State university property claim: non-self-executing nature of statutory asset provisions and lack of individualizing title in vindication actions

Şedinţa publică din data de 2 martie 2023

Deliberând asupra prezentei cauze şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin acţiunea înregistrată la 24 septembrie 2018, pe rolul Tribunalului Iaşi, sub nr. x/2018, reclamanta Universitatea "Alexandru Ioan Cuza’’ Iaşi a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad’’ obligarea pârâtelor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Iaşi, str. x, cu nr. cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x a municipiului Iaşi, compus din teren în suprafaţă de 3042 mp şi construcţie "Cantină Târguşor Copou", în suprafaţă de 1100 mp. Totodată, reclamanta a solicitat rectificarea înscrierilor în cartea funciară, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului român şi a dreptului de administrare a Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad’’ şi intabularea dreptului de proprietate în favoarea sa.

În subsidiar, reclamanta a formulat acţiune confesorie a dreptului de administrare, solicitând obligarea pârâtei Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad’’ să-i lase în administrare şi posesie imobilul menţionat, solicitând şi rectificarea înscrierilor în cartea funciară, în sensul radierii dreptului pârâtei şi intabularea dreptului în favoarea sa.

Pârâta Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad’’ a depus întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat, în situaţia admiterii unuia dintre capetele de cerere ale acţiunii formulată de reclamantă, obligarea acesteia la plata sumei de 54.023.525,6 euro, reprezentând contravaloarea investiţiilor totale realizate asupra imobilului şi stabilirea unui drept de retenţie şi a solicitat introducerea în cauză a Ministerului Educaţiei Naţionale, potrivit art. 78 C. proc. civ.

Cu privire la acţiunea în revendicare, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei şi inadmisibilitatea acţiunii, având în vedere că acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 84/1995, care a instituit o procedură administrativă, prealabilă, pentru constatarea dreptului de proprietate, procedură care se finalizează prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

2. Hotărârea pronunţată, în primă instanţă, de tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 366 din 2 martie 2021, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei pârâte şi a respins acţiunea formulată de reclamanta-pârâtă Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" Iaşi în contradictoriu cu pârâta-reclamantă Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad" din Iaşi, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, şi intervenientul Ministerul Educaţiei Naţionale, pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamantei.

Totodată, a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad" în contradictoriu cu reclamanta pârâtă Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" Iaşi.

A obligat reclamanta-pârâtă la plata, către pârâta-reclamantă, a sumei de 29.750 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a exercitat apel principal reclamanta Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi şi apel incident pârâta Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad".

3. Hotărârea pronunţată, în apel, de Curtea de Apel.

Prin decizia nr. 592 din 8 decembrie 2021, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins ambele apeluri şi a obligat apelanta reclamantă să plătească intimatei Universitatea de Ştiinţele Vieţii "Ion Ionescu de la Brad’’ suma de 10.000 RON, cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate în apel a declarat recurs reclamanta Universitatea "Alexandru Ioan Cuza’’ din Iaşi.

În dezvoltarea criticilor de recurs, subsumate motivului de casare instituit de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a susţinut, sub un prim aspect, greşita aplicare a dispoziţiilor art. 166 din Legea învăţământului nr. 84/1995, actualul art. 266 alin. (2) şi (7) din Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale, precum şi a dispoziţiilor art. 563 C. civ.

După expunerea conţinutului acestor norme, a arătat că este titulara dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.

Cu privire la terenul revendicat, în suprafaţă de 3042 mp, recurenta a expus că bunul litigios a făcut obiectul exproprierii, prin Decretul nr. 443/1961 şi a fost trecut în proprietatea statului, apot a fost dat în administrarea Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

Pretinde că, în temeiul art. 166 din Legea învăţământului nr. 84/1995, această suprafaţă de teren a intrat în proprietatea reclamantei.

În ce priveşte construcţia Cantină Târguşor Copou, în suprafaţă de 1100 mp, amplasată pe suprafaţa de teren, arată că a fost edificată de reclamantă în baza autorizaţiei pentru execuţia de lucrări nr. x/13 ianuarie 1961, eliberată de către Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Regiunii Iaşi, autorizaţie pentru execuţia cantinei şi a trei cămine studenţeşti, în Târguşorul Copou. A mai amintit că respectiva construcţie fost recepţionată prin procesul-verbal de recepţie a lucrărilor din 30 noiembrie 1961 şi, în temeiul art. 166 din Legea învăţământului nr. 84/1995, a intrat în proprietatea reclamantei.

A detaliat, în continuare, că imobilul teren şi construcţia Cantină Târguşor Copou au fost predate de Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" Iaşi Institutului Agronomic "Ion Ionescu de la Brad’’ (în prezent Universitatea de Ştiinţele Vieţii "Ion Ionescu de la Brad" Iaşi), prin procesul-verbal din 25 februarie 1985, încheiat între rectorii celor două Universităţi, fără a se fi definitivat procedura de transmitere prin ordin al Ministerului Educaţiei şi Învăţământului, în conformitate cu prevederile art. 1 lit. a) din Decretul nr. 409/1995.

Aplicarea greşită a prevederilor art. 563 C. civ. s-a concretizat într-o lipsă de analiză şi comparare a titlurilor cu care fiecare parte se legitimează în acţiunea în revendicare şi îşi justifică dreptul de proprietate, în condiţiile în care reclamanta a depus la dosarul cauzei autorizaţia pentru execuţia de lucrări nr. x din 13 ianuarie 1961, eliberată de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Regiunii Iaşi. Instanţa de apel nu a examinat şi aplicat normele relative la acţiunea în revendicare, precum şi dispoziţiile art. 166 din Legea învăţământului.

Imobilul în litigiu se află în posesia fără drept a Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad" Iaşi.

Instanţa de apel a considerat greşit că, prin dispoziţia legală a art. 166 din Legea învăţământului, nu operezază o dobândire a dreptului de proprietate, în absenţa unui act juridic prin intermediul căruia să fie mijlocită efectiva dobândire. Consideră că a fost ignorat alin. (4) al art. 166 din Legea nr. 84/1995, care arată, clar şi desluşit, dobândirea de drept asupra bunurilor ce constituiau patrimoniul instituţiilor de învăţământ, la data intrării în vigoare a legii.

Faţă de cele expuse, apreciază nelegală soluţia instanţei de fond, menţinută în calea de atac a apelului, pe considerentul că "instanţa nu a fost învestită cu un capăt de cerere distinct în ceea ce priveşte construirea cantinei, respectiv constatare drept, iar la dosar nu a fost depus un titlu de proprietate".

Pe de o parte, reclamanta a depus autorizaţia pentru execuţia de lucrări nr. x din 13 ianuarie 1961, eliberată de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Regiunii Iaşi, iar, pe de altă parte, în soluţionarea acţiunii în revendicare, instanţa avea obligaţia să stabilească modul de dobândire a dreptului de proprietate, inclusiv cu privire la imobilul cantină.

Sub al doilea aspect, a invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1 lit. a) din Decretul nr. 409/1995. Instanţa de apel a considerat greşit că simpla încheiere a unui proces-verbal de predare a imobilului, fără urmarea procedurii de transfer a dreptului de administrare, ar fi avut drept efect transferul dreptului de administrare către pârâtă. A arătat că transmiterea imobilului în discuţie, între cele două părţi, nu se putea realiza decât prin ordin al Ministerului Educaţiei şi Învăţământului, ordin care nu s-a emis, drept pentru care reclamanta apreciază că a fost şi este titular al dreptului de administrare a acestuia.

În aplicarea eronată a art. 1 lit. a) din Decretul nr. 409/1995, instanţa de apel nu a făcut referire la faptul că nu s-a epuizat procedura de transmitere a imobilului, neexistând niciun motiv care că conducă la concluzia că, şi în absenţa emiterii ordinului Ministerului Educaţiei şi Învăţământului, transferul dreptului de administrare ar fi operat, în condiţiile în care textul de lege statuează exact contrariul.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1 lit. a) din Decretul nr. 409/1955, transmiterea imobilului în discuţie, din administrarea Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" în administrarea Institutului Agronomic "Ion Ionescu de la Brad", putea opera legal numai în baza ordinului emis de Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, ordin care, însă, nu s-a emis. Cum Decretul nr. 409/1955 condiţiona transferul bunurilor de emiterea ordinului de către Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, în lipsa acestui ordin, imobilul ce face obiectul prezentei acţiuni nu a ieşit din patrimoniul reclamantei, acesta aflându-se în posesia pârâtei Universitatea Ştiinţele Vieţii "Ion Ionescu de la Brad" fără o bază juridică, pe baza unui simplu proces-verbal, astfel încât aplicarea acestei norme de drept material este nelegală.

Al treilea aspect din recurs pune în discuţie greşita aplicare a dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 7/1996. Deşi a lipsit condiţia esenţială pentru dobândirea dreptului de administrare cu privire la imobilul teren în suprafaţă de 3042 m.p. şi construcţie Cantină Târguşor Copou, intimata pârâtă şi-a intabulat, fără să fie îndreptăţită, un drept de administrare asupra acestora, în lipsa unui înscris din care să reiasă faptul că deţine acest drept de administrare.

Obiect de critică în recurs vizează şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 557 din C. civ., întrucât în conformitate cu art. 56 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a C. civ., dispoziţiile acestui cod privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea de noi cărţi funciare pe baza lucrărilor sistematice de cadastru efectuate din oficiu. Cu privire la municipiul Iaşi, prin prisma acestui text legal, înscrierile în cartea funciară nu au nici efect constitutiv, nici forţa probantă, dat fiind că la nivelul acestui municipiu nu au fost demarate lucrările sistematice de cadastru din oficiu.

Pentru toate motivele expuse, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanţe, în temeiul art. 497 C. proc. civ. şi obligarea intimatei la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în fiecare stadiu procesual.

5. Apărările formulate în recurs.

Intimaţii-pârâţi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Universitatea de Ştiinţele Vieţii "Ion Ionescu de la Brad" din Iaşi au formulat, pe rând, întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului. Această din urmă parte a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru şi comunicat părţilor cauzei.

Recurenta a formulat punct de vedere, prin care a reluat motivele de recurs, cu concluzii de admitere a căii de atac.

Prin încheierea din 20 octombrie 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul şi a fixat termen de judecată la 8 decembrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte va constata că recursul declarat este nefondat pentru considerentele care succed:

Sub un prim motiv de recurs, fundamentat pe cazul de casare înscris în art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a pretins greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor de drept material.

Incidenţa normelor legale enunţate a fost susţinută din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 166 din Legea învăţământului nr. 84/1995, actual art. 266 alin. (2) şi (7) din Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale, pe care reclamanta le-a invocat în justificarea titlului de proprietate asupra imobilului revendicat, în susţinerea acţiunii în revendicare imobiliară, întemeiată pe dispoziţiile art. 563 C. civ.

Susţinerile recurentei se vădesc a fi nefondate şi nu pot conduce la reţinerea cazului de casare evocat.

Raportat la cadrul procesual al învestirii, se observă că prin demersul judiciar iniţiat în cauză, astfel cum a fost fixat prin efectul introducerii cererii de chemare în judecată, reclamanta Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi a solicitat obligarea pârâţilor Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară " Ion Ionescu de la Brad" să îi lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Iaşi, str. x cu nr. cadastral x, înscris în cartea funciară x a municipiului Iaşi, compus din teren, în suprafaţă de 3042 mp şi construcţie "Cantină Târguşor Copou", în suprafaţă de 1100 mp. Totodată, a solicitat rectificarea înscrierilor în cartea funciară, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului român şi a dreptului de administrare a Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad" şi intabularea dreptului de proprietate în favoarea sa.

Cu caracter subsidiar, reclamanta a formulat acţiune confesorie a dreptului de administrare solicitând obligarea pârâtei Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad" Iaşi să-i lăse în administrare şi posesie imobilul menţionat şi rectificarea înscrierilor în cartea funciară în sensul radierii dreptului pârâtei şi intabularea dreptului în favoarea sa.

Temeiul de drept al cererii introductive îl constituie dispoziţiile art. 563 C. civ., art. 166 din Legea învăţământului nr. 84/1995, actual art. 266 alin. (2) şi (7) din Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale, dispoziţiile Legii nr. 7/1996.

Situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de prima instanţă şi confirmată de instanţa de apel pe baza probelor administrate în proces - care nu mai poate fi reexaminată în calea de atac a recursului în care se exercită exclusiv un control de legalitate al hotărârii recurate - relevă, într-o succintă prezentare, următoarele aspecte:

Prin Decretul nr. 443/1961 terenul în suprafaţă de 3042 mp, care a aparţinut numitei A., a trecut în proprietatea Statului ronân şi, totodată, a fost dat în administrarea Universităşii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi.

Relativ la imobilul construcţie "Cantină Târguşor Copou", s-a reţinut că imobilul a fost edificat în baza Autorizaţiei pentru execuţia de lucrări nr. x/13.01.1961, eliberată de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Regiunii Iaşi, fiind recepţionată prin procesul-verbal de recepţie a lucrărilor din 30. IX.1961. Ulterior, prin procesul-verbal de predare-primire înregistrat cu nr. x/27.02.1985 (în evidenţele reclamantei), respectiv nr. 1195/27.02.1985 (în evidenţele pârâtei), Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi a procedat la predarea cantinei ce face obiectul prezentului litigiu către Institutul Agronomic "Ion Ionescu de la Brad" (cu denumirea actuală Universitatea de Ştiinţele Vieţii "Ion Ionescu de la Brad" Iaşi), predarea - primirea obiectivului fiind realizată conform prevederilor Protocolului 701-636/1985 şi a Ordinului nr. 716/1985.

Prin adresa nr. x/1985 emisă de Ministerul Educaţiei şi Învăţământului se arată că "odată cu transferarea obiectivului Cantină studenţească 1200/3 şi centrală termică din str. x s-au transferat şi cotele de energie electrică şi gaze naturale aferente ", fiind confirmat faptul că transferul a operat, cu respectarea condiţiilor impuse de legislaţia în vigoare aplicabilă. Relativ la terenul în suprafaţă de 3042 mp, având număr cadastral x , Universitatea-pârâtă şi-a înscris, la 28 mai 2009, în Cartea funciară nr. x a U.A.T. Iaşi, dreptul de administrare, înscriere ce nu a fost contestată de reclamantă sau alte persoane. Aşadar, din cuprinsul cărţii funciare x, rezultă că pârâta Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad" (în prezent, Universitatea de Ştiinţele Vieţii "Ion Ionescu de la Brad") este titulara dreptului de administrare asupra imobilului litigios, iar pârâtul Statul român este titular al dreptului de proprietate, terenul fiind intabulat ca domeniu public.

Luând în analiză motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că demonstraţia argumentativă care a fundamentat soluţia curţii de apel, de respingere a apelului reclamantei şi păstrare a sentinţei primei instanţe, este rezultatul aplicării şi interpretării judicioase a normelor legale incidente speţei.

În cadrul demersului judiciar declanşat în cauză, reclamanta-recurentă a susţinut că titlul său de proprietate derivă din lege.

Reclamanta a pretins că dreptul său de proprietate a fost recunoscut ope legis prin art. 166 alin. (4) din Legea învăţământului nr. 84/1995 (în forma de la data intrării în vigoare a acestei legi) care prevedea că "Baza materială a instituţiilor de învăţământ superior de stat este de drept proprietatea acestora, iar cea a unităţilor de învăţământ preuniversitar, până la apariţia Legii patrimoniului public şi privat al statului, rămâne în proprietatea Ministerului Educaţiei Naţionale, cu excepţia unităţilor şcolare organizate împreună cu agenţi economici", dispoziţii preluate şi în cuprinsul art. 226 alin. (2) şi (7) din actuala Lege a educaţiei naţionale nr. 1/2011, în conformitate cu care "(2) Drepturile pe care le au universităţile asupra bunurilor din patrimoniul propriu pot fi drepturi reale, după caz, drept de proprietate sau dezmembrăminte ale acestuia, uz, uzufruct, servitute şi superficie, potrivit dispoziţiilor C. civ., drept de folosinţă dobândit prin închiriere, concesiune, comodat şi altele asemenea ori drept de administrare, în condiţiile legii.(...)(7) Universităţile de stat au drept de proprietate asupra bunurilor existente în patrimoniul lor la data intrării în vigoare a prezentei legi...".

Contrar susţinerilor recurentei, actele normative la care face referire conţin dispoziţii cu caracter general care, însă, nu pot, prin ele însele, da naştere unor raporturi juridice concrete, de vreme ce "legea", în sens de act normativ, reglementează relaţii sociale generale, ce fixează doar cadrul juridic general. Ca atare, legea, ca act juridic al Parlamentului, este concepută pentru a fi aplicată unui număr nedeterminat de cazuri concrete, în funcţie de încadrarea lor în ipoteza normei şi nu poate fi, prin ea însăşi, izvorul concret al unui raport juridic şi temeiul dobândirii unui drept.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentei, legea - ca act normativ (ce cuprinde reguli generale de conduită, cu caracter impersonal) nu poate da naştere, prin ea însăşi, unor raporturi juridice determinate, astfel încât, pentru naşterea raportului juridic concret este nevoie, în plus, şi de o împrejurare (eveniment sau acţiune care să constituie izvor al unor raporturi juridice bine determinate) de care legea să condiţioneze naşterea unui astfel de raport.

Recurenta-reclamantă, însă, nu se află într-un caz de dobândire a dreptului de proprietate ex lege, care să îi confere calitate procesuală activă în cadrul acţiunii în revendicare.

Relativ la imobilele revendicate, cu privire la care intimaţii-pârâţi au pretins că acestea se află în domeniul public al Statului român şi în administrarea Universităţii Ştiinţele Vieţii "Ion Ionescu de la Brad", aserţiunea recurentei-reclamante conform căreia prin efectul art. 166 din Legea nr. 84/1995 i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilelor litigioase nu poate fi primită, întrucât legea invocată de recurentă constituie un act juridic cu aplicabilitate generală într-un anumit domeniu care, însă, nu poate fi avută în vedere în mod izolat, fără a fi corelată cu un act juridic individual, prin care bunurile, în privinţa cărora se pretinde că ar fi operat transferul dreptului de proprietate, au fost concretizate.

Baza materială a instituţiilor de învăţământ superior de stat şi de cercetare ştiinţifică universitară la care face referire art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995 (potrivit căruia "Baza materială a instituţiilor de învăţământ superior de stat este de drept proprietatea acestora"), este exemplificată în cuprinsul alin. (2) al aceluiaşi articol, în conformitate cu care "...baza materială a învăţământului cuprinde: spaţii pentru procesul de învăţământ şi cercetare ştiinţifică, mijloace de învăţământ şi de cercetare aferente, biblioteci, edituri şi tipografii, staţiuni didactice şi de cercetare, unităţi de microproducţie, ateliere şcolare, ferme didactice, grădini botanice, terenuri agricole, cămine, internate, cantine, cluburi ale elevilor, case de cultură ale studenţilor, case ale corpului didactic, case universitare, tabere şcolare, baze şi complexuri cultural-sportive, palate şi case ale copiilor şi elevilor, baze de odihnă şi tratament, spaţii cu destinaţia de locuinţă, precum şi orice alt obiect de patrimoniu destinat învăţământului şi salariaţilor din învăţământ."

Analiza de conţinut a cadrului normativ enunţat relevă că textul legal cuprinde dispoziţii cu caracter general, referitoare la o categorie de bunuri generice. În aceste condiţii, simpla enunţare a categoriei generice a bunurilor în cuprinsul textului legal nu are semnificaţia declarării bunurilor respective ca făcând automat obiect exclusiv al proprietăţii instituţiilor de învăţământ de stat. Aşadar, în lipsa unei declaraţii exprese a legii organice, instanţa de apel a reţinut corect, prin decizia recurată, că dispoziţiile legale evocate cuprind doar nominalizarea categoriei generice a bunurilor şi nu pot constitui, prin ele însele, un titlu de proprietate care să fie exhibat în cadrul acţiunii în revendicare, în lipsa întocmirii unor acte juridice ulterioare, subsecvente, necesare punerii în aplicare concretă a normelor cu caracter general, prin care să se realizeze operaţiunea de determinare şi individualizare a bunurilor la care se referă.

Cum dispoziţiile din cuprinsul art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995 fac referire la categoria unor bunuri de gen (în privinţa cărora dreptul de proprietate se transferă numai în momentul individualizării lor), pentru a garanta aplicarea unitară a normei legale, legiuitorul a statuat explicit, în teza finală a textului evocat, urmare a completării normei prin Legea nr. 354/2004, asupra necesităţii emiterii de acte juridice care să consfinţească dobândirea şi dovedirea dreptului de proprietate relativ la bunurile individualizate, Ministerul Educaţiei şi Cercetării fiind împuternicit să emită, în acest sens, certificate de atestare a dreptului de proprietate pentru instituţiile de învăţământ superior şi de cercetare ştiinţifică, urmare a documentaţiei înaintate de acestea.

Soluţia legislativă referitoare la modalitatea de dobândire a unui drept de proprietate, individualizat în raport de anumite bunuri concrete, a fost păstrată şi în forma actuală a Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 (art. 229 alin. (7), evocată de recurentă pe întreg parcursul demersului său judiciar, în conformitate cu care "(7) Universităţile de stat au drept de proprietate asupra bunurilor existente în patrimoniul lor la data intrării în vigoare a prezentei legi. Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Tineretului şi Sportului este împuternicit să emită certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru universităţile de stat pe baza documentaţiei înaintate de acestea".

Prin urmare, cadrul normativ evocat referitor la trecerea în patrimoniul instituţiilor de învăţământ superior de stat a bunurilor existente în activul lor patrimonial, conturează concluzia că legiuitorul a recunoscut acestor entităţi juridice, ca beneficiari al legii, aptitudinea generală de a dobândi dreptul de proprietate, însă numai după parcurgerea unei proceduri, care se finalizează prin emiterea unor acte juridice de aplicare a legii, urmare a documentaţiei întocmite, care să consfinţească un drept de proprietate în privinţa unor bunuri determinate şi individualizate în activul lor patrimonial.

Aşadar, în condiţiile în care obiectul dedus judecăţii vizează revendicarea unui bun imobil, acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 563 C. civ., reclamantul trebuie să dovedească, pe de o parte, că este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu iar, pe de altă parte, să dovedească faptul că bunul este ocupat în mod abuziv de către pârât.

Din această perspectivă, deşi recurenta-reclamantă a pretins că este titulara dreptului de proprietate a imobilului litigios, acesta nu deţine un act juridic individual relativ la dobândirea bunului litigios care să ateste dreptul său de proprietate asupra imobilului revendicat şi, care, pentru motivele deja expuse, să constituie dovada dreptului pretins, circumstanţă în raport cu care Înalta Curte va reţine că decizia instanţei de apel, prin care a fost confirmată hotărârea tribunalului, relativ la modul de soluţionare a acţiunii în revendicare, este conformă dispoziţiilor legale înscrise în art. 557, art. 563 C. civ.

În cauză, în contextul limitelor învestirii instanţei de judecată, determinate prin acţiunea introductivă, şi în acord cu dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor" şi în aplicarea dispoziţiilor înscrise în art. 22 alin. (6) C. proc. civ., în conformitate cu care "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel", contrar susţinerilor recurentei, instanţele de fond nu puteau depăşi obiectul cererii de chemare în judecată, ales chiar de reclamantă. Or, în raport de cadrul procesual al învestirii, s-a reţinând corect faptul că reclamanta nu a făcut dovada dobândirii unui drept de proprietate asupra bunurilor litigioase, prin exhibarea unui titlu care să justifice, în cadrul acţiunii în revendicare, legitimarea sa procesuală activă, respectiv prezentarea, în cazul său, a unui certificat de atestare a dreptului de proprietate care să menţioneze şi individualizeze bunurile ce fac obiectul litigiului de faţă.

În aceste condiţii, întrucât în cauză nu se identifică un caz de dobândire a dreptului de proprietate ex lege, susţinerile reclamantei-recurente legate de încălcarea dispoziţiilor art. 166 alin. (4) din Legea învăţământului nr. 84/1995 (actual art. 266 alin. (7) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011) se vădesc a fi nefondate.

Faţă de considerentele expuse în precedent, de obiectul dedus judecăţii (acţiune în revendicare imobiliară întemeiată pe dispoziţiile art. 563 C. civ.), în lipsa justificării vreunui drept de proprietate asupra imobilelor revendicate, celelalte susţineri ale recurentei-reclamante referitoare la necesitatea comparării titlurilor de proprietate nu se mai impun a fi analizate.

Un al doilea aspect din recurs, subsumat motivului de nelegalitate înscris în art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., pune în discuţie aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 1 lit. a) din Decretul nr. 409/1955.

În esenţă, recurenta a pretins greşita soluţionare a capătului de cerere, subsidiar, referitor la recunoaşterea dreptului de administrare cu privire la acelaşi imobil litigios şi rectificarea înscrierilor din cartea funciară, fiind susţinută teza aplicării greşite a normei legale evocate întrucât, în lipsa Ordinului Ministrului Educaţiei şi Învăţământului, prevăzut de art. 1 lit. a) din Decretul nr. 409/1955, transferul dreptului de administrare a bunului nu a operat, acesta făcând parte, în continuare, din patrimoniul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi şi în posesia nelegală a pârâtei Universitatea Ştiinţele Vieţii "Ion Ionescu de la Brad" Iaşi.

Critica recurentei, deşi susceptibilă de încadrare în cazul de casare evocat, este neîntemeiată, atât timp cât instanţele fondului au reţinut corect, atunci când au stabilit situaţia de fapt, atribut ce le revine în mod exclusiv, că reclamanta nu a dovedit că este titulara dreptului de administrare asupra bunului litigios, care ar justifica legitimarea procesual activă în acţiunea confesorie, fundamentată pe dispoziţiile art. 870 alin. (2), raportat la art. 696 alin. (1) C. civ., pentru apărarea dreptului pretins.

Luând spre examinare critica recurentei, Înalta Curte reţine pertinentă construcţia argumentativă care a fundamentat soluţia curţii de apel, de respingere a apelului reclamantei şi păstrare a sentinţei primei instanţe, fiind rezultatul aplicării şi interpretării judicioase a normelor de drept incidente speţei.

Într-adevăr, operaţiunea juridică de transmitere a unui drept de administrare în patrimoniul unei întreprinderi socialiste se putea realiza în conformitate cu prevederile Decretului nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor în proprietatea statului, astfel încât beneficiarul unei asemenea transmisiuni putea dobândi exclusiv un drept de administrare, însă, instanţele fondului au clarificat dacă circumstanţele particulare litigiului, reţinute în urma probatoriului administrat, sunt de natură a susţine teza recurentei potrivit căreia nu ar fi pierdut dreptul de administrare asupra construcţiei şi, că, transferul acestui drept nu ar fi operat către Universitatea Ştiinţele Vieţii "Ion Ionescu de la Brad" din Iaşi.

În contextul în care reclamanta a pretins că cerinţa prevăzută de art. 1 lit. a) din Decretul nr. 409/1955 nu este îndeplinită, întrucât Ordinul Ministerului Educaţiei şi Învăţământului nu a fost emis şi, că, astfel, transferul dreptului real de administrare asupra bunului litigios nu a operat, instanţele fondului au procedat la verificarea circumstanţelor concrete în care au fost derulate operaţiunile juridice între părţile litigante, ce au fost de natură să ateste concluzia că acest drept nu mai aparţine reclamantei Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" Iaşi, fiind atribuit Universităţii pârâte.

Analiza instanţei de apel se centrează pe stabilirea existenţei şi semnificaţiei juridice a elementelor factuale indicate de reclamanta însăşi, respectiv acele împrejurări care relevă că terenul litigios a intrat în proprietatea Statului român, prin Decretul de expropriere nr. 443/1961, suprafaţa de teren fiind dată, ulterior, în administrarea reclamantei-recurete în vederea construirii unor cămine studenţeşti şi a unei cantine; că în baza autorizaţiei pentru execuţia de lucrări nr. x, eliberată de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Regiunii Iaşi a fost edificată construcţia "Cantină Târguşor Copou", care a fost recepţionată prin procesul-verbal de recepţie a lucrărilor din 30.09.1961.

Totodată, potrivit Procesului-verbal de predare-primire înregistrat cu nr. x/27.02.1985 în evidenţele apelantei şi nr. 1195/27.02.1985 în evidenţele pârâtei, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi a procedat la predarea obiectivului cantină, cu centrală termică şi anexe funcţionale, însoţit de documentaţia tehnică a construcţiei, către Institutul Agronomic "Ion Ionescu de la Brad" (în prezent, Universitatea Ştiinţele Vieţii "Ion Ionescu de la Brad" din Iaşi). Urmare a adresei nr. x/25.03.1985, la data de 30.03.1985 a fost înaintată Ministerului Educaţiei şi Învăţământului nota comună privind predarea cotelor de energie electrică şi gaze naturale aferente trimestrelor anului 1985 privind folosinţa şi exploatarea obiectivului, fiind, ulterior, menţionat de către Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, prin adresa nr. x/1985, că "odată cu transferarea obiectivului Cantină studenţească 1200/3 şi centrală termică din str. x s-au transferat şi cotele de energie electrică şi gaze naturale aferente ".

Aşa fiind, în contextul verificării operaţiunilor derulate între părţile litigante, sub auspiciile ministerului de resort şi a examinării semnificaţiei lor juridice, Înalta Curte constată că, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut judicios că reclamanta nu mai este titulara dreptului de administrare asupra imobilului încă din anul 1985, când s-a desistat şi a procedat la predarea construcţiei către Universitatea-intimată, moment de la care reclamanta nu s-a mai aflat în posesia şi folosinţa bunului şi nici nu a mai dispus material de acesta.

Faptul că actul privind transferul între cele două universităţi nu a fost concretizat scriptic, în forma exterioară prevăzută de legea în vigoare la acea dată, nu este de natură a infirma operaţiunile de transfer şi nu înlătura concluzia, susţinută chiar de reclamanta-recurentă, că imobilele nu se mai află în posesia şi administrarea sa de la data semnării procesului-verbal de predare-primire din 25.02.1985, moment de la care pârâta a exercitat, prin acte concrete şi efective de administrare, un drept de administrare asupra acestora, cu acordul Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, cât şi al titularului dreptului de proprietate publică al imobilului, respectiv Statul român.

Dimpotrivă, cum corect s-a reţinut prin decizia recurată, atât Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, cel care ar fi putut contesta transferul pentru lipsa acordului său (ca urmare a neemiterii ordinului), cât şi Statul român au recunoscut acest transfer şi de atunci şi până în prezent dreptul de administrare conferit Universităţii de Ştiinţele Vieţii "Ion Ionescu de la Brad" din Iaşi nu a fost tulburat, dimpotrivă a fost confirmat chiar de către proprietar cu ocazia intabulării efectuate în 28 mai 2009, astfel cum rezultă din menţiunile realizate în Cartea funciară nr. x a UAT Iaşi ce atestă că bunul litigios este intabulat ca domeniu public, pârâtul Statul român fiind titular al dreptului de proprietate, iar Universitatea-pârâtă este înscrisă ca titular al dreptului de administrare.

În fine, sub un ultim aspect, recurenta a pretins greşita aplicare a dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 7/1996 şi art. 557 C. civ. coroborat cu art. 56 (Capitolul V, Secţiunea 1) din Legea nr. 71/2011, întrucât Universitatea-pârâtă şi-a intabulat, fără a fi îndreptăţită, dreptul de administrare asupra imobilului şi, că, înscrierea în cartea funciară nu poate avea caracter constitutiv de drepturi, în contextul lipsei deschiderii de noi cărţi funciare pe baza lucrărilor sistemice de cadastru efectuate din oficiu.

Înalta Curte reţine că aceste aserţiuni sunt străine de cauză şi nu vor putea constitui obiect de analiză în recurs, întrucât nu vizează împrejurările concrete şi argumentele care au fundamentat raţionamentul curţii de apel în soluţionarea apelului declarat de reclamantă.

Decizia pronunţată de instanţa de apel, prin care a fost confirmată soluţia primei instanţe privind respingerea acţiunii confesorii, nu a fost întemeiată pe reţinerea efectului constitutiv al înscrierii în cartea funciară a dreptului de administrare al Universităţii-pârâte, instanţele fondului reţinând, în examinarea acţiunii confesorii promovate de reclamanta Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, lipsa calităţii sale procesuale active, justificat de faptul că acesta nu a dovedit că este titulara unui drept de administrare asupra imobilelor în cauză, în contextul în care dreptul său de administrare a încetat din 1985, când a fost transferat către Universitatea-pârâtă.

Cu alte cuvinte, instanţele fondului nu au reţinut (şi nici intimata-pârâta nu a susţinut în apărare), că înscrierea dreptului de administrare în cartea funciară ar avea efect constitutiv de drepturi. Mai mult chiar, raportat la limitele învestirii primei instanţe, solicitarea privind verificarea aplicabilităţii art. 28 din Legea nr. 7/1996 referitoare la legalitatea înscrierii dreptului Universităţii-pârâte în cartea funciară excede cadrului procesual configurat de recurenta-reclamantă, de vreme ce solicitarea privind rectificarea înscrierilor din cartea funciară, relativ la drepturile reale imobiliare ale pârâţilor, a fost formulată în cadrul acţiunii în revendicare/confesorie, ceea ce conferă acestui capăt de cerere un caracter accesoriu, ce depinde de modalitatea de soluţionare a acţiunii principale. Aşadar, doar în măsura în care se ajungea la concluzia că acţiunea principală este fondată se putea analiza şi cererea accesorie, ipoteză ce nu se identifică în cauză, neputându-se proceda direct la verificarea legalităţii înscrierii în cartea funciară, ipoteză specifică doar unei cereri distincte, formulate expres în acest scop.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, constatând netemeinicia criticilor subsumate motivului de recurs înscris în art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ. şi reţinând că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea judicioasă a dispoziţiilor legale în materie, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi împotriva deciziei nr. 592/8 decembrie 2021 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

Reţinând culpa procesuală a recurentei-reclamante, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., acesta va fi obligată la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă Universitatea de Ştiinţele Vieţii "Ion Ionescu de la Brad" din Iaşi, reduse, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., dat fiind faptul că, raportat la circumstanţele cauzei, cuantumul onorariului de avocat se vădeşte a fi disproporţionat faţă de complexitatea cauzei şi activitatea desfăşurată de avocat

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" Iaşi împotriva deciziei nr. 592 din 8 decembrie 2021 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

Obligă pe recurentă la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse în condiţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în favoarea intimatei Universitatea de Ştiinţele Vieţii "Ion Ionescu de la Brad" din Iaşi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 martie 2023.