Acquisitive prescription against vacant succession: state passive standing and ope legis inheritance

Şedinţa publică din data de 9 martie 2023

Asupra recursurilor deduse judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la 9 mai 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. şi Q., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate că au dobândit dreptul de proprietate prin prescripţia achizitivă (uzucapiunea de 30 de ani) asupra imobilului compus din teren în suprafaţă totală de 604 m.p., situat în Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 16248 din 30 septembrie 2016, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în dosarul nr. x/2016 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei, invocată din oficiu şi declinată competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1039 din 27 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, C., D., R., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. şi Q.; s-a constatat că reclamanţii au dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 604 mp, cu categoria de folosinţă curţi construcţii, situat în Bucureşti, str. x (fostă str. x) nr. 14, din totalul de 615,64 mp, identificat de expert S..

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă

Prin decizia civilă nr. 1500A din 2 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de apelanţii pârâţi Statul Român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva sentinţei civile nr. 1039 din 27 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi A., B. şi intimaţii pârâţi T., U. - moştenitoare a defunctului C., V. - moştenitoare a defunctului C., D., F., G., H., W., I., J., K., L., M., N., O., P., Q. şi R. - moştenitor al defunctului E..

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, pârâţii Statul Român prin DGRPF Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primar General au declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate.

4.1. În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Statul Român prin DGRFP a invocat dispoziţiile art. 1847 C. civ., precum şi pe cele ale art. 249 C. proc. civ. şi a arătat că reclamanţilor le revine obligaţia de a dovedi, în persoana lor şi a autorilor, exercitarea, în mod cumulativ, a unei posesii pe tot timpul prevăzut de lege, precum şi faptul că posesia a fost utilă, pentru a dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune.

A învederat că una dintre condiţiile de fond ale uzucapiunii este ca acţiunea să fie îndreptată împotriva adevăratului proprietar al bunului, iar, în speţă, astfel cum reiese din probatoriul administrat de reclamanţi, proprietara bunului a fost X.. În acest context, apreciază că prescripţia achizitivă nu poate fi exercitată împotriva Statului Român prin DGRFP Bucureşti.

Recurentul a susţinut că, şi în situaţia unei moşteniri vacante, nu se pune problema ca Statul Român să fie un proprietar nediligent întrucât terenul a intrat în proprietatea sa la 31 octombrie 2018, data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 1870 din 5 decembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017. Astfel, prescripţia achizitivă împotriva proprietarului nediligent ar începe să curgă de la data dobândirii dreptului de proprietate de către acesta, în speţă de la data emiterii hotărârii de constatare a vacanţei succesorale, motiv pentru care o cerere în constatarea uzucapiunii este neîntemeiată.

A arătat că, în mod eronat, instanţa de apel a înlăturat aceste apărări şi a respins apelul, ca nefondat.

4.2. În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar a apreciat greşită soluţia instanţei de apel cu privire la excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive. În ceea ce priveşte suprafaţa de 250 mp, a arătat că prin sentinţa civilă nr. 1870, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia civilă nr. 1312/2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, instanţa a constatat vacanţa succesorală a defunctei X., bunurile succesorale intrând în domeniul privat al Statului Român prin Ministerul Finanţelor. A invocat dispoziţiile art. 477 şi art. 680 C. civ. de la 1864 şi a arătat că proprietar al imobilelor provenite din succesiuni vacante sau al imobilelor fără stăpân este statul.

Referitor la suprafaţa de 354 mp, a susţinut că se justifică fără echivoc lipsa calităţii sale procesuale pasive, astfel cum rezultă din situaţia juridică privind această suprafaţă, care califică terenul ca fiind proprietate particulară.

Recurentul a învederat că instanţele au reţinut greşit că, în situaţia în care nu poate fi identificată nicio altă persoană care să justifice existenţa unui drept de proprietate asupra imobilului în legătură cu care s-a cerut a se constata intervenită prescripţia achizitivă, se consideră că nemişcătorul se regăseşte în patrimoniul unităţii administrativ teritoriale în raza căreia se află, prin efectul prevederilor art. 477, art. 646, art. 680 C. civ. de la 1864. În combaterea celor reţinute de instanţă, a arătat că, potrivit regulilor devoluţiunii legale, o vocaţie succesorală generală, abstractă a statului nu îi poate legitima acestuia calitatea de pârât întrucât nu are nicio legătură cu dreptul subiectiv care este supus dezbaterii judiciare, iar reclamantul nu poate justifica atragerea în procedura jurisdicţională a unei părţi căreia nu are motive să îi opună dreptul afirmat şi nici acesta din urmă motive de a contesta dreptul pretins de reclamant.

A arătat că reclamanţii trebuie să facă dovada că Municipiul Bucureşti este proprietarul nediligent al imobilului în litigiu şi a faptului că aparţine domeniului privat al statului sau unităţii administrativ teritoriale.

Pe fondul cauzei, a prezentat consideraţii teoretice vizând elementele posesiei, corpus şi animus, şi a arătat că lipsa unuia dintre acestea echivalează cu lipsa posesiei.

5. Apărările formulate

În cauză nu au fost formulate întâmpinări.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 10 noiembrie 2022, au fost admise în principiu recursurile declarate de pârâţii Statul Român prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primar general împotriva deciziei nr. 1500A din 2 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fost fixat termen de judecată la 9 martie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, a dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurentul Statul Român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a criticat decizia instanţei de apel, susţinând, în esenţă, că nu a fost făcută dovada că este proprietarul nediligent care a pierdut posesia imobilului în litigiu întrucât din probatoriul administrat de reclamanţi rezultă că proprietara bunului a fost X..

A învederat că, şi în situaţia unei moşteniri vacante, nu se pune problema ca Statul Român să fie un proprietar nediligent întrucât terenul a intrat în proprietatea sa la 31 octombrie 2018, data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 1870 din 5 decembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, iar termenul prescripţiei achizitive a început să curgă de la data emiterii acestei hotărâri prin care s-a constatat vacanţa succesorală.

Luând în examinare criticile de nelegalitate axate pe teza reţinerii greşite a calităţii procesuale pasive a recurentului pârât Statul Român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, Înalta Curte constată că acest pârât are calitatea de subiect pasiv în raportul juridic litigios, contrar susţinerilor din recurs.

Obiectul acţiunii deduse judecăţii asupra căruia au statuat instanţele de fond poartă asupra recunoaşterii dreptului de proprietate al reclamanţilor cu privire la două terenuri, în suprafaţă de 354 mp, respectiv de 250 mp, situate în Bucureşti, str. x (fostă Trandafirului nr. 14), ca efect al prescripţiei achizitive de 30 de ani.

Se reţine că, în cadrul condiţiilor generale de exercitare a acţiunii civile, calitatea procesuală pasivă semnifică identitatea între persoana chemată în judecată şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii.

Astfel, potrivit art. 36 C. proc. civ.:

"Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond."

Aşadar, calitatea procesuală transpune în plan procesual subiectele raportului juridic de drept substanţial dedus judecăţii.

Producerea efectului achizitiv de proprietate presupune îndeplinirea celor două condiţii specifice prevăzute de art. 1847 şi art. 1890 din C. civ. din 1864, incidente în cauză, având în vedere momentul începerii posesiei, referitoare la utilitatea posesiei, sub aspectul calităţilor de a fi continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, precum şi la durata de 30 de ani a posesiei exercitate.

Sub aspectul cadrului procesual subiectiv, se reţine că, din interpretarea normelor de drept comun anterior enunţate, uzucapiunea trebuie opusă adevăratului proprietar al imobilului în litigiu, în considerarea caracterului de sancţiune civilă al acestui mecanism de constatare a dreptului de proprietate, faţă de proprietarul nediligent care a permis ieşirea bunului din patrimoniul său.

Ca atare, întrucât raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între acele persoane care îşi dispută dreptul în litigiu, poate avea legitimare procesuală pasivă într-o asemenea acţiune în constatare numai persoana care este adevăratul proprietar sau succesorul în drepturi al adevăratului proprietar al bunului.

În cauza pendinte, situaţia de fapt stabilită de către instanţele fondului, pe baza probatoriului administrat, pe care se grefează controlul de legalitate realizat în recurs, relevă că dreptul de proprietate asupra terenului care face obiectul prezentei acţiuni a fost dobândit de către reclamanţii A. şi B. de la autorii pârâţilor, respectiv Y., Z. zis AA., BB., CC., DD., EE. şi FF., prin înscris sub semnătură privată încheiat la 1 august 1957, suprafaţă de teren de 354 m.p. şi de la X., una din comoştenitoare, suprafaţa de 250 m.p., aflată în continuarea celei menţionate, fără a exista înscrisuri în acest sens.

În ceea ce o priveşte pe X. aceasta a decedat la 10 septembrie 1982, iar prin sentinţa civilă nr. 1870/05.12.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosar nr. x/2017, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1312A/31.10.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în acelaşi dosar, instanţa a constatat vacantă succesiunea defunctei X., bunurile succesorale intrând în domeniul privat al Statului Român prin Ministerul Finanţelor.

Conform adresei nr. x/08.11.2007, în evidenţele cadastrale ale Municipiului Bucureşti din anul 1986, imobilul din str. x, sector 1 a fost înscris cu teren în suprafaţă de 620 m.p., din care 199 m.p. construcţii, proprietate particulară, cu categoria de folosinţă curţi-construcţii, proprietari X., B., A.. Potrivit datelor existente la Administraţia Financiară, în rolul fiscal din 1992 figurează înscrişi ca titulari de rol X., cu suprafaţa de 250 m.p. şi B., A. cu suprafaţa de 354 m.p.

Din evidenţele fiscale rezultă că reclamanţii au achitat impozitele, inclusiv pentru terenul trecut în rolul autoarei X., din 1988, când aceştia apar în evidenţa Primăriei Sectorului 1 cu întreaga suprafaţă de teren, respectiv din 1992, când apar şi în evidenţele fiscale, alături de X. (care era decedată).

În raport de aceste circumstanţe factuale, ce ies din sfera controlului de legalitate al instanţei de recurs, Înalta Curte reţine că, în mod corect a concluzionat instanţa de apel, în cadrul raţionamentului judiciar expus, asupra calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

Având în vedere momentul la care a început posesia reclamanţilor, Înalta Curte reţine incidenţa prevederilor C. civ. de la 1864, care statua prin dispoziţiile art. 477 faptul că toate averile vacante şi fără stăpâni, precum şi ale persoanelor care mor fără moştenitori sau ale căror moşteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public, cu menţiunea că potrivit art. 25 din Legea nr. 213/1998: În accepţiunea prezentei legi, prin sintagma domeniu public, cuprinsă în art. 477 din C. civ., se înţelege domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale, după caz. În egală măsură, se impun a fi avute în vedere şi dispoziţiile art. 646 C. civ. de la 1864, prin care legiuitorul prevedea că bunurile fără stăpân sunt ale statului, precum şi cele ale art. 680 din acelaşi act normativ, potrivit cărora în lipsă de moştenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului. Din examinarea coroborată a acestor prevederi legale reiese că, în concepţia C. civ. de la 1864, patrimoniul succesoral, respectiv bunurile fără stăpân trec asupra statului, în ipoteza în care nu există moştenitori legali sau testamentari sau există moştenitori, dar vocaţia lor succesorală nu se întinde asupra întregii mase succesorale sau din orice motive bunul este abandonat de fostul titular sau acesta nu se poate identifica.

Se constată, în raport de dispoziţiile legale invocate, că bunurile rezultate din moştenirile vacante deschise anterior datei de 1 octombrie 2011 sunt culese de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, respectiv prin Direcţiile Generale ale Finanţelor Publice subordonate Ministerului Finanţelor, care dobândeşte moştenirea ope legis, de la momentul deschiderii succesiunii, potrivit regulilor generale, hotărârea judecătorească prin care a fost constatată vacanţa succesorală neavând efect constitutiv de drepturi, ci efect declarativ.

În aceste coordonate, susţinerea conform căreia Statul Român nu este proprietarul nediligent întrucât termenul prescripţiei achizitive a început să curgă de la data emiterii hotărârii prin care s-a constatat vacanţa succesorală nu poate fi primită.

Prin urmare, în speţă, se verifică identitatea prevăzută de art. 36 C. proc. civ. în ceea ce priveşte pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, acesta reprezentând, potrivit dispoziţiilor de drept substanţial, unul din subiectele raportului juridic litigios.

Recursul pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul general a fost întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,susţinându-se, în esenţă, că nu a fost făcută dovada că Municipiul Bucureşti este proprietarul nediligent care a pierdut posesia imobilului în litigiu.

În ceea ce priveşte suprafaţa de 250 mp, a arătat că proprietar este Statul Român având în vedere că prin sentinţa civilă nr. 1870, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia civilă nr. 1312/2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, instanţa a constatat vacantă succesiunea defunctei X..

Referitor la suprafaţa de 354 mp, a susţinut că se justifică lipsa calităţii sale procesuale pasive, în raport de situaţia juridică privind această suprafaţă, care califică terenul ca fiind proprietate particulară.

Verificând decizia prin prisma modalităţii de aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, în raport de criticile concrete de nelegalitate, încadrabile în motivul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, în mod corect, a concluzionat instanţa de apel, în cadrul raţionamentului judiciar expus, asupra calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti.

Se reţine că, deşi Statul Român este proprietarul succesiunilor vacante având în vedere dispoziţiile legale ale art. 477 C. civ., coroborate cu cele ale art. 680 din acelaşi act normativ, Municipiul Bucureşti prin Primar general are, de asemenea, calitate procesuală pasivă în cauză, aspect ce rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, potrivit cărora Terenurile situate în intravilanul localităţilor, rămase la dispoziţia autorităţilor administraţiei publice locale, de la persoanele care au decedat şi/sau nu au moştenitori, trec în proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea consiliilor locale respective, precum şi a dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, din care rezultă că bunurile aflate pe teritoriul unităţii administrativ teritoriale, care nu sunt proprietatea privată a unor persoane fizice sau juridice sau proprietatea statului, se prezumă a fi în proprietatea unităţii administrativ teritoriale.

În ceea ce priveşte regimul juridic al terenului în litigiu, se reţine că întrucât imobilul nu face parte dintre bunurile aparţinând domeniului public al statului ori unităţilor administrativ-teritoriale, nefiind enumerat printre bunurile prevăzute de art. 3 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia şi nefiind depus la dosar vreun înscris care să ateste apartenenţa acestuia la domeniul public, sunt incidente dispoziţiile art. 4 din aceeaşi lege, potrivit cărora Domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată.

Aşadar, întrucât bunul imobil se află în domeniul privat al Municipiului Bucureşti, acesta nefiind declarat, conform legii, de utilitate publică şi aparţinând domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale, iar recurentul pârât Municipiul Bucureşti nu a demonstrat o situaţie contrară celor reţinute pe parcursul litigiului de instanţele fondului, în legătură cu natura juridică a imobilului în litigiu, se reţine că recurentul este în măsură să conteste eventualul drept de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului litigios, astfel că este justificată reţinerea calităţii procesuale pasive a acestuia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Statul Român prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primar general, împotriva deciziei civile nr. 1513A din 5 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Statul Român prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primar general împotriva deciziei nr. 1500A din 2 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 martie 2023.