Res judicata of civil liability in criminal judgments precludes separate tort claims despite decriminalization of the underlying offense

Şedinţa publică din data de 09 martie 2023

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la 08.03.2019, reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat obligarea pârâtului A. la repararea integrală a prejudiciului produs bugetului de stat în perioada septembrie 2009-mai 2012, în urma activităţii infracţionale desfăşurate în calitate de administrator al societăţii B. S.R.L., respectiv la plata sumei de 272.246 RON, la care se adaugă accesoriile aferente calculate de la data scadentei şi până în ziua efectuării plăţii.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1219 din 02 septembrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia de netimbrare şi a anulat cererea de chemare în garanţie ca netimbrată, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 419 A din 25 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul principal formulat de către apelantul-reclamant Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, împotriva sentinţei nr. 1219/02.09.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2019; a anulat sentinţa civilă apelată şi, evocând fondul, a admis excepţia lipsei de interes, invocată din oficiu, a respins cererea de chemare în judecată, ca lipsită de interes.

A respins apelul incident formulat de apelantul-pârât A., ca nefondat.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 419 A din 25 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi pârâtul A..

Recursul declarat de recurentul-reclamant Statul Roman, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală

Recursul declarat de recurentul-reclamant a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinându-se, în esenţă, o încălcare sau aplicare greşită a normelor de drept material care reglementează executarea creanţelor fiscale (respectiv Codul procedură fiscală), precum şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 33, art. 247 şi art. 248 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susţinut că instanţa de apel a dat dezlegare greşită excepţiei lipsei de interes în formularea acţiunii pendinte, reţinând că instituţia deţine un titlu executoriu cu privire la sumele ce fac obiectul litigiului de faţă, reprezentat de sentinţa penală nr. 469/02.06.2014, pronunţata de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în dosarul nr. x/2014. Faţă de motivarea instanţei de apel, a învederat că obiectul prezentului dosar îl constituie obligarea recurentului - pârât la plata sumelor reprezentând impozite şi contribuţii, reţinute la sursă, dar nevirate bugetului de stat, precum şi a obligaţiilor fiscale accesorii, în temeiul răspunderii civile delictuale.

Astfel, a arătat că fapta ilicită imputată recurentului-pârât constă în nerespectarea obligaţiilor impuse de bugetul local sau de stat, corespunzător naturii şi destinaţiei obligaţiilor fiscale respective, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, reprezentat de contravaloarea acestor impozite şi contribuţii.

Prin sentinţa penală nr. 437/30.05.2016 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, s-a dispus înlăturarea tuturor consecinţelor condamnării, pronunţată prin sentinţa penală nr. 469/02.06.2014 pronunţată în dosarul nr. x/2014, ale cărui efecte au continuat să se producă după data intrării în vigoare a legii de dezincriminare, respectiv 45 de zile, de la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 363/2015.

Faţă de această situaţie, recurentul-reclamant consideră că instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut că instituţia deţine un titlu executoriu care nu a fost pus în executare, întrucât prin dezincriminarea faptei, titlul Statului a fost desfiinţat şi, astfel, folosul practic urmărit prin prezenta acţiune este justificat de necesitatea obţinerii unui nou titlu.

Cu privire la acest aspect, arată că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că prin sentinţa penală nr. 437/30.05.2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, s-au anulat doar efectele penale ale hotărârii, în realitate prin hotărârea sus amintita fiind anulate toate efectele sentinţei penale nr. 469/02.06.2014, atât cele civile cât şi cele penale.

Drept urmare, se poate justifica interesul recurentului pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului pe calea unei acţiuni civile întemeiată pe dreptul comun.

Cu privire la suma solicitată în speţă, arată că aceasta constituie creanţă fiscală, aspect ce rezultă din prevederile dispoziţiilor art. 21 şi 22 din O.G. nr. 92/2003 (act normativ incident la data naşterii creanţei).

Concluzionând, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, iar în rejudecare, admiterea în totalitate a acţiunii formulate.

Recursul declarat de recurentul-pârât A.

Recursul declarat de recurentul-pârât a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinându-se, în esenţă, o încălcare sau aplicare greşită a normelor de drept material incidente în cauză.

Printr-un prim motiv de recurs, recurentul-pârât a susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală, încălcându-se dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 47/1992, întrucât aceasta s-a întemeiat pe considerentele unei decizii pronunţate de Curtea Constituţională, care nu este aplicabilă în cauză.

Astfel, a susţinut că, prin decizia recurată instanţa de apel a aplicat efectul general obligatoriu al deciziei Curţii Constituţionale, însă a omis că întreaga motivare a Curţii Constituţionale este aplicabilă numai pentru viitor nu şi pentru acele situaţii care au avut loc în trecut.

Or, solicită să se constate ca, în raport de incidentul procedural invocat din oficiu de Curtea de Apel Bucureşti la termenul de judecată din data de 25 martie 2022, care priveşte lipsa de interes a Statului Român în promovarea acţiunii, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti în data de 11 martie 2019, decizia nr. 219/02.06.2020 pronunţată de Curtea Constituţională nu este aplicabilă în cauză, întrucât a fost pronunţată în data de 02 iunie 2020 şi a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 768 din data de 21 august 2020.

Mai mult, a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea de către Curtea de Apel Bucureşti a principiului neretroactivităţii legii civile, care este consacrat de dispoziţiile art. 6 din C. civ., precum şi a principiului tempus regit actum, prin aplicarea retroactivă a deciziei nr. 219/02.06.2020 la speţa de faţă.

Printr-un al doilea motiv de recurs, recurentul a susţinut că instanţa de apel a ignorat total incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 16 alin. (1), a art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., considerând că dezincriminarea faptei prevăzute de legea penală are efect retroactiv în timp, până la data săvârşirii faptei, iar consecinţa juridică constă în aceea că fapta pentru care s-a dispus condamnarea nu mai este incriminată ca şi infracţiune (art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.), procesul penal şi orice consecinţe ale condamnării încetând să mai existe.

Astfel, a învederat că instanţa de apel nu a interpretat şi nu a aplicat în mod legal dispoziţiile art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., care prevăd în mod clar că, în situaţia încetării procesului penal, instanţa va lasă nesoluţionată latura civilă.

Mai mult, aceste dispoziţii legale nu prevăd situaţii de excepţie, astfel că a apreciat că instanţa de apel a adăugat în mod nepermis la lege, substituindu-se legiuitorului şi încălcând principiul potrivit căruia ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, reţinând că latura civilă a fost soluţionată prin sentinţa penală.

În continuare, a arătat că în considerentele sentinţei penale nr. 437 din data de 30 mai 2016, pronunţata în dosarul penal nr. x/2016, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a reţinut ca efectele hotărârii nu se vor răsfrânge şi asupra laturii civile, însă, instanţa de apel a dat o interpretare greşită acestor considerente, întrucât repunerea deplină în situaţia anterioară, la care face referire instanţa penală în cuprinsul sentinţei mai sus amintite, vizează termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune al Statului Roman, pentru repararea prejudiciului civil.

Mai exact, instanţa penală a arătat că urmare a dezincriminării faptei şi înlăturării consecinţelor condamnării, repunerea în situaţia anterioara nu va fi deplină şi Statul Roman nu va fi repus în termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune pentru repararea prejudiciului.

Printr-un al treilea motiv de recurs, recurentul-pârât a criticat decizia curţii de apel, susţinând că aceasta a încălcat dispoziţiile art. 7 din CEDO care prevăd că nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituie o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional, precum şi dispoziţiile art. 23 alin. (11) din Constituţia României care prevăd că nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile din Constituţie şi în temeiul legii.

Urmare a dezincriminării faptei penale prin sentinţa penală nr. 437 din data de 30 mai 2016, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a stabilit ca toate consecinţele condamnării au fost înlăturate, deci inclusiv cele privind latura civilă a cauzei, astfel că soluţia instanţei de apel este greşită, aceasta stabilind că în cadrul unui proces penal este posibilă o condamnare civilă în lipsa unei condamnări penale, pentru o fapta penală care nu mai este prevăzută de legea penală.

Or, este mai mult decât evident că o astfel de soluţie este vădit nelegală, întrucât în cadrul unui proces penal nu poate exista o condamnare civilă fără a exista şi o condamnare penală.

În continuare, recurentul a învederat că potrivit prevederilor art. 19 din C. proc. pen., acţiunea civilă are, în raport cu acţiunea penală, un pronunţat caracter accesoriu, urmând soarta acţiunii penale.

Ca urmare a dezincriminării faptei penale, toate actele de procedură efectuate în cadrul dosarului penal au fost desfiinţate cu efect retroactiv, fără a se considera că au mai existat vreo data.

Or, dacă acţiunea penală nu este exercitată, rezultă că nici acţiunea civilă nu poate fi exercitată în cadrul procesului penal, întrucât acesteia îi lipseşte cadrul juridic necesar pentru a putea fi exercitată.

Tot astfel, dacă acţiunea penală nu mai poate fi exercitată datorită existenţei unui caz care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, rezulta că nici acţiunea civilă nu poate fi exercitată, partea îndreptăţită având deschisă calea promovării unei acţiuni civile de drept comun.

Or, având în vedere aspectele de fapt şi de drept anterior expuse, recurentul a apreciat că soluţia instanţei de apel constituie şi o încălcare a principiului accesorium sequitur principale.

Prin cel de-a patrulea motiv de recurs, recurentul a criticat decizia atacată susţinând că instanţa de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen. potrivit cărora hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în fata instanţei civile care judeca acţiunea civila cu privire la existenta faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetarea procesului penal în ceea ce priveşte existenta prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Prin soluţia recurată, Curtea de Apel Bucureşti a ignorat efectul deplin al dezincriminării faptei şi a stabilit ca persoana faţă de care efectele condamnării au fost înlăturate se face totuşi vinovată de producerea prejudiciului civil şi fără a-i da acesteia posibilitatea să se apere în cadrul unui litigiu civil de drept comun.

Prin cel de-al cincilea motiv de recurs, recurentul a susţinut că prin decizia recurată se încalcă efectul deplin al repunerii pârâţilor în situaţia anterioară.

Astfel, a arătat că dacă s-ar admite că deciziile pronunţate de Curtea Constituţională produc aceleaşi efecte juridice ca o norma de dezincriminare şi acţionează cu efect retroactiv, iar într-o ordine constituţionala perfectă, norma dezincriminată nu ar fi trebuit să existe, atunci ar rezulta că, alături de sancţiunea penală, şi sancţiunea civilă care a fost aplicată în temeiul unei norme dezincriminate are caracter nelegal.

Drept urmare, a apreciat că instanţa de apel a încălcat acest principiu, cel al repunerii în situaţia anterioară, stabilind ca urmare a dezincriminării faptei repunerea părţilor în situaţia anterioară se realizează doar parţial, în privinţa condamnării penale nu şi a condamnării civile.

Mai mult, recurentul a susţinut că numai în cadrul unui litigiu civil se poate stabili dacă fapta dedusă judecăţii a rămas sau nu un delict civil, deoarece atunci când dezincriminarea este efectul pronunţării unei decizii de către Curtea Constituţională, ea produce efecte asupra tuturor consecinţelor condamnării, indiferent daca acestea sunt penale sau de altă natură.

Concluzionând, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, respingerea cererii de apel formulate de Statul Roman şi excepţia lipsei de interes invocata din oficiu de către instanţa de apel, ca fiind neîntemeiate şi admiterea apelului incident formulat de recurentul-pârât.

5. Apărările formulate în cauză

Recurentul-reclamant Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului formulat de A., ca nefondat.

Recurentul-pârât A. a depus întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii de reprezenta al semnatarului cererii de recurs formulate de recurentul-reclamant. În subsidiar, a solicitat admiterea cererii de recurs in privinţa greşitei soluţii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti cu privire la excepţia lipsei de interes a Statului Roman in promovarea cererii de chemare în judecată şi respingerea în rest a cererii de recurs, ca fiind nefondată;

Totodată, a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de Agenţia Naţională de Administrară Fiscală, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de recurenta-pârâtă şi admiterea propriului recurs.

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de recurentul-pârât A., prin care a solicitat respingerea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant al semnatarului cererii de recurs şi respingerea apărărilor formulate de recurentul-pârât A..

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că în parte aspectele de nelegalitate deduse judecăţii prin cele două recursuri sunt similare, fapt pentru care vor fi analizate în cadrul unor considerente comune, urmând a fi evidenţiate eventualele particularităţi specifice fiecărui recurs.

Astfel, instanţa supremă constată că aspectele de nelegalitate comune celor două recursuri, deşi subsumate de către recurenţi dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile concrete formulate se încadrează în tezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din acelaşi cod şi vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei de interes în formularea acţiunii pendinte, invocată de către instanţa de apel, din oficiu.

Recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a efectelor sentinţei penale nr. 437 din 30 mai 2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în realitate fiind anulate toate efectele acestei sentinţe, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi latura civilă, prin pronunţarea deciziei de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională, care a avut ca efect dezincriminarea faptei penale pentru care a fost condamnat recurentul-pârât.

Totodată, a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a normelor de drept material care reglementează executarea creanţelor fiscale.

În plus faţă de aspectul soluţionării greşite a excepţiei lipsei de interes, recurentul-pârât A. a susţinut că instanţa de apel şi-a motivat soluţia pe considerentele deciziei nr. 219 din 02 iunie 2020, pronunţată de Curtea Constituţională, decizie care, în opinia recurentului, nu este aplicabilă în cauză.

Totodată, a susţinut că instanţa de apel a ignorat total incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 16 alin. (1), a art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., care prevăd în mod clar că, în situaţia încetării procesului penal, instanţa va lasă nesoluţionată latura civilă, precum şi a dispoziţiilor art. 28 din acelaşi cod care prevăd ce aspecte dezlegate de instanţa penală se opun cu autoritate de lucru judecat instanţei civile.

Mai mult, a criticat decizia instanţei de apel, invocând încălcarea de către curtea de apel a principiului neretroactivării legii civile, consacrat de dispoziţiile art. 6 din C. civ., precum şi a principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară.

Prin ultima critică formulată, recurentul-pârât a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 7 din CEDO şi a art. 23 alin. (11) din Constituţie care stabilesc că nicio pedeapsă nu poate fi aplicată fără o condamnare.

Pentru evaluarea criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanţelor esenţiale ale cauzei, reţinute de către instanţele de fond.

Prin cererea nr. x/11.12.2013, înregistrată sub nr. x/23.12.2013 în dosarul penal nr. x/2012, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală s-a constituit parte civilă cu suma de 272.246 RON, reprezentând prejudiciu cauzat bugetului de stat, la care se adaugă obligaţiile fiscale accesorii, calculate de la data scadenţei şi până la plata integrală.

Prin sentinţa penală nr. 469/02.06.2014 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1317A/30.10.2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa închisorii de 4 luni, pentru săvârşirea infracţiunii de reţinere şi nevărsare a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă, în formă continuată, iar în temeiul dispoziţiilor art. 19 şi art. 397 din C. proc. pen. raportate la cele ale art. 1000 alin. (3) din C. civ., s-a admis acţiunea civilă formulată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi a fost obligat inculpatul A., în solidar cu partea responsabilă civilmente B. S.R.L., la plata sumei de 272.246 RON, reprezentând daune materiale, precum şi la plata obligaţiilor fiscale accesorii, până la plata integrală a debitului.

La soluţionarea acţiunii civile, instanţa penală a avut în vedere, pe de o parte, împrejurarea că partea vătămată Agenţia Naţională de Administrare Fiscală s-a constituit parte civilă cu suma de 272.246 RON, la care se adaugă obligaţiile fiscale accesorii calculate până la plata integrală a debitului principal, iar, pe de altă parte, faptul că, prin raportul de expertiză contabilă judiciară întocmit în faza urmăririi penale, s-a constatat că, în perioada septembrie 2009-mai 2012, B. S.R.L. a înregistrat impozite şi contribuţii sociale cu reţinere la sursă în valoare totală de 272.246 RON, pe care administratorul unic A. nu le-a virat către bugetul consolidat al statului.

Ulterior soluţionării definitive a acestei cauze penale, Curtea Constituţională a pronunţat decizia nr. 363/07.05.2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 495/06.07.2015, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată în dosarul nr. x/2013 al Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi a constatat că dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale sunt neconstituţionale, reţinând în esenţă că nu respectă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii, respectiv nu întrunesc condiţiile de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate, fiind contrare prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţia României.

Ca efect al deciziei Curţii Constituţionale nr. 363/07.05.2015, prin sentinţa penală nr. 437/30.05.2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2016, definitivă prin decizia penală nr. 623/03.08.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 595 din C. proc. pen., s-a admis cererea formulată de petentul A. şi, în temeiul art. 4 din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 241/2005, s-a constatat că fapta pentru care petentul a fost condamnat a fost dezinciminată. În consecinţă, au fost înlăturate toate consecinţele penale ale condamnării pronunţate prin sentinţa penală nr. 469/02.06.2014 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 1317A/30.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, ale cărei efecte au continuat să se producă după data intrării în vigoare a legii de dezincriminare, respectiv după 45 zile de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale nr. 363/07.05.2015.

Prin prezentul demers judiciar, reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat obligarea pârâtului A. la repararea integrală a prejudiciului produs bugetului de stat, în perioada septembrie 2009 - mai 2012, în cuantum de 272.246 RON, în urma activităţii infracţionale desfăşurate în calitate de administrator al societăţii B. S.R.L. şi obligarea pârâtului, în calitate de administrator al societăţii, la plata accesoriilor aferente sumei de 272.246 RON, calculate de la data scadentei şi până în ziua efectuării plăţii inclusiv.

Prin sentinţa civilă nr. 1219/02.09.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia de netimbrare şi a anulat cererea de chemare în garanţie ca netimbrată, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă.

Prin decizia civilă atacată, instanţa de apel a admis apelul principal formulat de reclamant Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, împotriva sentinţei nr. 1219/02.09.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2019; a anulat sentinţa civilă apelată şi, evocând fondul, a admis excepţia lipsei de interes, invocată din oficiu, a respins cererea de chemare în judecată, ca lipsită de interes; a respins apelul incident formulat de apelantul-pârât A., ca nefondat.

În motivarea soluţiei de admitere a excepţiei lipsei de interes în formularea acţiunii introductive a reclamantului, instanţa de apel a reţinut că reclamantul deţine deja un titlu executoriu cu privire la chiar sumele ce fac obiectul litigiului de faţă, acesta având posibilitatea punerii în executare a sentinţei penale de condamnare.

Prealabil, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte critica formulată de recurentul-reclamant cu privire la greşita aplicare a normelor de drept material care reglementează executarea creanţelor fiscale, aceasta vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune de către prima instanţă şi reprezintă o reiterare a criticilor cu acelaşi obiect adusă sentinţei civile pronunţate în dosar, în apel.

Întrucât recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanţei competente controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept, părţile litigante au obligaţia de a-şi întemeia criticile pe considerentele expuse în hotărârea atacată cu recurs şi nu pe considerentele hotărârii pronunţate de prima instanţă.

Or, în speţă, prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel nu a analizat şi nici nu s-a pronunţat asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi nici pe natura creanţei solicitate de către recurentul-reclamant prin cererea introductivă, considerentele deciziei fiind construite numai pe aspectul excepţiei lipsei de interes în formularea acţiunii.

Drept urmare, întrucât criticile formulate nu se raportează la conţinutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, ci sentinţei pronunţate de prima instanţă, acestea nu vor fi analizate, întrucât nu combat dezlegarea juridică dată problemelor litigioase prin hotărârea instanţei de apel.

Faţă de restul criticilor formulate prin memoriile de recurs, Înalta Curte reţine că ceea ce este de stabilit în speţa de faţă este efectul pe care l-a produs decizia de dezincriminare a faptei penale cu privire la latura civilă deja soluţionată de instanţa penală, prin decizia de condamnare a pârâtului A..

Astfel, Înalta Curte reţine că, prin sentinţa penală nr. 437/2016 din 30 mai 2016, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, s-a admis cererea de revizuire formulată de pârâtul din prezenta cauză, s-a constatat dezincriminată fapta pentru care acesta a fost condamnat şi s-au înlăturat toate consecinţele condamnării.

În considerentele acestei sentinţei penale, s-a statuat explicit că se înlătură executarea pedepselor, principală şi complementară, şi restul consecinţelor penale, precum şi că "prin prezenta hotărâre nu va avea loc o repunere deplină în situaţia anterioară, în sensul că aceasta nu se răsfrânge asupra obligaţiilor civile la care a fost obligat petentul condamnat prin sentinţa penală nr. 469/02.06.2014 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 1317A/30.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti."

Analizând considerentele mai sus enunţate, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, aceasta a fost soluţionată de instanţa penală, în mod definitiv, iar cererea de revizuire a fost formulată doar în ceea ce priveşte latura penală, obligaţia la plata prejudiciului în sarcina recurentului-pârât rămânând valabilă, astfel cum rezultă din chiar considerentele sentinţei de revizuire, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

Totodată, este de menţionat că o decizie de admitere referitoare la neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale de incriminare poate produce efecte exclusiv asupra laturii penale, prin solicitarea de revizuire a sentinţei de condamnare.

Aceasta, întrucât, lipsa de valabilitate a normei penale de incriminare produce efecte doar asupra soluţionării raportului juridic penal de conflict născut din săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. Aceasta nu are nicio legătură ontologică cu soluţionarea raportului juridic civil de conflict asociat cauzei penale, care, deşi se naşte din săvârşirea aceleiaşi fapte, este supus unui regim juridic de soluţionare diferit, specific dreptului civil, ce exclude incidenţa normei penale constatate ca fiind neconstituţionale.

Acesta este şi raţionamentul corect al instanţei de apel, care raportat la considerentele sentinţei de revizuire, a concluzionat că latura civilă a cauzei a fost soluţionată definitiv prin sentinţa de condamnare, folosind ca argumentare, în plus faţă de raţionamentul judiciar propriu, considerentele Curţii Constituţionale evocate prin decizia nr. 219/02.06.2020, pentru o punctare cât mai exactă a efectelor cererilor de revizuire a cauzelor pe latură penală în cazul pronunţării unor decizii de dezincriminare a faptelor penale prin admiterea excepţiilor de neconstituţionalitate.

Totodată, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a făcut, în speţă, o aplicare directă a deciziei nr. 219/02.06.2020, pronunţată de Curtea Constituţională, cum susţine recurentul-pârât A., ci s-a folosit de statuările curţii, expuse prin decizia antereferită, care se pliază perfect pe situaţia litigioasă de faţă, prin care instanţa de contencios constituţional a arătat textual că:

"Singura legătură stabilită, la nivelul efectelor juridice, între acţiunea penală şi acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal este cea prevăzută la art. 28 din C. proc. pen.. Conform alin. (1) teza întâi al articolului anterior menţionat, hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, iar, conform alin. (2) al aceluiaşi articol, hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. Trebuie reţinut că, potrivit art. 28 alin. (1) teza a doua din C. proc. pen., instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal, în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Coroborând această ultimă dispoziţie procesual penală cu aspectele mai sus învederate, Curtea constată că pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de achitare, ca urmare a pronunţării unei decizii de admitere, prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme penale de incriminare - decizie ale cărei efecte sunt similare legii penale de dezincriminare, nu obligă instanţa civilă în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului sau a vinovăţiei autorului faptei ilicite, constatate conform legii civile. Această concluzie se impune indiferent de momentul intervenirii efectelor deciziei Curţii Constituţionale în cauza dedusă judecăţii, respectiv dacă aceasta intervine pe parcursul procesului penal, fiind astfel direct aplicată de către organele judiciare, sau ulterior pronunţării unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, aspect ce implică formularea unei cereri de revizuire, conform art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.. Aşa fiind, pronunţarea de către Curtea Constituţională a unei decizii de admitere prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale de incriminare, ulterior pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare are, de plano, ca efect doar posibilitatea revizuirii laturii penale a cauzei, neputând determina şi revizuirea laturii civile a cauzei penale. Această concluzie derivă, de altfel, din natura intrinsecă a efectelor deciziilor de admitere ale Curţii Constituţionale, care presupun lipsirea de validitate juridică a normei legale declarate neconstituţionale."

Totodată, prin aceiaşi decizie, instanţa de contencios constituţional a statuat că "Această soluţie este consacrată, de altfel, la nivel legislativ prin dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., conform cărora revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost constatată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate. Prin urmare, având în vedere soluţionarea raportului juridic civil de conflict ce rezultă din săvârşirea faptei prevăzute de legea penală exclusiv pe baza legii civile, revizuirea acestuia, ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a unei decizii de admitere, poate avea loc doar conform art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., atunci când după ce hotărârea civilă sau hotărârea penală prin care instanţa penală a soluţionat şi acţiunea civilă exercitată în procesul penal, conform art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., a devenit definitivă, iar instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate în acea cauză, declarând neconstituţională dispoziţia legală de drept civil care a stat la baza soluţiei pronunţate de către instanţa civilă sau de către instanţa penală, în privinţa laturii civile a cauzei penale."

Drept urmare, nefiind vorba de o aplicare directă, în speţă, a deciziei nr. 219/02.06. 2020, instanţa de recurs nu poate reţine încălcarea de către curtea de apel a art. 11 din Legea nr. 47/1992 şi a art. 6 din C. civ. care reglementează principiul neretroactivităţii legii civile, astfel încât această critică dezvoltată de recurentul-pârât A. va fi înlăturată ca nefondată.

Analizând motivele de recurs formulate, în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a instanţei de apel a excepţiei lipsei de interes în promovarea acţiunii introductive, Înalta Curte reţine cele ce succed.

Cu titlu preliminar, trebuie specificat că în situaţia în care instanţa penală este învestită, în condiţiile legii, şi cu soluţionarea laturii civile a procesului, aceasta este ţinută să analizeze pretenţiile părţii civile potrivit aceloraşi rigori de drept material ca şi instanţa civilă (ceea ce s-a şi întâmplat în speţă), iar autoritatea de lucru judecat a soluţiei ce a fost adoptată prin hotărârea penală în privinţa laturii civile trebuie evaluată similar situaţiei în care respectiva soluţie ar fi fost pronunţată de o instanţă civilă.

Din lecturarea considerentelor deciziei de condamnare, rezultă că, la pronunţarea instanţei penale asupra laturii civile a cauzei, s-au avut în vedere prevederile C. civ. care reglementează condiţiile necesare a fi îndeplinite pentru atragerea răspunderii civile delictuale, aspect care reiese în mod clar din considerentele hotărârii, inclusiv din trimiterea expresă a instanţei la prevederile art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864.

Prin urmare, recurentului-pârât i-a fost deja angajată răspunderea civilă delictuală şi, în prezenta cauză, nu se poate angaja, din nou, o astfel de răspundere, pentru aceeaşi faptă.

Astfel cum în mod corect a reţinut curtea de apel, în situaţia în care instanţa penală a soluţionat acţiunea civilă, instanţa civilă nu mai poate fi sesizată cu o acţiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin aceiaşi faptă, în caz contrar (dacă s-ar da curs susţinerii pârâtului, potrivit căreia o hotărâre penală definitivă are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile doar cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o) s-ar ajunge la situaţia inacceptabilă în care instanţa civilă ar trebui să se pronunţe asupra unor pretenţii ce au făcut deja obiectul unei acţiuni civile, soluţionate definitiv de instanţa penală.

Or, această situaţie este nepermisă în condiţiile în care dispoziţiile legale imperative referitoare la autoritatea de lucru judecat împiedică posibilitatea ca două instanţe de judecată să se pronunţe asupra fondului unei acţiuni civile, atunci când este îndeplinită condiţia triplei identităţi, de părţi, obiect şi cauză.

Totodată, este nefondată critica privind interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b). şi a art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., în argumentarea căreia recurentul-pârât invocă aspectele legate de modalitatea în care instanţa de apel a considerat că latura civilă în procesul penal a fost soluţionată în raport cu recurentul, deşi potrivit articolelor din C. proc. civ. mai sus amintite, acţiunea civilă rămâne nesoluţionată, adăugând nepermis la lege şi încălcând principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

În realitate, arătând ce soluţie ar fi trebuit să pronunţe instanţa penală (şi la care ar fi trebuit să se raporteze decizia din apel), recurentul-pârât tinde să critice nu ceea ce a reţinut instanţa de apel în acţiunea pendinte, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, ci chiar sentinţa penală prin care s-a revizuit hotărârea de condamnare.

Astfel, recurentul-pârât pretinde că instanţa penală, ca efect al pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, a lăsat nesoluţionată latura civilă, faţă de dezincriminarea faptei, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., şi art. 25 alin. (5) din acelaşi cod, conform cărora, într-o asemenea ipoteză, hotărârea instanţei penale n-ar fi putut fi, pe latură civilă, decât una a lăsării nesoluţionate a acesteia.

Or, nici partea şi nici instanţa civilă nu se pot substitui atribuţiilor jurisdicţionale ale instanţei penale, pentru a putea hotărî, în raportul cu textele de lege care au reprezentat temei al neatragerii răspunderii penale, ce soluţie ar fi trebuit să fie pronunţată pe latura civilă a cauzei.

Drept urmare, instanţa civilă nu poate da propria soluţie asupra laturii civile din procesul penal, valorificând dispoziţiile de care se prevalează recurentul în sensul propus de acesta, care sunt în competenţa şi aprecierea instanţei penale, ale cărei dezlegări se opun instanţei civile cu forţa autorităţii de lucru judecat, dat fiind raportul dintre diferitele jurisdicţii (în speţă, cea penală, care se opune, din punct de vedere al aspectelor tranşate, celei civile).

Singura evaluare pe care o poate face instanţa civilă, raportat la dispozitivul şi la considerentele justificative ale hotărârii penale de condamnare, şi care, în speţă, a fost corect realizată de către instanţa de apel, este aceea că latura civilă a procesului penal a fost soluţionată prin decizia de condamnare şi a fost deja atrasă răspunderea civilă delictuală a recurentului-pârât, în mod definitiv, recurentul-reclamant având deja un titlu executoriu, reprezentat de sentinţa penală nr. 469/2014 din 02.06.214 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, hotărâre care se opune cu autoritate de lucru judecat instanţei civile.

Astfel, sub acest aspect, instanţa de apel a constatat corect că recurentul-reclamant nu justifică un interes legitim, personal, născut şi actual în demersul său judiciar actual, realizând o identificare şi o raportare corectă la soluţia sentinţei pronunţate în procesul penal de condamnare.

Nefondate sunt şi criticile prin care recurentul-pârât susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 28 C. proc. pen., potrivit cărora "hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia."

Reţine Înalta Curte că dispoziţiile art. 28 C. proc. pen. au în vedere situaţia în care instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, în acele cazuri în care legea îngăduie aceasta, iar nu şi situaţiile în care instanţa penală s-a pronunţat asupra acţiunii civile, oferind o dezlegare cu privire la acestea.

În acest din urmă caz, relevanţa acestor dispoziţii mai sus evocate nu ar mai putea fi reţinută cu privire la chestiunea deja tranşată căci, într-o asemenea situaţie, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale operează ca un fine de neprimire, în cazul în care aceleaşi pretenţii civile, deşi soluţionate în procesul penal, ar fi reiterate între aceleaşi părţi pe calea unei acţiuni civile separate, fiind vorba despre fructificarea efectului negativ al lucrului judecat.

Or, astfel cum s-a reţinut în analiza efectuată supra, în procesul penal în care a fost pronunţată decizia nr. 469/2014 din 02 iunie 2014 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, acţiunea civilă a fost soluţionată, în raport cu partea civilă Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, primind dezlegare pe fondul ei, şi opunându-se, cu autoritate de lucru judecat instanţei civile.

Pentru aceleaşi considerente, mai sus menţionate, vor fi înlăturate şi ultimele două critici dezvoltate de recurentul-pârât, prin care acesta reclamă încălcarea de către curtea de apel a dispoziţiilor art. 7 din CEDO şi art. 23 alin. (1) din Constituţie, a principiului accesorium sequitur principale, precum şi a principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară.

Potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen., invocat chiar de către recurentul-pârât, instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Din interpretarea acestor prevederi legale, rezultă că cele două feluri de răspundere, cea penală şi cea civilă pot fi cumulate, antrenându-se, deopotrivă, simultan sau succesiv. Totodată, neangajarea răspunderii penale nu exclude angajarea răspunderii civile delictuale, în cazul existenţei unui prejudiciu cauzat altuia printr-o faptă ilicită şi nu înlătură dreptul persoanei vătămate de a îi fi reparat prejudiciul.

Drept urmare, dezincriminarea faptei penale printr-o decizie de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate, înlătură răspunderea penală a persoanei, însă nu înlătură, de plano, angajarea răspunderii civile delictuale.

Lăsând la o parte aceste aspecte pur teoretice şi revenind la cazul concret dedus judecăţii, Înalta Curte punctează, odată în plus că, prin sentinţa penală de condamnare a recurentului-pârât, rămasă valabilă după pronunţarea deciziei de revizuire, instanţa penală care are rolul de a dispune tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi de a restabili situaţia anterioară din punct de vedere civil, a soluţionat latura civilă a cauzei şi, constatând îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a recurentului-pârât, în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., a obligat recurentul-pârât din prezenta cauză la repararea prejudiciului în cuantum de 272.246 RON şi obligaţii fiscale accesorii până la plata integrală a debitului.

Cele mai sus expuse valorează cercetarea pe fond a laturii civile a procesului penal şi, indiferent de soluţia pronunţată, câtă vreme a fost soluţionată prin hotărâre definitivă, căzută în puterea lucrului judecat, nu permite soluţionarea ei într-o altă acţiune civilă, dedusă judecăţii unei instanţe civile, în contextul în care instanţa penală nu a lăsat necercetată această pretenţie, ci a statuat în mod neechivoc asupra ei.

Astfel, aşa cum în mod corect a reţinut curtea de apel, în condiţiile în care soluţia pronunţată pe latura civilă a cauzei a intrat în puterea de lucru judecat, instanţa civilă nu mai poate analiza legalitatea celor deja statuate de instanţa penală.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 419 A din 25 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 09 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.