Municipality Compelled Free Cession of Land for Permit; Nullity Upheld and €17,322 Compensation Awarded

Şedinţa publică din data de 28 martie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 21 februarie 2020 pe rolul Tribunalului Cluj sub dosar nr. x/2020, reclamanţii A. şi B. au solicitat (i) să se constate nulitatea absolută a declaraţiei autentificate sub nr. x din 15.02.2016 de către notar public C., astfel cum a fost aceasta a fost rectificată prin încheierea nr. 32 din 24.02.2016; (ii) să se constate că au fost expropriaţi în fapt pentru terenurile: a) în suprafaţă de 36 m.p., situat în intravilanul Municipiul Cluj-Napoca, str. x provizoriu, înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x, b) în suprafaţă de 63 m.p., situat în intravilanul Municipiul Cluj-Napoca, str. x provizoriu, înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x şi c) în suprafaţă de 133 m.p., situat în intravilanul Municipiul Cluj-Napoca, str. x provizoriu, înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x; (iii) să se dispună acordarea de despăgubiri în favoarea reclamanţilor pentru deposedarea, prin exproprierea în fapt, de imobilul proprietatea acestora; (iv) plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Cluj:

Prin sentinţa civilă nr. 703 din 25 octombrie 2021, Tribunalul Cluj, secţia Civilă, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâţi, ca neîntemeiată.

A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Cluj-Napoca prin Primar şi Consiliul Local Cluj-Napoca prin Primar.

A constatat nulitatea absolută a declaraţiei autentificate sub nr. x din 15.02.2016 de către notar public C., astfel cum a fost aceasta rectificată prin încheierea nr. 32 din 24.02.2016.

A constatat că reclamanţii au fost expropriaţi în fapt pentru terenurile: în suprafaţă de 36 m.p., situat în intravilanul Municipiul Cluj-Napoca, str. x provizoriu, înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x; în suprafaţă de 63 m.p., situat în intravilanul Municipiul Cluj-Napoca, str. x provizoriu, înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x; în suprafaţă de 133 m.p., situat în intravilanul Municipiul Cluj-Napoca, str. x provizoriu, înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x.

S-a dispus obligarea pârâtului Municipiul Cluj-Napoca la plata sumei de 17.322 euro (echivalentul în RON la data plăţii, curs BNR), cu titlu de despăgubiri pentru exproprierea în fapt.

Pârâtul Municipiul Cluj-Napoca a fost obligat la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 12.000 RON.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj:

Prin decizia civilă nr. 195/A/2022 din 3 mai 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca împotriva sentinţei civile nr. 703 din 25 octombrie 2021 pronunţată de Tribunalul Cluj şi a obligat apelanţii să plătească intimatei A. suma de 4.165 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 195/A/2022 din 3 mai 2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, au declarat recurs pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca.

Prin recursul declarat, recurenţii-pârâţi au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi rejudecând cauza, să se respingă cererea introductivă, invocând incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, recurenţii arată că obiectul dosarului îl reprezintă anularea unui act şi pretenţii, nefiind în prezenţa unui litigiu veritabil de expropriere, instituţie reglementată printr-un act normativ special, suma stabilită de către instanţă cu titlu de despăgubiri având, în opinia recurenţilor, valoarea unei pretenţii de drept comun. Din acest motiv, hotărârea Curţii de Apel Cluj este recurabilă, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la expropriere.

Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii arată că decizia cuprinde considerente contradictorii, instanţa de apel reţinând pe de-o parte faptul că autoritatea publică nu este obligată să demareze procedura de expropriere la cererea investitorilor, iar pe de altă parte a reţinut că autoritatea a eludat normele legale imperative referitoare la urbanizarea străzii Făgetului, întrucât suprafeţele necesare pentru executarea unor lucrări de utilitate publică au fost transferate în domeniul public al Municipiului Cluj-Napoca, fără a plăti despăgubirea justă şi obligatorie în orice situaţie, reţinând totodată şi că atunci când autoritatea adoptă PUZ în concordanţă cu PUG, se impune a parcurge întreaga procedură prevăzută de Legea 33/1994 şi de Legea nr. 255/2010.

Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii arată că instanţa de apel a nesocotit următoarele dispoziţii de drept material: art. 2500, art. 2501, art. 2506 şi următoarele, art. 2517, art. 2523 C. civ., ce reglementează prescripţia extinctivă, reglementările vizând procedura exproprierii din Legea nr. 33/1994 şi Legea nr. 255/2010, reglementările în materia dreptului de proprietate, respectiv art. 44 din Constituţia României şi cele incidente din C. civ., art. 562 şi următoarele din C. civ. referitoare la renunţarea la dreptul de proprietate, prevederile art. 1235 şi următoarele, precum şi art. 1638 din C. civ. vizând cauza.

Totodată, arată că instanţa nu a luat în considerare prevederile art. 889, art. 1254 şi art. 1325 C. civ. şi nici prevederile incidente în materie de urbanism şi amenajarea teritoriului: Legea nr. 350/2001, H.G. nr. 525/1996 şi normele de aplicare, Ordinul 839/2009 şi prevederile O.G. nr. 43/1997 cu privire la regimul drumurilor.

De asemenea, reţinând anularea art. 25 din RLU, instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 23 din Legea nr. 554/2004.

În fine, arată că deşi instanţa de apel a anulat declaraţia notarială de renunţare la drept, a reţinut menţinerea transferului dreptului de proprietate în favoarea municipalităţii, încălcând astfel prevederile art. 1254 C. civ.

În ce priveşte criticile vizând greşita aplicare a dispoziţiilor ce reglementează prescripţia extinctivă, recurenţii arată că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că începutul cursului termenului de trei ani ar fi reprezentat de data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a declaraţiei notariale, întrucât, în raport de prevederile art. 2523 C. civ., termenul general de prescripţie începe să curgă de la data autentificării declaraţiilor de renunţare, respectiv la data de 15 februarie 2016.

Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 23 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la împrejurarea că abia ulterior semnării declaraţiei notariale a fost anulat art. 25 din Regulamentul local de urbanism (RLU), în cadrul dosarului nr. x/2016, hotărârea în acest dosar fiind definitivă din 26 mai 2017. Deşi este adevărat că de principiu, nulitatea produce efecte şi pentru trecut, în speţă este aplicabil art. 23 din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

În cauză nu este incidentă situaţia tranşată prin Decizia HP nr. 10/2015, prin care s-a statuat că dispoziţiile art. 23 din legea 554/2004 se interpretează în sensul că hotărârea judecătorească definitivă prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ produce efecte şi în privinţa actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia, care, la data publicării hotărârii judecătoreşti de anulare sunt contestate în cauze aflate în curs de soluţionare, pe rolul instanţelor judecătoreşti.

Din acest motiv, cauza juridică a celor două declaraţii autentificate trebuie apreciată în raport de momentul la care a fost dată şi autentificată declaraţia notarială a cărei anulare se cere, respectiv luna februarie a anului 2016, dată la care art. 25 din RLU aferent PUG aprobat prin HCL 493/2014 era în vigoare.

În mod nelegal instanţa de apel a reţinut existenţa cauzei ilicite, de vreme ce art. 25 din RLU era în vigoare la data autentificării declaraţiei, RLU aferent PUG reprezentând un act normativ având forţa juridică a legii, prevederile sale fiind obligatorii erga omnes, atât pentru autoritatea locală, cât şi pentru persoanele care intenţionează să edifice construcţii. Drept urmare, solicitarea autorităţii de îndeplinire a obligaţiei instituite prin art. 25 din RLU reprezintă numai o conformare a autorităţii faţă de dispoziţiile legale, fiind deci o cauză licită.

În ce priveşte greşita aplicare, respectiv omisiunea analizării normelor de drept material în materie de urbanism şi amenajarea teritoriului, astfel cum sunt prevăzute de Legea nr. 350/2001 şi H.G. nr. 525/1996, recurenţii au arătat că planul urbanistic de detaliu (PUD) a fost întocmit la iniţiativa reclamanţilor, în baza planului urbanistic zonal (PUZ) datând din anul 1999 care reglementa circulaţia în zonă, prin acesta propunându-se modificarea proprietăţii prin cedarea unei suprafeţe de teren pentru regularizarea străzii Făgetului. Totodată, suprafeţele de teren necesare pentru asigurarea profilului străzii Făgetului au fost reglementate prin HCL nr. 83/2005. Documentaţiile PUZ şi PUD au fost valabile până în data de 21 iunie 2016, potrivit normelor tranzitorii aplicabile. Din acest motiv, intimaţii aveau două posibilităţi - fie să aştepte până la momentul când zona urma a fi complet urbanizată, întrucât aceasta avea infrastructura incompletă, fie să reglementeze ei înşişi situaţia drumurilor, ceea ce s-a şi întâmplat, cu consecinţa posibilităţii de a edifica construcţii imediat. Această a doua ipoteză presupunea însă, potrivit reglementărilor legale aplicabile, obligaţia de a renunţa la dreptul de proprietate aferent traseului drumurilor, întrucât nu era posibilă edificarea unei construcţii fără a fi urbanizată zona, fiind obligaţia investitorilor să asigure căile de acces în situaţia în care doresc obţinerea autorizaţiei de construire mai devreme decât aceasta ar fi asigurată printr-o eventuală investiţie a autorităţii. De asemenea, s-a invocat faptul că potrivit legislaţiei incidente, reglementarea circulaţiei nu cade exclusiv în sarcina autorităţii, astfel cum în mod greşit au reţinut instanţele de fond.

Aşadar, instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu încălcarea dispoziţiilor art. 311 alin. (2) din Legea nr. 350/2001, cât şi a dispoziţiilor art. 25 din H.G. nr. 525/1996 privind Regulamentul general de urbanism, reţinând în mod greşit puterea de lucru judecat din dosarul nr. x/2016, apreciind că este o situaţie similară.

În ce priveşte cauza declaraţiei unilaterale de renunţare la dreptul de proprietate, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că ar fi una ilicită. În acest sens, arată recurenţii că existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară, iar în cauza de faţă nu a fost produsă o asemenea probă de către reclamanţi. De asemenea, instanţa nu a analizat scopul pentru care a fost încheiat actul juridic şi de vreme ce reclamanţii au tins să îşi satisfacă propriul interes, constând în obţinerea autorizaţiei de construire, cauza nu poate fi considerată ilicită.

Mai arată recurenţii că opţiunea de a ceda terenul aferent trasării drumului de acces nu a fost rezultatul unei constrângeri sau condiţionări din partea pârâtului, ci a fost motivat de propriile interese ale reclamanţilor, respectiv demararea unui proiect investiţional, cu respectarea reglementărilor în vigoare la acel moment. Aşadar, transferul dreptului de proprietate cu titlu gratuit, asupra terenului de acces, în favoarea Municipiului Cluj Napoca, a reprezentat exclusiv voinţei libere şi neviciate a reclamanţilor, care au avut reprezentarea scopului urmărit atât anterior, cât şi la momentul semnării declaraţiei.

Existenţa cauzei se apreciază prin raportare la momentul încheierii actului, aşa încât este eronată soluţia instanţei de apel care a reţinut că dispoziţiile art. 25 din RLU au fost anulate printr-o decizie care a rămas definitivă ulterior perfectării declaraţiei notariale.

De asemenea, arată recurenţii că exproprierea nu este unica modalitate de transfer, astfel cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel, în raport de această susţinere reţinându-se inclusiv cauza ilicită a actului în privinţa căruia s-a dispus anularea.

Decizia instanţei de apel prin care a reţinut că exproprierea ar fi unicul mod de transfer al dreptului de proprietate este rezultatul greşitei aplicări a dispoziţiilor legale din C. civ. în materia transferului dreptului de proprietate, de vreme ce prin art. 889 C. civ. se reglementează instituţia renunţării la dreptul de proprietate, aplicabilă în cauză. Reglementarea circulaţiilor s-a realizat printr-o procedură de reparcelare şi cedare a unei părţi de teren, în interesul locuitorilor din zonă, în primul rând şi al beneficiarilor documentaţiei, iar diminuarea suprafeţei de teren proprietate privată, este compensată din punct de vedere economic prin plusul de valoare pe care l-au dobândit parcelele prin operaţiunea de urbanizare. Astfel, prin întocmirea documentaţiei planului urbanistic zonal, prin care beneficiarii şi-au asumat realizarea drumurilor, a fost schimbată destinaţia terenului, din livadă terenul devenind construibil. Din acest motiv, nu este îndeplinită condiţia prejudiciului, care trebuie să însoţească cauza ilicită.

La pronunţarea hotărârii s-a pornit de la premisa greşită conform căreia orice cale de acces trebuie să fie proprietate publică şi ca atare, autoritatea administrativă este obligată să acorde despăgubiri.

Reglementările specifice din domeniul urbanismului impun norme imperative în privinţa arterelor rutiere ce trebuie respectate de particulari, folosul întregii comunităţi primează în cadrul dezvoltării urbanistice, astfel că terenul poate rămâne în continuare în proprietatea reclamanţilor, păstrând destinaţia de drum, fără ca instanţa să dispună obligarea la acordarea despăgubirilor.

Pe de altă parte, o eventuală expropriere s-ar putea discuta doar în condiţiile în care ar fi întrunite condiţiile prevăzute de legea nr. 33/1994 privind exproprierea de utilitate publică, procedura neputând fi iniţiată de către expropriaţi, ci doar de către expropriator, rolul instanţei fiind strict reglementat de art. 21 alin. (2) din lege.

În continuare, arată recurenţii că instanţa de apel nu a ţinut seama de faptul că autorizaţia de construire a fost emisă în baza unui certificat de urbanism, a cărui anulare însă nu a fost dispusă, potrivit căruia se instituie obligaţia respectării servituţilor generate de obiectivele de utilitate publică, precum şi celelalte restricţii.

Prin anularea declaraţiei notariale, nu mai este valabilă nici hotărârea de consiliu local prin care s-a aprobat transferul dreptului de proprietate în baza acesteia declaraţii, şi nici transferul însuşi al dreptului de proprietate, terenul rămânând în proprietatea intimaţilor în baza principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipentis, consacrat de art. 1254 alin. (2) C. civ., aplicabil şi actelor juridice unilaterale lovite de nulitate, potrivit art. 1325 C. civ.. De asemenea, prin anularea declaraţiei notariale, situaţia înscrisă în cartea funciară nu este conformă realităţii, de vreme ce înscrierea dreptului a avut la bază un anumit temei legal, care prin admiterea cererii se modifică.

5. Apărările părţilor:

Intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate, solicitând totodată obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată aferente etapei recursului.

Intimaţii au invocat excepţia nulităţii recursului, arătând că argumentele invocate de recurenţi sunt fundamentate doar aparent pe motivele de casare prevăzute de textul indicat, în realitate criticile nefiind susceptibile de încadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recursul fiind astfel nul.

În ce priveşte fondul cauzei, ulterior expunerii situaţiei de fapt şi a parcursului procesual al dosarului, intimaţii arată că recursul este nefondat, nefiind incident în cauză motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. de vreme ce paragrafele evidenţiate sunt scoase din context, procedând, în scopul demonstrării acestei susţineri, la redarea integrală a paragrafelor hotărârii de apel ce răspund criticilor formulate de pârâţi.

Nici motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză, instanţa de apel aplicând corect prevederile legale în pronunţarea soluţiei de menţinere a hotărârii primei instanţe.

În ce priveşte respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în mod corect a reţinut instanţa că termenul începe să curgă de la data anulării declaraţiei de renunţare la teren, în raport de menţiunea expresă a reclamanţilor potrivit căreia cererea de acordare a despăgubirilor este una accesorie cererii principale în constatarea nulităţii absolute a declaraţiei de renunţare la drept, astfel că dreptul la acordarea despăgubirilor decurge din dreptul reclamanţilor de a nu fi lipsiţi de proprietatea acestora decât în caz de utilitate publică.

Din perspectiva criticilor vizând încălcarea dispoziţiilor art. 23 din Legea 554/2004, împrejurarea că art. 25 din RLU a fost anulat de către o instanţă, reprezintă doar o confirmare a cauzei ilicite, existente la data la care declaraţia notarială a fost perfectată.

Cauza ilicită a fost determinată în cauză de constrângerea din partea autorităţii de a ceda cu titlu gratuit un teren proprietate privată, afectat de servitutea de trecere în lipsa unei juste despăgubiri, fără a fi fost declanşată procedura exproprierii pentru utilitate publică, prin afectarea substanţei dreptului de proprietate.

Aprecierile recurenţilor privind modalitatea în care autorităţile publice pot institui reguli privind servituţile de utilitate publică sunt inutile, de vreme ce reclamanţii au criticat, iar instanţele de fond s-au raportat la modalitatea în care autoritatea publică a pus în aplicare regulile urbanistice.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut corect scopul urmărit la încheierea actului juridic, susţinerile recurenţilor potrivit cărora a fost opţiunea liberă şi neviciată a reclamanţilor de a ceda în favoarea municipalităţii dreptul de proprietate asupra terenului, fiind formulate cu rea-credinţă, mai ales în contextul în care reclamanţii au fost condiţionaţi să cedeze terenul afectat de servitutea publică de trecere.

În ce priveşte instituţia renunţării la dreptul de proprietate, intimaţii arată că dispoziţiile art. 858 şi art. 863 C. civ. nu permit ca un bun în privinţa căruia s-a renunţat, să treacă direct în proprietate publică. Or, de vreme ce recurenţii au preluat cele trei parcele de teren direct în proprietate publică, reiese că efectul urmărit a fost cel al unei exproprieri de utilitate publică, cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 33/1994.

În ce priveşte criticile formulate de recurenţi vizând efectele nulităţii, intimaţii arată că în lipsa unei solicitări exprese vizând anularea Hotărârii Consiliului Local nr. 93 din 11 martie 2016 prin care s-a aprobat trecerea în proprietate publică a celor trei terenuri, nu se poate reţine că reclamanţii au redevenit proprietarii celor trei terenuri, întrucât cel de-al doilea act juridic şi-a menţinut valabilitatea.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În prealabil se reţine că excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii-reclamanţi prin întâmpinare a fost soluţionată la termenul de judecată din 2 martie 2023, Înalta Curte reţinând că motivele invocate în memoriul de recurs pot fi circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., motiv pentru care aceasta a fost respinsă.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au criticat decizia recurată întrucât cuprinde considerente contradictorii, reţinând pe de-o parte că autoritatea publică nu este obligată să demareze procedura de expropriere la cererea investitorilor, iar pe de altă parte a reţinut că autoritatea a eludat normele legale imperative referitoare la urbanizarea străzii Făgetului, întrucât suprafeţele necesare pentru executarea unor lucrări de utilitate publică au fost transferate în domeniul public al Municipiului Cluj-Napoca, fără a plăti despăgubirea justă şi obligatorie în orice situaţie, reţinând totodată şi că atunci când autoritatea adoptă PUZ în concordanţă cu PUG, se impune a parcurge întreaga procedură prevăzută de Legea 33/1994 şi de Legea nr. 255/2010.

Înalta Curte observă că cele două teze alăturate de către recurenţi pentru a evoca o pretinsă contradicţie, reflectă modul în care instanţa de apel a răspuns unora dintre criticile formulate de către pârâţi în calea de atac, curtea de apel reţinând că deşi este corectă susţinerea apelanţilor-pârâţi potrivit căreia autoritatea publică nu este obligată să demareze procedura de expropriere la cererea investitorilor, această teză nu are aplicabilitate practică în speţa dedusă judecăţii, nefiind aşadar de de natură să schimbe soluţia primei instanţe, având în vedere că obiect al analizei îl reprezintă modalitatea de eludare a normelor legale imperative referitoare la urbanizarea străzii, suprafeţele de teren necesare pentru executarea unor lucrări de utilitate publică fiind transferate în domeniul public al municipiului fără achitarea unei juste despăgubiri.

Reţinerea faptului că autoritatea nu poate fi obligată să demareze procedura de expropriere are aşadar, o valenţă pur teoretică în cauză, de vreme ce obiectul şi cauza acţiunii vizează o ipoteză distinctă. Din acest motiv, în cauză nu se verifică o contrarietate a considerentelor Curţii de Apel Cluj.

Din perspectiva criticilor subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând greşita aplicare a dispoziţiilor ce reglementează prescripţia extinctivă, recursul este de asemenea nefondat.

Instanţa de apel, confirmând soluţia tribunalului în ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune vizând plata despăgubirilor solicitate invocate de către pârâţi, în mod corect a reţinut că cel de-al treilea petit are un caracter subsidiar în raport de capătul de cerere principal prin care s-a cerut constatarea nulităţii absolute a declaraţiei de renunţare la dreptul de proprietate, motiv pentru care dreptul la despăgubiri pentru exproprierea în fapt nu a început să curgă.

Prin recursul declarat, pârâţii arată că în mod eronat s-au raportat instanţele de fond la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a declaraţiei notariale, de vreme ce termenul general de prescripţie începe să curgă de la data autentificării declaraţiilor de renunţare, respectiv la data de 15 februarie 2016.

Deşi au fost invocate prevederile art. 2523 C. civ., potrivit cărora prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui, recurenţii nu au prezentat o argumentaţie de natură a combate cele reţinute de instanţele de fond, ci s-au limitat să precizeze că în mod greşit s-a stabilit momentul de început al cursului prescripţiei extinctive.

Înalta Curte reţine că în raport de conţinutul cererii de chemare în judecată, structurată sub forma a două capete de cerere principale - primul vizând constatarea nulităţii absolute a declaraţiei de renunţare la drept şi cel de-al doilea, constatarea survenirii unei exproprieri de fapt, precum şi două capete de cerere accesorii - vizând obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor şi respectiv acordarea cheltuielilor de judecată, capătul de cerere vizând acordarea despăgubirilor este unul subsecvent celor două capete de cerere principale. Astfel, despăgubirile solicitate reprezintă în fapt contravaloarea terenului, în legătură cu care s-a pretins că a făcut obiectul unei exproprieri în fapt.

Se remarcă aşadar că în raport de obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, reclamanţii au învestit instanţa cu acordarea contravalorii dreptului de proprietate asupra terenului de care au fost privaţi, fără a pretinde contravaloarea lipsei de folosinţă a bunului.

În raport de acest aspect, în mod corect au reţinut instanţele de fond că naşterea dreptului la acţiune este contemporană cu momentul constatării nulităţii absolute a declaraţiei de renunţare la teren şi constatarea survenirii unei exproprieri în fapt. Anterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care se consfinţeşte situaţia premisă care îndreptăţeşte reclamanţii să pretindă despăgubiri aferent terenului de care au fost privaţi, acţiunea acestora vizând exclusiv acordarea despăgubirilor ar fi avut un caracter prematur şi, în mod previzibil ar fi urmat a fi respinsă. Pe de altă parte, în ipoteza în care reclamanţii ar fi înţeles să ceară şi acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului - distinct de contravaloarea terenului, momentul de început pentru acest ipotetic capăt distinct de cerere s-ar fi raportat, într-adevăr, la un moment anterior, şi anume la data privării efective de drept, analiza urmând a fi restrânsă în limitele termenului general de prescripţie de 3 ani, în vreme ce pentru capătul de cerere constând în contravaloarea terenului, momentul de început al termenului ar fi continuat să rămână acelaşi, pronunţarea unei hotărâri definitive.

În ce priveşte critica recurenţilor vizând greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor din C. civ. vizând cauza actului juridic, prin raportare la împrejurarea că opţiunea de a ceda terenul aferent trasării drumului de acces nu a fost rezultatul unei constrângeri sau condiţionări din partea pârâtului, ci a fost opţiunea liberă a reclamanţilor, Înalta Curte o găseşte de asemenea neîntemeiată.

Curtea de apel, având în vedere starea de fapt reţinută prin administrarea probatoriilor, a statuat că reclamanta a fost condiţionată să dea declaraţia notarială prin care a renunţat la dreptul său de proprietate asupra terenului în litigiu în favoarea municipalităţii, întrucât nu ar fi putut să obţină, în alt mod, autorizaţia de construcţie necesară pentru edificarea, în condiţii de legalitate, a proiectului său imobiliar.

Astfel, potrivit art. 1225 alin. (1) C. civ., aplicabil deopotrivă actelor juridice unilaterale în virtutea art. 1325 C. civ., obiectul actului unilateral îl reprezintă operaţiunea juridică, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale, iar potrivit alin. (2) obiectul actului juridic trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute. Alin. (3) prevede că obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri. Potrivit art. 1226 alin. (1) obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul, iar potrivit alin. (2), sub sancţiunea nulităţii absolute, el trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil şi licit.

Din situaţia de fapt stabilită de instanţele fondului în baza ansamblului probatoriu administrat în cauză, reiese indubitabil că iniţiativa ce a stat la baza întocmirii planului urbanistic de detaliu prin care intimaţii au propus modificarea proprietăţii prin cedarea unei suprafeţe de teren pentru regularizarea străzii Făgetului, ulterior a dezmembrării loturilor de teren - operaţiuni juridice prealabile perfectării declaraţiei de renunţare, cât şi autentificarea declaraţiei de renunţare la dreptul de proprietate asupra celor trei parcele de teren rezultate în urma dezmembrării cu destinaţia de drum, nu a aparţinut reclamanţilor, ci autorităţii publice, care, prin adoptarea documentaţiei de urbanism, a stabilit, ca unică modalitate de obţinere a autorizaţiei de construire, cedarea cu titlu gratuit în favoarea municipalităţii, a terenurilor afectate de servituţi de trecere.

Din acest motiv, criticile vizând greşita aplicare, respectiv omisiunea instanţei de apel, de a analiza normele de drept material în materie de urbanism şi amenajarea teritoriului, astfel cum sunt prevăzute de Legea nr. 350/2001 şi H.G. nr. 525/1996, de vreme ce planul urbanistic de detaliu (PUD) a fost întocmit la iniţiativa reclamanţilor, în baza planului urbanistic zonal (PUZ) datând din anul 1999 care reglementa circulaţia în zonă, prin acesta propunându-se modificarea proprietăţii prin cedarea unei suprafeţe de teren pentru regularizarea străzii Făgetului, sunt nefondate, această fază incipientă, prealabilă perfectării declaraţiei de renunţare la dreptul de proprietate fiind realizată în considerarea tuturor etapelor pe care le presupunea, potrivit legislaţiei în vigoare la acel moment, obţinerea autorizaţiei de construire, adică atingerea finalităţii vizate de către reclamanţi.

Drept urmare, perfectarea declaraţiei de renunţare la dreptul asupra terenului, precum şi a celei rectificative, s-a realizat nu pentru a produce efectele juridice pe care acest tip de act le presupune, reclamanţii neintenţionând să gratifice municipiul Cluj-Napoca ori să renunţe la dreptul lor de proprietate asupra respectivei suprafeţe de teren, ci resortul interior care a stat la baza întocmirii acestui act îl reprezintă exclusiv intenţia de a facilita obţinerea autorizaţiei de construire.

În ce priveşte cauza actului juridic, aceasta este definită de art. 1235 C. civ. ca reprezentând motivul care determină fiecare parte să încheie contractul, art. 1236 instituind imperativ necesitatea ca aceasta să existe, să fie licită şi morală. Potrivit art. 1236 alin. (2) C. civ., cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice, iar potrivit art. 1238 alin. (2) C. civ., cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască.

Împrejurarea că reclamanţii nu au acţionat în sensul renunţării la dreptul lor de proprietate în mod liber, ci ca efect al constrângerii exercitate de către pârâţi prin adoptarea documentaţiilor de urbanism, reiese cu evidenţă atât din actele normative şi administrative depuse la dosar, cât şi din susţinerile recurenţilor potrivit cărora reclamanţii ar fi avut două posibilităţi, fie aceea de a edifica pe terenul proprietate privată construcţii ulterior urbanizării zonei - la un moment ulterior nedefinit, fie de a suporta sarcina de a contribui la urbanizarea zonei prin cedarea cu titlu gratuit a suprafeţei de teren necesare trasării drumului.

O atare construcţie logică conţine în ea însăşi dovada că reclamanţii au acţionat sub imperiul unei constrângeri exterioare în sensul de a renunţa la o suprafaţă de 232 m.p. cu spre a fi afectată unei lucrări de utilitate publică cu destinaţia de drum şi nu au acţionat liber şi dezinteresat, scopul demersului nefiind acela de a-şi diminua suprafaţa de teren deţinută.

Pe de altă parte, varianta prezentată de către recurenţi, ca reclamanţii să fi amânat edificarea unor construcţii pe terenul proprietatea lor privată, pentru un moment ulterior, nedeterminat şi nedeterminabil, la care zona ar fi urmat să fie complet urbanizată, ceea ce nu ar mai fi presupus cedarea cu titlu gratuit a suprafeţei de teren aferentă trasării drumului - subînţelegându-se astfel că autoritatea va fi iniţiat demersurile de expropriere şi ar fi acordat justa şi prealabila despăgubire, nu reprezintă o veritabilă opţiune, câtă vreme reclamanţii au dorit să construiască la momentul analizat şi nu la un alt moment, o atare amânare neputând fi privită decât în cheia unei limitări nejustificate în exercitarea atributelor dreptului de proprietate.

În egală măsură, susţinerea recurenţilor potrivit căreia costul urbanizării zonei nu trebuie alocat exclusiv municipalităţii, ci trebuie repartizat în primul rând către beneficiarii măsurii - reclamanţii din prezenta cauză, intră în contradicţie cu statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit cărora, privarea de un bun, fără justă şi prealabilă despăgubire, pentru satisfacerea unui interes public, reprezintă o sarcină disproporţionată, creând un dezechilibru excesiv între interesul general şi cel privat - al titularului dreptului de proprietate, câtă vreme costurile de politică socială trebuie suportate de întreaga colectivitate şi nu doar de către o persoană anume.

Rezultă aşadar că în speţă, cauza actului juridic unilateral de renunţare la dreptul de proprietate este una ilicită, având reprezentarea deturnării demersului atât autoritatea publică, care a reglementat aceste mecanism în vederea realizării obiectivelor de politică socială, cât şi autorii declaraţiei unilaterale de renunţare, care au avut reprezentarea concretă şi exactă a situaţiei, recurgând astfel la un compromis în relaţia cu Municipiul Cluj-Napoca constând cedarea terenului cu titlu gratuit pentru obţinerea autorizaţiei de construire, în detrimentul prelungirii formalităţilor de autorizare.

Aşadar, este corectă reţinerea de către instanţele fondului a împrejurării că reclamanţii nu aveau, la momentul respectiv, o altă opţiune pentru realizarea dreptului lor de proprietate privată asupra terenului prin obţinerea autorizaţiei de construire, decât să cedeze, fără despăgubiri, suprafaţa de teren aferentă drumului, ceea ce echivalează cu o ingerinţă nepermisă a statului în dreptul de proprietate privată al reclamanţilor.

De asemenea, nefondate sunt şi criticile vizând greşita aplicare, respectiv omisiunea analizării de către instanţa de apel a normelor de drept material în materie de urbanism şi amenajarea teritoriului, astfel cum sunt prevăzute de Legea nr. 350/2001 şi H.G. nr. 525/1996, instanţele de fond raportându-se la acestea şi rezultând, în urma analizei proprii pe care au efectuat-o, că sarcina impusă de autorităţi a generat lipsirea reclamanţilor de exerciţiul efectiv al atributelor dreptului de proprietate în absenţa unor despăgubiri corecte pentru prejudiciul creat, chiar şi în contextul unui interes general al comunităţii locale pentru realizarea lucrării care afectează bunul reclamanţilor, motiv pentru care reprezintă o expropriere de fapt.

Astfel, cauza ilicită a declaraţiei notariale a fost analizată, din perspectiva criteriilor anterior menţionate, prin raportare la situaţia de fapt concretă a părţilor litigante din prezentul dosar, la de momentul în care a fost perfectată declaraţia notarială, şi nu de la un moment ulterior, cum eronat se afirmă prin memoriul de recurs.

Împrejurarea că printr-o decizie pronunţată într-un dosar distinct, s-a dispus la un moment ulterior perfectării declaraţiei de renunţare la drept, anularea art. 25 din RLU, nu reprezintă un argument de natură a schimba decizia recurată, de vreme ce ingerinţa autorităţii în dreptul de proprietate s-a analizat prin raportare la cadrul normativ existent în materia dreptului de proprietate, a urbanismului şi amenajării teritoriului, de la momentul perfectării declaraţiei. Din acest motiv, nu se reţine o încălcare a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 554/2004, instanţa de judecată redând fragmente din decizia pronunţată în dosarul nr. x/2016 cu titlu exemplificativ, argumentaţia citată având doar rolul de a consolida raţionamentul propriu realizat în prezenta cauză, în baza probatoriului administrat, citatele din acea hotărâre având natura unor considerente supraabundente, astfel cum acestea au fost definite în doctrină. Prin urmare, fiind vorba despre considerente care nu sunt indispensabile înţelegerii soluţiei adoptate, soluţia pronunţată de către instanţa de apel ar fi fost aceeaşi, indiferent dacă ar fi optat să nu facă trimitere la soluţia din dosarul nr. x/2016.

În ceea ce priveşte critica recurenţilor cu privire la faptul că nu s-a solicitat anularea certificatului de urbanism, este de asemenea nefondată, de vreme ce acesta nu are valoarea unui titlu de proprietate autonom, certificatul de urbanism fiind doar un instrument tehnico-juridic de informare emis de autorităţile competente, prin care se fac cunoscute solicitantului elementele privind regimul juridic, economic şi tehnic al imobilului existent la data solicitării şi se stabilesc cerinţele urbanistice care trebuie să fie îndeplinite. Din acest motiv, împrejurarea că nu a fost anulat certificatul de urbanism, nu este de natură să conducă instanţa de recurs la schimbarea soluţiei pronunţate de instanţele fondului.

În ce priveşte criticile vizând încălcarea prevederilor art. 1254 C. civ. prin aceea că deşi s-a dispus anularea declaraţiei notariale de renunţare la drept, nu s-a dispus şi anularea hotărârii de consiliu local prin care bunul a fost trecut în proprietate publică a municipiului, cu impact şi acurateţei menţiunii din cartea funciară în ce priveşte izvorul dreptului de proprietate, Înalta Curte constată că sunt nefondate.

Astfel cum în mod corect a reţinut Curtea de Apel, instanţa nu a fost învestită cu soluţionarea unui capăt de cerere subsidiar vizând anularea hotărârii de consiliu local şi nici nu s-a cerut repunerea în situaţia anterioară, astfel că, în virtutea principiului dreptului de dispoziţie al părţilor reglementat de art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., instanţa nu se putea pronunţa în privinţa unui capăt de cerere ce excedează cadrului obiectiv trasat de părţi.

Pe de altă parte, Înalta Curte remarcă că în raport de situaţia de fapt, astfel cum a fost statuată de instanţele fondului, respectiv modalitatea în care autoritatea a optat să procedeze pentru a implementa politicile sociale, împrejurarea că terenul s-ar afla formal în patrimoniul reclamanţilor, iar nu în cel al pârâţilor, nu este de natură a produce alte consecinţe juridice sub aspectul obligării Municipiului Cluj-Napoca la acordarea despăgubirilor.

Astfel, nu are relevanţă că bunul s-ar afla, formal, în patrimoniul reclamanţilor, câtă vreme aceştia nu şi-ar putea exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra terenului respectiv, ca urmare a regulilor urbanistice adoptate, prin care se încalcă dreptul de proprietate privată al titularilor terenurilor afectate de servituţile de trecere, fapt ce echivalează cu o expropriere de fapt.

După cum s-a reţinut în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, pierderea elementelor esenţiale ale dreptului de proprietate, deşi persoana rămâne, formal, proprietarul bunului, cu privire la care însă nu mai poate exercita nici un atribut din conţinutul dreptului, în lipsa unei prealabile şi juste despăgubiri, afectează dreptul în substanţa sa, şi reprezintă o încălcare din partea autorităţilor statului, sancţionată de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Critica potrivit căreia instanţa de apel ar fi încălcat art. 889 C. civ. ce reglementează instituţia renunţării la dreptul de proprietate, reţinând că exproprierea ar fi unicul mod de transfer al dreptului de proprietate, este de asemenea nefondată. Din parcurgerea hotărârii recurate, se observă că instanţa de apel a reţinut contrariul celor susţinute de recurenţi şi anume că potrivit art. 54 din O.G. nr. 43/1997, exproprierea nu este unicul mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenului necesar executării unor lucrări de utilitate publică.

Cu toate acestea, instanţa de apel a reţinut că de vreme ce iniţiativa cedării dreptului de proprietate asupra terenului nu a aparţinut reclamanţilor din prezenta cauză, ci aceştia au fost condiţionaţi să cedeze terenul, în conformitate cu avizele şi certificatele de urbanism eliberate de Municipiul Cluj-Napoca, nu sunt întrunite condiţiile presupuse de prevederile art. 889 C. civ.. Aşadar, prin constatarea nulităţii absolute a declaraţiei notariale prin care reclamanţii au renunţat la dreptul de proprietate, în mod corect instanţele de fond au reţinut, prin raportare la efectul privării de dreptul de proprietate privată, având în vedere totodată că autoritatea nu a iniţiat procedura exproprierii, că în cauză ar fi incidentă o expropriere de fapt.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

În raport de dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reţinând că recurenţii-pârâţi se află în culpă procesuală, se va dispune obligarea acestora la plata către intimaţii-reclamanţi A. şi B., a sumei de 3000 RON, cheltuieli de judecată reduse, potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Intimaţii-reclamanţi au solicitat obligarea recurenţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum total de 11.034,28 RON, dintre care suma de 10.010,28 RON reprezintă onorariu avocaţial, iar suma de 1024 RON cheltuieli ocazionate de deplasarea la termenul de judecată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, depunându-se în acest sens dovezi de plată constând în facturi şi extrase de cont, aflate la dosarul de recurs. În ce priveşte onorariu avocaţial, acesta a fost alocat astfel: 4.165 RON aferent redactării întâmpinării în etapa recursului şi 5.845,28 RON onorariul avocaţial aferent reprezentării părţilor la termenul de judecată.

Potrivit art. 127 din Statutul profesiei de avocat din 3 decembrie 2011, onorariile vor fi stabilite în raport cu dificultatea, amploarea sau durata cazului, la stabilirea onorariului urmând a se ţinea seama de următoarele elemente: a) timpul şi volumul de muncă solicitată pentru executarea mandatului primit sau a activităţii cerute de client; b) natura, noutatea şi dificultatea cazului; c) importanţa intereselor în cauză; d) împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte un alt mandat din partea unei alte persoane, dacă această împrejurare poate fi constatată de client fără investigaţii suplimentare; e) notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experienţa, reputaţia şi specializarea avocatului; f) conlucrarea cu experţi sau alţi specialişti, impusă de natura, obiectul, complexitatea şi dificultatea cazului;g) avantajele şi rezultatele obţinute pentru profitul clientului ca urmare a muncii depuse de avocat;h) situaţia financiară a clientului; i) constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acţioneze pentru a asigura servicii legale performante.

Înalta Curte reţine că onorariul aferent redactării întâmpinării în etapa recursului, în cuantum de 4.165 RON, este vădit disproporţionat în raport de activitatea desfăşurată şi complexitatea cauzei, având în vedere că deşi amplă, în cea mai mare parte au fost reiterate apărări şi susţineri ale recurenţilor din etapele procesuale anterioare, primele cinci pagini fiind alocate unei extensive situaţii de fapt şi prezentării parcursului procesual al dosarului, iar paginile 6-8 fiind alocate susţinerii excepţiei nulităţii recursului, care a fost respinsă la termenul de judecată din 2 martie 2023. Apărările privind motivele de nelegalitate reprezintă debutează începând cu pagina 9 şi reprezintă, în cea mai mare parte, o reluare a apărărilor formulate în apel, în care au fost adăugate ample citate din hotărârea recurată. De asemenea, onorariul aferent reprezentării intimaţilor la termenul de judecată din 2 martie 2023, în cuantum de 5.845,28 RON este unul disproporţionat, în raport de activitatea pe care o presupune participarea la termenul de judecată, în calea de atac a recursului, unde discuţiile părţilor sunt subsumate exclusiv criticilor de nelegalitate şi apărărilor formulate prin întâmpinare. Totodată, onorariul total solicitat este disproporţionat faţă de valoarea cauzei. De asemenea, natura cauzei deduse judecăţii nu prezintă un nivel de noutate, existând o bogată jurisprudenţă în această materie, şi nici un nivel de complexitate deosebită. Din acest motiv, Înalta Curte apreciază că suma de 3000 RON ce înglobează cheltuielile ocazionate de deplasarea la termen şi onorariu avocaţial, reprezintă un cuantum rezonabil, astfel încât va obliga recurenţii, în solidar, la plata acestei sume de bani cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimaţii-reclamanţi. Cu toate acestea, reducerea cheltuielilor de judecată, nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clienţii săi, intimaţii-reclamanţi din prezenta cauză, potrivit dispoziţiilor art. 451 alin. (2) teza finală C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 195A din 3 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Obligă pe recurenţii-pârâţi Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3000 RON, reduse potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimaţii-reclamanţi A. şi B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 martie 2023.