Revindication of land plot upheld; appeal dismissed and unauthorized structures ordered demolished

Şedinţa publică din data de 04 aprilie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2017, la data de 26 iunie 2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., E. şi Municipiul Bucureşti, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce va fi pronunţată să se dispună obligarea pârâţilor B. şi C. de a lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 170 mp de teren situată în Bucureşti, Şoseaua x, numărul 7, sector 2; să oblige pârâţii indicaţi în paragraful precedent la desfiinţarea tuturor construcţiilor de pe teren, iar, în ipoteza în care nu se conformează dispoziţiei în termen de 15 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, să autorizeze reclamanta să efectueze pe cheltuiala pârâţilor lucrările de desfiinţare a construcţiilor şi de igienizare a terenului; să se dispună în contradictoriu cu toţi pârâţii grăniţuirea terenului situat în Şoseaua x, numărul 7 faţă de terenul situat în Şoseaua x, numărul 5; să autorizeze reclamanta să efectueze lucrările de delimitare a proprietăţilor şi să oblige pârâţii să suporte contravaloarea a 1/2 din contravaloarea lucrărilor; să oblige pârâţii B. şi C. la plata către reclamantă a contravalorii lipsei de folosinţă pentru terenul ocupat vizat de primul capăt de cerere, începând cu data introducerii acţiunii şi până la data edificării zidului despărţitor.

La termenul din data de 10 aprilie 2018, reclamanta a înţeles să îşi majoreze câtimea obiectului cererii pentru capetele de cerere 1 şi 5 ale acţiunii, în sensul în care acestea vizează o suprafaţă de 195 mp, conform măsurătorilor.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 858 din data de 2 mai 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis cererea formulată de către expertul tehnic F. de majorare a onorariului la suma de 2.000 RON şi a obligat pe reclamantă la plata către expert a diferenţei de onorariu de 1.000 RON, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., G., Municipiul Bucureşti prin Primar General, astfel cum a fost precizată în şedinţa publică din data de 10 aprilie 2018, a obligat pârâţii B. şi C. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de teren de 195 mp, astfel cum a fost identificată prin punctele x din planul anexă la raportul de expertiză tehnică topografică situat la fila x din volumul 2 al dosarului cauzei, suprafaţă de teren situată în Bucureştiaparţinând imobilului identificat cu numărul cadastral x, a obligat pârâţii B. şi C. la desfiinţarea tuturor construcţiilor şi lucrărilor situate pe suprafaţa de teren identificată în paragraful anterior şi la înlăturarea de pe teren a tuturor materialelor rezultate în urma desfiinţării construcţiilor şi lucrărilor, în termen de 15 zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri. A autorizat reclamanta să îndeplinească lucrarea indicată în paragraful anterior, în numele şi pe cheltuiala pârâţilor, B. şi C., a obligat pârâţii B. şi C., la plata către reclamantă a sumei de 1.456 RON pe lună, de la data introducerii acţiunii până la data pronunţării sentinţei (26 iunie 2017 - 2 mai 2018) reprezentând lipsă de folosinţă pentru suprafaţa de teren de 195 mp situată în Bucureşti. A dispus grăniţuirea proprietăţilor situate în Bucureşti, şoseaua x, numerele 5 şi 7 conform liniei de hotar trasate prin punctele x din planul anexă la raportul de expertiză tehnică topografică situat la fila x din volumul 2 al dosarului cauzei. A autorizat reclamanta să edifice gardul despărţitor în numele şi pe cheltuiala pârâţilor şi îi obligă pe aceştia la plata a 1/2 din contravaloare şi a obligat pe pârâţii B. şi C., la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 9.021,2 RON. Împotriva sentinţei civile nr. 858 din data de 2 mai 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă au declarat apel apelanţii-pârâţi B. şi C..

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 907A din data de 30 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelanţii-pârâţi B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 858 din data de 2 mai 2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2017 în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., ca nefondat. A obligat pe apelanţii-pârâţi să plătească intimatei-reclamante suma de 4.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 907A din data de 30 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs pârâţii B. şi C..

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 06 aprilie 2021, sub nr. x/2017.

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au susţinut că hotărârea instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material şi nu cuprinde toate motivele pe care se întemeiază.

Astfel, în esenţă, au arătat următoarele:

Instanţa de apel a reţinut în mod eronat că reclamanta deţine un titlu de proprietate, iar acesta este reprezentat de o hotărâre judecătorească - respectiv sentinţa civilă nr. 139 din data de 31 ianuarie 2011, pronunţată în dosarul nr. x/2007.

Prin sentinţa nr. 139 din data de 31 ianuarie 2011, pronunţată în dosarul nr. x/2007, având ca obiect contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 8958 din data de 24 octombrie 2007, tribunalul a constatat doar calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului din str. x şi a dispus obligarea pârâtei la modificarea dispoziţiei nr. 8958 din data de 24 octombrie 2007; o astfel de hotărâre nu poate fi considerată ca fiind constitutivă de drepturi, având în vedere că sentinţa în speţă nu are ca efect crearea sau transferul dreptului de proprietate, ci doar constatarea unei situaţii;

Primarul Municipiului Bucureşti trebuia să dea o nouă dispoziţie, iar, potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001:

"Decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară".

Punerea în posesie a intimatei-reclamante prin procesul-verbal din data de 18 iunie 2012, încheiat de H. şi I. în dosarul nr. x/2012, a fost una nelegală, fiind făcută în lipsa titlului executoriu - înaintea emiterii dispoziţiei primăriei.

La data de 30 iulie 2012, Primarul Municipiului Bucureşti a emis dispoziţia nr. 16426, prin care, la art. 2 alin. (4), se dispune:

"Se respinge notificarea formulată de doamna A. (...) cu privire la imobilul din Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 892,30 mp şi construcţie în suprafaţă de 139,64 mp, ca lipsită de obiect."

La data formulării acţiunii în revendicare şi în prezent, intimata-reclamantă nu deţine un titlu de proprietate - o dispoziţie de aprobare a restituirii în natură a imobilului - conform art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Au folosit terenul în litigiu încă din 1990, continuu, netulburat şi public, iar, până în prezent, posesia a fost exercitată timp de 30 ani.

Curtea de apel a reţinut în mod greşit, în ceea ce îi priveşte, reaua-credinţă la edificarea construcţiilor existente pe terenul în litigiu, având în vedere că au preluat folosinţa magazinului de la numita J., care a edificat construcţia de la nr. 5-7 încă din 1987, autorizaţia fiind obţinută pe numele acesteia.

Prin raportul de expertiză efectuat în cauză, expertul a constat că există două construcţii ridicate pe terenul intimatei-reclamante - "magazine şi garaj" - însă nu a specificat anul construcţiilor şi dacă acestea au fost ridicate de către recurenţii-pârâţi.

Un aspect care a fost învederat instanţei de apel şi pe care aceasta nu l-a analizat îl reprezintă faptul că în acte figurează o suprafaţă de 892,30 mp, iar, din măsurătorile cadastrale, rezultă că suprafaţa terenului este 808 mp, astfel cum apare şi în cartea funciară; expertul judiciar a stabilit suprafaţa la 880 mp teren, în condiţiile în care suprafaţa de teren intabulată este de 808 mp.

Hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivarea pe care se întemeiază soluţia de respingere a motivului de apel care viza capătul de cerere privind lipsa de folosinţă.

Recurenţii-reclamanţi au mai învederat că au locuit în fapt în imobilul din str. x, care includea şi terenul de 195 mp, din anul 1990 şi l-au folosit având convingerea că acesta este corp comun cu imobilul pe care l-au achiziţionat. Prin urmare, nu se impune nici admiterea capătului de cerere privind obligarea lor la plata contravalorii lipsei de folosinţă, nefiind îndeplinită condiţia existenţei faptei culpabile a pârâţilor şi nici existenţa unui prejudiciu creat reclamantei.

Faţă de cele arătate, recurenţii-pârâţi au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, să se admită apelul, să se respingă acţiunea şi să fie obligată reclamanta la plata cheltuielior de judecată.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. şi art. 497 C. proc. civ.

În probaţiune a fost solicitată proba cu înscrisuri.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică. De asemenea, a solicitat obligarea recurenţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată, a învederat că nu este de acord cu soluţionarea recursului fără citarea părţilor şi solicită să i se acorde posibilitatea de a depuse concluzii orale.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care se critică soluţia instanţei de apel din perspectiva titlului de proprietate, intimata-reclamantă a învederat că are calitatea de proprietar al terenului în suprafaţă de 195 mp situat în Bucureşti, şos. x, ocupat de recurenţii-pârâţi, titlul său de proprietate fiind reprezentat de sentinţa civilă nr. 139 din data de 31 ianuarie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, astfel cum a fost modificată în parte prin decizia civilă nr. 503R din data de 12 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Intimata-pârâtă a susţinut că prin hotărârile menţionate a fost soluţionată contestaţia pe care a formulat-o împotriva dispoziţiei nr. 8958 din data de 24 octombrie 2007 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti în aplicarea Legii nr. 10/2001.

Contrar afirmaţiilor recurenţilor-pârâţi, prin sentinţa civilă nr. 139 din data de 31 ianuarie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti s-a dispus modificarea dispoziţiei nr. 8958 din 24 octombrie 2007 şi s-a dispus restituirea în natură în proprietate către reclamantă a imobilului situat în Bucureşti, şos. x, sector 2 compus din teren în suprafaţă de 892,30 mp şi construcţia edificată pe acesta în suprafaţă de 139,64 mp, imobil identificat prin raportul de expertiză specialitatea topografie întocmit de exp. K.. Punerea în posesie a intimatei-reclamante s-a efectuat prin procesul-verbal încheiat la data de 18 iunie 20152 de către BEJ L. şi I..

Astfel, având în vedere că punerea în posesie a avut loc pe calea executării silite, în cuprinsul dispoziţiei nr. 16423 din 30 iulie 2012 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti s-a arătat faptul că solicitarea de punere în posesie cu privire la terenul în discuţie a rămas fără obiect.

La baza înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară nr. x UAT a stat tocmai sentinţa civilă nr. 139 din 31 ianuarie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

S-a mai învederat de către intimata-reclamantă că este titular al rolului fiscal deschis pentru imobilul din şos. x, sector 2 şi figurează ca titular al dreptului de proprietate pentru o suprafaţă de 892,3 mp.

Prin urmare, faţă de istoricul dreptului de proprietate expus, intimata-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a apreciat în mod corect că dispoziţia nr. 8958 din 24 octombrie 2007 a Primarului Municipiului Bucureşti, astfel cum a fost modificată prin sentinţa civilă nr. 139 din 31 ianuarie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, face dovada dreptului de proprietate al reclamantei.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care se invocă situaţia terenului în litigiu, precum şi faptul că instanţa de apel ar fi constatat greşit calitatea de constructori de rea-credinţă, intimata-reclamantă a solicitat a se reţine că acest motiv este inadmisibil din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ. şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a apreciat că toate criticile recurenţilor-pârâţi cuprinse la punctul I fila x ultimele două paragrafe, fila x şi fila x din cererea de recurs sunt critici care vizează exclusiv situaţia de fapt şi nu pot fi încadrate în vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute în mod expres de art. 488 C. proc. civ.

În situaţia în care instanţa va aprecia că aceste critici pot fi analizate în recurs, intimata-reclamantă a solicitat ca acestea să fie respinse ca nefondate.

Intimata-reclamantă a învederat că recurenţii-pârâţi au susţinut în mod eronat că autorul lor a deţinut la naţionalizare doar o suprafaţă de 534 mp, motiv pentru care şi notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 a avut ca obiect doar o suprafaţă de 534 mp.

Or, din respectiva notificare rezultă că intimata-reclamantă a solicitat restituirea unei suprafeţe de teren de 380 mp, teren ocupat de construcţii, şi a unei suprafeţe de 534 mp, teren curte, în total 914 mp teren situat în şos. x.

În dosarul nr. x/2007 instanţele au analizat întinderea dreptului reclamantei la restituirea imobilului situat în şos. x, imobil ce a fost preluat de la autorul său M. şi s-a reţinut cu putere de lucru judecat faptul că acesta din urmă a cumpărat o suprafaţă de teren de 10750 mp situat în comuna Colentina-Fundeni, judeţ Ilfov prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/11.03.1925 şi că în baza decretului nr. 92/1950 a trecut în proprietatea statului, de la autorul său, o suprafaţă de 914 mp - teren şi construcţie - identificată ca fiind situată în şos. x.

În ceea ce priveşte suprafeţele de teren înstrăinate de autorul reclamantei, suprafeţe la care recurenţii-pârâţi fac referire doar pentru a crea confuzie, instanţele de judecată au reţinut că acestea erau situate în str. x nr. 34bis şi în str. x bis. Prin urmare, recurenţii-pârâţi fac referire la alte suprafeţe de teren, iar nu la imobilul in litigiu, astfel încât aserţiunile acestora sunt lipsite de relevanţă.

De asemenea, a susţinut că s-a reţinut cu putere de lucru judecat, prin aceeaşi sentinţă civilă nr. 139/2011 a Tribunalului Bucureşti, ca imobilul din şos. x a fost naţionalizat de la autorul reclamantei, conform situaţiei juridice, precum şi faptul că din suprafaţa de 914 mp, aferentă adresei poştale x, nu se poate restitui în natură decât o suprafaţa de 885,27 mp, având în vedere că o suprafaţă de 51,22 mp a fost cuprinsă în documentaţia cadastrală a proprietăţii învecinate de la numărul 11.

În ceea ce priveşte faptul că intimata-reclamantă s-a înscris în cartea funciară doar cu o suprafaţă de 808 mp, in loc de 880 mp, astfel cum rezultă fin măsurători, aceasta a învederat că diferenţa de teren se află în litigiu cu vecinii de la numărul 9, astfel cum s-a reţinut prin raportul de expertiză specialitatea topografie efectuat în cauza de domnul expert F..

Prin respectivul raport de expertiză s-a constatat faptul că recurenţii-pârâţi ocupă o suprafaţă de 195 mp din terenul proprietatea intimatei-reclamante.

În ceea ce priveşte construcţia pentru care recurenţii-pârâţi deţin un titlu de proprietate (contractul de vânzare-cumpărare nr. x/01.10.202 încheiat cu S.C. N.), intimata-reclamantă a învederat că această construcţie nu trebuie confundată cu construcţia în suprafaţă de 11 mp, care este o extindere a magazinului recurenţilor-pârâţi, şi nici cu construcţia în suprafaţă de 22 mp ce reprezintă garaj ce fac obiectul prezentei acţiuni şi care sunt situate pe terenul în suprafaţă de 195 mp ce aparţine intimatei-reclamante. În acest sens sunt şi concluziile raportului de expertiză specialitatea topografie efectuat de domnul expert F. şi ale raportului de expertiză specialitatea construcţii efectuat de domnul expert O., respectiv Anexa nr. 1 şi Anexa nr. 1/1 la raportul de expertiză specialitatea topografie. Din planurile ce reprezintă cele două anexe rezultă că recurenţii-pârâţi deţin împreună cu pârâţii P. construcţia locuinţă, care însă nu face obiectul prezentului litigiu, fiind situată pe şos. x.

S-a mai învederat de către intimata-reclamantă că recurenţii-pârâţi nu au formulat obiecţiuni la raportul de expertiză specialitatea topografie întocmit de domnul expert F. şi nici la raportul de expertiză specialitatea construcţii întocmit de domnul expert O., astfel încât criticile referitoare la întinderea terenului, identificarea, existenţa unui gard sau a altor construcţii sunt inadmisibile şi din perspectiva dispoziţiilor art. 337 C. proc. civ.

Referitor la criticile recurenţilor-pârâţi cu privire la posesia de bună-credinţă, intimata-reclamantă a învederat că instanţele de fond au reţinut în mod corect că nu poate fi invocată uzucapiunea de lungă durată, nefiind incidentă condiţia exercitării unei posesii neîntrerupte şi netulburate timp de 30 de ani.

S-a reţinut corect că prescripţia nu curge împotriva celui împiedicat să acţioneze, astfel încât în cauză prescripţia extinctivă nu a început să curgă în 1990, moment la care recurenţii-pârâţi au susţinut că au intrat în posesie, ci abia în anul 2012, după rămânerea irevocabilă a sentinţei civile nr. 139/2011.

De asemenea, intimata-reclamantă a învederat că instanţa de apel a apreciat în mod corect că în speţă posesia pârâţilor se caracterizează prin rea-credinţă, întrucât aceştia au cunoscut că nu construiesc pe terenul lor, astfel cum s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 6935 din 22.04.2013 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2.

Totodată, a susţinut că recurenţii-pârâţi au cunoscut faptul că reclamanta este proprietarul suprafeţei de teren pe care au ridicat construcţia provizorie cu destinaţie de magazin.

Astfel, prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 08.11.2012, în dosarul nr. x/2012, pârâtul B. a recunoscut faptul că terenul pe care a construit fără autorizaţie este proprietatea reclamantei A.. În executarea sentinţei civile nr. 6935/22.04.2013 pronunţată în dosarul nr. x/2012, Primăria Sectorului 2 a emis dispoziţia nr. x/16.03.2015 privind desfiinţarea lucrărilor neautorizate, iar această dispoziţie a fost adusă la cunoştinţa recurentului-pârât. Construcţiile au fost desfiinţate, astfel cum rezultă din adresa nr. x/19.02.2016 emisă de Primăria Sectorului 2, însă în anul 2016 recurenţii-pârâţi au ridicat alte construcţii şi au desfiinţat gardul despărţitor.

În consecinţă, intimata-reclamantă a susţinut că, având în vedere că recurenţii-pârâţi au cunoscut foarte bine că au ocupat terenul proprietatea sa, fără vreun drept, este inadmisibil a se pretinde că au exercitat o posesie utilă.

Intimata-reclamantă a mai susţinut că, în calificarea poziţiei subiective a recurenţilor-pârâţi, sunt relevante şi actele de executare silită întocmite în dosarele de executare nr. 55/GE/2012 şi nr. 1551/2015, respectiv procesele-verbale încheiate de executorul judecătoresc cu ocazia deplasării la locul situării imobilului, proprietatea reclamantei.

De asemenea, a învederat că nu este adevărată susţinerea recurenţilor-pârâţi în sensul că au posedat terenul începând cu anul 1990, întrucât din adresa din 12.09.2005 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Serviciul Evidenţa Proprietăţii rezultă situaţia juridică a terenului, respectiv că întregul teren din şos. x (fostă şos. 7 noiembrie nr. 7) sector 2 era proprietate de stat, cu destinaţia "folosinţă instituţii", iar posesor parcelei, la nivelul anului 1986, era Ministerul Transporturilor - Q..

În acelaşi sens este şi adresa din 26.01.2007 emisă de Apolodor S.A., din care rezultă că imobilul din şos. x, în suprafaţă de 914 mp, la nivelul anului 2007, era ocupat de R. în baza unui contract de închiriere asociere cu S., contract ce şi-a încheiat valabilitatea în anul 2012, când reclamanta a fost pusă în posesie.

Din adresa nr. x/25.07.1950 emisă către Oficiul P.T.T. Colentina rezultă că imobilul proprietatea autorului reclamantei era compus încă din anul 1938 din trei corpuri de clădire: corpul A şi corpul B situate în curtea mică (102 mp + 80 mp) şi corpul C situat în curtea mare. În fapt, recurenţii-pârâţi ocupă în prezent tocmai suprafaţa de teren pe care erau situate corpurile A şi B şi suprafaţa denumită "curtea mică".

În dosarul de recurs, intimata-reclamantă a depus adresa nr. x din data de 02.05.2018 emisă de Consiliul Local al Sectorului 2 Bucureşti din cuprinsul căreia rezultă că recurenţii-pârâţi au executat fără autorizaţie, pe terenul proprietatea reclamantei, lucrări de modificare şi extindere a construcţiei cu funcţiune comercială existentă în şos. x şi au fost sancţionaţi contravenţional pentru aceasta.

Prin urmare, intimata-reclamantă a susţinut că toate criticile recurenţilor-pârâţi referitoare la dezlegarea dată de instanţa de apel în ceea ce priveşte uzucapiunea invocată în apărare sunt lipsite de relevanţă, întrucât termenul de 30 de ani, chiar dacă ar fi început să curgă în anul 1990, s-ar fi împlinit în anul 2020. Or, prezenta acţiune a fost introdusă în anul 2017, astfel încât cursul prescripţiei a fost întrerupt, termenul de 30 de ani nefiind împlinit.

În concluzie, intimata-reclamantă a solicitat să se reţină inadmisibilitatea criticilor care vizează situaţia de fapt, respectiv concluziile raportului de expertiză specialitatea topografie, iar în subsidiar să se reţină netemeinicia acestora.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care se pretinde că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde niciun motiv pe care se întemeiază soluţia de respingere în ceea ce priveşte petitul având ca obiect lipsa de folosinţă, intimata-reclamantă a învederat că în apel nu s-a formulat un motiv distinct care să vizeze strict acest petit. Ca atare, a apreciat că nu se poate reproşa instanţei de apel că nu ar fi analizat apelul pârâţilor cu privire la acest capăt de cerere şi că nu ar fi răspuns apelului sub acest aspect.

Totodată, a susţinut că petitul ce are ca obiect obligarea la plata lipsei de folosinţă aferentă terenului ocupat abuziv este un capăt de cerere accesoriu petitului ce are ca obiect revendicarea acestui teren.

Or, în măsura în care instanţa de apel nu a fost învestită punctual cu critici distincte care să vizeze capătul de cerere referitor la lipsa de folosinţă, intimata-reclamantă a apreciat că este judicioasă hotărârea instanţei de apel care şi-a întemeiat soluţia pe argumente care vizează capătul principal de cerere şi care sunt comune petitului accesoriu.

Intimata-reclamantă a mai susţinut că este nefondată şi critica prin care se invocă faptul că soluţia instanţei de apel este greşită, întrucât recurenţii-pârâţi ar fi fost posesori de bună-credinţă, astfel încât nu ar putea fi obligaţi la plata unui prejudiciu pentru care nu este îndeplinită condiţia existenţei faptei culpabile. Or, recurenţii-pârâţi au fost obligaţi la plata lipsei de folosinţă de la data introducerii acţiunii, 26.06.2017, dată la care nu s-ar mai putea invoca buna-credinţă.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 205 şi urm. C. proc. civ.

În probaţiune s-a solicitat proba cu înscrisuri.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 06 decembrie 2022 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin primul motiv de recurs se susţine incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi susţinând că hotărârea instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material şi nu cuprinde toate motivele pe care se întemeiază.

Deşi se invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., şi se consideră că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivarea pe care se întemeiază soluţia de respingere a motivului de apel care viza capătul de cerere privind lipsa de folosinţă, acesta nu este incident în cauză.

În faza apelului nu s-a putut identifica un motiv distinct care să aibă în vedere strict acest capăt de cerere, şi deci, nu i se poate imputa instanţei de apel că nu ar fi antamat apelul pârâţilor cu privire la acest petit.

Înalta Curte constată că nu se verifică motivul de recurs evocat, potrivit căruia hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, conţine motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Potrivit art. 425 C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, cerinţele acestui text fiind îndeplinite în privinţa deciziei recurate.

Cu privire la al doilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., ce vizează greşita aplicare a prevederilor legale privind revendicarea, nici acesta nu este fondat, instanţa de apel reţinând în mod corect că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a acţiunii în revendicare, deoarece reclamanta deţine un titlu de proprietate, contrar celor afirmate de recurenţi.

Nu se pot reţine criticile recurentei în sensul că nici la data formulării acţiunii în revendicare şi nici în prezent, intimata-reclamantă nu deţine un titlu de proprietate, deoarece corect se reţine că dispoziţia nr. x/24.10.2007 a Primarului Municipiului Bucureşti, astfel cum aceasta a fost modificată prin sentinţa civilă nr. 139/31.01.2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, face dovada dreptului de proprietate al reclamantei. De asemenea, se reţine în mod corect că după pronunţarea sentinţei civile nr. 139/2011 nu se mai impunea emiterea unei noi dispoziţii de restituire în natură, procedura Legii nr. 10/2001 fiind finalizată prin rămânerea definitivă a sentinţei civile nr. 139/31.01.2011.

Va fi înlăturată şi critica formulată în memoriul de recurs, prin care se arată că pârâţii au folosit terenul în litigiu încă din 1990, continuu, netulburat şi public, şi că până în prezent, posesia a fost exercitată timp de 30 ani, deoarece corect instanţa a aplicat prevederile legale, considerând că posesia pârâţilor nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi utilă, de asemenea, că deşi reclamanta a depus notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001, în cursul anului 2001, aceasta fost soluţionată favorabil, prin redobândirea de către reclamantă a dreptului de proprietate, abia în anul 2012, la data rămânerii irevocabile a sentinţei civile nr. 139/2011.

Corect au fost interpretate şi aplicate prevederile legale privind uzucapiunea, deoarece ca efect al posesiei, uzucapiunea presupune o posesie utilă, neafectată de niciunul dintre viciile acesteia.

Or, în speţă, în mod just se reţine o posesie viciată, instanţa de apel apreciind în mod corect că pârâţii au cunoscut că nu construiesc pe terenul lor, aşa cum s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 6935 din 22.04.2013 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2.

Nu subzistă nici susţinerea privind faptul că instanţa ar fi reţinut în mod greşit reaua-credinţă a pârâţilor la edificarea construcţiilor existente pe terenul în litigiu, având în vedere că au preluat folosinţa magazinului de la numita J., care a edificat construcţia de la nr. 5-7 încă din 1987, autorizaţia fiind obţinută pe numele acesteia. Corect curtea constată că pârâţii aveau reprezentarea că nu construiesc pe terenul lor, deoarece în cadrul litigiului finalizat prin sentinţa civilă nr. 6935/2013 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, au arătat că nu sunt proprietarii terenului pe care au fost realizate lucrările fără autorizaţie de construire, astfel încât nu pot fi obligaţia la desfiinţarea lor, fiind deci constructori de rea-credinţă.

Nu prezintă relevanţă, sub aspectul nelegalităţii deciziei recurate, critica recurenţilor privind constatările raportului de expertiză efectuat în cauză, (expertul nespecificând anul construcţiilor şi dacă acestea au fost ridicate de către recurenţii-pârâţi), deoarece aceste nemulţumiri ale părţilor puteau fi invocate prin formularea de obiecţiuni la raportul de expertiză.

Un alt aspect învederat şi pe care instanţa de apel l-ar fi ignorat îl reprezintă faptul că în acte ar figura o suprafaţă de 892,30 mp, iar, din măsurătorile cadastrale, ar rezulta că suprafaţa terenului este 808 mp, astfel cum apare şi în cartea funciară, iar expertul judiciar a stabilit suprafaţa la 880 mp teren. Şi aceste susţineri sunt nefondate, ele vizând reaprecieri asupra probelor, şi nu eventuale critici de nelegalitate a deciziei recurate, ce pot fi supuse cenzurii instanţei de control judiciar.

Nu este fondată nici critica privind eronata admitere a capătului de cerere privind obligarea pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă, motivat de faptul că recurenţii au locuit în fapt în imobilul din str. x, care includea şi terenul de 195 mp, din anul 1990 şi l-au folosit având convingerea că acesta este corp comun cu imobilul pe care l-au achiziţionat.

În mod just instanţa şi-a bazat instanţa soluţia pe considerentele care vizează capătul principal de cerere, revendicarea, comune şi petitului accesoriu, în condiţiile în care instanţa de apel nu a fost învestită în mod punctual cu critici distincte care să vizeze capătul de cerere privind lipsa de folosinţă.

Pentru toate aceste motive, văzând şi dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

Având în vedere dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.,şi reţinând culpa procesuală a recurenţilor, Curtea va obliga recurenţii să plătească intimatei-reclamante suma de 7070 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-pârâţii C. şi B. (în prezent decedat), continuat de moştenitorii T., U. şi V. împotriva deciziei nr. 907A din 30 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă recurenţii-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată în recurs în sumă de 7070 RON în favoarea intimatei-reclamante A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 04 aprilie 2023.