noul C. civ.), fără a analiza şi incidenţa dispoziţiilor art. 1669 alin. (2) noul C. civ.

În susţinerea excepţiei prescripţiei, au făcut trimitere şi la lipsa notificării în vederea încheierii contractului, anterior datei de 17 august 2015, astfel cum a fost stabilit de ambele părţi în cuprinsul antecontractului (lipsa notificării pentru obligarea executării obligaţiilor prevăzute în antecontractul de vânzare nr. x din data de 13 iulie 2007, anterior termenului de 17 august 2015; în speţă, nu au fost puşi în întârziere printr-o notificare prin care să li se fi pretins executarea obligaţiei principale şi să fi refuzat; nu este îndeplinită condiţia privind punerea debitorului în întârziere, anterior executării obligaţiei).

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

În probaţiune s-a solicitat proba cu înscrisuri.

5. Apărările formulate în cauză

5.1 Întâmpinarea formulată de intimaţii-pârâţi E. şi Biroul Notarului Public E.

Prin întâmpinarea formulată, intimaţii-pârâţi E. şi Biroul Notarului Public E. au învederat că prin decizia atacată s-a respins apelul declarat de A., iar soluţia cu privire la respingerea acţiunii în contradictoriu cu aceştia a rămas definitivă. Prin urmare, înţeleg să nu formuleze apărări în prezentul recurs, cu atât mai mult cu cât motivele de recurs nu îi vizează.

Totodată, au învederat că înţeleg să lase la aprecierea instanţei de recurs soluţia ce urmează a se pronunţa, motiv pentru care, în virtutea principiului tantum devolutum quantum apellatum, instanţa urmează a se pronunţa în limitele cererii de recurs.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 494 şi urm. C. proc. civ.

În probaţiune s-a solicitat proba cu înscrisuri.

5.2 Întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă A.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat. De asemenea, a solicitat obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, intimata-reclamantă a susţinut că, fiind o cale extraordinară de atac, în recurs recurenţii sunt obligaţi, sub sancţiunea nulităţii, să se raporteze la considerentele acesteia şi să le combată argumentat prin expunerea unui raţionament juridic contrar.

Or, în prezenta cauză, recurenţii nu motivează în fapt şi în drept care anume dispoziţii ar fi fost încălcate de instanţa de apel atunci când a stabilit legea aplicabilă prescripţiei. Recurenţii au omis să indice norma de drept material ce a fost încălcată de instanţa de apel, folosind un enunţ generic, lipsit de acoperire argumentativă, aspect care denotă caracterul formal al criticii.

De asemenea, a susţinut că şi criticile referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt cu totul străine de considerentele instanţei de apel. În acest sens, recurenţii au susţinut inexistenţa notificărilor de întrerupere a cursului prescripţiei, pe când instanţa de apel a reţinut ca fapt întrerupător de prescripţie recunoaşterea dreptului rezultată din predarea imobilului la perfectarea antecontractului. Această neconcordanţă rezultă din faptul că recurenţii au preluat tale quale apărările formulate în apel.

Totodată, a susţinut că prin cererea de recurs nu a fost criticat aspectul recunoaşterii dreptului ca fapt întrerupător de prescripţie. Prin urmare, respectiva parte din hotărâre se bucură de autoritate de lucru judecat.

Intimata-reclamantă a mai susţinut că criticile recurenţilor nu vizează aplicarea greşită a normelor de drept material, ci aspecte de temeinicie a hotărârii şi de apreciere a materialului probator, fiind puse în discuţie aspecte de fapt referitoare la conţinutul notificărilor, data comunicării lor etc. Or, aceste motive ţin de temeinicia hotărârii pronunţate în apel şi nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte caracterul nefondat al recursului, intimata-reclamantă a învederat referitor la regimul juridic aplicabil prescripţiei că recurenţii au susţinut că, în cazul de faţă, prescripţia este reglementată de dispoziţiile Decretului-Lege nr. 167/1958, iar nu de dispoziţiile noului C. civ., fără a motiva în vreun fel această critică. De asemenea, recurenţii au omis în mod intenţionat că obligaţia pentru care se solicită antrenarea răspunderii a devenit exigibilă la data de 17.08.2015.

Or, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, aplicarea legii în timp în materia prescripţiei se raportează la momentul exigibilităţii obligaţiei, pentru că de la acel moment începe cursul prescripţiei extinctive, conform art. 2524 şi art. 6 alin. (4) noul C. civ.

Instanţa de apel a observat corect că obligaţia de a perfecta contractul autentic de vânzare este afectată de un termen suspensiv. Astfel, în cauză se vor aplica prevederile noului C. civ., întrucât inclusiv art. 7 din Decretul-Lege nr. 167/1958 stabileşte că prescripţia începe să curgă de la data când a expirat termenul, în situaţia în care dreptul este suspus unui termen suspensiv. În cazul de faţă termenul a expirat la data de 17.08.2015.

Referitor la criticile privitoare la întreruperea cursului prescripţiei, intimata-reclamantă a învederat că respectivul motiv de recurs este străin de considerentul instanţei de apel care a reţinut că în speţă întreruperea cursului prescripţiei a operat în temeiul recunoaşterii dreptului creditorului ca efect al predării bunului. Această parte a hotărârii se bucură de autoritate de lucru judecat pentru că recurenţii nu au înţeles să o critice în vreun fel.

Instanţa de apel a reţinut că posesia imobilului a fost predată de la data încheierii antecontractului, această situaţie de fapt fiind un caz de recunoaştere tacită a dreptului promitentului-cumpărător de a încheia contractul de vânzare, iar pe cale de consecinţă o cauză de întrerupere a termenului de prescripţie. Având în vedere această soluţie, instanţa de apel nu a mai analizat şi celelalte critici ale hotărârii referitoare la notificările transmise recurenţilor, ca fapt întrerupător de prescripţie.

Susţinerile recurenţilor, în sensul că analiza instanţei de apel s-a limitat doar la stabilirea normei incidente în cauză (noul C. civ.), fără a analiza şi incidenţa art. 1669 alin. (2) din noul C. civ., sunt contrazise de considerentele hotărârii atacate. Instanţa a stabilit care este regimul juridic aplicabil prescripţiei şi s-a pronunţat inclusiv cu privire la incidenţa în cauză a întreruperii prescripţiei prin recunoaşterea dreptului creditorului, trimiţând cauza spre rejudecare primei instanţe conform solicitării din cererea de apel.

S-a mai susţinut de intimata-reclamantă că instanţa de apel nu trebuia să analizeze art. 1669 alin. (2) C. civ., întrucât dispoziţia nu este incidentă în speţă. Acest text de lege reglementează termenul de prescripţie al acţiunii de executare silită directă a antecontractului prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract. Or, acţiunea de faţă are ca obiect obligarea recurenţilor la plata despăgubirilor prevăzute cu titlu de clauză penală. De altfel, acest temei nu a fost invocat de recurenţi în faţa instanţei de apel, astfel încât instanţa a soluţionat cauza cu respectarea principiului disponibilităţii.

În concluzie, dispoziţiile invocate de recurenţi nu sunt incidente în cauza de faţă, iar motivele de recurs au un caracter vădit formal.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., art. 430 C. proc. civ., art. 6 alin. (4) noul C. civ., art. 2524 noul C. civ., art. 2537 pct. 1 noul C. civ.

În probaţiune s-a solicitat proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

6. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurenţii au solicitat respingerea excepţiei nulităţii invocate de intimata-reclamantă, susţinând că aspectele evidenţiate în cuprinsul memoriului de recurs reprezintă critici de nelegalitate ale hotărârii recurate, care permit încadrarea în motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Aceste critici vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor noului C. civ. privind prescripţia dreptului material la acţiune, precum şi cauzele întreruperii prescripţiei.

Referitor la caracterul nefondat al recursului, recurenţii au solicitat să se constate că motivele de recurs sunt întemeiate.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 201 C. proc. civ.

7. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 17 ianuarie 2023 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin aceeaşi încheiere, instanţa a tranşat şi excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, reţinând că sancţiunea reglementată de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. intervine doar în situaţia în care niciuna dintre criticile formulate nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speţa de faţă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurenţii-pârâţi critică hotărârea instanţei de apel, invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu privire la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocate de pârâţi raportat la constatările instanţei de apel referitoare la aplicarea dispoziţiilor Noului C. civ. în materie de prescripţie, precum şi la cauzele întreruperii prescripţiei.

Astfel, prima critică vizează nemulţumirile recurenţilor-pârâţi legate de regimul juridic aplicabil prescripţiei dreptului material la acţiune, apreciindu-se că sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, cum în mod corect a reţinut prima instanţă, iar nu dispoziţiile Noului C. civ. aşa cum a reţinut instanţa de apel, întrucât antecontractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat sub incidenţa C. civ. de la 1864.

Această critică este nefondată. Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este necesar ca instanţa să fi pronunţat o hotărâre care să fi fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Or, în contextul operaţiunii de interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente în ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, instanţa de apel a constatat în mod corect că sunt incidente dispoziţiile Noului C. civ. în materie de prescripţie, întrucât legea care guvernează materia prescripţiei este cea aplicabilă la momentul la care începe să curgă termenul de prescripţie, în cazul de faţă data la care a devenit exigibilă obligaţia de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, respectiv 17 august 2015.

Înalta Curte reţine că în cauză este vorba de un drept subiectiv civil afectat de modalităţi, în care modalitatea este termenul suspensiv, astfel că, în această situaţie, prescripţia începe să curgă numai de la expirarea termenului suspensiv, respectiv de la data când obligaţia devine exigibilă.

În cazul de faţă, prin voinţa lor, părţile au stabilit prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 13 iunie 2007 că termenul limită pentru semnarea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică este 17 august 2015. Deci, acest termen de 17 august 2015, stabilit prin voinţa părţilor, este un termen suspensiv. Prin urmare, prescripţia a început să curgă de la data împlinirii acestuia, când obligaţia a devenit exigibilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (4) Noul C. civ., prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legii care le-au instituit.

Or, cum la data intrării în vigoare a Noului C. civ. (01 octombrie 2011) în speţă prescripţia nu începuse să curgă pentru a fi incidente dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, obligaţia asumată prin antecontractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din data de 13 iunie 2007 - obligaţia de a încheia contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică - devenind exigibilă abia la data de 17 august 2015, acesta fiind momentul de la care prescripţia a început să curgă, în mod just instanţa de apel a considerat că sunt incidente dispoziţiile Noului C. civ. în materie de prescripţie.

Chiar din cuprinsul textului art. 6 alin. (4) din Noul C. civ. reiese că pentru stabilirea legii aplicabile prescripţiei (ratione temporis) trebuie avut în vedere momentul de început al prescripţiei, iar nu momentul încheierii actului.

Înalta Curte apreciază că este nefondată şi, prin urmare, nu poate fi primită nici cea de-a doua critică referitoare la cauzele întreruperii prescripţiei.

Cu privire la întreruperea prescripţiei, instanţa de apel, în mod corect, a reţinut că aceasta a fost întreruptă, întrucât posesia imobilului a fost predată reclamantei chiar la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare, această situaţie reprezentând un caz de recunoaştere tacită a dreptului promitentului-cumpărător de a încheia contractul de vânzare-cumpărare.

Înalta Curte reţine că prin întreruperea prescripţiei extinctive se înţelege acea modificare a cursului ei constând în înlăturarea prescripţiei scurse înainte de apariţia unei cauze întreruptive şi începerea unei alte prescripţii extinctive, cauzele de întrerupere fiind reglementate de dispoziţiile art. 2537 C. civ.

Astfel, o cauză generală de întrerupere a prescripţiei extinctive este recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie.

Recunoaşterea dreptului este orice manifestare unilaterală de voinţă făcută de cel în favoarea căruia curge prescripţia, prin care se atestă existenţa unui drept potrivnic şi care este de natură să producă asupra sa consecinţe juridice negative. Deci, recunoaşterea este un act unilateral (o mărturisire), recognitiv şi irevocabil prin care autorul său renunţă la beneficiul termenului de prescripţie scurs până la acea dată. Indiferent dacă este expresă sau tacită, recunoaşterea trebuie să fie voluntară, neîndoielnică, pură şi simplă şi bineînţeles făcută în termenul de prescripţie.

În speţă, se constată că părţile au încheiat la data de 13 iunie 2007 antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x având ca obiect apartamentul nr. x situat în Bucureşti, Calea x, prin care au stabilit de comun acord ca predarea apartamentului să se facă necondiţionat la aceeaşi dată, 13 iunie 2007, preţul fiind achitat integral.

Prin urmare, este de necontestat faptul că reclamanta a intrat în posesia apartamentului la momentul încheierii antecontractului, având un drept de folosinţă asupra acestuia născut din acest act, şi a exercitat posesia în mod netulburat până la momentul adjudecării apartamentului, respectiv 21 august 2018. Având în vedere că recurenţii-pârâţi nu s-au împotrivit în niciun fel posesiei exercitate de intimata-reclamantă, atitudinea lor echivalează cu o recunoaştere a dreptului acesteia de a încheia contractul de vânzare-cumpărare.

Faptul intrării reclamantei în folosinţa apartamentului chiar de la data semnării promisiunii de vânzare-cumpărare are semnificaţia neîndoielnică a recunoaşterii dreptului a cărui acţiune se prescrie de către cei în favoarea cărora curge prescripţia (în speţă recurenţii-pârâţi), recunoaştere ce constituie, potrivit art. 2537 pct. 1 C. civ., cauză de întrerupere a prescripţiei, care acţionează asupra termenului de prescripţie producând efectul său întreruptiv.

Aşadar, nu pot fi primite criticile ce vizează cauza de întrerupere a prescripţiei, motivat de faptul că recurenţii-pârâţi nu au fost puşi în întârziere, întrucât instanţa de apel a analizat cauzele de întrerupere a prescripţiei în ordinea cronologică dată de apariţia lor şi, evaluând elementele de fapt ale cauzei, a concluzionat în mod corect că, de vreme de recurenţii-pârâţi nu s-au împotrivit în niciun fel posesiei exercitate de intimata-reclamantă, atitudinea lor nu poate avea altă semnificaţie decât o recunoaştere tacită a dreptului suspus prescripţiei, recunoaştere ce a produs efectul întreruptiv al termenului de prescripţie. Prin urmare, nu s-a mai impus analiza celorlalte critici referitoare la cauzele de întrerupere a prescripţiei.

Având în vedere că executarea în natură a obligaţiei de către recurenţii-pârâţi a devenit imposibilă de la data de 21 august 2018 (imobilul fiind adjudecat de numitul F.), intimata-reclamantă nu mai poate solicita decât despăgubiri pentru neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce a şi făcut prin prezenta acţiune, solicitând instanţei obligarea pârâţilor la plata sumei de 319.575 RON, cu titlu de daune interese evaluate anticipat de părţi prin clauza penală stipulată în antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 13 iunie 2007. Ca atare, termenul de prescripţie pentru o astfel de acţiune începe să curgă, cum în mod just a reţinut instanţa de apel, de la data de 21 august 2018. Astfel, faţă de data introducerii acţiunii, 28 august 2018, în mod corect s-a apreciat că termenul de prescripţie nu s-a împlinit.

Prin urmare, este legală şi corectă soluţia din apel cu privire la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către pârâţii-reclamanţi.

În ceea ce priveşte susţinerea recurenţilor-pârâţi cum că instanţa de apel nu a analizat incidenţa dispoziţiilor art. 1669 alin. (2) C. civ., Înalta Curte constată că acest temei de drept nu a făcut obiectul analizei instanţei de apel, fiind invocat pentru prima dată pe calea recursului. În consecinţă, această susţinere nu poate fi analizată direct în recurs.

În ceea ce-i priveşte pe intimaţii-pârâţi E. şi Biroul Notarului Public E., Înalta Curte constată că instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe de respingere a cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu aceste părţi, iar pe calea recursului nu au fost aduse critici cu privire la această soluţie, devenind astfel definitivă.

În consecinţă, pentru argumentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate pentru faza procesuală a recursului de către intimata-reclamantă, cheltuieli în cuantum de 9.915 RON ce reprezintă onorariul de avocat, Înalta Curte apreciază că această sumă apare ca fiind prea mare în sensul art. 451 alin. (2) C. proc. civ. faţă de complexitatea cauzei şi de activitatea depusă în concret de apărătorul ales al părţii, materializată prin formularea unei întâmpinări şi prin prezenţa la un termen de judecată, singurul acordat în recurs.

Prin urmare, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., va reduce cheltuielile de judecată la suma de 6000 RON.

Pe cale de consecinţă, având în vedere că recurenţii-pârâţi sunt părţi căzute în pretenţii, în baza dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ. vor fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată în recurs, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sumă de 6000 RON, în favoarea intimatei-reclamante A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-pârâţi B. şi C. împotriva deciziei nr. 504A din 06 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurenţii-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată în recurs, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sumă de 6000 RON, în favoarea intimatei-reclamante A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 04 aprilie 2023.