Medical malpractice liability for infant burn injuries and the limits of professional negligence exemptions in Romanian healthcare law

Şedinţa publică din data de 2 martie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt la data de 10.01.2020 sub nr. x/2020, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C., D. şi Spitalul Judeţean de Urgenţă Slatina, au solicitat obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 805.000 euro plătibili la cursul leu/euro din data plătii din care 800.000 euro daune morale şi 5.000 euro daune materiale, precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta C. a formulat cerere de chemare în garanţie împotriva E. S.A., în calitate de asigurător, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea celui chemat în garanţie la plata eventualelor daune şi cheltuieli de judecată în ipoteza în care va cădea în pretenţii, în limita sumei asigurate per eveniment de 3333 Euro, conform poliţei de asigurare.

La data de 18.03.2020 pârâta D. a formulat cerere de chemare în garanţie a F. şi F. - AGENŢIA BISTRIŢA, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, în situaţia în care va fi angajată răspunderea sa civilă, să se angajeze răspunderea acestora alături de pârâta D. şi să fie obligaţi la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 08.09.2020 reclamanţii A. şi B. au depus la dosarul de fond cerere de modificare a cererii de chemare în judecată prin care au arătat că înţeleg să solicite introducerea în cauză, în calitate de pârâte, a următoarelor: 1. F., având în vedere că pârâta D. a avut încheiată cu această societate poliţă de asigurare pentru răspundere civilă profesională, 2. G. S.A., având în vedere că pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Slatina a avut încheiată cu această societate poliţă de asigurare pentru răspundere civilă profesională.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Olt:

Prin sentinţa civilă nr. 455/2021 din 13 iulie 2021, Tribunalul Olt a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B.: s-a dispus obligarea pârâţilor C. şi Spitalul Judeţean de Urgenţă Slatina, în solidar, la plata către reclamanţi a sumei de 10.000 RON, cu titlu de despăgubiri civile şi a sumei de 30.000 Euro, plătibilă în RON, la cursul de schimb al BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune morale.

S-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi.

Au fost obligaţi pârâţii C. şi Spitalul Judeţean de Urgenţă Slatina, în solidar, la plata către reclamanţi a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

S-a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta C. în contradictoriu cu chematul în garanţie E. S.A.

A fost obligat chematul în garanţie E. S.A. la plata către pârâta C. a sumei de 3.333 Euro, plătibilă în RON, la cursul de schimb al BNR din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri civile.

S-a dispus obligarea chematului în garanţie E. S.A. la plata către pârâta C. a sumei de 912 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Craiova:

Prin decizia nr. 156/2022 din 28 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a fost admis apelul formulat de chemata în garanţie E. S.A. prin Sucursala Craiova, împotriva deciziei civile nr. 455 din 13 iulie 2021 pronunţată de Tribunalul Olt în dosarul nr. x/2020, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat chemata în garanţie E. S.A. la plata către pârâta C. a sumei de 10.000 RON despăgubiri civile şi 605 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru, păstrând restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

A obligat pârâta C. la plata către apelanta-chemată în garanţie E. S.A. a sumei de 153,5 RON cheltuieli de judecată în apel, cu titlu de taxă judiciară de timbru, proporţional cu pretenţiile admise.

A respins apelurile formulate de reclamanţii A. şi B., precum şi de pârâţii C. şi Spitalul Judeţean de Urgenţă Slatina ca nefondate.

A obligat apelanţii-reclamanţi şi apelanta-pârâtă C. la plata a câte 2500 RON către intimata D. cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial în apel. A respins cererile privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel formulate de apelanţii-reclamanţi şi apelanta-pârâtă C..

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 156/2022 din 28 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a declarat recurs pârâta C.. Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 25 iulie 2022, sub nr. x/2020, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului de filtru nr. 5.

1. Motivele de recurs:

Prin cererea de recurs formulată de pârâta C. transmisă prin poştă la data de 12 iulie 2022, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, invocându-se incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a arătat că decizia pronunţată de instanţa de apel este expresia interpretării şi aplicării incorecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

O primă critică vizează soluţia instanţei de apel în ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor A. şi B., raportat la lipsa capacităţii de exerciţiu a drepturilor procedurale ale minorei, soluţia corectă fiind de respingere a acţiunii ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă, sau de respingere a acţiunii ca inadmisibilă. Astfel, acţiunea ar fi trebuit formulată de minoră prin reprezentanţii săi legali, potrivit art. 57 alin. (1) coroborat cu art. 36 C. proc. civ., întrucât potrivit art. 43 alin. (1) din C. civ. nu au capacitate de exerciţiu minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani, iar alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că, pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie, în numele acestora, de reprezentanţii lor legali. Având în vedere că acţiunea nu a fost promovată de minoră prin reprezentanţii ei legali, ci este formulată de părinţii acesteia în numele şi pentru minoră, hotărârea instanţelor de fond este contrară dispoziţiilor art. 57 alin. (2) C. proc. civ., precum şi Deciziei nr. 12 din 16 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit că titularul exclusiv al dreptului la despăgubiri morale poate fi doar persoana vătămată, victimă a infracţiunii. Este inadmisibil ca daunele să fie acordate părinţilor pentru suferinţele minorei, acestea fiind categorii distincte de suferinţe. Mai arată că părinţii victimei nu au dreptul la despăgubiri morale în modalitatea în care au fost solicitate în prezenta cauză, întrucât nu solicită despăgubiri pentru vătămarea corporală proprie şi nici nu sunt victime indirecte ca urmare a unui deces în familie, nefiind astfel îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1391 alin. (1) şi (2) C. civ. pentru a beneficia de daune morale.

În ce priveşte stabilirea culpei asistentei C., instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele de drept material, fiind menţionate dispoziţiile art. 653 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006, precum şi împrejurarea că malpraxisul este eroarea profesională, fără însă ca instanţa să detalieze cum a încadrat acţiunile recurentei în categoria eroare. În mod eronat, arată recurenta, a reţinut instanţa de apel că fapta constă în executarea defectuoasă de către pârâtă a manevrei medicale indicate de medicul neonatolog privind plasarea unei buiote cu apă, verificând doar superficial temperatura, fără ca instanţa să indice la ce se raportează ca punct de plecare legal, ce indicaţii medicale existau privind temperatura apei, ce temperatură a indicat medicul, ce temperatură a avut apa, cu ce aparat putea controla temperatura apei. Aspectele reţinute de instanţă sunt nefundamentate şi în contradicţie cu cele reţinute în rapoartele de expertiză, potrivit cărora metoda de a creşte temperatura în incubator prin plasarea unei sticle de apă caldă nu este recomandată în nici un tratat de specialitate, totodată fiind raportate arsuri profunde cu temperaturi relativ scăzute.

În măsura în care incubatoarele din punctul de primire aveau dotările necesare pentru creşterea temperaturii nou-născutului, cadrele medicale nu mai erau forţate să recurgă la tehnici nestandardizate şi necontrolabile perfect, astfel că solicită a se da eficienţă clauzei de nerăspundere prevăzută de art. 654 alin. (1) din legea nr. 95/2006.

Instanţa de apel a realizat o analiză exhaustivă a unor aspecte ale procedurii, punând accent pe aspecte care nu puteau fi probate, speculând anumite răspunsuri la interogatoriu al recurentei, pentru a se fundamenta teza unei poziţii nesincere pe care aceasta ar fi avut-o.

Instanţa de apel a folosit un criteriu general, nedeterminat şi nedeterminabil, apreciind temperatura din buiotă ca neadecvată, în timp ce nu a fost analizată culpa medicului care trebuia să verifice operaţiunea asistentei şi nici pe cea a spitalului, pentru nepunerea la dispoziţie a unor echipamente corespunzătoare. Astfel, deşi instanţa de apel reţine că nu este scuzabilă acţiunea recurentei, câtă vreme cauza arsurii este contactul direct dintre pielea copilului şi buiota cu apă, nu analizează factorul declanşator al acestei situaţii, respectiv lipsa aparaturii necesare.

De asemenea, recurenta arată că motivarea instanţei de apel este parţial contradictorie, la pagina 31 afirmând că nu este cazul unui prejudiciu datorat exclusiv unor dotări medicale insuficiente, în vreme ce la pagina 30 s-a precizat că nu s-a contestat că acesta funcţiona fără senzor de temperatură corporală. Or, nici chiar în aceste condiţii, instanţa de apel nu a procedat la analiza culpei spitalului.

Mai subliniază recurenta că cele reţinute de instanţa de apel la pagina 31, potrivit cărora s-a demonstrat că arsura nu s-ar fi putut produce în lipsa unui contact al pielii copilului cu buiota de apă plasată în incubator, se află în contradicţie cu concluziile suplimentului la raportul de expertiză, potrivit căruia nu se poate preciza dacă leziunea s-a produs prin contact direct sau mediat, existând raportări ale unor arsuri profunde cu temperaturi relativ scăzute. De asemenea, se susţine că din nicio probă nu a rezultat că nou născutul ar fi fost plasat în incubator neînfăşat, astfel că cele reţinute de instanţă, vizând contactul direct dintre tegument şi buiotă, este de neluat în calcul.

În continuare se reliefează elemente din probatoriul administrat în faţa instanţelor civile şi penale, propunându-se modalităţi de interpretare al acestuia şi respectiv conturarea unei situaţii de fapt diferite faţă de cea avută în vedere de către instanţa de apel.

În ce priveşte legătura dintre prejudiciu şi legătura de cauzalitate, instanţa de apel reţine că arsura nu s-ar fi produs în lipsa executării defectuoase a manevrei de amplasare a buiotei cu apă în incubator de către asistenta pârâtă, la care a contribuit şi lăsarea nesupravegheată a nou-născutului, fără însă a se analiza că nu ar fi fost necesar să se recurgă la astfel de metode empirice în măsura în care incubatoarele ar fi fost dotate cu senzori de temperatură.

În ce priveşte răspunderea medicului D., în mod greşit instanţa de apel a reţinut că prin apelul formulat de părinţii minorei - reclamanţi în prezenta cauză, s-ar fi extins obiectul acţiunii introductive, care viza o acţiune comisivă atât a medicului, cât şi a asistentei, prin apel tinzând a se extinde limita răspunderii şi pentru acţiuni omisive. În realitate, arată recurenta, prin cererea de chemare în judecată s-au vizat toate tipurile de acţiuni - atât comisive, cât şi omisive, atât ale asistentei, cât şi ale medicului, motiv pentru care neanalizarea de către instanţa de apel a culpei medicului constând în omisiunea de a verifica temperatura apei din buiotă şi modul în care aceasta a fost amplasată în pătuţ, reprezintă un motiv de nelegalitate.

În continuare, recurenta analizează susţinerile din cuprinsul întâmpinării medicului, cât şi mijloacele de probă administrate, pentru a reliefa că era în atribuţia sa verificarea activităţii de îngrijire desfăşurată de personalul mediu sanitar, între care şi verificarea temperaturii apei din buiotă şi modul de amplasare al acesteia, aceasta purtând întreaga responsabilitate pentru calitatea actului medical şi prejudiciile produse pacienţilor.

Instanţa de apel nu a analizat criticile recurentei vizând culpa Spitalului pentru lipsa dotărilor, reţinând în mod eronat aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 653 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006, în contextul în care, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 654 alin. (2) din aceeaşi lege, potrivit cărora Personalul medical nu este răspunzător pentru daunele şi prejudiciile produse în exercitarea profesiunii când acestea se datorează condiţiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament de tratament, viciilor ascunse ale echipamentelor şi dispozitivelor medicale, tehnologiilor şi dispozitivelor asistive, substanţelor medicale şi sanitare folosite; b) când acţionează cu bună-credinţă în situaţii de urgenţă, cu respectarea competenţei acordate.

În continuare, recurenta critică cuantumul daunelor morale acordate de către instanţă, în cuantum de 30.000 de euro, fără a expune în mod legal argumentele, criteriile de evaluare şi fără a arăta concret paralelismul cu alte speţe pentru leziuni similare. De asemenea, arată recurenta că, de vreme ce leziunile nu au pus în primejdie viaţa victimei, iar acestea nu reprezintă infirmitate fizică, după cum reiese din concluziile raportului de expertiză, cuantumul acordat de către instanţa de fond este mult disproporţionat, iar instanţa de apel ar fi trebuit să le reducă.

În continuare se procedează la critica cuantumului daunelor materiale acordate de către instanţă, în contextul în care nu există documente care să le ateste cuantumul şi ce reprezintă, fiind administrate alte mijloace de probă, precum proba testimonială, recurenta contestând credibilitatea martorului audiat în acest scop şi dezvoltând critici în ce priveşte situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel.

2. Apărările părţilor:

Prin întâmpinarea formulată la data de 13 octombrie 2022 intimata-pârâtă F. S.A., prin lichidator judiciar provizoriu H., a solicitat respingerea recursului ca nefondat, având în vedere că din probele administrate în cauză nu rezultă existenţa unei culpe medicale a pârâtei D. în producerea vătămării corporale a minorei, nu rezultă eroarea medicală (malpraxisul) săvârşit de către medic în exercitarea actului medical care să implice răspunderea sa civilă. Or, în lipsa răspunderii civile a medicului, nu operează nici asigurarea de răspundere civilă de malpraxis, prin raportare la obiectul asigurării de răspundere, reprezentat de acoperirea prejudiciilor cauzate unor terţi de fapta comisă din culpă de asigurat, pentru care acesta răspunde conform legii faţă de persoanele păgubite.

La data de 26 februarie 2023, intimata-pârâtă D. a depus note scrise prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului promovat de recurenta-pârâtă C..

La data de 01 martie 2023, intimata-pârâtă E. a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Având în vedere modalitatea de structurare a memoriului ce cuprinde dezvoltarea motivelor de recurs, Înalta Curte le va analiza după o prealabilă grupare, în funcţie de cazul de casare căruia i se circumscrie fiecare şi cu observarea împrejurării că o parte dintre susţineri nu pot fi calificate ca motive de nelegalitate, ci de netemeinicie, ce tind şi la reevaluarea probatoriului, astfel încât nu intră în sfera analizei specifice a instanţei de recurs, motiv pentru care acestea nu vor fi analizate.

Motivul de recurs prin care s-a criticat hotărârea recurată din perspectiva respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, este susceptibil de a fi încadrat în punctul 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., de vreme ce se critică încălcarea unor norme de drept procesual.

Recurenta arată că acţiunea ar fi trebuit formulată de către minoră prin reprezentanţii săi legali, iar nu direct de către părinţi, întrucât aceştia nu au legitimitate procesuală activă, hotărârea instanţei de apel fiind contrară dispoziţiilor art. 36 şi art. 57 alin. (1) C. proc. civ., prin raportare la dispoziţiile art. 43 alin. (1) şi (2) C. civ., evocând totodată Decizia nr. 12 din 16 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte observă că recurenta a invocat pentru prima dată excepţia lipsei calităţii procesuale active în calea de atac a apelului, iar argumentele din cuprinsul memoriului de recurs (cuprinse între pagina 2 şi paragraful 5 al paginii 4) reprezintă o reiterare a celor expuse în faţa instanţei de apel, fără a se formula critici concrete prin care să se combată argumentaţia instanţei de apel, recurenta limitându-se a menţiona că instanţa de apel, la pagina 26 a deciziei, reţine dispoziţiile art. 32, 41-43 C. proc. civ., Decizia ICCJ 12/16.05.2016, însă apreciem că în mod nelegal a apreciat că acţiunea a fost corect formulată, frază care nu poate fi subsumată unei veritabile critici.

Din analiza hotărârii recurate, reiese că instanţa de apel a realizat o examinare exhaustivă a argumentelor vizând excepţia lipsei calităţii procesuale active invocate de către recurentă, reţinând în mod corect că minora născută mai 2017 şi care la data promovării acţiunii nu avea vârsta de 14 ani nu putea sta personal în judecată, ci numai prin reprezentanţii săi legali, în cazul de faţă părinţii săi A. şi B., care au menţionat în mod expres această calitate în cuprinsul cererii introductive, astfel că nu se verifică o deficienţă de ordin procedural în privinţa condiţiilor de exerciţiu a acţiunii civile ori a legitimităţii procesuale active a reclamanţilor care au acţionat în calitate de reprezentanţi legali ai fiicei lor şi nu în nume propriu.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că nu reprezintă un veritabil viciu de legalitate împrejurarea că instanţa de fond nu a menţionat în mod expres în dispozitivul hotărârii calitatea de reprezentanţi legali a părinţilor reclamantei, în contextul în care aceasta reiese cu evidenţă atât din cuprinsul acţiunii introductive, cât şi din considerente hotărârii instanţei de fond.

Înalta Curte reţine că aprecierea instanţei de apel este concordantă cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia o interpretare deosebit de riguroasă dată de instanţele interne unei norme de procedură, cu un formalism excesiv, poate fi de natură a priva părţile de dreptul de acces la un tribunal (cauza Perez de Rada Cavanilles c. Spaniei, p. 49; cauza Sotiris et I. c. Greciei, p.20, cauza RTBF c. Belgiei, p. 71-72, 74). Aşadar, soluţia instanţei de apel este de natură a asigura respectarea dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale.

În ce priveşte susţinerile recurentei potrivit cărora părinţii nu sunt îndreptăţiţi la acordarea despăgubirilor morale în modalitatea solicitată prin cererea introductivă, întrucât aceştia nu sunt nici victimele directe ale vătămării corporale şi nici victimele indirecte ca urmare a unui deces în familie, pentru a fi întrunite condiţiile art. 1391 alin. (1) şi (2) din C. civ., critica este nefondată, consecinţă ce decurge în mod firesc din cele anterior statuate.

Înalta Curte reţine că instanţele de fond au analizat prejudiciul moral prin raportare la trăirile, emoţiile şi consecinţele negative resimţite efectiv de minoră, şi nu de către părinţii acesteia, astfel cum reiese din hotărârea instanţei de fond menţinută de instanţa de apel, cuantumul daunelor morale fiind determinat prin raportare la elemente ce individualizează situaţia copilului şi nu a părinţilor acestuia.

De asemenea, se observă că trimiterea la Decizia Înaltei Curţi nr. 12 din 2016 este realizată de către instanţa de apel pentru a răspunde argumentelor pârâtei care a citat un extras din cuprinsul acesteia în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, instanţa de apel nesprijinindu-şi soluţia pe considerentele acestei decizii astfel cum arată recurenta, ci dimpotrivă, reţinând că aceasta este impropriu invocată de vreme ce în cauza dedusă judecăţii nu se tinde la acordarea daunelor altor persoane, ci minorei însăşi prin reprezentanţii săi legali.

În ce priveşte criticile vizând neanalizarea de către instanţa de apel a răspunderii medicului pârât din perspectiva acţiunilor omisive ale acestuia, reţinându-se că instanţa a fost învestită cu soluţionarea exclusiv a unor acţiuni comisive, întrucât prin criticile formulate se tinde la a demonstra greşita reţinere a limitelor învestirii instanţei, respectiv a art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) şi art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte reţine ca fiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, prin criticile formulate, recurentul arată că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că au fost schimbate limitele învestirii prin schimbarea în apel a obiectului material al cererii dintr-o acţiune comisivă a ambelor pârâte, într-o acţiune omisivă în ce o priveşte pe pârâta medic, acesta din urmă nefăcând obiectul învestirii instanţei. Din acest motiv, curtea de apel nu a analizat culpa medicului pârât, lucru care s-ar fi impus, având în vedere atribuţiile specifice fişei postului acesteia, precum şi împrejurarea că instanţa de fond a fost învestită cu analizarea tuturor acţiunilor medicului şi asistentei.

Instanţa de apel a reţinut în ceea ce priveşte angajarea răspunderii medicului neonatolog D., că prin cererea introductivă limitele învestirii au fost stabilite în privinţa examinării faptei delictuale de a provoca minorei leziunile constatate prin certificatul medico-legal, această conduită comisivă fiind singura examinată de tribunal în primă instanţă, concluzia fiind că nu există faptă ilicită în sarcina pârâtei medic. Prin cererea de apel promovată de pârâţii-reclamanţi în numele minorei lezate, aceştia au urmărit să extindă verificările jurisdicţionale ale instanţei şi cu privire la o faptă omisivă a medicului, concretizată în omisiunea verificării calităţii execuţiei actului medical, iar schimbarea obiectului material al cererii în răspundere civilă delictuală reprezintă o veritabilă schimbare a cadrului procesual obiectiv sub aspectul faptelor deduse judecăţii şi a temeiului juridic al acţiunii, prohibită de art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au arătat că fapta ilicită constă în aceea de a provoca minorei leziunile constatate prin certificatul medico-legal, iar la fila x paragraful al doilea din vol. I dosar fond, aceştia au arătat că este vorba despre o faptă comisă în exercitarea actului medical. Prin cererea de apel formulată de reclamanţi s-a cerut antrenarea răspunderii civile delictuale a medicului inclusiv prin raportare la omisiunea acestuia de a verifica dacă intervenţia medicală dispusă a fost conform realizată de către asistenta pârâtă.

Astfel, în raport de principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, prin cererea de chemare în judecată reclamanţii conturează cadrul procesual atât sub aspectul părţilor, cât şi sub aspectul pretenţiei formulate şi al motivelor care o justifică, instanţa fiind ţinută să statueze doar asupra cererilor formulate. În egală măsură, pârâtul trebuie să poată determina cu claritate care este pretenţia formulată împotriva sa şi care sunt motivele pe care se întemeiază, pentru a fi în măsură să formuleze apărări pertinente şi complete. În cauză, cadrul procesual obiectiv nu a fost extins nici prin raportare la apărările formulate de către pârâţi prin întâmpinare, astfel că, în mod legal instanţa de fond s-a pronunţat exclusiv în limitele învestirii.

Înalta Curte reţine că sub incidenţa art. 478 alin. (3) C. proc. civ. intră atât obiectul, cât şi cauza cererii, invocarea unei modalităţi distincte în care a fost săvârşită fapta ilicită, precum şi a unui temei juridic nou putând fi suspusă analizei instanţei numai în condiţiile art. 204 alin. (1) sau alin. (3) C. proc. civ.. Drept urmare, în mod corect instanţa de apel nu a procedat la analiza faptei ilicite sub aspect omisiv, aceasta nefăcând obiectul legalei învestiri a instanţei - nici prin cererea introductivă şi nici în condiţiile art. 204 C. proc. civ.

Pe de altă parte, prin calea de atac a apelului formulată de către pârâta C., aceasta a criticat de asemenea neantrenarea răspunderii medicului în solidar cu răspunderea sa, însă exclusiv prin raportare la împrejurarea că medicul a dispus efectuarea procedurii, nu şi prin raportare la împrejurarea că acestuia îi incumba obligaţia de a verifica în ce manieră a fost realizată. De asemenea, prin întâmpinarea formulată în raport de apelul reclamanţilor, pârâta C. a arătat că se impune antrenarea răspunderii sale în solidar cu a medicului, întrucât medicul a dispus efectuarea procedurii, fără însă a critica omisiunea acestuia de a verifica modul în care a fost îndeplinită dispoziţia sa. Drept urmare, această critică formulată de către recurentă direct în calea de atac a recursului constituie un motiv omisso medio ce nu poate fi primit de instanţa de recurs.

În ce priveşte criticile recurentei vizând probatoriul administrat, cu titlu prealabil se impune observaţia potrivit căreia recurenta evocă aspecte ce ţin de reaprecierea probelor pentru a determina o altă situaţie de fapt decât cea statuată în faţa instanţelor de fond, aspect ce excedează cadrului procesual al recursului, în care controlul judiciar se limitează la verificarea legalităţii hotărârii atacate din perspectiva motivelor de recurs prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Din acest motiv, Înalta Curte va analiza exclusiv acele critici vizând încălcarea regimului juridic al probaţiunii, susceptibile de încadrare în pct. 5.

Singura critică ce poate fi subsumată acestui motiv de recurs se referă la acordarea daunelor materiale fără ca acestea să fi fost dovedite.

Prin memoriul de recurs, pârâta solicită înlăturarea obligaţiei stabilite de către instanţa de apel vizând acordarea sumei de 10.000 RON reprezentând daune materiale, întrucât acestea nu au fost dovedite. Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte observă că instanţele de fond au stabilit şi acordat daunele morale şi materiale acordate pe baza înscrisurilor şi a depoziţiilor martorilor audiaţi în cauză.

În ce priveşte daunele materiale, instanţa de fond s-a raportat exclusiv la cele al căror cuantum a fost dovedit, dovada putând fi realizată prin orice mijloace de probă, inclusiv prin proba testimonială, context în care instanţele de fond au admis doar în parte cererea reclamanţilor, în limita cuantumului dovedit. De asemenea, instanţa de apel a analizat şi a înlăturat criticile recurentei vizând credibilitatea martorului audiat în cauză pentru a proba efectuarea cheltuielilor suportate, reţinând că declaraţia acestuia se coroborează cu celelalte elemente ale cauzei. Din acest motiv, nu se poate reţine încălcarea de către instanţa de apel a regimului probaţiunii.

Criticile recurentei vizând motivele contradictorii cuprinse de hotărârea recurată, sunt susceptibile de încadrare în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arătând că motivarea este parţial contradictorie, întrucât la pagina 31 a hotărârii recurate instanţa de apel a afirmat că nu este cazul unui prejudiciu datorat exclusiv unor dotări medicale insuficiente, în vreme ce la pagina 30 s-a precizat că nu s-a contestat că incubatorul funcţiona fără senzor de temperatură corporală.

Înalta Curte observă că cele două teze evidenţiate de către recurentă pentru a susţine o pretinsă contradicţie, reprezintă în fapt considerente complementare în analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale, la pagina 31 a hotărârii recurate instanţa de apel reţinând că este dovedită culpa pârâtei C. în executarea actului medical, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul încercat de minoră rezultând din aceea că arsura nu s-ar fi produs în lipsa executării defectuoase a manevrei de amplasare a buiotei cu apă în incubator de către asistenta pârâtă, la care a contribuit şi lăsarea nesupravegheată a nou-născutului.

În ce priveşte reţinerea în considerentele deciziei recurate a împrejurării că incubatoarele de la punctul de primiri funcţionau fără senzor de temperatură corporală, aspect ce nu a fost contestat în cauză, aceasta este justificată pentru a răspunde criticilor formulate prin apelul declarat de către pârâta C. în cauză, respectiv pentru a explica raţiunea pentru care este irelevantă verificarea tehnică a incubatorului de vreme ce nu s-a contestat că senzorii de temperatură nu funcţionau. Totodată, instanţa de apel a reţinut că nu se impune înlăturarea răspunderii asistentei din cauza nefuncţionării corespunzătoare a echipamentului medical, de vreme ce conditia sine qua non în prezenta cauză este executarea necorespunzătoare de către pârâtă a manevrei medicale indicate de medicul neonatolog şi nu împrejurarea că incubatorul nu era dotat cu senzori, ori că medicul nu a precizat temperatura apei, mai ales în contextul în care, cu ocazia interogatoriului administrat de către instanţa de apel, pârâta a recunoscut că aceasta era familiarizată cu procedura, a executat-o ani de zile la indicaţiile a diferiţi medici, fără a i se preciza vreodată o temperatură anume.

Pretinsa contradicţie dintre considerentele deciziei recurate şi concluziile suplimentului raportului de expertiză, nu reprezintă o critică susceptibilă de încadrare în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ce reglementează ipoteza existenţei unei contradicţii între considerente hotărârii, nu între considerente şi mijloace de probă, o atare critică nefiind în fapt susceptibilă de încadrare în nici un motiv de recurs, de vreme ce prin acesta se tinde la realizarea unei analize de temeinicie a hotărârii recurate, aspect ce excedează cadrului procesual al recursului.

În ce priveşte criticile vizând greşita aplicare a normelor de drept material, subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte le va respinge, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

Cu titlu prealabil se observă că prin memoriul de recurs nu se procedează la expunerea unor critici concrete prin care se tinde la combaterea raţionamentului instanţei de apel, alegaţiile formulate având un caracter generic.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a avut susţineri similare şi în faţa instanţei de apel, astfel încât pentru formularea unui veritabil motiv de recurs referitor la acelaşi aspect, recurenta avea îndatorirea de a se raporta la modalitatea în care instanţa de apel a răspuns acestor critici şi, prin urmare, de a susţine eventuale motive de nelegalitate luând în considerare judecata realizată în apel, având în vedere că obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel, precum şi faptul că instanţa de recurs exercită un control de legalitate al acesteia, din perspectiva motivelor susţinute de titularul recursului.

Înalta Curte observă că instanţele de fond au analizat domeniul de reglementare al răspunderii pentru malpraxis, cadrul normativ aplicabil, persoanele care pot intra sub această formă de răspundere specială, condiţiile în care poate fi antrenată şi respectiv cauzele de înlăturare a răspunderii, reţinând că răspunderea civilă medicală este o formă particulară a răspunderii civile delictuale, cu caracter subiectiv, întemeiată pe vinovăţia, mai exact pe culpa, inclusiv sub forma neglijenţei, a persoanei răspunzătoare, fiind reglementată în titlul XV din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.

S-a reţinut de asemenea natura obligaţiilor asumate de personalul medical ca fiind unele de diligenţă, ceea ce particularizează condiţiile în care poate interveni răspunderea, respectiv, că deşi furnizorul de servicii medicale nu garantează pacientului obţinerea rezultatului urmărit, totuşi răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin neobţinerea rezultatului urmărit se poate angaja dacă se dovedeşte că aceasta se datorează lipsei de diligenţă sau de pricepere a celui care este obligat să presteze serviciul medical respectiv. Aşadar, prezumţia relativă de bună-credinţă în favoarea personalului medical instituită de lege se poate răsturna, în măsura în care, cel care solicită angajarea răspunderii medicale pentru malpraxis face dovada erorii profesionale săvârşite în exercitarea actului medical, generatoare de prejudicii, indiferent dacă eroarea a fost cauzată de neglijenţa, imprudenţa sau cunoştinţele medicale insuficiente în exercitarea profesiei, reţinându-se totodată că s-a făcut această probă în cauza dedusă judecăţii.

În mod corect au reţinut instanţele de fond că în cauză este vorba despre o răspundere civilă delictuală pentru faptă proprie, astfel că răspunderea medicului neonatolog, respectiv a asistentei medicale, se determină prin raportare la atribuţiile specifice ce revin fiecărei categorii profesionale în parte, în limitele învestirii instanţei. Instanţele de fond au reţinut că fapta ilicită săvârşită de asistenta pârâtă constă în executarea necorespunzătoare a manevrei medicale indicate de medicul neonatolog, cu încălcarea sarcinilor postului.

De asemenea, în mod corect a reţinut instanţa de apel că malpraxisul se poate produce din eroare, neglijenţă, imprudenţă, cunoştinţe medicale insuficiente, prin acte individuale în cadrul procesului de prevenţie, diagnostic şi tratament sau din depăşirea limitelor competenţelor, eroarea medicală depăşind aşadar sfera noţiunilor civile de culpă, eroare sau bună-credinţă.

Totodată s-a reţinut răspunderea Spitalului de Urgenţă Slatina în solidar cu pârâta în condiţiile art. 655 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, răspundere angajată în temeiul raportului de prepuşenie existent între unitatea spitalicească pârâta C. - angajată în funcţia de asistent-medical, vătămarea nou-născutului survenind în exercitarea atribuţiilor de serviciu ale pârâtei.

În ce priveşte susţinerile recurentei vizând înlăturarea răspunderii personalului medical pentru cazurile reglementate de art. 654 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, Înalta Curte constată că acestea în mod corect au fost înlăturate de către instanţele de fond.

Potrivit art. 654 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, în forma în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în judecată - 10 ianuarie 2020, toate persoanele implicate în actul medical vor răspunde proporţional cu gradul de vinovăţie al fiecăruia, în vreme ce alin. (2) instituie două categorii de excepţii, când personalul medical nu este răspunzător pentru daunele şi prejudiciile produse în exercitarea profesiunii, respectiv a) când acestea se datorează condiţiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament de diagnostic şi tratament, infecţiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicaţiilor şi riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigaţie şi tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor şi dispozitivelor medicale, tehnologiilor şi dispozitivelor asistive, substanţelor medicale şi sanitare folosite şi b) când acţionează cu bună-credinţă în situaţii de urgenţă, cu respectarea competenţei acordate.

În ce priveşte cazul de nerăspundere ce intră sub incidenţa alin. (2) lit. a) al articolului menţionat, constând în lipsa dotărilor din secţia unde îşi desfăşura activitatea recurenta, respectiv lipsa senzorilor de temperatură ai incubatorului în care a fost aşezat nou-născutul, instanţa de apel a înlăturat criticile pârâtei C., reţinând că este un aspect lipsit de relevanţă de vreme ce conduita medicului neonatolog şi a asistentei medicale a fost adaptată condiţiilor şi dotărilor existente la momentul respectiv în unitatea spitalicească. În plus, obiectul analizei instanţelor de fond a fost în ce măsură asistenta, în raport de metoda utilizată pentru realizarea creşterii temperaturii, a respectat întocmai paşii şi procedura specifice, ori dimpotrivă, aceasta a dat dovadă de neglijenţă, în urma analizei rezultând că metoda în sine, deşi nereglementată, nu este incompatibilă şi indezirabilă, ea regăsindu-se în tratate mai vechi adaptate stadiului tehnicii de la momentul publicării lor, aspect susţinut şi de împrejurarea că numai în acest caz particular a avut loc un incident, prin comparaţie cu toate celelalte situaţii în care a fost necesară creşterea temperaturii şi s-a utilizat aceeaşi aparatură şi aceeaşi metodă fără o astfel de consecinţă.

Cu alte cuvinte, pentru a se reţine incidenţa acestui motiv de înlăturare a răspunderii, ar fi fost necesar pe de-o parte ca defecţiunea aparaturii să intervină spontan, iar fapta să fi fost concretizată într-o manieră diferită, or în cauza de faţă procedura medicală a fost realizată tocmai în considerarea faptului că respectivul incubator nu era dotat cu senzori de temperatură, astfel că această apărare este incompatibilă cu situaţia de fapt.

În ce priveşte cazul de nerăspundere reglementat de art. 654 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 95/2006, se reţine că acesta presupune ca personalul medical să acţioneze cu bună-credinţă, în situaţii de urgenţă, cu respectarea competenţei acordate.

Instanţa de apel a înlăturat susţinerile pârâtei C., reţinând că în cauză este irelevantă buna-credinţă cu care pretinde că a acţionat, câtă vreme a dat dovadă de neglijenţă în efectuarea procedurii dispuse de medic, fără a urma etapele necesare realizării ei în condiţii de siguranţă.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că pentru antrenarea acestui caz de înlăturare a răspunderii, este necesară întrunirea cumulativă a trei condiţii, respectiv necesitatea de a acţiona cu bună-credinţă, existenţa unei situaţii de urgenţă şi respectarea competenţei acordate. Aşadar, acţionarea în limita competenţelor, la indicaţiile medicului neonatolog, precum şi invocata bună-credinţă, reprezintă numai două dintre cele trei condiţii legale cumulative şi nu sunt suficiente pentru a conduce la înlăturarea răspunderii pârâtei. Existenţa unei situaţiei de urgenţă, în sensul prevăzut de acest articol, se evaluează prin raportare la însuşi modul de realizare al procedurii care în sine trebuie să fie unul urgent, în lipsa căruia consecinţele neîndeplinirii ar fi fost de o gravitate sporită faţă de situaţia în care nu s-ar acţiona chiar fără parcurgerea tuturor paşilor recomandaţi. Or, în cauza dedusă judecăţii nu reiese iminenţa acţionării fără respectarea paşilor presupuşi de executarea în condiţii de siguranţă a operaţiunilor pentru creşterea temperaturii nou-născutului.

În ce priveşte criticile recurentei vizând acordarea daunelor morale, Înalta Curte reţine că prejudiciului moral produs minorei a fost corect analizat de instanţele de fond, pornind de la accepţiunea legală a acestei noţiuni şi ţinând cont de specificul probator al daunelor morale. Astfel, instanţa de fond în mod corect a reţinut că prin fapta ilicită s-a adus atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane şi anume dreptul la sănătate, integritate fizică şi psihică, determinând cuantumul daunelor morale prin raportare la elementele de fapt, apreciate de instanţele de fond în complexitatea lor. Totodată, se reţine că instanţele de fond au circumstanţiat acordarea daunelor morale prin raportare la suferinţa, emoţiile negative şi consecinţele suferite de minoră. În ce priveşte cuantumul reparaţiei acordate, acesta nu poate fi cenzurat de instanţa de recurs, întrucât vizează aprecierea instanţelor de fond prin raportare la probatoriul administrat în cauză, motiv pentru care cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nu este incident nici în această privinţă.

În consecinţă, reţinând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant.

În raport de dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reţinând că recurenta-pârâtă se află în culpă procesuală, se va dispune obligarea acesteia la plata către intimata-chemată în garanţie E. S.A. prin Sucursala Craiova, a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial aferent căii de atac a recursului, potrivit facturii nr. x din 21 noiembrie 2022 şi a extrasului de cont existente la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 156 din 28 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă C. la plata sumei de 300 RON către intimata-chemată în garanţie E. S.A. prin Sucursala Craiova, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 martie 2023.