Vindication action for loss of possession during litigation and civil fruits for unauthorized land occupation

Şedinţa publică din data de 2 martie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 21 martie 2018, reclamanţii A. S.R.L., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Braşov, solicitând obligarea acestuia să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul teren înscris în cartea funciară nr. x Braşov sub numărul topografic x, în suprafaţă de 601 mp, situat în municipiul Braşov, strada x nr. 10, precum şi să dispună obligarea acestuia la plata contravalorii lipsei de folosinţă, ce se va calcula în raport cu data restituirii, estimată până la data promovării cererii de chemare în judecată la suma de 315.360 RON.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Braşov:

Prin sentinţa civilă nr. 221/S din 21 decembrie 2020, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. S.R.L., B. şi C., astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Braşov, dispunându-se obligarea reclamanţilor să achite, în solidar, pârâtului suma de 3.570 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.

Prin sentinţa civilă nr. 29/S/2021 din 2 februarie 2021 a Tribunalului Braşov, secţia I civilă a admis cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 221/S din 21 decembrie 2020 cu următoarea dispoziţie: "Instituie în sarcina reclamanţilor A. S.R.L., B. şi C. obligaţia de a achita, în solidar, expertului tehnic judiciar D. suma de 3.500 RON cu titlu de diferenţă onorariu."

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Braşov:

Prin decizia civilă nr. 1080/Ap din 28 septembrie 2021, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins cererea de apel formulată de reclamanţii A. S.R.L., B. şi C. împotriva încheierii din 20 noiembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Braşov, pe care a păstrat-o.

A admis cererea de apel formulată de reclamanţi A. S.R.L., B., C. împotriva sentinţei civile nr. 221/S din 21 decembrie 2020, pronunţate în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Braşov, pe care a schimbat-o în parte:

A admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii A. S.R.L., B., C. în contradictoriu cu pârâta UAT Municipiul Braşov prin primar.

A obligat pârâta la plata către reclamanta A. S.R.L. a sumei de 87.321,60 RON, către reclamanta C. a sumei de 43.660,80 RON şi către reclamantul B. a sumei de 7.680 RON cu titlul de despăgubiri.

A obligat pârâta UAT Municipiul Braşov la plata către reclamanta A. S.R.L. a sumei de 4.851,43 RON, către reclamantul B. a sumei de 489 RON, către reclamanta C. a sumei de 1.914,82 RON reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanţă.

A obligat pe reclamanţii A. S.R.L., B. şi C. la plata către pârâta UAT Municipiul Braşov a sumelor de 1.000 RON, 500 RON, respectiv 500 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată în primă instanţă.

A compensat între părţi cheltuielile de judecată în primă instanţă până la concurenţa sumelor mai mici, urmând ca pârâta UAT Municipiul Braşov să achite reclamantei A. S.R.L. suma de 3.851,43 RON şi reclamantei C. suma de 1.414,82 RON cu titlul de cheltuieli de judecată în primă instanţă, iar reclamantul B. urmând să achite pârâtei UAT Municipiul Braşov suma de 11 RON cu titlul de cheltuieli de judecată în primă instanţă.

A respins restul pretenţiilor ca nefondate, păstrând restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

A respins cererea de apel formulată de apelanţii-reclamanţi A. S.R.L., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 29/S/2021 din 2 februarie 2021, pronunţată în dosarul civil nr. x/2018 al Tribunalului Braşov, pe care a păstrat-o.

A obligat intimata-pârâtă UAT Municipiul Braşov la plata către apelanta-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 8.925,72 RON, către apelanta-reclamantă C. a sumei de 957,41 RON şi către apelantul reclamant B. a sumei de 244,50 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1080/Ap din 28 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă au declarat recurs reclamanţii A. S.R.L., B. şi C., iar pârâtul Municipiul Braşov, prin Primar, a declarat recurs incident împotriva aceleiaşi decizii.

A. Prin cererea de recurs formulată, reclamanţii A. S.R.L., B. şi C. au solicitat admiterea recursului şi desfiinţarea în parte a hotărârii atacate, fiind formulate următoarele critici:

În privinţa primului petit al cererii de chemare in judecată, au menţionat că acţiunea în revendicare imobiliară formulată este pe deplin admisibilă, fiind întrunite toate condiţiile prevăzute de lege.

Prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a arătat că hotărârea cuprinde motive contradictorii, deoarece instanţa de apel a recunoscut că terenul în suprafaţă de 255 mp a fost folosit în mod abuziv de către pârât, însă s-a raportat la un moment greşit. Instanţa trebuia să analizeze dacă, la data introducerii acţiunii, reclamanţii aveau sau nu posesia şi folosinţa părţii de teren în discuţie, iar în funcţie de acest moment să stabilească dacă acţiunea în revendicare este sau nu admisibilă.

Raportat la momentul introducerii acţiunii - 21 martie 2021 şi la cele reţinute de către instanţa de apel în privinţa încetării acestei folosinţe abuzive - aprilie 2018, ulterior introducerii acţiunii, în timpul judecăţii în primă instanţă, acţiunea în revendicare este pe deplin admisibilă.

Pentru aceste motive, recurenţii-reclamanţi au apreciat că este incident şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 563 C. civ., faţă de momentul la care ar fi trebuit analizate condiţiile de admisibilitate ale acţiunii, respectiv 21 martie 2018.

Instanţa a apreciat că montarea stâlpilor de metal de către pârât nu constituie un fapt uzurpator, cu toate acestea, nu este înlăturată starea de fapt privind uzurparea dreptului de proprietate al reclamanţilor la momentul introducerii acţiunii.

În ceea ce priveşte modalitatea de determinare a cuantumului prejudiciului creat de pârât, au arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 636, art. 639, art. 641 şi art. 643 C. civ.

Având în vedere că atributul dreptului de folosinţă poate fi exercitat asupra întregului imobil de oricare dintre coproprietarii imobilului, diferenţa de 67.320 RON datorată pentru cota parte de 1/4 din imobil, cotă ce a fost deţinută de către societatea E. S.A. până în anul 2017, urma a fi atribuită societăţii A. S.R.L., cea care a efectuat toate demersurile pentru redobândirea dreptului de proprietate, efectuarea schimburilor, obţinerea autorizaţiilor.

În ceea ce priveşte cuantumul pretenţiilor admise cu titlu de prejudiciu pentru lipsa de folosinţă, recurenţii-reclamanţi au apreciat că instanţa a făcut o aplicare eronată a prevederilor art. 1385 şi art. 1386 C. civ., cu încălcarea prevederilor art. 211, art. 237 alin. (2) pct. 3 şi pct. 7 C. proc. civ. Astfel, au susţinut că instanţa a făcut o eronată apreciere a cuantumului acestor pretenţii, cu ignorarea raportului de expertiză.

În privinţa acestui prejudiciu, au arătat că instanţa nu se putea limita la beneficiul efectiv realizat de către pârât, în virtutea art. 1385 C. civ., persoana păgubită fiind îndreptăţită să pretindă repararea întregului prejudiciu. Astfel, au arătat că prejudiciul trebuia cuantificat prin raportare la posibilitatea utilizării terenului ca parcare privată, cu practicarea tarifelor de parcare aferente.

O altă critică priveşte determinarea gradului de ocupare de 80%, iar nu de 100%, considerentele în acest sens fiind subiective.

Instanţa de apel a refuzat administrarea unui supliment la raportul de expertiză, solicitat ca urmare a depunerii de către pârât a unor înscrisuri noi, hotărâtoare în determinarea numărului locurilor de parcare.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

B. Prin recursul incident formulat de către pârâtul Municipiul Braşov, prin primar s-a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, fiind expuse următoarele critici:

Instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, deoarece instanţa a judecat un apel împotriva considerentelor, apel cu care nu a fost învestită, în condiţiile în care obiectul apelului a fost sentinţa tribunalului. Astfel, a modificat obiectul apelului de la cel reglementat de art. 461 alin. (1) la cel reglementat de art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Chestiunea de drept pe care instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia asupra petitului cererii în revendicare nu a fost invocată de niciuna dintre părţi şi nici de instanţă, nefiind pusă în discuţia contradictorie a părţilor, astfel că nu au putut formula apărări în acest sens.

Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, principiul oralităţii şi al contradictorialităţii, reglementate de art. 9 alin. (2) şi art. 14 alin. (5) C. proc. civ.

Printr-o altă critică a susţinut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Municipiul Braşov nu a săvârşit niciun act de dispoziţie materială, juridică ori de stăpânire sau folosinţă care să afecteze cota ideală de proprietate deţinută de reclamanta persoana juridică.

A subliniat că Municipiul Braşov nu a încălcat dreptul de proprietate al reclamanţilor, aceştia fiind liberi să îşi exercite stăpânirea şi folosinţa terenului.

Instanţa a interpretat greşit dispoziţiile legale, nefiind întrunite condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a Municipiului Braşov. Revenea părţii reclamante obligaţia de a face dovada îndeplinirii acestora, în conformitate cu art. 249 C. proc. civ.

Probatoriul administrat atestă calitatea de teren liber, neafectat de amenajări de utilitate publică, respectiv de parcări publice, neputându-se stabili nicio legătură între spaţiile cu destinaţia de parcare publică menţionate în contractele de concesiune ce au fost administrate ca dovezi în cauză şi suprafaţa de teren în litigiu.

A indicat prevederile art. 1349 alin. (1) şi (3) şi art. 1359 C. civ., dezvoltând elementele răspunderii civile delictuale.

A menţionat că din situaţia de fapt expusă rezultă că nu sunt îndeplinite cerinţele instituite de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a Municipiului Braşov pentru că acesta nu a săvârşit cu vinovăţie vreo faptă ilicită de natură să aducă atingere dreptului de coproprietate al apelanţilor-reclamanţi.

În continuare, au fost făcute trimiteri la raportul de expertiză efectuat.

În drept, a indicat art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

5. Apărările părţilor:

Pârâtul Municipiul Braşov, prin primar, a depus întâmpinare la 16 februarie 2022, prin care a arătat că recursul este inadmisibil, întrucât recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului şi desfiinţarea în parte a hotărârii atacate, ceea ce este contrar prevederilor art. 488 şi art. 497 C. proc. civ., întrucât instanţa supremă nu poate adopta soluţii de desfiinţare, ci doar de casare.

De asemenea, a arătat că recursul este nul, întrucât motivele invocate reprezintă critici de netemeinicie relativ la interpretarea probelor, prin urmare nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

A mai solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 8 aprilie 2022, recurenţii-reclamanţi au comunicat întâmpinare la recursul incident şi răspuns la întâmpinarea formulată de pârâtul Municipiul Braşov, prin primar, prin care au solicitat respingerea ca nul a recursului incident, iar în subsidiar ca nefondat. De asemenea, au solicitat respingerea apărărilor formulate prin întâmpinare.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 20 octombrie 2022 au fost admise în principiu atât recursul principal declarat de reclamanţii A. S.R.L., B. şi C., cât şi recursul incident declarat de pârâtul Municipiul Braşov prin Primar.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

A. În ce priveşte recursul declarat de reclamanţii A. S.R.L., B. şi C.:

Prin primul motiv de recurs, circumscris motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii susţin că instanţa de apel, în mod greşit a respins capătul de cerere vizând revendicarea bunului. Din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de pct. 6, recurenţii au invocat caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârii instanţei de apel, care, pe de-o parte a reţinut toate argumentele prezentate de aceştia vizând uzurparea bunului, iar pe de altă parte a respins capătul de cerere având ca obiect revendicare ca neîntemeiat. Din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de pct. 8, recurenţii susţin că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 563 C. civ., vizând momentul la care se impune a fi realizată analiza condiţiilor de admisibilitate ale acţiunii în revendicare, ca fiind momentul înregistrări. De asemenea, recurenţii au precizat că în fapt, acţiunea în revendicare a vizat doar suprafaţa de 255 m.p. utilizată drept parcare publică de către Municipiul Braşov, partea de teren acoperită cu vegetaţie nefăcând obiectul acestui litigiu.

Înalta Curte reţine caracterul nefondat al criticilor formulate de către reclamanţi subsumate acestui prin motiv de recurs, pe care îl va respinge în consecinţă.

În ce priveşte susţinerea recurenţilor potrivit căreia obiect al acţiunii în revendicare l-ar reprezenta exclusiv suprafaţa de 255 m.p. teren, acesta urmează a fi analizată din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizând încălcarea unor principii de drept procedural.

Înalta Curte reţine că reclamanţii s-au adresat instanţelor judecătoreşti în prezenta cauză cu o acţiune în revendicare şi respectiv în pretenţii pentru lipsa de folosinţă a imobilului situat în Braşov, str. x, atât în petitul cererii introductive, cât şi în expunerea motivelor pe care se sprijină aceasta, reclamanţii indicând suprafaţa de 601 m.p.

În baza probatoriului administrat în cauză, instanţa de apel a reţinut că terenul în suprafaţă totală de 601 m.p este alcătuit din două suprafeţe separate printr-un zid de beton transversal, respectiv o suprafaţă de 255 m.p. ce a fost amenajată şi exploatată ca parcare publică cu plată începând cu anul 2006 şi o suprafaţă de teren de 346 m.p. având destinaţia de parc natural împădurit.

În analiza cererii în revendicare, instanţa de apel a reţinut pe de-o parte că în cursul procesului pârâtul a încetat folosirea terenului în suprafaţă de 255 m.p. cu destinaţia de parcare publică cu plată, în vreme ce pentru diferenţa de teren ocupată de vegetaţie forestieră a reţinut că nu au fost invocate şi nici dovedite acte de folosire a spaţiului de către Municipiul Braşov, respingând cu această motivare primul capăt de cerere.

Aşadar, instanţa de apel a soluţionat cererea de chemare în judecată cu respectarea principiului disponibilităţii părţilor consacrat de art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., în raport de cadrul procesual obiectiv trasat prin acţiunea introductivă de către reclamanţi, care au indicat în mod expres că obiect al cererii în revendicare îl reprezintă suprafaţa de 601 m.p. de teren, astfel că nu se poate reţine în cauză o încălcare a limitelor judecăţii, instanţa de apel soluţionând cauza în limitele învestirii.

În ce priveşte criticile aferente primului motiv de recurs grefate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii susţin că pe de-o parte instanţa de apel a reţinut că pârâtul a folosit în mod abuziv terenul proprietatea acestora, iar pe de altă parte, a respins acţiunea în revendicare ca neîntemeiată întrucât în prezent acesta nu mai este folosit de către pârât, considerente ce se află în contradicţie.

Opus susţinerilor recurenţilor, considerentele instanţei de apel la care aceştia au făcut referire nu sunt contradictorii, fiecare dintre acestea analizând situaţia de fapt şi respectiv condiţiile legale pentru admiterea acţiunii în revendicare. Pe de altă parte, împrejurarea că terenul a făcut obiectul folosirii de către pârât într-un interval de timp din perioada analizată de către instanţă, nu este de natură a conduce în mod automat la concluzia că se impune admiterea capătului de cerere vizând revendicarea.

Reţinând că acţiunea dedusă judecăţii are două capete de cerere principale, respectiv acţiunea în revendicare şi acţiunea în pretenţii pentru lipsa de folosinţă a terenului, fiecare dintre elementele situaţiei de fapt evidenţiate de către recurenţii-reclamanţi ca fiind contradictorii, reflectă, în realitate, motivele pentru care pe de-o parte a fost respins primul capăt de cerere, iar pe de altă parte a fost admis în parte cel de-al doilea.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că terenul în suprafaţă de 255 m.p. a fost amenajat de către Municipiul Braşov şi exploatat prin intermediul unui contract de concesiune, cu titlu de parcare publică cu plată începând cu anul 2006, folosirea încetând la finalul lunii aprilie 2018, ulterior promovării cererii de chemare în judecată constituită în prezentul dosar, motiv pentru care a fost respins primul capăt de cerere.

Pe de altă parte, situaţia de fapt potrivit căreia terenul a fost ocupat de pârât în intervalul 2006 - aprilie 2018 a stat la baza admiterii celui de-al doilea capăt de cerere vizând obligarea pârâtului la plata despăgubirilor reprezentând lipsa de folosinţă a terenului pentru intervalul 21 martie 2015 (trei ani anterior promovării cererii de chemare în judecată) - 1 mai 2018 (data încetării folosirii), astfel că nu se confirmă în cauză critica de nelegalitate formulată vizând caracterul divergent al considerentelor instanţei de apel.

În ce priveşte critica vizând aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 563 C. civ., motiv de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este de asemenea neîntemeiat şi îl va respinge în consecinţă.

Astfel, prin recursul formulat, reclamanţii arată că instanţa de apel a procedat la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 563 C. civ. din perspectiva momentului la care trebuia analizată întrunirea condiţiilor presupuse de acţiunea în revendicare, ca fiind cel de la momentul sesizării instanţei, iar nu cel de la momentul pronunţării hotărârii.

Din analiza hotărârii recurate, reiese că instanţa de apel a menţinut soluţia instanţei de fond vizând acţiunea în revendicare prin raportare la împrejurarea că pârâtul nu deţinea, la momentul pronunţării hotărârii, bunul revendicat, folosirea acestuia încetând la finalul lunii aprilie 2018.

Pornind de la definiţia acţiunii în revendicare, potrivit căreia este acea acţiune reală prin care proprietarul care a pierdut stăpânirea bunului său, cerere restituirea lui de la cel care îl deţine fără temei juridic, Înalta Curte reţine că soluţia pronunţată de către instanţa de apel este corectă. Din prevederile art. 563 C. civ. rezultă condiţiile de exercitare ale acţiunii în revendicare, acţiunea putând fi promovată de către proprietar, în contradictoriu cu cel care deţine bunul fără drept, prima consecinţă a admiterii acţiunii constând în recunoaşterea dreptului de proprietate, iar urmare a admiterii acţiunii în revendicare urmând a fi restituit bunul către adevăratul proprietar.

Din ansamblul acestor condiţii legale, rezultă că bunul trebuie să se afle în stăpânirea terţului la momentul sesizării instanţei şi să rămână în păstrarea acestuia până la momentul pronunţării instanţei.

În caz contrar, în ipoteza în care bunul încetează a mai fi folosit de către pârât pe parcursul soluţionării dosarului, iar poziţia sa procesuală este de recunoaştere a dreptului de proprietate al reclamanţilor, capătul de cerere în revendicare nu mai reflectă o prestaţie ce ar putea fi acordată de către judecător în virtutea dreptului, prin raportare la împrejurarea că obiectul cererii, una din acţiunile de exercitare ale acţiunii civile, trebuie să fie licit, posibil şi determinat sau determinabil. Or, în cauză, de vreme ce pârâtul care nu contestă dreptul de proprietate al reclamanţilor a încetat benevol să mai folosească terenul ulterior promovării acţiunii, iar acest lucru a fost stabilit cu certitudine din probatoriul administrat, reiese că instanţa de judecată nu ar putea pronunţa o soluţie care l-ar obliga pe pârât, în considerarea unei situaţii de fapt care nu mai subzistă. De asemenea, alături de formularea unei pretenţii, vizând obiectul dedus judecăţii, o altă condiţie de exercitare a acţiunii civile reglementată de art. 32 alin. (1) C. proc. civ. presupune justificarea unui interes, care, la rândul său, trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Or, pronunţarea unei soluţii de admitere a acţiunii în revendicare în contextul în care obiectul cererii nu ar mai exista, prin raportare la conduita pârâtului, iar interesul nu ar mai fi unul actual, s-ar putea da numai cu încălcarea dispoziţiilor imperative ce reglementează condiţiile de exercitare ale acţiunii civile, acestea fiind necesar a exista, nealterate, pe întreaga durată a soluţionării litigiului.

Aşadar, în măsura în care pârâtul recunoaşte dreptul de proprietate al reclamanţilor, iar pe parcursul soluţionării dosarului acesta a încetat folosirea fără drept a bunului imobil, rezultă că în mod corect instanţa de apel a menţinut soluţia de respingere a capătului de cerere în revendicare, acest petit nemaigăsindu-şi actualitatea la data pronunţării hotărârii.

În ce priveşte susţinerile recurenţilor potrivit cărora în realitate actele de folosire ale pârâtului nu ar fi încetat în anul 2018, întrucât au fost amplasaţi la limita de proprietate dintre domeniul public şi proprietatea lor privată stâlpi metalici, Înalta Curte reţine că acest aspect a făcut obiectul analizei insanţei de apel, reprezentând o situaţie de fapt care nu poate fi supusă cenzurii instanţei de recurs.

Astfel, din ansamblul probatoriu administrat în faţa instanţelor de fond, astfel cum acesta a fost interpretat de instanţa de apel, a rezultat că terenul a fost delimitat prin amplasarea unor stâlpi metalici care împiedică accesul autovehiculelor în zonă, măsura luată de către pârât fiind justificată de împrejurarea că terenul a fost utilizat o lungă perioadă de timp cu destinaţia de parcare publică, pentru a împiedica participanţii la trafic să utilizeze acest teren potrivit destinaţiei avute în precedent. În raport de împrejurarea că prin această măsură este împiedicat deopotrivă accesul auto al reclamanţilor, instanţa de apel a reţinut că aceştia au acces la şi pe teren cu piciorul, împrejurare ce nu reprezintă o tulburare a dreptului lor de proprietate, reclamanţii având alte mijloace juridice pentru a asigura accesul neîngrădit pe terenul proprietatea acestora, rezultând aşadar că situaţia de fapt expusă nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica admiterea capătului de cerere în revendicare.

Al doilea motiv de recurs formulat de către reclamanţi vizează modalitatea de determinare a cuantumului prejudiciului creat de către pârât, din două perspective, ambele întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se invocă încălcarea sau aplicarea greşită a art. 636, art. 639, art. 641 şi art. 643 C. civ., precum şi art. 1385 alin. (3) şi art. 1386 C. civ.

Dintr-o primă perspectivă, reclamanţii invocă dispoziţiile art. 643 alin. (1) C. civ., potrivit cărora fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare, arătând, în continuarea raţionamentului juridic propus instanţei de recurs, că în raport de prevederile art. 636 şi art. 369 C. civ., oricare dintre coproprietari poate folosi exclusiv bunul, dacă are acordul celorlalţi coproprietari. În raport de aceste dispoziţii legale, susţin recurenţii, întrucât reclamanta A. a avut acordul celorlalţi coproprietari în efectuarea de acte de folosinţă asupra bunului, aceasta fiind şi cea care a iniţiat toate demersurile pentru redobândirea dreptului de proprietate, fiind mandatată de fostul proprietar - societatea E. S.A., s-ar fi impus ca suma de 67.320 RON datorată pentru cota parte de 1/4 din imobil, potrivit cotei deţinute de E. S.A. până în anul 2017, să fie culeasă de către reclamanta A..

Înalta Curte reţine că art. 643 alin. (1) din actualul C. civ., invocat de recurenţi, tranşează controversa existentă anterior adoptării acestuia în ce priveşte posibilitatea unui coproprietar de a formula acţiune în revendicare cu privire la bunul comun. Pe de altă parte, domeniul de aplicare al acestei reguli vizează strict acţiunea în revendicare şi nu se extinde şi în ce priveşte acţiunea în pretenţii formulată în temeiul art. 566 C. civ. şi respectiv al răspunderii civile delictuale, aceasta din urmă având natura juridică a unei acţiuni personale vizând drepturi patrimoniale.

Înalta Curte constată că prin precizarea depusă în faţa instanţei de fond la data de 11 ianuarie 2019, existentă la filele x din primul volum al Tribunalului Braşov, reclamanţii au indicat valoarea lipsei de folosinţă pretinsă de fiecare dintre reclamanţi, în ce îl priveşte pe reclamantul B., arătându-se că este continuator în drepturi al societăţii E. S.A., suma pretinsă de acesta cu titlu de lipsa de folosinţă, calculată până la data introducerii acţiunii fiind de 78.840 RON, aferent cotei sale de 1/4 din dreptul de proprietate. Totodată, reclamanţii au mai făcut următoarea precizare: În situaţia în care instanţa va aprecia că acest reclamant poate emite pretenţii doar de la data dobândirii dreptului de coproprietate - respectiv 13.10.2017, contravaloarea lipsei de folosinţă va fi cuantificată la suma de 11.250 RON, caz în care diferenţa de 67.329 RON este solicitată de către A. S.R.L., reclamantă care a efectuat toate demersurile pentru redobândirea dreptului de proprietate, în baza mandatului acordat de către E. S.A.

În mod corect instanţa de apel nu a dat eficienţă constructului juridic propus de către reclamanţi, în lipsa unui înscris care să consfinţească o preluare a dreptului de creanţă aferent lipsei de folosinţă pentru perioada în care aceasta a avut calitatea de proprietar a unei cote de 1/4 din dreptul de proprietate asupra terenului de către una dintre părţi de la societatea E. S.A., societate lichidată, contractul de mandat invocat de recurenţi neavând, în lipsa unor dispoziţii speciale exprese, un astfel de efect, de esenţa mandatului fiind tocmai împrejurarea că mandatarul încheie actele juridice pe seama mandantului.

În consecinţă, în lipsa unei convenţii exprese în care să se agreeze preluarea de către reclamanta A. S.R.L. a dreptului de creanţă de la societatea E. S.A., în mod corect a statuat instanţa de apel exclusiv prin raportare la titularii dreptului de proprietate şi la cotele deţinute de aceştia, în intervalul de timp de referinţă.

În ce priveşte criticile vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1385 alin. (3) şi art. 1386 C. civ. ce consacră principiul reparaţiei integrale a prejudiciului, Înalta Curte reţine că prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au pretins obligarea pârâtului la plata despăgubirii pentru lipsa de folosinţă, capăt de cerere întemeiat pe dispoziţiile art. 566 C. civ., cât şi pe prevederile cu caracter general privind răspunderea pentru fapta ilicită, respectiv art. 1349 şi art. 1357 C. civ.

Deşi instanţa de apel a analizat condiţiile răspunderii civile delictuale, constatând că sunt întrunite condiţiile cumulativ prevăzute de lege pentru a dispune în sensul obligării pârâtului la plata despăgubirilor reprezentând lipsa de folosinţă, nu mai puţin relevant este că în ce priveşte cuantumul despăgubirilor grefat pe ocuparea fără drept a terenului, sunt incidente dispoziţiile art. 566 alin. (2) C. civ., instanţa de apel raportându-se inclusiv la criteriile instituite de acest text legal care stabileşte că posesorul de rea-credinţă va fi obligat, la cerere, la restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea sa către proprietar.

Aşadar, de vreme ce reclamanţii au acţionat în acest proces din postura proprietarului al cărui drept suferă o încălcare a atributelor folosinţei (usus şi fructus), în mod corect instanţa de apel a realizat analiza în vederea stabilirii prejudiciului prin raportare la dispoziţiile art. 566 alin. (2) C. civ., ce reglementează o ipoteză specială de răspundere civilă delictuală, mecanismul şi criteriile utilizate de către instanţa de apel fiind orientate atât pentru determinarea atitudinii subiective a pârâtului care avea reprezentarea că nu este proprietarul bunului imobil pe care l-a ocupat fără drept, aceasta fiind condiţia premisă pentru obligarea pârâtului la restituirea fructelor, cât şi determinarea cuantumului prejudiciului prin raportare la fructele civile produse de bun, cu luarea în considerare a criteriilor indicate de către reclamanţi în precizarea depusă în faţa instanţei de fond la data de 11 ianuarie 2019, existentă la filele x din primul volum al Tribunalului Braşov.

În ce priveşte criticile recurenţilor vizând numărul locurilor de parcare, al gradului de ocupare al acestora, al tarifului aplicat şi intervalului de timp reţinut de către instanţa de apel ca fiind susceptibil să producă fructe civile, recurenţii arătând că în mod greşit instanţa de apel a statuat fără a dispune efectuarea unei expertize în prealabil, criticând totodată calculul propriu efectuat de către instanţă, se reţine caracterul nefondat al acestora.

Din cuprinsul deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a procedat la determinarea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanţilor prin raportare la susţinerile reclamanţilor din etapa fondului, la datele relevate de expertiza efectuată în prezenta cauză în etapa fondului şi la elementele factuale reţinute pe baza ansamblului probelor administrate, aspecte ce nu pot face obiectul analizei de nelegalitate a recursului.

Astfel cum reiese din interpretarea prevederilor art. 264 C. proc. civ., probele administrate în cursul procesului se analizează fiecare în parte şi toate în ansamblul lor, judecătorul urmând a le aprecia în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare. Excedează aşadar, judecăţii în recurs analiza modului în care instanţa ierarhic inferioară a evaluat mijloacele de probă administrate anterior pronunţării deciziei recurate.

Faţă de considerentele expuse şi de prevederile legale menţionate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A. S.R.L., B. şi C., astfel cum acesta a fost susţinut prin criticile analizate anterior.

B. În ce priveşte recursul incident declarat de pârâtul Municipiul Braşov prin Primar, se constată caracterul nefondat al acestei căi de atac faţă de următoarele considerente:

Prin primul motiv de recurs - circumscris prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, deoarece instanţa a judecat un apel împotriva considerentelor, aspect cu care nu a fost învestită, obiectul apelului reclamanţilor constituind sentinţa tribunalului. Procedând astfel, instanţa de apel a modificat obiectul apelului de la cel reglementat de art. 461 alin. (1) la cel reglementat de art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Mai susţine recurentul că nu a fost pusă în discuţia părţilor chestiunea de drept pe care instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia asupra petitului cererii în revendicare, astfel că nu au putut formula apărări în acest sens. Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, principiul oralităţii şi al contradictorialităţii, reglementate de art. 9 alin. (2) şi art. 14 alin. (5) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că acest prim motiv de recurs vizează hotărârea instanţei de apel care a menţinut soluţia tribunalului de respingere a capătului de cerere vizând revendicarea bunului imobil, însă cu o motivare distinctă.

Criticile recurentului sunt nefondate, hotărârea instanţei de apel soluţionând calea de atac în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, dar şi prin raportare la apărările formulate de intimat, reluând judecata asupra fondului cu privire la problemele de fapt şi de drept, ce constituie obiect al dezbaterii în apel.

Dezlegarea dată de instanţa de apel capătului de cerere vizând revendicarea, reprezintă rezultatul analizei şi evaluării probatoriului administrat în cauză, răspunzând criticilor formulate de către reclamanţi, a căror cerere a fost respinsă în tot de către instanţa de fond. Împrejurarea că instanţa de apel a menţinut soluţia vizând respingerea capătului de cerere, însă cu o motivare distinctă, nu este de natură a reprezenta o înlocuire a temeiului de drept, criticile recurenţilor vizând hotărârea instanţei de fond în ansamblul său, atât a dispozitivului, cât şi a considerentelor, de vreme ce prin calea de atac exercitată reclamanţii au tins la modificarea soluţiei primei instanţe, însă, în mod logic, nu poate avea loc o schimbare a soluţiei cu menţinerea considerentelor primei instanţe, din considerentele deciziei urmând a fi desprinse argumentele pentru care instanţa a dispus într-un anumit sens.

În ce priveşte susţinerea potrivit căreia nu au fost puse în discuţia părţilor aspectele în privinţa cărora instanţa de apel a statuat, Înalta Curte observă că instanţa de apel a procedat la dezlegarea cauzei prin raportare la criticile formulate de reclamanţi şi apărările formulate de pârât în calea de atac a apelului, cu respectarea regulii tantum devolutum quantum apellatum, fără a avea loc o modificare a cadrului procesual obiectiv astfel cum acesta a fost configurat în faţa primei instanţe.

Se constată aşadar că soluţia instanţei de apel reprezintă rezultatul procesului de evaluare a probelor, ce s-a realizat prin prisma cererilor şi a apărărilor susţinute pe durata dezbaterilor din proces, evaluare care are loc ulterior momentului la care se închid dezbaterile, anume la momentul deliberării.

Or, de vreme ce prin administrarea şi evaluarea probatoriului, în raport de limitele cu care a fost învestită prin calea de atac, instanţa de apel a reţinut că se configurează o situaţie de fapt diferită faţă de cea reţinută de către instanţa de fond, care însă impune menţinerea soluţiei, nu se confirmă încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, respectiv cel al disponibilităţii, al oralităţii şi al contradictorialităţii, astfel cum afirmă recurentul, hotărârea instanţei de apel fiind rezultatul efectului devolutiv al căii de atac, consacrat de art. 476 C. proc. civ.

În ce priveşte motivul de recurs potrivit căruia hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, nefiind întrunite condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a Municipiului Braşov, pornind de împrejurarea că revenea părţii reclamante obligaţia de a face dovada întrunirii condiţiilor, aspect care însă nu a fost realizat, este de asemenea nefondat.

Astfel, deşi recurentul a invocat incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din criticile formulate nu se pot desprinde veritabile critici cu privire la modul în care instanţa de apel nesocotit dispoziţiile de drept material, de vreme dispoziţiile art. 1349 alin. (1) şi (3) şi art. 1359 C. civ. invocate reprezintă în structura recursului drept suport pentru o nouă dezvoltare a elementelor răspunderii civile delictuale, arătându-se în esenţă că Municipiul Braşov nu a săvârşit niciun act de dispoziţie materială, juridică ori de stăpânire sau folosinţă care să afecteze cota ideală de proprietate deţinută de reclamanţi, aceştia fiind liberi să îşi exercite stăpânirea şi folosinţa terenului, făcând multiple trimiteri la probatoriul administrat în cauză.

Înalta Curte reţine aşadar că obiecţiile recurentului privind aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material vizează în realitate aspecte ce ţin de reaprecierea probelor, apte a determina o altă situaţie de fapt decât cea statuată în apel, aspect ce excedează cadrului procesual al recursului, în care controlul judiciar se limitează la verificarea legalităţii hotărârii atacate din perspectiva motivelor de recurs prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Având în vedere concluziile reţinute în urma analizei motivelor formulate şi susţinute de părţile ce au declarat recurs principal şi respectiv recurs incident, împotriva deciziei civile nr. 1080/Ap din 28 septembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, urmează a se dispune, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., respingerea ca nefondate a cererilor de recurs analizate în precedent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de reclamanţii societatea A. S.R.L., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 1080/Ap din 28 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de pârâtul Municipiul Braşov prin Primar împotriva deciziei civile nr. 1080/Ap din 28 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 martie 2023.