Moral damages claim for defamation quashed; media broadcasts found to be protected freedom of expression with sufficient factual basis

Şedinţa publică din data de 9 martie 2023

Asupra recursului dedus judecăţii reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B. S.R.L. şi C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constatate săvârşirea de către pârâţi a unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii reclamantului prin declaraţiile făcute în cadrul emisiunii (i) "D.", la data de 20.10.2020, ora 11:11; (ii) "D.", la data de 20.10.2020, ora 13:06; (111) "Ştirile E.", la data de 27.10.2020, ora 15:27; (iv) "Ştirile E.", la data de 06.01.2021, ora 18:18, (v) "România la raport", la data de 06.01.2021, ora 20:38, difuzate pe postul E.; obligarea pârâţilor la plata sumei de 2.500.000 euro, reprezentând daune morale pentru atingerea adusă reputaţiei reclamantului, precum şi pentru prejudiciile grave de imagine aduse acestuia prin declaraţiile făcute în cadrul emisiunii (i) "D.", la data de 20.10.2020, ora 11:11; (ii) "D.", la data de 20.10.2020, ora 13:06; (iii) Ştirile E.", la data de 27.10.2020, ora 15:27; (iv) "Ştirile E.", la data de 06.01.2021, ora 18:18, (v) "România la raport", la data de 06.01.2021, ora 20:38, difuzate pe postul E..

2. Sentinţa Tribunalului Prahova, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 2824 din 10 noiembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia I civilă a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L şi C..

3. Decizia Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă

Prin decizia nr. 2083 din 30 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 27 octombrie 2021 şi a sentinţei civile nr. 2824 din 10 noiembrie 2021, pronunţate de Tribunalul Prahova, secţia I civilă, în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. şi C..

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei Curţii de Apel Ploieşti, reclamantul A. a formulat recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate.

În cuprinsul memoriului de recurs, învederează că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care arată că instanţa de apel nu a analizat faptele ilicite invocate prin cererea de chemare în judecată, limitându-se a statua că niciuna dintre afirmaţiile pârâtei C., respectiv reportajele/emisiunile difuzate de postul de televiziune deţinut de pârâta B. S.R.L. nu constituie fapte ilicite.

Susţine recurentul că instanţa de apel nu a realizat, în mod temeinic, o analiză a condiţiilor răspunderii civile delictuale întrucât nu a arătat temeiurile de fapt şi de drept în baza cărora au fost respinse apărările sale, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. şi dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO.

Referitor la caracterul ilicit al faptelor, instanţa de apel a reţinut doar că unele dintre faptele pârâtelor nu sunt denigratoare având în vedere că acestea au fost vehiculate anterior în spaţiul public, precum şi că o parte din afirmaţiile pârâtelor reprezintă judecăţi de valoare, fără a expune punctual care sunt faptele vehiculate anterior în spaţiul public şi care reprezintă judecăţi de valoare. În ceea ce priveşte vinovăţia, curtea de apel a precizat doar că nu se poate reţine o rea credinţă a pârâtelor, nefiind luate în considerare argumentele recurentului vizând caracterul fals, denigrator şi deosebit de exagerat al mesajelor afişate pe ecran, nerespectarea normelor deontologice ale profesiei de jurnalist şi intenţia pârâtelor de a induce publicului ideea că recurentul se face vinovat de săvârşirea unor fapte penale.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1357 alin. (1) C. civ., art. 71, art. 72 din acelaşi act normativ şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, sens în care arată că, în cauza pendinte, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, libertatea de exprimare a jurnalistului nefiind absolută, ci supusă unor restrângeri necesare protecţiei drepturilor nepatrimoniale ale altei persoane.

Referitor la existenţa faptelor ilicite, recurentul arată că datele la care face referire instanţa de judecată nu se regăsesc într-o hotărâre judecătorească definitivă, iar intimatele, în mod voit, au deformat informaţiile prezentate în comunicatul de presă, în vederea obţinerii unor informaţii spectaculoase. Intimatele, prin modalitatea de expunere a informaţiilor, au distorsionat şi exagerat excesiv cadrul expus de organele abilitate, prezentând faptele ca fiind săvârşite cu certitudine, în timp ce rulau mesaje defăimătoare şi scandaloase pentru a atrage atenţia publicului.

Recurentul afirmă că este evidentă reaua credinţă a intimatelor în prezentarea informaţiilor întrucât au făcut comentarii denigratoare, fără suport faptic, în legătură cu subiectul sau chiar în legătură cu alte aspecte ce ţin de persoana reclamantului şi a familiei sale, ce nu aveau legătură directă cu subiectul vizat.

Învederează că, prin supunerea atenţiei publice de către intimate a unor reportaje ce reprezintă fapte cu caracter penal, care ar fi fost comise cu certitudine de recurent, precum şi prin expunerea unor afirmaţii insultătoare şi cu vădit caracter tendenţios, se aduce atingere gravă drepturilor nepatrimoniale ale acestuia.

Recurentul susţine interpretarea greşită a prevederilor cuprinse în Rezoluţia nr. 1003/1993 adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, ce reglementează principiile de etică jurnalistică, arătând că jurnaliştii nu se pot folosi de faptul că judecăţile de valoare nu trebuie demonstrate ca fiind adevărate pentru a urmări un alt scop decât cel permis. Afirmă că existau alte căi şi exprimări ce puteau fi folosite de intimate pentru a face referire la situaţia litigioasă în curs, precum şi la situaţia sa financiară, fără a se încerca inducerea în mentalul colectiv a unei percepţii eronate în privinţa recurentului.

Invocă recurentul şi interpretarea greşită a prevederilor art. 14 din Codul deontologic al jurnaliştilor, care reglementează respectarea prezumţiei de nevinovăţie întrucât instanţa de apel nu a observat că informaţiile au fost prezentate cu titlu de adevăr absolut, în condiţiile în care, deşi o ştire poate prezenta parţial o aparenţă de adevăr, modalitatea de prezentare a acesteia şi comentariile adiacente pot face ca o situaţie pretins obiectivă să fie ilicită din perspectiva atingerii aduse reputaţiei, imaginii, onoarei şi demnităţii persoanei.

În privinţa prejudiciului şi legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, arată că, în mod greşit, instanţa de apel nu a analizat aceste condiţii şi susţine că prejudiciul există şi este reprezentat de încălcarea drepturilor nepatrimoniale ale recurentului, iar proba faptei ilicite este suficientă pentru a fi prezumată îndeplinirea acestor două condiţii ale răspunderii civile delictuale.

Sub un ultim aspect, recurentul precizează că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut drept nefondate susţinerile recurentului privind reaua credinţă a intimatelor.

Învederează că reaua credinţă rezultă din săvârşirea faptelor ilicite, intimatele având în permanenţă reprezentarea gravităţii acuzaţiilor şi a prejudiciilor aduse recurentului având în vedere că emisiunile/reportajele, mesajele afişate şi declaraţiile făcute în legătură cu subiectele puse în discuţie au fost aduse la cunoştinţa publicului de către persoane care, prin natura profesiei lor, cunosc sau ar trebui să cunoască importanţa respectării dreptului la imagine şi reputaţie, conform regulilor deontologice specifice, dar şi a celor din materia audiovizualului.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatele B. S.R.L. şi C. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din 21 noiembrie 2022, a fost fixat termen de judecată la 9 martie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Excepţia nulităţii recursului

Recursul reprezintă o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, această cale de atac nefiind un al treilea grad de jurisdicţie. Întrucât cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă, această nelegalitate trebuie să se încadreze în unul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Recurentul a indicat ca motive de casare dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora, casarea hotărârii se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", respectiv "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Intimatele au susţinut, însă, că aceste motive de casare nu sunt incidente în cauză, context în care recursul ar fi nul, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora sancţiunea nulităţii intervine şi "în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Se constată că recurentul a formulat critici vizând neanalizarea, în concret, a condiţiilor răspunderii civile delictuale întrucât instanţa de apel nu a arătat temeiurile de fapt şi de drept în baza cărora au fost respinse apărările sale, precum şi interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1357 alin. (1) C. civ., art. 71, art. 72 din acelaşi act normativ şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În consecinţă, sancţiunea nulităţii recursului prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. nu poate fi reţinută cât timp motivele de nelegalitate invocate privesc nemotivarea hotărârii recurate şi încălcarea normelor de drept material, iar criticile formulate pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., îndeplinirea condiţiilor prevăzute de acestea urmând a fi analizată pe fondul cererii de recurs.

Analiza recursului

Critica ce se subsumează dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. vizează nemotivarea hotărârii atacate, recurentul susţinând încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, a afirmat că instanţa de apel a analizat sumar condiţiile răspunderii civile delictuale a intimatelor, fără a menţiona temeiurile de fapt şi de drept pentru care au fost înlăturate apărările reclamantului. Astfel, recurentul a învederat că prin hotărârea recurată s-a reţinut doar că unele dintre faptele pârâtelor nu sunt denigratoare având în vedere că acestea au fost vehiculate anterior în spaţiul public, precum şi că o parte din afirmaţiile pârâtelor reprezintă judecăţi de valoare, fără a expune punctual care sunt faptele vehiculate anterior în spaţiul public şi care reprezintă judecăţi de valoare. În ceea ce priveşte vinovăţia, a afirmat că instanţa de apel a precizat doar că nu se poate reţine reaua credinţă a pârâtelor, nefiind luate în considerare argumentele recurentului vizând caracterul fals, denigrator şi deosebit de exagerat al mesajelor afişate pe ecran, nerespectarea normelor deontologice ale profesiei de jurnalist şi intenţia intimatelor de a induce publicului ideea că recurentul se face vinovat de săvârşirea unor fapte penale.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Înalta Curte subliniază că motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă una dintre garanţiile esenţiale ale procesului echitabil, impusă atât de normele interne ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât şi de normele convenţionale ale art. 6 par. 1 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, iar afectarea acestei garanţii determină, în mod necesar, reformarea hotărârii atacate.

Astfel, deşi sub aspectul acestei garanţii procesuale, s-a statuat că nu li se poate pretinde instanţelor să răspundă tuturor argumentelor părţilor şi că motivarea unei hotărâri judecătoreşti nu este o problemă de volum, ci de substanţă, instanţele trebuie să expună în mod necesar acele argumente esenţiale care formează structura raţionamentului logico-juridic ce au determinat adoptarea unei anumite soluţii în cauzele deduse judecăţii.

Înalta Curte consideră că este îndeplinită, în cauza pendinte, obligaţia instanţei de a argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile citate, instanţa de apel expunând într-o manieră clară şi convingătoare argumentaţia de fapt şi de drept, raţionamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluţiei de respingere a apelului reclamantului, urmare a verificării îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Astfel, deşi recurentul reclamă lipsa expunerii punctuale a faptelor vehiculate anterior în spaţiul public şi a celor ce reprezintă judecăţi de valoare, se constată că, în considerentele hotărârii recurate, s-a realizat distincţia între reportajele în cadrul cărora au fost difuzate date referitoare la o anchetă penală privindu-l pe reclamant, cu privire la care s-a reţinut că informarea s-a făcut în limitele libertăţii de exprimare, pe baza unor date furnizate altui jurnalist chiar de instituţia statului, iar în privinţa celorlalte afirmaţii din cadrul emisiunilor invocate de reclamant, s-a constatat că au fost deja vehiculate anterior în spaţiul public şi constituie judecăţi de valoare ale jurnalistului.

Totodată, din ansamblul argumentelor expuse în decizia recurată, rezultă că instanţa s-a preocupat şi de cenzurarea apărărilor reclamantului vizând nerespectarea normelor deontologice ale profesiei de jurnalist, constatând că, şi în cazul în care această nesocotire ar fi reală, nu poate constitui dovada caracterului ilicit al faptelor imputate pârâtelor, fiind incidente alte sancţiuni, precum şi caracterul fals, denigrator şi deosebit de exagerat al mesajelor afişate pe ecran, pe care le-a apreciat neîntemeiate în raport de probele administrate.

Ca atare, instanţa de apel a respectat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care impun examinarea cauzei atât din perspectiva susţinerilor apelantului reclamant, cât şi din cea a apărărilor părţii adverse, hotărârea recurată fiind lipsită de vicii de legalitate sub acest aspect.

Este de reţinut, de asemenea, că interpretarea într-o altă modalitate decât cea agreată de recurent a elementelor bazei factuale şi relevanţa acestora nu echivalează cu o nemotivare, în sensul prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1357 alin. (1) C. civ., art. 71, art. 72 din acelaşi act normativ, norme naţionale care garantează recurentului dreptul la respectarea onoarei, reputaţiei şi la imagine, pretins a fi fost încălcate prin afirmaţiile pârâtei C. făcute în cadrul unor emisiuni TV, difuzate de postul de televiziune E. ce aparţine pârâtei B. S.R.L., precum şi a dispoziţiilor art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, sens în care arată că libertatea de exprimare a jurnalistului nu este absolută, ci supusă unor restrângeri necesare protecţiei drepturilor nepatrimoniale ale altei persoane.

Se reţine că, fiind învestite cu o acţiune în răspundere civilă delictuală privind încălcarea dreptului la imagine şi reputaţie, instanţele fondului aveau obligaţia de a realiza o analiză a două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţă a drepturilor la imagine şi reputaţie ale reclamantului, pretins a fi încălcate, şi a dreptului la libertatea de exprimare a pârâtelor, cu privire la care acestea au susţinut că a fost exercitat în limitele sale interne, în acord cu dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fără a aduce atingere drepturilor reclamantului.

O atare abordare în soluţionarea cauzei s-a impus în raport de faptul că reglementarea libertăţii de exprimare şi a condiţiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de Statul Român, norme pe care părţile şi-au întemeiat apărările, întrucât doar în ipoteza în care s-ar fi constatat, urmare a examinării cauzei din perspectiva justului echilibru care trebuie păstrat între cele două drepturi fundamentale garantate, deopotrivă, că pârâtele s-au aflat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenţie.

Conform prevederilor art. 1357 C. civ., Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

Noul C. civ. reglementează cu caracter extins dreptul la liberă exprimare şi dreptul la viaţă privată, în acord cu dispoziţiile constituţionale şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, precum şi cu jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului, care formează împreună un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru instanţe şi instituţiile statului.

Art. 70 C. civ. prevede că: Orice persoană are dreptul la libera exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75.

Potrivit art. 71 alin. (1) şi (2) C. civ.: Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

Conform dispoziţiilor art. 72 C. civ.: (1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

În acest sens, art. 75 C. civ. prevede că: (1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.

Potrivit art. 252 C. civ.:

"Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică."

Articolul 10 din Convenţie prezintă următorul conţinut: Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti".

Dispoziţiile art. 8 din Convenţie prevăd următoarele:

"Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora".

Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenţiei, şi dreptul la viaţă privată, consacrat de art. 8 al Convenţiei, sunt protejate în mod egal de lege şi nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanţele naţionale trebuie să cântărească cu atenţie interesele concurente aflate în joc, iar atunci când examinează necesitatea ingerinţei în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputaţiei sau drepturilor altora, Curţii Europene i se poate solicita să verifice dacă autorităţile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenţie şi aflate în conflict în anumite cauze şi dacă motivele pe care autorităţile interne le-au invocat pentru a justifica ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante şi suficiente (a se vedea, în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 şi cauza Cicad c. Elveţiei, hotărârea din 7 iunie 2016).

În cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că "libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului său şi ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai "informaţiile" sau "ideile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis, în absenţa cărora nu există societate democratică.

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană, într-o jurisprudenţă constantă, a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate; forma/stilul şi contextul mesajului critic; contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza c. Românei); interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României); buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu c. României); raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice; doza de exagerare a limbajului artistic; proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată, precum şi motivarea hotărârii, respectiv motivele pertinente şi suficiente pe care autorităţile le invocă pentru a justifica ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, cauza Cumpănă şi Mazăre c. României).

În acelaşi sens, criteriile relevante pentru punerea în balanţă a celor două drepturi au fost sintetizate în hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 7.02.2012, în cauza Von Hannover împotriva Germaniei şi în cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei, hotărârea din 7.02.2012 şi au fost analizate distinct de către instanţa de apel, reprezentând fundamentul silogismului judiciar ce a determinat deznodământul judiciar în cauză.

Procedând la cenzurarea legalităţii hotărârii recurate, din perspectiva interpretării şi aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertăţii de exprimare, a dispoziţiilor convenţionale şi jurisprudenţei instanţei de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs faţă de configuraţia art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de apel a identificat şi aplicat în mod corect criteriile desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene, pe baza cărora se impunea soluţionarea pretenţiei deduse judecăţii, şi a ajuns la concluzia corectă că intimatele pârâte nu au depăşit limitele libertăţii de exprimare.

Referitor la faptele ilicite, recurentul arată că datele la care face referire instanţa de judecată nu se regăsesc într-o hotărâre judecătorească definitivă, iar intimatele, prin modalitatea de expunere a informaţiilor, au distorsionat şi exagerat excesiv cadrul expus de organele abilitate, prezentând faptele ca fiind săvârşite cu certitudine, în timp ce rulau mesaje defăimătoare şi scandaloase pentru a atrage atenţia publicului, fiind evidentă reaua lor credinţă.

Pentru a analiza această critică, trebuie făcută, din perspectivă convenţională, o distincţie între imputarea unor fapte determinante, ce implică obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă, şi emiterea unor judecăţi de valoare care, deşi nu trebuie să fie lipsite total de o bază reală, sunt supuse, în special, probei bunei-credinţe.

Se reţine că, în litigiul dedus judecăţii, putem distinge două nivele de imputare, afirmaţii factuale, obiective şi judecăţi de valoare.

Instanţa de recurs apreciază că, inclusiv pe terenul imputărilor factuale, în principiu, unui jurnalist nu trebuie să i se pretindă administrarea unor probe de aceeaşi valoare sau semnificaţie probatorie ca cele administrate într-un proces penal, ci faptele pe care le aduce la cunoştinţa publicului, dacă au natura unor fapte determinate, obiective trebuie să se sprijine pe o bază factuală suficientă care să îl determine, în exercitarea dreptului la liberă exprimare, dar, corelativ, şi a dreptului membrilor societăţii de a primi informaţii reale, veridice despre subiecte de interes general, să le facă publice.

Conform practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, în privinţa informaţiilor dintr-un articol de presă, acestea nu trebuie să aibă precizia faptelor prezentate într-un act de acuzare sau o hotărâre judecătorească întrucât dreptul publicului la informare este un element esenţial în evaluarea caracterului licit/ilicit al informaţiilor conţinute de articolele de presă.

Înalta Curte reţine că, în deplin acord cu principiile jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului expuse în considerentele hotărârii recurate, curtea de apel a examinat criticile formulate de reclamant şi a reţinut existenţa unei baze factuale suficiente în privinţa imputaţiilor concrete ce i-au fost aduse de către pârâte.

Astfel, în analiza caracterului ilicit al faptei imputate pârâtelor, instanţa de apel a reţinut, în privinţa reportajelor în cadrul cărora au fost difuzate date referitoare la o anchetă penală, că la 16 octombrie 2020, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, la solicitarea jurnalistului F. de la G., furnizase relaţii cu privire la dosarul penal în care figura şi apelantul din cauza pendinte şi în care era descrisă situaţia de fapt reţinută până la acel moment de anchetatori, iar existenţa unei cauze penale a fost demonstrată şi cu extrasele de pe portalul instanţelor de judecată, constatând că, prin emisiunile invocate de apelant, nu s-a făcut decât să se aducă la cunoştinţa publică aceste aspecte.

În plus, Înalta Curte are în vedere că, în speţă, potrivit situaţiei de fapt, asupra căreia instanţa de recurs nu poate formula aprecieri proprii, la baza afirmaţiilor factuale exprimate, s-au aflat nu numai informaţiile furnizate de o instituţie a statului şi aduse în mediul public de un alt jurnalist, ci şi alte date obiective a căror realitate este confirmată de probele administrate, reţinute de instanţa de apel, respectiv extrasele de pe portalul instanţelor de judecată care dovedesc existenţa unei cauze penale care îl vizează pe recurent.

Totodată, curtea de apel a apreciat că este necesar să clarifice unele aspecte legate de natura de interes public sau nu a chestiunii dezbătute prin articolele incriminate, procedând la o atare analiză în strânsă legătură cu criteriile ce vizează notorietatea persoanei vizate şi contribuţia acestora la o dezbatere de interes general.

Din perspectiva criteriului notorietăţii persoanei vizate, instanţa de apel a reţinut calitatea de persoană publică a reclamantului, statut dat de împrejurarea că face parte dintr-o familie de cunoscuţi oameni de afaceri, precum şi de faptul că însuşi apelantul este o persoană foarte activă în spaţiul virtual.

Se impune a se face o distincţie necesară între persoanele de drept privat şi persoanele care acţionează într-un context public, în calitate de personalităţi sau persoane publice. Astfel, în vreme ce o persoană de drept privat necunoscută publicului poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său la viaţa privată, acest lucru nu este valabil şi pentru persoanele publice sau care bucură de o anumită notorietate.

Dată fiind constatarea acestei premise, dreptul de a comunica idei şi informaţii privind probleme de interes general ce vizau persoana recurentului-reclamant trebuie să primească o interpretare mai puţin strictă decât în cazul în care ar privi o persoană de drept privat, necunoscută, care poate pretinde o protecţie mai strictă a dreptului la viaţă privată.

Cum reclamantul este o persoană implicată în viaţa publică, interesul mai mare cu privire la o eventuală faptă sau conduită care ţine de activitatea sa este justificat, fiind aşadar judicioasă reţinerea din hotarârea recurată cu privire la limitele criticii admisibile într-o atare situaţie, ca fiind mai extinse, reclamantul fiind conştient că se expune unui control al faptelor şi gesturilor sale nu numai de către ziarişti, ci şi de masa cetăţenilor.

În acest context, calitatea reclamantului, corelată cu subiectul afirmaţiilor incriminate, justifica interesul publicului, neputându-se reţine, raportat la situaţia de fapt, că prin afirmaţiile criticate s-ar fi urmărit satisfacerea unor interese particulare ale pârâtelor.

În ce priveşte criteriul metodei utilizate pentru obţinerea informaţiilor, curtea de apel a reţinut că acestea că au fost deja vehiculate în spaţiul public la momentul difuzării emisiunilor TV, constatând că, la 16 octombrie 2020, conform înscrisurilor de la dosarul de primă instanţă, au fost furnizate relaţii cu privire la dosarul penal de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, iar faptele indicate drept ilicite ar fi fost comise începând cu data de 20 octombrie 2020, potrivit chiar susţinerilor reclamantului din cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Referitor la judecăţile de valoare la adresa reclamantului, instanţa de apel a reţinut că, în privinţa celorlalte afirmaţii decât cele care vizau date din ancheta penală, nu pot fi catalogate drept exagerate sau defăimătoare întrucât acestea au fost deja vehiculate în spaţiul public, aspect în raport de care a apreciat că nu poate fi reţinută nici reaua credinţă a intimatelor.

Instanţa de recurs apreciază că exprimarea unor judecăţi de valoare presupune buna credinţă a subiectului care le exprimă, deci o atitudine subiectivă a autorului afirmaţiilor denunţate ca fiind calomnioase.

În consecinţă, este necesară analiza atitudinii subiective a autorului articolelor de presă, în raport atât cu adevărul afirmaţiilor sale, cât şi cu scopul demersului său, reaua - credinţă fiind înlăturată, dacă se dovedeşte că acesta nu a acţionat cu intenţia de a afecta, în mod gratuit, reputaţia reclamantului, ci a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, aceasta fiind ipoteza speţei deduse judecăţii.

Astfel, instanţa de apel a verificat, raportându-se la normele de drept internaţional, respectiv la jurisprudenţa CEDO, dacă afirmaţiile incriminate sunt ofensatoare, precum şi contextul în care au fost făcute acestea, respectiv a analizat sursele utilizate de către jurnalist în documentarea emisiunilor TV.

În acest sens, curtea de apel a reţinut că afirmaţiile din emisiunile invocate de reclamant nu pot fi catalogate drept exagerate sau defăimătoare, acestea fiind deja vehiculate în spaţiul public anterior şi a avut în vedere datele rezultate din surse oficiale emise de autorităţi, respectiv fapte apreciate ca fiind de notorietate.

În plus, câtă vreme, în speţă, informaţiile prezentate pe postul televiziunii reprezentau faptele reclamantului deja mediatizate, iar intimatele au acţionat cu scopul aducerii informaţiilor la cunoştinţa publicului, nu se poate reţine intenţia jurnalistului de a îl denigra pe recurent.

În consecinţă, în contextul în care pârâta persoană fizică a acţionat pentru a informa publicul cu privire la teme de interes public, câtă vreme afirmaţiile incriminate, deşi cuprind opinii critice ce îl vizează pe reclamantului, nu sunt lipsite de o bază factuală obiectivă, nu poate fi validată susţinerea din recurs în sensul că reaua credinţă a intimatelor rezultă din săvârşirea faptelor ilicite.

Se constată că, în urma întregii analize efectuate, curtea de apel, în mod legal, făcând o aplicare corectă a criteriilor relevate de instanţa europeană, a reţinut că există o minimă bază factuală pentru afirmaţiile din cadrul emisiunilor TV, jurnalistul reproducând informaţiile care erau vehiculate în spaţiul public, iar aprecierile pe care le-a realizat şi care au natura unor judecăţi de valoare, au la bază argumente şi elemente factuale.

Pe cale de consecinţă, a constatat că nu se poate reţine existenţa unor fapte ilicite, în condiţiile în care aspectele expuse în emisiunile invocate de reclamant nu au încălcat limitele care se circumscriu exerciţiul rezonabil al libertăţii de exprimare, astfel cum sunt prevăzute în textul normei convenţionale.

Nu se poate reţine nici o aplicare greşită a normelor europene şi naţionale care reglementează principiile de etică jurnalistică, prevăzute de Rezoluţia nr. 1003/1993 adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei la 1 iulie 1993 şi de Codul Deontologic al Jurnalistului, astfel cum susţine recurentul, întrucât instanţa de apel a procedat la analiza criteriilor în baza cărora se tranşează concursul dintre dreptul la viaţă privată şi dreptul la liberă exprimare, prin raportare la elementele ce se desprind din jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului în cazul particular al exercitării dreptului recunoscut de art. 10 din Convenţie de către jurnalişti, care sunt aceleaşi cu cele ce rezultă din rezoluţia şi codul invocat de recurentul-reclamant şi în raport de care, partea a înţeles să îşi contureze criticile aduse prin cererea de recurs.

Sub un ultim aspect, recurentul susţine că instanţa de apel nu a analizat două condiţii ale răspunderii civile delictuale, prejudiciul şi legătura de cauzalitate, învederând că prejudiciul este reprezentat de încălcarea drepturilor nepatrimoniale ale recurentului, iar proba faptei ilicite este suficientă pentru a fi prezumată îndeplinirea acestor două condiţii.

Înalta Curte apreciază, similar instanţei de apel, că în raport de cele reţinute cu privire la inexistenţa faptei ilicite, precum şi necesitatea întrunirii, în mod cumulativ, a tuturor celor patru elemente ale răspunderii civile delictuale pentru a putea fi antrenată, că nu se mai impunea analiza criticilor vizând existenţa şi întinderea prejudiciului pretins a fi fost încercat de către reclamant.

Prin urmare, faţă de cele anterior constatate, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile recurentului-reclamant privind nelegalitatea hotărârii recurate prin prisma constatării inexistenţei faptei ilicite, condiţie obligatorie pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, instanţa de apel ajungând la această concluzie în mod argumentat şi în deplină concordanţă cu jurisprudenţa în materie a Curţi Europene a Drepturilor Omului şi a normelor de drept material din legislaţia naţională, corespondente art. 8 şi art. 10 ale Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum s-a arătat anterior.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2083 din 30 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2083 din 30 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 9 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.