Presumption of moral prejudice from illegal detention under ECHR Art. 5(5) and tort liability

Şedinţa publică din data de 09 martie 2023

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, sub nr. x/2019, la data de 21 martie 2019, reclamanta A. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Naţională a Penitenciarelor - Penitenciarul Gherla şi Inspectoratul de Poliţie Judeţean, să dispună obligarea, în solidar, a acestora la plata sumei de 200.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţi, cu titlu de daune morale, pentru privarea nelegală de libertate, în perioada 8.05.2017 - 7.06.2017.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1349 şi următoarele din C. civ.

II. Primul ciclu procesual

II.1. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 462 din 03 octombrie 2019, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., împotriva pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Inspectoratul de Poliţie Judeţean Cluj.

II.2. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 255/A/2020 din 12 noiembrie 2020, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 462 din 3.10.2019 şi a încheierii din 29.06.2019 a Tribunalului Cluj, pronunţate în dosarul nr. x/2019.

A dispus darea în debit a apelantei A., cu suma de 13105 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

II.3. Hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia civilă nr. 1176 din 26 mai 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins excepţia nulităţii recursului, formulat de reclamanta A., invocată de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor. A admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 255/A/2020 din 12 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

A respins recursul exercitat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.

III. Al doilea ciclu procesual

III.1. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 416/A din 21 decembrie 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 462 din 03.10.2019 pronunţată de Tribunalul Cluj, a schimbat hotărârea în parte, în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, a obligat acest pârât să plătească reclamantei suma de 20.000 RON cu titlul de despăgubiri morale, pentru arestarea şi încarcerarea sa nelegală la care a fost supusă în perioada 8 mai - 7 iunie 2017. A respins toate celelalte pretenţii formulate.

III.2. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 416/A/2021 din 21 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019 a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât a criticat soluţia instanţei de apel atât în ceea ce priveşte concluziile acesteia cu privire la existenţa şi dovedirea prejudiciului moral, cât şi cu privire la întinderea daunelor, în raport de prejudiciul pretins, susţinând, în esenţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1349 şi următoarele din C. civ.

A arătat recurentul că instanţa de apel a reţinut că existenţa prejudiciului este o chestiune care nu mai poate fi pusă în discuţie, fiind prezumată de însăşi circumstanţele speţei, astfel cum au fost reţinute prin decizia penală prin care a fost anulat mandatul de arestare.

Faţă de această reţinere, recurentul a susţinut că reclamanta nu a făcut dovada prejudiciului moral, astfel că instanţa de apel nu trebuia sa se pronunţe doar întemeindu-se pe prezumţii, care să aibă puterea de a naşte probabilitatea.

Prin cea de a doua critică adusă deciziei recurate, recurentul a arătat că, în ceea ce priveşte întinderea prejudiciului, regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri în echitate şi să nu aibă în primul rând un scop patrimonial, învederând că instanţa de apel nu a identificat în mod legal criteriile de apreciere a cuantumului daunelor acordate.

Astfel, a arătat că, deşi curtea de apel a reţinut că CEDO are o jurisprudenţă constantă, statuând în echitate şi în raport de circumstanţele cauzei, adoptând o poziţie moderată prin sumele rezonabile acordate, cu toate acestea a apreciat că suma de 20.000 RON satisface reperele stabilite de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Or, chiar şi în raport de jurisprudenţa avută în vedere de însăşi instanţa de apel, suma acordată cu titlu de daune este prea mare, dând cu titlu de exemplu decizia civilă pronunţată în dosarul nr. x/2010 al Curţii de Apel Craiova şi decizia civilă nr. 50/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, precum şi decizii pronunţate de CEDO, respectiv cauza Tarâu contra României, cauza Konolos împotriva României, cauza J. împotriva României, cauza B. împotriva României, cauza B. împotriva României, hotărârea din 15 martie 2011, cauza G. împotriva României, hotărârea din 01 octombrie 2013.

În considerarea acestor hotărâri, date cu titlu exemplificativ, jurisprudenţa CEDO fiind mult mai amplă în această materie, recurentul a solicitat cenzurarea daunelor morale (în măsura în care se va aprecia că acestea se cuvin totuşi intimatei) acordate de instanţa de apel, la o sumă care să respecte criteriul echităţii, ţinând cont de faptul că achitarea în sine reprezintă o satisfacţie echitabilă.

III.3. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea în parte a recursului, în ceea ce priveşte cuantumul daunelor acordate.

III.4. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 22 august 2022 şi a fost repartizat aleatoriu completului nr. 10 care, prin rezoluţia din data de 08 decembrie 2022, a stabilit termen la data de 30 martie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului.

Prin încheierea din data de 26 ianuarie 2023, Înalta Curte a dispus, din oficiu, preschimbarea termenului de judecată acordat în cauză, de la data de 30 martie 2023 la 09 martie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare.

IV. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

Recursul declarat a fost întemeiat pe teza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile concrete formulate fiind în sensul în care recurentul a susţinut, în esenţă, reţinerea greşită a îndeplinirii condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale a acestuia, rezultată din încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349 şi urm. C. civ., precum şi a jurisprudenţei naţionale şi, respectiv, cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate.

Înalta Curte are în vedere că, prin decizia de casare dată în primul ciclu procesual (decizia civilă nr. 1176 din 26 mai 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă), obligatorie cu privire la problemele de drept dezlegate, potrivit art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., s-a statuat că obiectul litigiului pendinte îl constituie o acţiune de drept comun în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi urm. din C. civ., prin care se solicită obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata unei sume de bani cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul suportat, ca urmare a privării nelegale de libertate, în perioada 08.05.2017 - 07.06.2017.

Totodată, s-a reţinut că prezentul demers judiciar a constat în faptul că, împotriva reclamantei, a fost pornit un proces penal, în urma căruia s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 13 din 23.01.2017 a Judecătoriei Huedin, în baza căreia reclamanta din prezenta cauză a fost condamnată la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de înşelăciune şi la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, iar în baza art. 39 alin. (1) lit. b) rap. la art. 38 alin. (2) C. pen., i s-a aplicat pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din cealaltă pedeapsă stabilită, respectiv 2 luni închisoare, urmând ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea.

În baza acestei sentinţe, Judecătoria Huedin - Serviciu Executări Penale a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 21/2017, prin care s-a dispus arestarea condamnatei A. şi încarcerarea sa până la executarea pedepsei, mandat în baza căruia Inspectoratul de Poliţie Judeţean Cluj a procedat, la data de 8 mai 2017, la arestarea acesteia, iar la data de 10 mai 2017, la încarcerarea sa în Penitenciarul Gherla. Împotriva sentinţei penale menţionate, inculpata a formulat apel.

Prin încheierea penală nr. 5/HI/2017, Curtea de Apel Cluj a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 21, emis la data de 22 februarie 2017, de către Judecătoria Huedin, împreună cu formele de executare emise în baza sentinţei penale nr. 13 din 23.01.2017 a Judecătoriei Huedin şi punerea de îndată în libertate a inculpatei de sub puterea acestui mandat de executare a pedepsei.

Prin decizia penală nr. 984/A/2017, definitivă, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2016, a fost admis apelul reclamantei împotriva sentinţei penale nr. 13 din 23.01.2017 a Judecătoriei Huedin, ce a fost desfiinţată în întregime, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În prezentul proces, prin decizia de casare, instanţa supremă a reţinut că este necesar ca analiza cauzei deduse judecăţii să se realizeze şi din perspectiva dispoziţiilor convenţionale ale art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care, împreună cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dezvoltate în interpretarea acestuia, formează un "bloc de convenţionalitate", obligatoriu pentru instanţele naţionale.

Totodată, s-a reţinut că, în speţa dedusă judecăţii, caracterul nelegal al detenţiei dispuse împotriva reclamantei a fost constatat în termeni neechivoci atât prin încheierea penală nr. 5/HI/2017, prin care Curtea de Apel Cluj a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 21, emis la data de 22 februarie 2017, de către Judecătoria Huedin şi punerea de îndată în libertate a inculpatei de sub puterea acestui mandat, cât şi prin decizia penală nr. 984/A/2017, definitivă, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2016, prin care a fost admis apelul reclamantei împotriva sentinţei penale nr. 13 din 23.01.2017 a Judecătoriei Huedin, ce a fost desfiinţată în întregime, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Drept urmare, s-a reţinut fapta ilicită a pârâtului Statului Român, s-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, aceasta din urmă având de apreciat asupra îndeplinirii condiţiilor de acordare a daunelor morale pretinse de reclamantă, din perspectiva existenţei şi dovedirii prejudiciului moral şi a întinderii daunelor, în raport cu prejudiciul pretins.

În limitele rejudecării apelului, astfel cum au fost trasate şi determinate prin statuările obligatorii ale deciziei de casare mai sus evocate, Curtea de Apel Cluj a admis apelul declarat de reclamanta A., a schimbat în parte sentinţa atacată, a admis în parte cererea de chemare în judecată. A obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 20.000 RON cu titlu de despăgubiri morale pentru arestarea şi încarcerarea nelegală la care a fost supusă reclamanta în perioada 8 mai - 7 iunie 2017.

Prin decizia recurată, curtea de apel a reţinut că existenţa şi întinderea prejudiciului reclamat de reclamantă este o chestiune ce nu mai poate fi pusă în discuţie, întrucât simpla constatare a privării nelegale de libertate atrage prezumţia simplă a existenţei unui prejudiciu moral, dreptul la libertate fiind un drept inviolabil conform Constituţiei, restrângerea acestuia putând fi făcută, pe cale de excepţie, în condiţii strict prevăzute de lege.

Totodată, raportându-se la jurisprudenţa naţională, precum şi la jurisprudenţa CEDO, instanţa de apel a stabilit că recurentul-pârât trebuie să achite despăgubiri morale pentru repararea prejudiciului moral în cuantum de 20.000 RON.

Printr-un prim motiv de recurs, recurentul a criticat soluţia instanţei de apel, invocând o aplicare şi o interpretare greşită a normelor ce reglementează răspunderea civilă delictuală, susţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile atragerii acestei răspunderi, întrucât intimata-reclamantă nu a făcut dovada prejudiciului.

Sub acest aspect, a criticat soluţia instanţei de apel cu privire la reţinerea existenţei prejudiciului, în condiţiile în care, în lipsa dovedirii acestuia de către reclamantă, instanţa s-a întemeiat pe prezumţia existenţei acestuia, raportat la circumstanţele concrete ale speţei.

Critica este nefondată, pentru motivele ce succed.

Prealabil examinării propriu-zise a motivelor de recurs, este de amintit că răspunderea civilă delictuală are o finalitate eminamente reparatorie, constituie dreptul comun pentru întreaga instituţie a răspunderii civile şi cunoaşte mai multe forme, între care răspunderea pentru prejudiciul cauzat printr-o faptă ilicită proprie, consacrată în textul de principiu al art. 1349 din C. civ.

Pentru angajarea acestui tip de răspundere delictuală, este necesară întrunirea cumulativă a condiţiilor generale referitoare la prejudiciu, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.

Ceea ce este de stabilit în recursul de faţă este doar problema existenţei unui prejudiciu, a producerii lui, îndeplinirea acestei condiţii fiind contestată de recurentul-pârât.

Dauna morală sau prejudiciul moral a fost definită/definit în doctrina dreptului şi in jurisprudenţă ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane şi care se manifestă prin suferinţa fizică sau morală, pe care le resimte victima.

Caracterul suferinţelor trebuie privit în legătură cu particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate, suferinţele morale (psihice) fiind frica, ruşinea, tristeţea, neliniştea, umilirea şi alte emoţii negative. În stabilirea existenţei unui prejudiciu trebuie luat în calcul caracterul şi importanţa valorilor nepatrimoniale, cărora le-a fost cauzat prejudiciul, situaţia personală a victimei, ţinând cont de mediul social din care victima face parte, educaţia, cultura, standardul de moralitate, personalitatea şi psihologia victimei, circumstanţele săvârşirii faptei, statutul social, etc.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conţinut economic şi de protejarea unor drepturi care intră în sfera art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi de valori apărate de art. 23 din Constituţia României, existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei, privit prin prisma împrejurărilor anterior expuse.

Este adevărat că, în ceea ce priveşte proba elementelor răspunderii civile delictuale, potrivit principiului general, sarcina probei referitoare la existenţa elementelor răspunderii civile delictuale revine victimei prejudiciului (deoarece ea este cea care reclamă în fata justiţiei), fiind admisibil orice mijloc de probă, inclusiv proba cu martori.

Cu toate acestea, în cazul concret dedus judecăţii, proba faptei ilicite (încălcarea unui drept fundamental al reclamantei, drept inviolabil conform Constituţiei şi conform Convenţiei Europeane a Drepturilor Omului, decât în cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege) este suficientă, instanţele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu, dat fiind caracterul subiectiv, intern al acestui prejudiciu, proba sa directă fiind practic imposibilă.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut o serie de aprecieri notabile în ceea ce priveşte proba prejudiciului moral. Astfel, prin decizia Danev împotriva Bulgariei, nr. 9411/05, pct. 32-37, 2 septembrie 2010, Curtea europeană a statuat în sensul că încălcarea art. 5 § 5 din convenţie, după ce a considerat că abordarea formalistă a instanţelor naţionale, care atribuiseră reclamantului obligaţia de a stabili existenţa unui prejudiciu moral cauzat de detenţia lui ilegală prin dovezi susceptibile să confirme manifestări externe ale suferinţelor lui fizice sau psihologice în decursul detenţiei, a avut ca rezultat privarea reclamantului de despăgubirea pe care ar fi trebuit să o obţină pentru detenţia sa nelegală.

Curtea a subliniat că motivarea hotărârilor interne nu a ţinut seama de faptul că încălcarea constatată a dreptului fundamental al persoanei în cauză la libertate şi siguranţă putea în sine să fie reţinută ca element pentru stabilirea unui prejudiciu moral. ().

Astfel, Înalta Curte reţine că este de netăgăduit că orice arestare sau reţinere pe nedrept produce celor în cauză suferinţe pe plan moral şi social, că astfel de măsuri lezează demnitatea şi onoarea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege şi că, din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale, astfel că legea permite judecătorului să utilizeze prezumţii, astfel cum a procedat, în mod legal, instanţa de apel.

Mai mult, prezumarea existenţei prejudiciului moral în cazul privării nelegale de libertate reiese chiar din dispoziţiile art. 5 § 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform cărora "orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii."

În consecinţă, prezumţia simplă, legală, implicită, a producerii prejudiciului, ce rezultă din săvârşirea faptei ilicite constatate, pe care recurentul-pârât nu a reuşit să o răstoarne, decurge din cele două premise - caracterul ilicit al faptei imputate recurentului pârât şi principiul reparării prejudiciului moral.

Din interpretarea sistematică a acestor dispoziţii legale rezultă că dreptul la indemnizaţie conferit de art. 5 § 5 din Convenţie este garantat, fiind direct şi strict condiţionat de necesitatea stabilirii caracterului nelegal al privării de libertate.

Cum caracterul nelegal al detenţiei dispuse împotriva reclamantei a fost constatat în mod neechivoc prin încheierea penală nr. 5/HI/2017 şi prin decizia penală nr. 984/A/2017, ambele pronunţate de Curtea de Apel Cluj, în mod corect, în examinarea cerinţei premisă impusă de Înalta Curte prin decizia de casare, instanţa de apel a prezumat existenţa prejudiciului şi a apreciat asupra îndeplinirii condiţiilor legale pentru acordarea reparaţiei.

Drept urmare, în condiţiile în care, în cauză, sunt îndeplinite cumulativ elementele legale necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o legală aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 1349 şi 1357 alin. (1) C. civ. raportat la art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cel de-al doilea motiv de recurs formulat vizează, în esenţă, nemulţumirea recurentului-pârât cu privire la cuantumul daunelor morale acordate, susţinând acesta că instanţa de apel nu a identificat în mod legal criteriile de apreciere a cuantumului acestora.

În acest sens, arată că instanţa de apel, deşi reţine că CEDO are o jurisprudenţă constantă, statuând în echitate şi în raport de circumstanţele cauzei, adoptând o poziţie moderată prin sumele rezonabile acordate, cu toate acestea a apreciat că suma de 20.000 RON satisface reperele Curţii Europene.

Critica astfel dezvoltată este nefondată.

Contrar celor susţinute de către recurentul-pârât, verificând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a indicat, în mod judicios, criteriile concrete de analiză care au determinat întinderea daunelor morale, respectiv: gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii, precum şi păstrarea caracterului echitabil între atingerea adusă valorilor ocrotite cât şi a prejudiciului real şi efectiv suferit de reclamanta din prezenta cauză.

Totodată, în vederea stabilirii reparaţiei prejudiciului, curtea de apel s-a raportat, astfel cum a dezvoltat în considerentele deciziei, atât la jurisprudenţa naţională cât şi la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În acest sens, instanţa supremă aminteşte că, în mod constant, prin jurisprudenţa sa, cauzele Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit, Konolos (hotărârea din 07.02.2008), Canciovici, Jiga vs. România, Oancea vs. România, Zielonka împotriva Poloniei, Curtea europeană a stabilit cu titlu de principiu că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora, precum şi poziţia moderată pe care trebuie să o adopte instanţa de judecată prin sumele rezonabile acordate, aceste criterii fiind evidenţiate şi respectate de curtea de apel.

Drept urmare, instanţa de prim control judiciar a analizat criteriile pentru cuantificarea prejudiciului şi a argumentat amplu şi judicios soluţia pronunţată cu privire la întinderea despăgubirilor acordate.

Mai mult, Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a combătut, în concret, raţionamentul judiciar prin care instanţa a arătat care sunt criteriile şi jurisprudenţa avute în vedere la examinarea întinderii prejudiciului moral reclamat pentru cele 30 zile de detenţie nelegală, ci a reiterat elemente de jurisprudenţă convenţională şi naţională în aplicarea cărora s-ar fi impus, din punctul său de vedere, acordarea unei sume mai mici.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamantului de cenzurare a daunelor morale acordate, având în vedere deciziile convenţionale şi naţionale la care a făcut referire prin memoriul de recurs, se reţine că modalitatea în care s-a raportat instanţa de apel la criteriile de cuantificare efectivă a daunelor reprezintă aspecte ce ţin de temeinicia deciziei, şi nu de nelegalitatea acesteia, astfel că nu poate constitui obiect de cenzură în recurs, câtă vreme obiectul şi scopul recursului sunt reglementate, în mod imperativ, de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei civile nr. 416/A/2021 din 21 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 09 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.