Scope of mandatory eligibility verification for counter-guarantees under statutory mandates and contractual limitations.

Şedinţa publică din data de 9 martie 2023

Asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub nr. x/2017, reclamantul Fondul Local de Garantare Focşani IFN-S.A. - Filiala FNGCIMM, în contradictoriu cu Fondul Român de Contragarantare S.A., a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 296.000 RON şi a dobânzii legale de la data introducerii cererii până la data restituirii integrale a sumelor datorate, cu cheltuieli de judecată.

La 14 noiembrie 2017, pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. a formulat cerere reconvenţională solicitând obligarea reclamantului la plata sumei de 5.228,71 RON, cu titlu de daune, reprezentând valoarea ajutorului de minimis efectiv acordat, actualizat până la 31 octombrie 2017 inclusiv, suma ce va fi actualizată cu dobânda prevăzută de Regulamentul CE nr. 659/1999, de la data acordării contragaranţiei şi până la data rambursării sau recuperării daunelor, conform prevederilor art. 7.8 din Convenţia de contragarantare nr. 4/2010.

Prin sentinţa civilă nr. 1213 din 1 martie 2018, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 19 iunie 2018, sub nr. x/2018.

Prin încheierea de şedinţă din 10 septembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale, cauza fiind trimisă la secţia a VI-a civilă, în vederea soluţionării de către un complet specializat în judecarea cauzelor cu profesionişti. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2018*.

Prin încheierea de şedinţă din 12 decembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat competenţa în favoarea secţiei a III-a civilă, a constatat ivit conflictul de competenţă, dispunând înaintarea dosarului la Curtea de Apel Bucureşti, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 30F/2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 19 aprilie 2019, a fost stabilită competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a III-a civilă, cauza fiind înregistrată sub nr. x/2018, la 16 mai 2019.

2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 2029 din 30 septembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul Fondul Local de Garantare Focşani IFN S.A. - Filiala FNGCIMM, în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. şi a fost obligat pârâtul-reclamant să plătească reclamantului-pârât suma de 296.000 RON şi dobânda legală penalizatoare de la data introducerii acţiunii, 24 august 2017, până la data plăţii; a fost respinsă cererea reconvenţională, ca neîntemeiată, şi a fost obligat pârâtul-reclamant să plătească reclamantului-pârât suma de 6565 RON, cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 1640 A din 26 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2029 din 30 septembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant Fondul Local de Garantare Focşani IFN S.A. - Filiala FNGCIMM.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. a declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate.

În cuprinsul memoriului de recurs, pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. a formulat următoarele critici:

Hotărârea atacată nu respectă exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 alin. (1) din CEDO şi nu cuprinde motivele soluţiei în ceea ce priveşte starea de dificultate.

Astfel, instanţa de apel nu a făcut nicio referire în considerente la cererea reconvenţională, respectiv la criteriul de eligibilitate vizând starea de dificultate, deşi în cadrul cererii de apel recurentul a adus argumente în sensul că beneficiarul A. S.R.L. nu îndeplinea criteriul de eligibilitate cu privire la starea de dificultate la acordarea contragaranţiei şi a solicitat admiterea cererii reconvenţionale având ca obiect obligarea reclamantului la plata sumei de 5228,71 RON, cu titlu de daune.

Hotărârea atacată este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 7.4 (2) din Convenţia nr. 4/2010, în coroborare cu art. 969, art. 970, art. 977, art. 982 din vechiul C. civ. atunci când instanţa de apel a stabilit că nu pot fi impuse alte reguli decât cele avute în vedere de părţi, apelanta neavând obligaţia unor verificări suplimentare.

Arată că întregul mecanism juridic în interpretarea voinţei părţilor şi a scopului Convenţiei a fost viciat, prin raportare la un singur aspect de ordin formal, Anexa B1 la Norma nr. 1/2010 privind stimularea accesului la finanţare a IMM.

Recurentul recunoaşte că obligaţiile prevăzute în Anexa C9 la Convenţie trebuie completate şi interpretate sistematic, împreună cu normele de drept material din O.U.G. nr. 23/2009 cu privire la mecanismul şi scopul urmărit în acordarea contragaranţiilor, în coroborare cu art. 969, art. 970, art. 977, art. 982 din vechiul C. civ., însă arată că instanţa de apel a lăsat fără efecte juridice art. 4.4, art. 6.1 şi 7.4 din Convenţie.

Învederează că susţinerea instanţei de apel potrivit căreia obligaţia intimatei era doar de a verifica documentele stabilite în Anexa B1 la Convenţie nu este îndestulătoare deoarece această obligaţie trebuie completată cu cele din materia mandatului, potrivit art. 4.4 din Convenţie, precum şi cu dispoziţiile art. 6.1 din Convenţia nr. 4/2010 care stipulează că garantul acordă, monitorizează şi plăteşte garanţiile contragarantate cu diligenţa pe care o practică în cazul garanţiilor pe care le acordă fără această protecţie.

Susţine că prin hotărârea recurată nu se face referire la prevederile anterior menţionate, cu toate că la dosar se regăseşte adresa x din care rezultă că societatea A. S.R.L. se afla în procedură de executare silită la data declaraţiei pe proprie răspundere, respectiv la data acordării contragaranţiei. Arată că legislaţia secundară Ordinul MIMMCMA nr. 1364 din 23 decembrie 2009 privind Condiţiile de acordare a contragaranţiilor de către Fondul Român de Contragarantare, actele emise în aplicarea sa (Norma şi Convenţia aplicabile în speţă) şi legislaţia ajutorului de stat prevăd nu doar dreptul, ci şi obligaţia de a nu plăti contragaranţii unor beneficiari neeligibili.

Recurentul apreciază că instanţa de apel, în aplicarea normelor imperative ale legislaţiei secundare, precum şi interpretând corect normele convenţionale, nu putea ignora un înscris autentic, adresa ANAF, în favoarea unui înscris sub semnătură privată (declaraţia) care nu are forţa juridică de a răsturna constatările dintr-un înscris oficial şi susţine că nu au fost interpretate corect dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Redă dispoziţiile art. 270 alin. (1) C. proc. civ. şi susţine că cele reţinute în considerente sunt diametral opuse faţă de obligaţiile pe care Fondul Local de Garantare Focşani IFN S.A. şi le-a asumat prin art. 4 din Convenţie.

Afirmă că instanţa de apel a aplicat greşit art. 6.1 din Convenţia nr. 4/2010, în coroborare cu art. 1540 din vechiul C. civ. şi art. 4.4 din Convenţie. Apreciază că intimata răspunde pentru cea mai mică culpă în executarea mandatului său cu titlu oneros, astfel încât trebuia şi putea să cunoască despre neîndeplinirea criteriilor de eligibilitate ale beneficiarului şi să nu acorde garanţia contragarantată sau să refuze la plată contragaranţia.

Citează dispoziţiile art. 4.4 din Convenţia de contragarantare nr. 4/2010, precum şi cele ale art. 1080 alin. (1) din vechiul C. civ. şi menţionează că FNGCIMM este un profesionist în domeniul garantării, cu statut de instituţie financiară nebancară, aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, astfel cum rezultă din art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 1211/2001, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 5 din Actul constitutiv al FNGCIMM.

Arată că în Anexa C9 la Convenţia nr. 4/2010, invocată de instanţa de apel, se prevede că pentru verificarea criteriului de eligibilitate referitor la executarea silită se va avea în vedere declaraţia pe proprie răspundere, însă susţine că acesta este un minim demers, iar o anexă nu poate restrânge dispoziţiile actului principal, mai ales când înscrisurile anexate de recurent dovedesc neeligibilitatea beneficiarului.

5. Apărările formulate

Prin întâmpinare, intimatul Fondul Local de Garantare Focşani IFN S.A. - Filiala FNGCIMM a invocat excepţia nulităţii recursului pentru netimbrare, excepţia inadmisibilităţii căii de atac, în raport de dispoziţiile art. 464 alin. (3) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului din perspectiva neîncadrării criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 10 noiembrie 2022, a fost admis în principiu recursul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei nr. 1640A din 26 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fost fixat termen de judecată la 9 martie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, a dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că excepţia de netimbrare a recursului, excepţia inadmisibilităţii căii de atac, în raport de dispoziţiile art. 464 alin. (3) C. proc. civ. şi excepţia nulităţii recursului din perspectiva neîncadrării criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. au fost analizate în cadrul procedurii de filtru, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind respinse prin încheierea din 10 noiembrie 2022.

Critica ce se subsumează dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. vizează nemotivarea hotărârii atacate, recurentul susţinând încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, a afirmat că instanţa de apel nu a făcut nicio referire în considerente la cererea reconvenţională, respectiv la criteriul de eligibilitate vizând starea de dificultate, deşi în cadrul cererii de apel acesta a adus argumente în sensul că beneficiarul A. S.R.L. nu îndeplinea acest criteriu la acordarea contragaranţiei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., "hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Înalta Curte subliniază că motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă una dintre garanţiile esenţiale ale procesului echitabil, impusă atât de normele interne ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât şi de normele convenţionale ale art. 6 par. 1 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, iar afectarea acestei garanţii determină, în mod necesar, reformarea hotărârii atacate. De asemenea, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 CEDO impune instanţei să examineze cauza sub toate aspectele, însă nu obligă judecătorul să răspundă tuturor argumentelor aduse de părţi, atât timp cât din considerentele hotărârii rezultă cu claritate motivele pentru care anumite cereri au fost apreciate ca a fi nefondate şi se poate realiza controlul de legalitate de către instanţa de recurs.

Astfel, deşi sub aspectul acestei garanţii procesuale, s-a statuat că nu li se poate pretinde instanţelor să răspundă tuturor argumentelor părţilor şi că motivarea unei hotărâri judecătoreşti nu este o problemă de volum, ci de substanţă, instanţele trebuie să expună în mod necesar acele argumente esenţiale care formează structura raţionamentului logico-juridic ce au determinat adoptarea unei anumite soluţii în cauzele deduse judecăţii.

Înalta Curte consideră că este îndeplinită, în cauza pendinte, obligaţia instanţei de a argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile citate, instanţa de apel analizând criteriul de eligibilitate vizând starea de dificultate a societăţii beneficiare, chiar dacă într-o manieră ce îl nemulţumeşte pe recurent.

Se constată că, în considerentele hotărârii recurate (pag. 29-30), răspunzând criticilor apelantului privind îndeplinirea, în mod corespunzător, a mandatului de către reclamant şi obligaţia acestuia de a refuza acordarea garanţiei societăţii beneficiare în raport de certificatul de atestare fiscală din care rezultă că societatea avea datorii la bugetul de stat, instanţa de apel a reţinut că reclamantul şi-a îndeplinit obligaţia de a verifica dacă A. S.R.L. este întreprindere în dificultate, în raport de criteriile prevăzute în Anexa C9 la Convenţia de contragarantare, încheiată între părţi, eventuale verificări suplimentare nefiind prevăzute, în mod expres, în contract.

Ca atare, instanţa de apel a respectat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea recurată fiind lipsită de vicii de legalitate sub acest aspect.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat decizia instanţei de apel, care a menţinut sentinţa primei instanţe, prin care a fost atrasă răspunderea contractuală a pârâtului, susţinând interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4.4, 6.1 şi 7.4 (2) din Convenţia nr. 4/2010, respectiv art. 8 lit. d) din Norma nr. 1/2010, coroborate cu art. 969, art. 970, art. 977, art. 982 şi art. 1540 C. civ. de la 1864.

În esenţă, se susţine că instanţa de apel trebuia să dea eficienţă tuturor prevederilor legale şi convenţionale în interpretarea lor sistematică corectă, nu doar Anexei C9 la Convenţia nr. 4/2010, care indică criteriile de eligibilitate ce trebuie respectate.

În cauza pendinte, situaţia de fapt stabilită de către instanţele fondului, pe baza probatoriului administrat, pe care se grefează controlul de legalitate realizat în recurs, relevă că între părţi a fost încheiată Convenţia de contragarantare nr. 4/2010, având ca obiect contragarantarea garanţiilor acordate de reclamant, în calitate de garant, beneficiarilor care îndeplinesc condiţiile schemelor de ajutor de minimis.

Conform cererii de executare nr. x din 1 noiembrie 2016, reclamantul a solicitat de la pârât plata contragaranţiei, în cuantum de 296.000 RON, reprezentând 40% din valoarea garanţiei, urmare a plăţii acesteia de către reclamant.

Pârâtul a refuzat plata contragaranţiei solicitate, invocând faptul că debitoarea se afla în executare silită la data acordării contragaranţiei, astfel încât reclamantul nu a îndeplinit, în mod corespunzător, obligaţiile asumate prin convenţia de contragarantare, în sensul de a efectua verificări suplimentare cu privire la situaţia financiară a societăţii garantate.

Procedând la cenzurarea legalităţii hotărârii recurate din perspectiva interpretării şi aplicării normelor legale incidente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat corect prevederile art. 969, art. 970 şi art. 1540 C. civ. în verificarea îndeplinirii de către intimat a obligaţiilor decurgând din mandatul acordat de către recurent, prin raportare la actele juridice încheiate între aceştia.

Astfel, curtea de apel a analizat în ce măsură şi raportat la ce documente îi incumba intimatului reclamant obligaţia de a verifica acest criteriu de eligibilitate, conform prevederilor contractuale, câtă vreme, în cadrul acţiunii în răspundere contractuală demarate, recurenta-pârâtă s-a apărat prin invocarea nerespectării de către intimatul-reclamant a mandatului acordat, în sensul că nu a verificat în mod corespunzător criteriile de eligibilitate la acordarea contragaranţiei.

În urma aprecierii şi coroborării probatoriului, instanţa de apel a constatat că beneficiarul îndeplinea condiţiile de eligibilitate prevăzute în convenţia de contragarantare, iar intimatul şi-a îndeplinit obligaţia de verificare a criteriilor de acordare a contragaranţiei.

Înalta Curte reţine că esenţial în cauză nu era a se stabili dacă beneficiarul contragaranţiei putea fi considerat în stare de dificultate la data acordării acesteia, ci dacă intimatul-reclamant a îndeplinit mandatul acordat, efectuând verificările impuse de recurentul-pârât conform convenţiei dintre părţi şi Normei nr. 1/2010.

În sensul Convenţiei nr. 4/2010, contragarantarea reprezintă angajamentul contractual prin care Fondul Român de Contragarantare preia o parte din riscul asumat de garant la acordarea de garanţii, prin garantarea unei părţi din garanţiile acordate de acesta băncilor sau altor finanţatori pentru creditele şi alte instrumente de finanţare contractate de IMM de la acestea, astfel cum se prevede la art. 1.1 pct. 2 din contractul încheiat între părţi.

De asemenea, conform art. 4.1 (1) din convenţie, în vederea asigurării celerităţii activităţii de contragarantare în sprijinul IMM-urilor, Fondul Român de Contragarantare mandatează garantul să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate şi a condiţiilor de contragarantare din norme şi să acorde contragaranţii IMM-urilor care fac dovada îndeplinirii acestora, iar prin art. 3.1, părţile au convenit că pot fi contragarantate garanţiile care respectă condiţiile de eligibilitate prevăzute în norma în baza căreia se solicită contragaranţia şi au fost aprobate de garant.

Potrivit art. 7.4 alin. (2) din Convenţia nr. 4/2020, pârâtul plăteşte contragaranţia în toate situaţiile în care, din analiza efectuată, rezultă că garantul a acordat contragaranţia conform mandatului primit, potrivit criteriilor de verificare menţionate în anexa C9 la aceasta.

Examinând prevederile contractuale evidenţiate, Înalta Curte constată că recurentul avea obligaţia de a acorda contragaranţia, cu respectarea Normei nr. 1/2010 şi a Convenţiei nr. 4/2010, potrivit criteriilor de verificare prevăzute în anexa nr. C9.

Anexa nr. C9 prevede criteriile de verificare la executarea contragaranţiei, iar această verificare a criteriilor, potrivit cărora beneficiarul nu este întreprindere în dificultate, nu se află în procedura de executare silită sau procedura de executare silită a fost suspendată ca urmare a aprobării eşalonării la plata obligaţiilor fiscale, nu se află în procedură de insolvenţă, închidere operaţională, dizolvare, lichidare sau administrare specială, faţă de acesta nu există un ordin de recuperare încă neexecutat privind un ajutor ilegal şi incompatibil cu piaţa comună, se face exclusiv în temeiul înscrisurilor menţionate la pct. 4 din anexă (declaraţie pe proprie răspundere, situaţiile financiare anuale pentru ultimele două exerciţii financiare încheiate, certificat constatator ORC/extras RECOM).

Art. 8 lit. d) din Norma nr. 1/2010, redactată de către recurent, în calitatea sa de reglementator al condiţiilor în care se acordă garanţiile şi contragaranţiile de către stat, impune verificarea criteriului potrivit căruia beneficiarul nu se află în procedură de insolvenţă, executare silită, închidere operaţională, dizolvare, lichidare sau administrare specială, exclusiv pe baza declaraţiei pe proprie răspundere, dată pe formularul din Anexa B la norma în cauză.

Astfel, nici convenţia încheiată între părţi şi nici Norma nr. 1/2010 nu prevăd şi nu impun vreo obligaţie pentru reclamant, în sensul de a face alte verificări cu privire la situaţia juridică/financiară a beneficiarului.

Înalta Curte notează că şi recurentului pârât îi revenea obligaţia de a verifica, o dată cu primirea notificărilor emise de reclamant respectarea clauzelor contractuale, în ceea ce priveşte acordarea contragaranţiilor, sens în care i-ar fi putut pretinde celui din urmă clarificări, anterior confirmării contragaranţiilor notificate.

Întrucât părţile nu au agreat, prin contractul încheiat, asupra necesităţii verificării altor documente, nici asupra efectuării unor demersuri suplimentare, Înalta Curte constată că este nefondată critica formulată privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 969, art. 970 şi art. 1540 C. civ., cu referire la art. 4.4, 6.1 şi 7.4 (2) din Convenţia nr. 4/2010 şi înlătură afirmaţiile recurentului-pârât potrivit cărora prezentarea documentelor din anexa C9 la Convenţie nu este îndestulătoare.

Pretinzând ca intimatul să efectueze verificări suplimentare, recurentul-pârât încearcă să se desprindă de raportul contractual, transferând părţii adverse o obligaţie care se plasează în afara înţelegerii asumate.

Sub un alt aspect, Înalta Curte reaminteşte că raporturile juridice dintre părţi se grefează pe un contract de mandat, iar mandatul acordat intimatului reclamant a fost ratificat de către recurent, în calitate de mandant.

Astfel, aşa cum rezultă din situaţia de fapt dedusă judecăţii, necenzurabilă în recurs, criteriul referitor la întreprindere aflată în dificultate, raportat la beneficiarul A. S.R.L., a fost verificat de recurent însuşi, astfel cum reiese din adresa nr. x/10.03.2011 şi anexa emisă de recurentul-pârât, din care rezultă că acesta a efectuat, la 21 martie 2011, la sediul intimatului-reclamant, în temeiul prevederilor art. 6.4 din Convenţia de contragarantare nr. 4/2010, verificarea documentaţiei care a stat la baza acordării ajutorului de minimis pentru 29 de beneficiari, între care şi A. S.R.L., în cazul acesteia cu referire la scrisoarea de garantare nr. 248/20.10.2010, iar rezultatele verificării au fost consemnate în procesul-verbal încheiat la 25.03.2011, în care se menţionează că "În urma verificării unui număr de 29 dosare de garantare, la care garanţiile au fost contragarantate, nu s-au constatat cazuri de încadrare a beneficiarului în dificultate financiară sau neîncadrarea acestuia în categoria IMM".

În privinţa criticii vizând interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 977 şi 982 C. civ. de la 1864, se reţine că, în realitate, recurentul pârât urmăreşte o reinterpretare a contractului dedus judecăţii, urmare a analizei clauzelor contractuale prin raportare însă la probele administrate, şi stabilirea voinţei părţilor decurgând din actele juridice încheiate de acestea.

Or, interpretarea contractului presupune, în situaţia de faţă, o interpretare a probatoriului, iar aceasta din urmă este o etapă esenţialmente legată de stabilirea situaţiei de fapt, apanaj al instanţelor devolutive, şi nu de etapa de aplicare a legii la situaţia de fapt reţinută prin interpretarea probatoriului, ce se realizează în recurs.

Recurentul a susţinut şi încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., arătând că instanţa de apel a ignorat un înscris autentic, adresa ANAF, în favoarea unui înscris sub semnătură privată (declaraţia) care nu are forţa juridică de a răsturna constatările dintr-un înscris oficial.

Potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., "judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc."

Astfel, legea îi impune judecătorului să dea dovadă de stăruinţă pentru a afla adevărul în cauză, iar atunci când trebuie să decidă cu privire la probele ce trebuie administrate în vederea aflării adevărului, legea îi recunoaşte judecătorului un drept de apreciere, acesta având prerogativa de a analiza în concret, raportat la obiectul şi particularităţile procesului, care dintre probele propuse de părţi sunt nu doar legale, ci şi pertinente ori concludente.

Ca atare, raportat la modalitatea de valorificare a probatoriului administrat, instanţa de recurs nu poate examina în această cale de atac critici de netemeinicie, conform susţinerilor recurentului.

Se observă, pe baza situaţiei de fapt reţinute, că instanţa de apel a stabilit cu rigurozitate raporturile juridice dintre părţi, constatând îndeplinirea obligaţiilor asumate prin convenţia încheiată, în cauză neputând fi identificată o încălcare a normelor procedurale care consacră principiul rolului activ al judecătorului în desfăşurarea procesului, pentru a fi incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei nr. 1640A din 26 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei nr. 1640A din 26 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 martie 2023.