Cassation appeals annulled for lack of judicial stamping in dispute over church property investments and occupancy compensation

Şedinţa publică din data de 9 martie 2023

Asupra recursurilor deduse judecăţii, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 15 februarie 2013 pe rolul Tribunalului Bihor, reclamanta Parohia Ortodoxă Sărsig a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Parohia Greco Catolică Sărsig şi Episcopia Greco Catolică Unictă cu Roma, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să se constante că în perioada 1948-2012 a efectuat lucrări de consolidare, edificare şi îmbunătăţiri la lăcaşul de cult (biserica din localitatea Sărsig) şi la Casa Parohială din localitatea Sărsig, identificate prin cadastralul x CI si x înscris in CF x Chislaz ce în natură reprezintă Biserica şi cadastralul y CI, C2-C3 înscris în CF x Chislaz reprezentând Casa Parohiala, stabilind valoarea acestora pe bază de expertiză judiciară, dupa cum urmează: înlocuirea acoperişului şi partial a structurii de rezistenţă aferentă acestuia (centura, planşeu, placă), împrejmuirea cu gard din beton a bisericii, casei parohiale şi terenului aferent, înlocuirea parţială a acoperişului casei parohiale, terminarea exterioară şi interioară a casei parohiale, construirea de anexe gospodăreşti la casa parohială (garaj, coteţe), anexa, camera pentru încălzirea centralelor, tencuirea exterioară şi interioară a bisericii, termoficarea bisericii şi a casei parohiale, terasa, copertina la intrarea în biserică, pictura murală interior în tehnica tempera, raza de acces din lemn de stejar masiv sculptat, refacerea iconostasului, lambriuri în biserică, turnarea clopotului de 400 kg; să se stabilească în favoarea sa un drept de proprietate asupra tuturor lucrărilor de edificare, consolidare şi îmbunătăţiri indicate în pct. 1 din petit, cu titlu de drept de construire; să se dispună înscrierea în CF a dreptului de proprietate al reclamantei; să se stabilească în favoarea reclamantei un drept de retenţie asupra tuturor construcţiilor existente pe cadastralul x CI şi x înscris în CF x Chislaz, ce în natură reprezintă Biserica, precum şi cadastralul y CI, C2/C3 înscris în CF x integrală de către pârâtă, a contravalorii sumei reprezentând dreptul de proprietate al reclamantei, astfel dobândit, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii se arată că imobilele din litigiu sunt în proprietatea reclamantei încă din 1948 când, în baza Decretului nr. 177/1948, s-a înscris dreptul de proprietate al Parohiei Ortodoxe Române, iar prin Decretul nr. 358/1948 s-a interzis funcţionarea Bisericii Române Unite cu Roma. Reclamanta mai arată că, încă din acea perioadă, cu bună credinţă şi în calitate de proprietar, a procedat atât la păstrarea destinaţiei pentru care creditorii au ridicat construcţiile, cât şi la consolidarea, îmbunătăţirea şi edificarea de construcţii noi; lucrările menţionate în petit au fost necesare şi obligatoriu a fi executate atât pentru buna funcţionare a bisericii, cât şi pentru salvarea acesteia de la distrugeri şi degradări.

Se mai arată că, raportat la aceste imobile (lăcaş de cult şi biserică) nu s-a procedat la revendicarea lor pe cale judecătorească, ci, pur şi simplu, prin formarea noilor cadastrale a fost efectuată înscrierea în CF.

În drept se invocă dispoziţiile C. civ. privind accesiunea imobiliară, art. 111 C. proc. civ., art. 492, 494 alin. (3) C. civ. de la 1864.

Prin sentinţa nr. 171 din 31 mai 2013, Tribunalul Bihor, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulată de reclamanta reclamanta Parohia Ortodoxă Sărsig, în contradictoriu cu pârâtele Parohia Greco Catolică Sărsig şi Episcopia Greco Catolică Unită cu Roma, în favoarea Judecătoriei Oradea.

Prin sentinţa civilă nr. 10096 din 16 septembrie 2013, Judecătoria Oradea a admis excepţia de necomptenţă a acestei instanţe, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bihor; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecarea cauzei şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Oradea pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, prin sentinţa nr. 37 din 3 octombrie 2013, a stabilit competenţa material de soluţionare a cererii formulate de reclamanta Parohia Ortodoxă Sărsig, în contradictoriu cu pârâtele Parohia Greco Catolică Sărsig şi Episcopia Greco Catolică Unită cu Roma, în favoarea Tribunalului Bihor.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor sub nr. x/2013*.

Pârâta Parohia Greco Catolică Sărsig, prin cerere reconvenţională, a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 300.000 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă asupra imobilelor constând în biserică şi casă parohială, împreună cu terenul aferent.

În motivarea cererii reconvenţionale se arată că Parohia Greco Catolică Sărsig are dreptul la contravaloarea folosinţei imobilului pe o perioadă de 65 de ani deoarece reclamanta nu a avut niciun titlu juridic valabil pentru preluarea imobilului în litigiu, fiind o preluare samavolnică, în dezacord chiar şi cu principiile de drept din anul 1948. Dacă se acreditează ideea că ceea ce a realizat intimata la imobilul în litigiu constituie investiţii, atunci se impune a fortiori şi acordarea contravalorii lipsei de folosinţă.

Se afirmă că temeiul juridic al acestor pretenţii îl reprezintă atât principiul îmbogăţirii fără justă cauză, cât şi prevederile art. 483-485 din C. civ. de la 1864, în conformitate cu care "fructele civile se cuvin proprietarului în puterea dreptului de accesiune". Se subliniază că reclamanta nu a avut niciodată vreun drept subiectiv asupra imobilului constând în biserică şi casa parohială, fapt care implică existenţa unei posesii viciate continue. Posesorul fără titlu valabil al unui lucru este dator a înapoia toate productele lucrului - inclusiv chiria - (art. 485 C. civ. de la 1864). Se apreciază că reaua-credinţă, sub aspect juridic, a reclamantei este evidentă deoarece nu exista niciun temei legal care să-i permită să preia imobilul în discuţie în forma în care a făcut-o. Faţă de investiţiile efectuate de către reclamantă la imobilul în litigiu, aceasta este îndreptăţită cel mult, conform art. 493 alin. (3) din C. civ. de la 1864, doar la plata valorii materialelor şi preţului muncii, sume în privinţa cărora se solicită compensarea parţială a creanţei reclamantei, potrivit art. 1144 C. civ.

Pârâta reclamantă reconvenţională a mai arătat că dreptul său de a pretinde plata contravalorii folosinţei asupra imobilului constând în lăcaş de cult şi a casei parohiale, pe o perioadă de 62 de ani, nu este prescris deoarece termenul de prescripţie curge de la momentul naşterii dreptului la acţiune. Or, dreptul la acţiune s-a născut de-abia în anul când a rămas definitivă şi irevocabilă hotărârea prin care s-a restabilit situaţia de carte funciară, iar Parohia Greco Catolică Sărsig a fost în imposibilitate juridică de a solicita revendicarea bunului imobil în litigiu deoarece numai prin O.G. nr. 64/2004 au avut acces la justiţie, potrivit dreptului comun. S-a mai arătat că, din anul 1948 până în anul 1990, când a apărut Decretul - Lege nr. 126/1990, Biserica Greco Catolică nici nu exista ca subiect de drept, fiind în imposibilitate obiectivă de a ieşi din pasivitate, având în vedere că prescripţia este o sancţiune a pasivităţii debitorului. După anul 1990, până la apariţia O.G. nr. 64/2004, nu exista, juridic, decât posibilitatea restituirii lăcaşurilor de cult prin intermediul dialogului profesional. Pe această linie de idei, Parohia Greco Catolică Sărsig a acţionat încă din anul 2006 împotriva reclamantei pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra lăcaşului de cult din Sărsig, la mai puţin de 3 ani de la apariţia O.G. nr. 64/2004.

În drept, se invocă prevederile art. 480, 480-485 din C. civ. de la 1864 raportat la art. 3 din Legea nr. 71/2011.

Prin încheierea din 13 ianuarie 2014, s-a luat act de renunţarea la judecata cererii, în contradictoriu cu pârâta Episcopia Greco Catolică Oradea, formulată de reclamantă.

Prin sentinţa civilă nr. 9 din 18 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia I civilă a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea principală; a fost respinsă cererea principală formulată de către reclamanta Parohia Ortodoxă Sărsig, în contradictoriu cu pârâta Parohia Greco - Catolică Sărsig; a fost respinsă cererea reconvenţională formulată de către pârâta reclamantă reconvenţională Parohia Greco Catolică Sărsig, în contradictoriu cu reclamanta pârâtă reconvenţională Parohia Ortodoxă Sărsig.

Instanţa a reţinut în motivare că, pentru recuperarea valorii lucrărilor descrise în petitul cererii principale, se invocă accesiunea imobiliară, întemeiată pe dispoziţiile art. 494 C. civ. potrivit cărora, proprietarul terenului devine prin accesiune şi proprietar al lucrărilor realizate, având însă obligaţia de a-l despăgubi pe constructor în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză şi în funcţie de reaua sau buna credinţă a constructorului.

Întrucât, în speţă, constructor este Parohia Ortodoxă Sărsig, iar proprietar este Parohia Greco Catolică Sărsig, s-a apreciat că pretenţiile reclamantei, în forma iniţială sunt nelegale, neputându-se stabili în favoarea reclamantei un drept de proprietate asupra tuturor lucrărilor de edificare, consolidare şi îmbunătăţiri indicate în cererea de chemare în judecată, cu titlu de drept de construire şi cu înscrierea în CF a dreptului reclamantei de proprietate.

Raportat la acţiunea precizată, prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii investiţiilor efectuate, s-a reţinut că acest drept de creanţă al reclamantei este supus prescripţiei extinctive în termenul general de 3 ani, termenul începând să curgă din momentul manifestării de voinţă a Parohiei Greco Catolice Sărsig de a prelua construcţia, 14 mai 2012, când a solicitat pe cale judiciară, în dosarul nr. x/2012 al Judecătoriei Marghita, evacuarea Parohiei Ortodoxă Sărsig din imobilele reprezentând în natură biserică şi casă parohială din localitatea Sărsig. În consecinţă, raportat la data de 14 mai 2012, pentru lucrările efectuate în urmă cu trei ani, prescripţia dreptului material la acţiune nu poate fi pusă în discuţie, din oficiu, motiv pentru care a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea principală.

În ceea ce priveşte temeinicia despăgubirilor solicitate, instanţa de fond a reţinut că, faţă de istoricul celor două culte şi de natura lucrărilor efectuate, părţile nu sunt îndreptăţite la despăgubiri.

Astfel, s-a reţinut că prin Decretul nr. 358/1948, Biserica Greco Catolică a fost scoasă în afara legii de statul comunist ateu şi a ieşit din clandestinitate după 1989, iar anii 90 au fost presăraţi de controverse legate de retrocedarea bisericilor şi proprietăţilor greco-catolice.

Toate construcţiile şi lucrările efectuate de cultul ortodox la cele două imobile din speţă au fost pentru conservarea lor, respectiv pentru buna desfăşurare a activităţii, neputându-se reţine îmbogăţirea cultului greco-catolic prin restituirea imobilelor în starea actuală şi nici însărăcirea cultului ortodox care a folosit aceste imobile până la momentul evacuării lor prin hotărâre judecătorească.

Întrucât, ca urmare a recunoaşterii oficiale a Bisericii Greco Catolice, prin Decretul-lege nr. 126/1990, au trecut la cultul greco-catolic persoane din rândul aceleiaşi populaţii care au folosit biserica şi casa parohială, în calitate de susţinători ai cultului ortodox, s-a apreciat că nu se poate susţine o însărăcire a Parohiei Ortodoxe Sărsig, lucrările efectuate fiind în continuare păstrate în patrimoniul aceloraşi enoriaşi, dar cu altă convingere religioasă.

În consecinţă, întrucât despăgubirile solicitate sunt o aplicaţie practică a principiului îmbogăţirii fără justă cauză şi nefiind întrunite elementele necesare antrenării acţiunii în restituire, tribunalul a respins cererea de stabilire a dreptului de creanţă şi, în raport de inexistenţa unui drept de creanţă, nu a reţinut nici dreptul de retenţie.

În privinţa cererii reconvenţionale s-a apreciat că, pe lângă faptul că e parţial prescrisă, este şi neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii au formulat apel reclamanta pârâtă Parohia Ortodoxă Sărsig şi pârâta reclamantă Parohia Greco-Catolică Sărsig.

Prin apelul declarat, apelanta Parohia Ortodoxă Sărsig a solicitat admiterea apelului şi modificarea, în parte, a sentinţei primei instanţe, în sensul admiterii cererii principale.

În dezvoltarea motivelor de apel, apelata a arătat, în esenţă, că incidente în cauză sunt dispoziţiile vechiul C. proc. civ., astfel că termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii.

A mai arătat că hotărârea atacată nu cuprinde toate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, astfel că aceasta încalcă exigenţele impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Apelanta a susţinut că o motivare corectă presupune răspunsuri la toate capetele de cerere şi la toate apărările formulate, pe baza tuturor probelor administrate în cauză, a argumentelor şi a raţionamentelor juridice, referirea la realitatea faptelor şi la judecăţi valorificate în concret, or prima instanţă nu a făcut referiri punctuale la faptul că apelanta a dovedit că lucrările pe care le-a efectuat sunt lucrări necesare care trebuiau efectuate pentru conservarea lucrului şi că are dreptul de a le cere de la noul proprietar, care ar fi trebuit să le execute el însuşi dacă ar fi fost în posesia bunului.

A arătat că, în mod greşit, a respins prima instanţă acţiunea introductivă cu argumentul că persoane din cultul ortodox au trecut la cultul greco-catolic din rândul aceleiaşi populaţii, lucrările fiind în continuare păstrate în patrimoniul aceloraşi enoriaşi, în condiţiile în care nu s-a făcut vreo dovadă în acest sens, iar în comuna Sărsig 90% dintre credincioşi sunt ortodocşi şi doar 15-20 de credincioşi sunt catolici.

Prin apelul declarat împotriva hotărârii primei instanţe, Parohia Greco Catolică Sărsig a solicitat admiterea apelului şi modificarea sentinţei atacate, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei pretenţiilor din cererea principală şi admiterii cererii reconvenţionale.

În dezvoltarea motivelor de apel, apelanta a arătat, în esenţă, că solicită admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, invocată din oficiu de către prima instanţă, având în vedere faptul că apelanta reclamantă a realizat investiţiile a căror contravaloare o solicită cu mai mult de trei ani anterior introducerii acţiunii.

Referitor la cererea reconvenţională, apelanta pârâtă a solicitat admiterea acesteia în situaţia admiterii acţiunii principale, susţinând că are dreptul la contravaloarea folosinţei imobilului pe o perioadă de 65 de ani întrucât intimata reclamantă nu a avut nici un titlu valabil pentru preluarea acestuia.

A învederat apelanta că temeiul juridic al pretenţiilor sale îl constituie atât principiul îmbogăţirii fără justă cauză, cât şi prevederile art. 483-484 C. civ. de la 1864, subliniind că intimata reclamantă nu a avut niciodată vreun drept subiectiv asupra imobilului constând în biserică şi casa parohială, fapt ce implică existenţa unei posesii viciate continuu, respectiv obligaţia acesteia de a înapoia toate productele lucrului, inclusiv chiria.

Apelanta a arătat că intimata reclamantă ar fi îndreptăţită cel mult, conform art. 493 alin. (3) C. civ. de la 1864, la plata valorii materialelor şi a preţului muncii, solicitând compensarea parţială a acestei creanţe, potrivit art. 1144 C. civ. de la 1864.

A arătat apelanta că dreptul său de a solicita plata contravalorii lipsei de folosinţă nu este prescris, având în vedere că dreptul său la acţiune s-a născut abia la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a restabilit situaţia de carte funciară, învederând că a acţionat pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra lăcaşului de cult din Sărsig de îndată ce situaţia juridică i-a permis acest lucru.

Prin încheierea din 22 ianuarie 2018, Curtea de Apel Oradea a respins excepţia tradivităţii apelului declarat de apelanta pârâtă.

Prin decizia civilă nr. 1721 din 17 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, au fost admise apelurile civile formulate de apelanta Parohia Ortodoxă Sărsig şi de apelanta Parohia Greco-Catolică Sărsig împotriva sentinţei civile nr. 9/C din 18 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Parohia Ortodoxă Sărsig, în contradictoriu cu pârâta Parohia Greco-Catolică Sărsig şi, în consecinţă, a obligat pârâta Parohia Greco-Catolică Sărsig să plătească reclamantei suma de 73.000 RON, contravaloare clopot; a admis, în parte, cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă reconvenţională Parohia Greco-Catolică Sărsig, în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvenţională Parohia Ortodoxă Sărsig şi, în consecinţă, a obligat Parohia Ortodoxă Sărsig să achite reclamantei reconvenţionale Parohia Greco-Catolică Sărsig suma de 73.719 RON, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilelor proprietatea reclamantei reconvenţionale; a compensat cele două sume şi diferenţa de 719 RON, despăgubiri, a fost stabilită în sarcina Parohiei Ortodoxe Sărsig, sumă ce va fi achitată reclamantei-reconvenţionale Parohia Greco-Catolică Sărsig; au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

În motivare, instanţa de apel a reţinut că, în litigiile anterioare purtate între părţi, Parohia Greco Catolică nu a formulat o cerere de revendicare, ci o cerere de anulare a titlului de proprietate al Parohiei Ortodoxe, cu restabilirea situaţiei de carte funciară, iar apoi o cerere de evacuare, în dosarul nr. x/2012, la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii de evacuare a reclamantei din imobilul ocupat născându-se dreptul la acţiune al Parohiei Greco Catolice de a solicita despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului. Astfel, instanţa de apel a constatat că interpretarea apelantei, în sensul că dreptul ei la acţiune s-a născut la data restabilirii situaţiei de carte funciară nu poate fi acceptat, având în vedere dispoziţiile art. 1, 3 şi 7 din Decretul nr. 167/1958.

S-a apreciat că până la 20 noiembrie 2014, data deciziei civile nr. 986 a Curţii de Apel Oradea, pronunţată în dosar nr. x/2012, Parohia Ortodoxă a ocupat imobilul, iniţial în temeiul titlului emis în baza Decretului nr. 177/1948, ulterior în temeiul Titlului de proprietate nr. x/2004.

Prin încheierea CF nr. x/2012, deşi Parohia Greco Catolică şi-a intabulat cele două titluri de proprietate, TP nr. 19087/07.02.2012 şi TP nr. 7060/24.09.2017, nu a înţeles să revendice imobilul de la Parohia Ortodoxă, alegând să solicite evacuarea acesteia din imobil.

De la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii prin care s-a dispus evacuarea Parohiei Ortodoxe din imobil, instanţa de apel a apreciat că se poate reţine ca abuzivă continuarea ocupării imobilului.

Astfel, perioada pentru care s-a constatat că reclamanta pârâtă reconvenţională a săvârşit o fapta ilicita este cea cuprinsă între data de 20.11.2014 şi data de 04.08.2015, data la care s-a realizat evacuarea definitivă a acesteia din imobil.

Instanţa de apel a dat eficienţă concluziilor raportului de experiză efectuat în faza procesuală a apelui de expert A. şi a stabilit suma totală de 73.719 RON, cu titlu de despăgubiri în sarcina reclamantei.

În ceea ce priveşte lucrările de investiţii realizate pe parcursul anilor la aceste lăcaşuri de cult, a constatat că pârâta a invocat prescripţia dreptului material la acţiune, excepţie care a fost respinsă deoarece, conform art. 16 din Decretul 167/1958, prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcuta de cel în folosul căruia curge prescripţia.

Cum imobilul s-a aflat în posesia reclamantei cu titlu până în anul 2012, când în mod irevocabil a fost anulat titlul ei de proprietate, conform deciziei nr. 966/R/2012 a Curţii de Apel Oradea, până în anul 2012 termenul de prescripţie prescripţia a fost întrerupt, motiv pentru care numai de la 7 decembrie 2012 a început să curgă o nouă prescripţiei de 3 ani, astfel încât s-a apreciat că acţiunea introdusă la 15 februarie 2013 a fost formulată în termen.

Referitor la lucrările evaluate de expert B. la suma de 131.000 RON, constând în lucrări executate la biserică şi la casa parohiala, suporţi viţă de vie, gard biserică, garaj, gard casa parohială, centrala termică, lucrări necesare unei bune desfăşurări a activităţii efectuate în intervalul 1977-2007, s-a reţinut că, deşi realizate, la eliberarea imobilelor, reclamanta a luat parte din ele (centrala, calorifere, teracota), iar parte din ele le-a distrus, nefiind, astfel, îndreptăţită la restituirea lor.

Constatând că singura investiţie rămasă şi realizată de reclamant pârâtă este clopotul evaluat la suma de 73.000 RON, după compensarea despăgubirilor stabilite în sarcina ambelor părţi, instanţa de apel a obligat reclamanta să achite către pârâtă diferenţa de 719 RON.

Reclamanta pârâtă Parohia Ortodoxă Sărsig a formulat recurs împotriva încheierii din 22 ianuarie 2018 şi a deciziei nr. 1721/A din 17 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2013.

Împotriva deciziei pronunţate în apel a formulat recurs şi pârâta reclamantă Parohia Greco-Catolică Sărsig.

Recurenta Parohia Greco Catolică Sărsig a susţinut că hotărârea atacată este lipsită de temei legal şi dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a prevederilor art. 1, 3 şi 7 din Decretul nr. 158/1967, precum şi cu ignorarea dispoziţiilor art. 483-485 C. civ. de la 1864 şi ale art. 30 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, aplicabil în baza art. 77 din legea nr. 71/2011 la momentul pronunţării deciziei civile nr. 966 din 7 decembrie 2012, în dosarul nr. x/2008.

A învederat că instanţa de apel a golit de conţinut efectele juridice ale deciziei civile anterior menţionate, prin care s-a dispus radierea dreptului de proprietate al reclamantei pârâte Parohia Ortodoxă Sărsig cu privire la toate imobilele, inclusiv cele constând în biserica şi casa parohială, precum şi restabilirea situaţiei de carte funciară în favoarea Parohiei Greco Catolice Sărsig.

Recurenta a arătat că, atât timp cât Parohia Ortodoxă Sărsig a pierdut efectiv dreptul de proprietate cu privire la imobilele în litigiu, susţinerea instanţei de apel privind existenţa unei detenţii legitime a imobilelor, până la pronunţarea hotărârii de evacuare şi executarea acesteia, este lipsită de fundament juridic. A mai arătat că reclamanta nu a avut un titlu valabil pentru continuarea folosinţei asupra imobilelor în litigiu după data de 7 decembrie 2012 deoarece a pierdut dreptul de proprietate prin rămânerea irevocabilă a unei hotărâri judecătoreşti, iar de la momentul radierii efective din cartea funciară (6 martie 2013) operează prezumţia instituită de art. 30 alin. (2) din Legea nr. 7/1996.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, în sistemul de carte funciară, acţiunea în rectificare se circumscrie acţiunii în revendicare, având caracter petitoriu şi, în consecinţă, decizia civilă nr. 966 din 7 decembrie 2012 a Tribunalului Bihor a soluţionat o veritabilă acţiune în revendicare, fiind pusă în discuţie însăşi existenţa dreptului de proprietate.

A susţinut că acţiunea în evacuare s-a grefat tocmai pe pierderea de către Parohia Ortodoxă Sărsig a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu şi, din această perspectivă, decizia nr. 509 din 23 martie 2017 a instanţei supreme este pe deplin aplicabilă în speţă, iar dreptul la acţiune al recurentei s-a născut la 7 decembrie 2012, data rămânerii definitive şi irevocabile a deciziei civile nr. 966 a Tribunalului Bihor, iar nu la 20 noiembrie 2014, data rămânerii irevocabile a deciziei civile nr. 986 din 20 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Oradea.

A învederat că Parohia Ortodoxă Sărsig nu a avut vreun drept subiectiv asupra imobilelor în litigiu, fapt ce implică existenţa unei posesii viciate continue, iar posesorul fără titlu valabil este dator a înapoia toate productele lucrului, inclusiv chiria, conform art. 485 C. civ. de la 1864.

Prin recursul formulat, recurenta reclamantă pârâtă Parohia Ortodoxă Sărsig a susţinut că apelul formulat de pârâta reclamantă este declarat cu încălcarea termenului de 15 zile de la comunicare, prevăzut de art. 284 C. proc. civ., sens în care se impune modificarea încheierii de şedinţă din 22 ianuarie 2018 care, în complet de divergenţă, a respins excepţia tardivităţii apelului.

Recurenta a invocat nelegalitate hotărârii pronunţate întrucât instanţa de apel a încuviinţat proba cu expertiză contabilă, deşi prin motivele de apel nu a fost solicitată nicio probă, fiind încălcate prevederile art. 112 pct. 5 C. proc. civ.

A arătat că expertiza contabilă efectuată în cauză este nulă, fiind încălcate dispoziţiile art. 208 C. proc. civ., întrucât înmânarea convocării la expertiză nu s-a efectuat către persoana care reprezintă persoana juridică şi este însărcinată cu primirea corespondenţei, conform art. 43 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române.

A susţinut nulitatea raportului de expertiză având în vedere şi faptul că acesta nu cuprinde şi anexele luate în considerare de expert, precum şi nerespectarea dispoziţiilor încheierii din 11 iunie 2018 care prevedea efectuarea lucrării prin metoda comparaţiei directe.

Sub un ultim aspect, a învederat că instanţa de apel nu a motivat refuzul de a acorda contravaloarea celorlalte investiţi din moment ce nu au fost administrate probe din care să rezulte că sunt degradate, fiind încălcate dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din CEDO.

Analizând recursurile declarate în cauză prin prisma excepţiei de netimbrare, invocată din oficiu, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 2 din Legea nr. 146/1997, acţiunile şi cererile evaluabile în bani, introduse la instanţele judecătoreşti, sunt supuse taxei judiciare de timbru la valoare, iar conform art. 11 alin. (1) din acelaşi act normativ, cererile pentru exercitarea apelului sau recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, în cazul cererilor şi acţiunilor evaluabile în bani.

În raport de dispoziţiile legale aplicabile în materie, respectiv art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat.

În condiţiile art. 20 alin. (2) din acelaşi act normativ, instanţele judecătoreşti pot reţine cereri sau acţiuni netimbrate sau insuficient timbrate, obligând partea să plătească taxele până la primul termen de judecată. Neîndeplinirea acestei obligaţii se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

Se constată că, în speţă, deşi citate în mod legal cu menţiunea achitării taxei judiciare de timbru, în cuantum de 2822,5 RON, respectiv 2815,31 RON, recurenta-reclamantă pârâtă şi recurenta pârâtă reclamantă nu s-au conformat acestor obligaţii şi nu au formulat cerere de reexaminare ori de scutire de la plata taxei jucidiare de timbru, pentru a fi exonerate de obligaţia legală stabilită în sarcina lor. Mai mult, în cadrul cererii de renunţare la judecarea recursului, recurenta reclamantă pârâtă Parohia Ortodoxă Sărsig a precizat că nu înţelege să achite taxa judicară de timbru stabilită în sarcina sa.

Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va anula ca netimbrate, recursurile declarate de reclamanta pârâtă Parohia Ortodoxă Sărsig împotriva încheierii din 22 ianuarie 2018 şi a deciziei nr. 1721/A din 17 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2013 şi de pârâta reclamantă Parohia Greco-Catolică Sărsig împotriva aceleiaşi decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca netimbrate, recursurile declarate de reclamanta pârâtă Parohia Ortodoxă Sărsig împotriva încheierii din 22 ianuarie 2018 şi a deciziei nr. 1721/A din 17 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2013 şi de pârâta reclamantă Parohia Greco-Catolică Sărsig împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 martie 2023.