Unlicensed public communication of phonograms in commercial premises establishes tort liability for triple remuneration under IP law

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2023

Asupra cauzei de faţă reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 17 septembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM a chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, să se dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 3.858,00 RON X 3, la care se adaugă TVA, reprezentând despăgubiri echivalente remuneraţiei datorate de pârâtă ca urmare a încălcării dispoziţiilor art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016 coroborat cu art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, pentru perioada 1 octombrie 2016 - 30 septembrie 2019, pentru cele 5 baruri situate în str. x, din localitatea Murfatlar, judeţul Constanţa, în str. x, din localitatea Murfatlar, judeţul Constanţa, în Şoseaua x, Constanţa, judeţul Constanţa, în str. x, localitatea Ciocârlia, judeţul Constanţa şi în str. x, Constanţa, judeţul Constanţa; obligarea pârâtei la plata sumei de 1.517,12 RON X 3, reprezentând despăgubiri constând în penalităţi de întârziere de 0,1%/zi de întârziere, calculate la sumele datorate fără TVA de la punctul 1 al acţiunii, penalităţi calculate ca urmare a încălcării dispoziţiilor art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, până la data de 16 septembrie 2019, şi în continuare până la recuperarea integrală a remuneraţiei datorate, pe capătul 1 al acţiunii; obligarea pârâtei de a încheia autorizaţii/licenţe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în toate spaţiile administrate în care comunică public fonograme şi prestaţii artistice; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 897 din data de 15 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă: a respins ca nefondate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocate de către pârâtă; a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul CREDIDAM, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a obligat pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 11.574 RON, despăgubiri (triplul remuneraţiei plătite în mod uzual de utilizatorii din aceeaşi categorie), aferente perioadei 1 octombrie 2016 - 30 septembrie 2019; a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere nr. x; a obligat pe pârâtă să încheie cu reclamantul autorizaţii/licenţe neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în toate spaţiile administrate; a obligat pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 420 RON, cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru, onorariu avocaţial, taxă extras informaţii O.N.R.C.).

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 974A din data de 16 iunie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 897 din data de 15 iulie 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM, şi a obligat pe apelanta-pârâtă la 750 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.

I.4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva decizie civile nr. 974A din data de 16 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019, a formulat recurs pârâta A. S.R.L..

I.5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 25 august 2022, sub nr. x/2019.

I.6. Motivele de recurs

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a apreciat că hotărârea recurată a fost data cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi a solicitat: admiterea recursului, aşa cum a fost formulat; casarea în tot a deciziei civile nr. 974A din data de 16 iunie 2022 şi respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată; obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Prin primul motiv de recurs, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că a încălcat obligaţiile legale invocate, în condiţiile în care nu poate fi calificată ca fiind utilizatorul - prestator de servicii ce efectuează un act de comunicare.

A subliniat că nu efectuează un act de comunicare potrivit prevederilor legale şi nu oferă clienţilor accesul la emisiuni radiodifuzate conţinând operă protejată, aşa cum a reţinut instant de apel.

A precizat că activitatea sa este doar de jocuri de noroc şi pariuri sportive şi se desfăşoară ca urmare a contractelor de asociere în participaţiune încheiate cu B. S.A. (jocuri de noroc) şi C. S.R.L. (pariuri sportive).

Totodată, a arătat că utilizarea jocurilor de noroc necesită linişte în sălile în care sunt practicate, astfel că, difuzarea unor programe de radio sau de televiziune ar perturba activitatea clienţilor.

Recurenta-pârâtă a apreciat că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că scopul lucrativ se regăseşte, în contextul unor baruri, respectiv săli de pariuri şi de jocuri de noroc, pentru a crea o stare ambientală plăcută clienţilor şi a-i determina pe aceştia să zăbovească mai mult în acel bar, beneficiind de produsele şi serviciile oferite contra cost.

În opinia recurentei-pârâte, crearea unui ambient muzical ar duce la afectarea concentrării clienţilor care participă la jocurile de noroc şi la pariuri; nu i-ar aduce un profit în plus, ci, dimpotrivă i-ar crea un prejudiciu.

Prin cea de-a doua critică formulată, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că, din probele administrate - referatul inspectorului CREDIDAM şi fotografiile existente la dosarul primei instanţei -, rezultă că unităţile sale au aptitudinea de a difuza fonograme în scop ambiental.

Astfel, referitor la modul de verificare al locaţiilor, a arătat că, în fiecare punct de lucru unde se menţionează că s-au efectuat verificări, pe lângă consumaţia cerută, inspectorul a solicitat şi telecomanda televizorului pentru a selecta diverse posturi pe care a precizat că doreşte să le vizioneze; din pozele depuse se poate observa că nu a putut selecta posturi care redau sau difuzează în scop ambiental sau lucrativ fonograme sau reproduceri ale acestora pentru că astfel de posturi nu există în grila de programe pe care o deţine - în permanenţă, televizoarele aflate în locaţiile sale sunt conectate pe televiziunile unde se transmit live pariuri.

A apreciat că inspectorul CREDIDAM a preconstituit dovezi pentru susţinerea unei situaţii care nu corespunde realităţii din teren şi a mai arătat şi că, deşi i-a fost respinsă proba cu martori pe motiv că aceştia sunt angajaţi ai societăţii, instanţa a ţinut cont de constatările făcute de inspectorul CREDlDAM, a cărui părere şi interes sunt clar subiective în raport de propriile obligaţii pe care le are de îndeplinit, în lipsa unui martor care să susţină constatările acestuia.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1357 C. proc. civ., din perspectiva condiţiilor ce trebuie îndeplinite pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

A apreciat că nu se face vinovată de nicio faptă ilicită de natură a atrage răspunderea civilă delictuală, astfel încât să poată fi obligată la plata despăgubirilor constând în triplu remuneraţiei şi a penalităţilor.

A reiterat susţinerea potrivit căreia punctele sale de lucru au ca activităţi jocuri de noroc şi pariuri sportive şi nu se încadrează în lista activităţilor desfăşurate în regim ambiental, întreaga activitate derulându-se ca urmare a contractelor de asociere în participaţiune încheiate cu B. S.A. (jocuri de noroc) şi C. S.R.L. (pariuri sportive).

Recurenta-pârâtă a menţionat că, potrivit contractului de asociere în participaţiune nr. x din data de 8 mai 2014, încheiat cu C. S.R.L., obiectul acestuia constă în supervizarea şi administrarea activităţi de pariuri sportive în punctele de lucru pe care le deţine cu contract de comodat, întreaga dotare a sălilor cu televizoare şi echipamente fiind efectuată de către C. S.R.L..

De asemenea, a arătat că, potrivit contractului de asociere în participaţiune nr. x din data de 1 mai 2015, încheiat cu B. S.A., obiectul acestuia constă în montarea şi exploatarea jocurilor de noroc tip poker, în sediul pe care îl deţine cu contract de comodat, întreaga dotare a sălilor cu echipamente fiind efectuată de către B. S.A., aspect ignorat în totalitate de instanţa de apel.

Prin urmare, a precizat că activităţile menţionate sunt cele derulate în spaţiile sale, începând cu anul 2014, respectiv 2015, iar denumirea de bar se datorează exclusiv consumului de băuturilor răcoritoare şi alcoolice în punctele de lucru deţinute.

Totodată, reluând susţinerea potrivit căreia, în spatiile în discuţie, nu au fost difuzate în scop ambiental sau lucrativ fonograme sau reproduceri ale acestora, pentru a nu perturba activitatea clientelei, care vine în special pentru jocuri de noroc şi pariuri sportive, a arătat că nu există niciun contract valabil încheiat cu intimata-reclamantă şi nu are obligaţia de a plăţi organismului de gestiune colectivă nicio sumă de bani.

Recurenta-pârâtă a susţinut că, la o analiza succintă a Deciziilor ORDA nr. 10/2016 şi nr. 120/2016, se poate observa că punctele sale de lucru cu activităţile de jocuri de noroc şi pariuri sportive nu se încadrează în lista activităţilor desfăşurate în regim ambiental.

Cu referire la situaţia prezentată de reclamantă în referatul din data de 9 aprilie 2019 cu privire la punctele de lucru pe care le deţine, a precizat că, la acest moment, urmare a situaţiei cauzate de pandemie, a închis două dintre punctele de lucru, respectiv: punctul de lucru situat în localitatea Murfatlar, strada x nr. 2, judeţul Constanţa (unde şi-a încetat funcţionarea sala de jocuri de noroc tip poker şi pariuri sportive) şi punctul de lucru situat în Constanţa, strada x nr. 32, judeţul Constanţa (unde şi-a încetat funcţionarea sala de jocuri de noroc tip poker şi pariuri sportive).

A arătat şi că, pe de alta parte, televizoarele şi boxele existente în locaţii aparţin societăţilor B. S.A. şi C. S.R.L. şi sunt puse la dispoziţia sa în baza contractelor de asociere în participaţiune pentru buna desfăşurare a activităţii.

A precizat că sălile de jocuri şi cele de pariuri sportive nu pot funcţiona fără avize eliberate de poliţie, contract de mentenanţă şi pază pe numele firmelor titulare, iar, dacă aceste locaţii ar fi fost simple baruri, pentru funcţionarea lor nu era necesară obţinerea întregii documentaţii şi a avizelor menţionate.

În opinia recurentei-pârâte, situaţia menţionată de intimata-reclamantă cu referire la anul 2008 nu mai este de actualitate şi, totodată, nu îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 8/1996, în condiţiile în care nu comunică public fonograme sau reproduceri ale acestora.

De asemenea, pentru motivele expuse anterior, a susţinut şi că nici legătura de cauzalitate dintre aşa-zisa faptă ilicită şi prejudiciul produs nu este îndeplinită, împrejurare faţă de care solicită respingerea capătului de cerere privind obligarea sa la plata penalităţilor în suma triplă fără TVA.

A susţinut şi că instanţa de apel a reţinut în mod greşit vinovăţia sa şi a constatat că a acţionat cu vinovăţie, în condiţiile în care specificul activităţii sale este de jocuri de noroc şi pariuri sportive.

Cu referire la al treilea capăt al cererii de chemare în judecată, a solicitat a se avea în vedere că, în raport de înscrisurile depuse, rezultă că activitatea sa ar fi afectată de o astfel de măsură, în circumstanţele în care se pune problema eliberări unei autorizaţii/licenţe care nu îi este necesară; aşa cum a mai arăta,t două dintre punctele de lucru menţionate au fost închise ca urmare a situaţiei create de pandemie.

Astfel, a apreciat că nu este necesară eliberarea unei autorizaţii sau a unei licenţe pentru unităţile deţinute şi a precizat că, de altfel, a înţeles să conteste sumele de bani solicitate, raportat la inexistenta lor, dar şi la modul în care acestea au fost calculate.

I.7. Apărările formulate în cauză

În termen legal, legal, intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM a depus întâmpinare, prin care a solicitat: respingerea recursului, în principal, ca fiind nul şi, în subsidiar, ca fiind neîntemeiat, cu consecinţa menţinerii ca temeinică şi legală a deciziei recurate; obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, ridicată în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în esenţă, a susţinut că, deşi a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea adversă nu a arătat în ce modalitate decizia instanţei de apel nu este conformă legii sau care sunt normele de drept încălcate, ci a formulat doar apărări identice cu cele din apel, reiterând motivele de apel, care şi-au găsit deja o dezlegare jurisdicţională prin decizia recurată.

Pe fondul căii de atac, intimata-reclamantă a apreciat că recursul este neîntemeiat.

Astfel, a considerat că este neîntemeiată critica prin care recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel în mod greşit a considerat că are calitatea de utilizator - prestator de servicii ce efectuează un act de comunicare, în raport de înţelesul noţiunii de utilizator, astfel cum aceasta rezultă din cuprinsul Deciziei ORDA nr. 10/2016.

A arătat că, potrivit extrasului ONRC din data de 28 august 2019, recurenta-pârâtă are înregistrate la Registrul Comerţului punctele de lucru cu privire la care se poartă acest litigiu şi pentru care a declarat, în faţa Registrului Comerţului, că desfăşoară activităţi conform cod CAEN în domeniul baruri şi alte activităţi de servire a barurilor (potrivit extrasului de informaţii depus la dosarul cauzei).

Intimata-pârâtă a menţionat şi că, în urma verificărilor în teren ale inspectorului CREDIDAM, a reieşit şi faptul că, bonul fiscal emis inspectorului, de către recurenta-pârâtă, atestă că aceasta are ca obiect de activitate baruri.

De asemenea, a învederat şi că, din analiza contractelor de asociere în participaţiune şi chiar din înscrisurile depuse de partea adversă, rezultă că, în locaţia în care au loc pariurile sportive, societatea C. S.R.L. a înfiinţat şi autorizat la Registrul Comerţului un punct de lucru separat de cel al pârâtei; în situaţia anterior menţionată, pariurile sportive, se desfăşoară în punctul de lucru al C. S.R.L., iar recurenta-parată A. S.R.L. a rămas, în continuare, să funcţioneze în acelaşi spaţiu (cu punct de lucru înregistrat separat la Registrul Comerţului) şi are ca activitate baruri; de altfel, societatea A. S.R.L. a afirmat, şi în calea de atac a recursului, faptul ca "denumirea de bar este exclusiv datorată de consumul băuturilor răcoritoare şi alcoolice în punctele de lucru deţinute".

Ca atare, faţă de aspectele anterior redate, precum şi de împrejurarea că folosinţa celor 5 spaţii a fost exercitată de recurenta-pârâtă, care desfăşoară activităţi de comunicare publică a fonogramelor şi a prestaţiilor din domeniul audiovizual prin intermediul televizoarelor, a solicitat să se constate că în mod corect curtea de apel a reţinut calitatea de utilizator de fonograme şi de prestaţii artistice a părţii adverse.

Cu referire la critica prin care recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că unităţile sale au aptitudinea de a difuza fonograme în scop ambiental, arată că însăşi recurenta-pârâta a recunoscut, în apărările formulate, că în unităţile sale televizoarele funcţionează după o grilă de programe, dar a menţionat că, "în permanenţă, televizoarele aflate în locaţiile noastre sunt conectate pe televiziunile unde se transmit live pariuri".

În opinia intimatei-reclamante, orice potenţial jucător, ca să poată verifica pariurile sportive la care participă, trebuie să urmărească, eventual, un post de televiziune cu profil sportiv din grila operatorilor de cablu.

De asemenea, a menţionat şi că, pe lângă evenimentele sportive şi cele de pariuri, din când în când, fiecare post TV, radiodifuzează publicitate/reclame, în cadrul cărora se regăsesc fonograme şi prestaţii artistice din domeniul audiovizual, care aparţin artiştilor interpreţi sau executanţi şi pentru care aceştia sunt îndreptăţiţi să primească remuneraţii echitabile.

În ceea ce priveşte activitatea de comunicare publică, a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod corect că societatea A. S.R.L. are tot interesul ca publicul, care frecventează barurile pe care le administrează, să stea cât mai mult în interiorul locaţiei pentru a face consumaţie şi pentru a accesa jocurile de noroc sau cele de pariuri ale societăţilor C. S.R.L. şi B. S.A., cu care recurenta-pârâta are încheiate contractele de asociere în participaţiune, beneficiind de diverse câştiguri; acest lucru este susţinut şi de existenţa televizorului prin care se comunică competiţiile sportive, creându-se un ambient plăcut clienţilor şi fiind neîntemeiată susţinerea potrivit căreia prin comunicarea publică a fonogramelor s-ar perturba activitatea clientelei care vine în locaţiile recurentei-pârâte în special pentru jocuri de noroc şi pariuri sportive.

Cu referire la cel de-al treilea motiv de recurs, prin care recurenta-pârâtă a susţinut neincidenţa în cauză a dispoziţiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală, a solicitat a se avea în vedere că acestea au fost analizate deja, atât de prima instanţă, cât şi de curtea de apel.

Totodată, a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, reglementate de C. civ. şi de dispoziţiile art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016 şi art. 3.12. din Decizia ORDA nr. 120/2016.

Astfel, a arătat că: fapta ilicită este reprezentată de comunicarea publică în scop ambiental a fonogramelor/prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual aparţinând artiştilor interpreţi fără a deţine autorizaţii/licenţe neexclusive din partea CREDIDAM şi fără a achita remuneraţiile echitabile, pentru cele 5 unităţi bar pe care recurenta-pârâtă le administrează; prejudiciul este echivalent cu remuneraţiile şi penalităţile de întârziere datorate conform Legii nr. 8/1996 şi metodologiilor aplicabile pentru fiecare perioadă în parte; legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu este dată de faptul că activitatea de comunicare publică desfăşurată de recurenta-pârâtă în incinta unităţilor deţinute a fost de natură a produce prejudicii artiştilor interpreţi, aceasta neavând autorizaţie din partea CREDIDAM şi neachitând remuneraţiile datorate potrivit metodologiilor în vigoare.

Intimata-reclamantă a mai menţionat şi că potrivit art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016 şi art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016:

"Pentru spatii şi/sau pentru perioade nedeclarate pentru care utilizatorul care a comunicat public fonograme sau reproduceri ale acestora şi/sau prestaţii artistice din domeniul audiovizual în scop ambiental sau lucrativ fără a obţine în prealabil autorizaţia - licenţa neexclusivă, acesta are obligaţia de a plăti către organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale artiştilor interpreţi sau executanţi şi ale producătorilor de fonograme o sumă de bani reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deţinut autorizaţia licenţă neexclusivă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .".

În cauză nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

I.8. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din data de 2 noiembrie 2022, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 28 februarie 2023, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului, inclusiv şi din perspectiva excepţie nulităţii, invocate de către intimata-reclamantă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prioritar, analizând excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte o apreciază ca fiind neîntemeiată şi o va respinge, reţinând că aceasta intervine doar în situaţia în care niciuna dintre criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., împrejurare care nu se verifică în speţa de faţă, în condiţiile în care recurenta-pârâtă a invocat aplicarea greşită a normelor de drept material incidente cauzei din perspectiva reţinerii calităţi sale de utilizator ce comunică public fonograme în scop ambiental, aspect de natură a atrage aplicarea Legii nr. 8/1996, precum şi a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1357 C. civ., critici ce impun o analiză prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta-pârâtă, care şi-a întemeiat calea de atac promovată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., formulează şi critici prin care tinde la susţinerea unei greşite stabiliri a situaţiei de fapt şi a unei aprecieri eronate a probelor, aspecte care, însă, nu intră sub cenzura instanţei de recurs, având în vedere că în această cale extraordinară de atac se realizează exclusiv un control judiciar de legalitate, pe baza criticilor susţinute de parte, susceptibile de încadrare în motivele de casare reglementate expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Ca atare, criticile recurentei-pârâte vor fi analizate numai în măsura în care prin acestea sunt susţinute chestiuni prin care se invocă faptul că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor legale incidente pentru soluţionarea raportului juridic litigios şi nu tind a determina o verificare a situaţiei de fapt sau a relevanţei probelor administrate.

Prin prima critică formulată, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit calitatea sa de utilizator - prestator de servicii ce efectuează un act de comunicare în scop lucrativ.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, apreciind că prima instanţă a soluţionat în mod corect excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei-pârâte, în sensul respingerii acesteia, instanţa de apel a analizat dacă recurenta-pârâtă are calitatea de utilizator ce comunică public fonograme în scop ambiental, prin raportare la criteriile cu privire la care jurisprudenţa în materie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a apreciat că este necesar să fie verificate într-o atare analiză (cauzele: C-162/10 Phonographic Performance (Ireland) Limited împotriva Irlandei şi Attorney General, C-306/05 SGAE, C-135/10 Societa Consortile Fonografici (SCF) împotriva lui Marco Del Corso, C-117/15 GEMA).

Astfel, a concluzionat că a existat o comunicare publică, funcţionarea efectivă a aparatului TV nefiind determinantă pentru speţă, fiind suficient ca el să se găsească în incinta spaţiului deţinut de pârâtă, iar scopul lucrativ se regăseşte în contextul unor baruri, respectiv săli de pariuri/jocuri de noroc, în care muzica este comunicată public ambiental pentru a crea o stare plăcută clienţilor şi a-i determina pe aceştia să zăbovească mai mult în acel bar, beneficiind de produsele şi serviciile oferite contra cost.

A mai arătat că este rezonabil a se considera că, în speţa de faţă, clienţii pot fi atât persoane care primesc serviciile în mot repetitiv şi frecvent, cât şi persoane care se află acolo pentru prima data, în mod întâmplător şi excepţional, fiind îndeplinită şi condiţia privind existenţa unui public nou, relevată de jurisprudenţa instanţei europene.

Ca atare, faţă de această concluzie şi validând argumentele tribunalului în temeiul cărora a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei-pârâte, instanţa de apel a constatat caracterul nefondat al susţinerilor privind lipsa calităţii acesteia de utilizator ce comunică public fonograme în scop ambiental.

Recurenta-pârâtă a criticat această concluzie a instanţei de apel, însă, nu a arătat care sunt acele argumente ale curţii ce ar nesocoti normele de drept material incidente speţei, ci a reluat susţinerile formulate anterior, pe parcursul litigiului, în sensul că nu oferă clienţilor accesul la emisiuni radiodifuzate conţinând opere protejate, precum şi că activitatea este doar de jocuri de noroc şi de pariuri sportive (ce se desfăşoară în baza unor contracte de asociere în participaţiune încheiate cu două societăţi), astfel că difuzarea unor programe de televiziune ar perturba activitatea clienţilor.

Or, această afirmaţie invocă un aspect de netemeinicie, prin care recurenta-pârâtă tinde la reevaluarea ori schimbarea situaţie de fapt reţinute în cauză de instanţele de fond, ceea ce nu intră în competenţa instanţei de recurs.

Din perspectiva legalităţii hotărârii, Înalta Curte constată că, în cauză, în baza extrasului ONRC, a înscrisului constatator întocmit de un reprezentant al intimatei-reclamante, a planşelor foto şi a existenţei mijloacelor de comunicare acustică şi video în incinta spaţiilor, cu destinaţia bar, a căror deţinătoare este recurenta-pârâtă, s-a reţinut efectuarea unor acte de comunicare publică de fonograme/prestaţii din domeniul audiovizual în scop ambiental, pe baza unui raţionament similar celui dezvoltat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Înalta Curte reţine că, în jurisprudenţa sa constantă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a identificat patru criterii de apreciere a noţiunii de comunicare publică, respectiv: existenţa unui act de comunicare pentru care rolul utilizatorului este indispensabil, comunicarea publică a unei opere protejate, caracterul nou al publicului şi caracterul lucrativ al comunicării.

Dat fiind caracterul cumulativ al acestor criterii, nu există o comunicare publică atunci când unul dintre criterii nu este îndeplinit.

În ceea ce priveşte primul criteriu, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este în sensul că trebuie stabilit rolul indispensabil al utilizatorului, care trebuie să acţioneze în mod deliberat, dar şi că este necesar ca intervenţia utilizatorului să nu constituie un simplu mijloc tehnic pentru a garanta sau ameliora recepţionarea emisiunii iniţiale în zona sa de acoperire, ci să constituie un act fără de care clienţii nu se pot bucura de operele difuzate, deşi se află în interiorul zonei respective.

Or, potrivit situaţiei de fapt stabilite în cauză şi asupra căreia instanţa de recurs nu poate formula aprecieri proprii, recurenta-pârâtă deţine spaţii în care desfăşoară activităţi care, prin natura lor, presupun şi comunicarea publică în scop ambiental (bar), spaţii care sunt prevăzute ca atare în metodologia aplicabilă, neavând relevanţă faptul că în acelaşi spaţii îşi desfăşoară activitatea şi alte societăţi, cu alt obiect de activitate (jocuri de noroc şi pariuri sportive).

Prin hotărârea pronunţată în cauza C-162/10, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a interpretat noţiunile de utilizator şi comunicare publică prin raportare la difuzarea de fonograme la televizoare şi/sau la radiouri instalate în camerele de hotel şi a stabilit că, prin instalarea sau punerea la dispoziţie a unei astfel de aparaturi în camerele de hotel, precum şi a semnalului necesar funcţionării acestora, hotelierul are calitatea de utilizator, realizând acte de comunicare publică.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a considerat că o intervenţie efectuată de către administratorul unui hotel prin care urmărea să confere acces clienţilor săi la o operă radiodifuzată trebuie considerată o prestare de servicii suplimentară, furnizată în scopul de a obţine un anumit profit din aceasta, în măsura în care oferirea acestui serviciu influenţează standardul stabilimentului şi, prin urmare, preţul camerelor. Or, clasificarea pe stele a unităţilor de cazare se realizează ţinând seama inclusiv de dotarea acestor unităţi cu televizoare şi asigurarea semnalului.

În mod similar, Curtea a statuat că transmisia de opere radiodifuzate de către administratorul unui bar este realizată în scopul, şi este susceptibilă să se repercuteze asupra, frecventării acestui local şi, în final, asupra rezultatelor sale economice (hotărârile SGAE şi Football Association Premier League şi alţii).

Alegaţiile recurentului referitoare la impactul muzicii ambientale asupra clienţilor care participă la jocuri de noroc şi pariuri sportive nu relevă niciun viciu de nelegalitate a constatărilor făcute de instanţa de apel în privinţa conduitei recurentei-pârâte (anume aceea de a fi subiectul unei activităţi de comunicare publică a fonogramelor pentru care intimata-reclamantă a pretins plata remuneraţiilor ce sunt specifice drepturilor conexe ale artiştilor interpreţi şi executanţi), aşa încât ele nu pot determina reformarea deciziei recurate.

Or, în speţă recurenta-pârâtă a recunoscut existenţa aparatelor TV în incinta barului şi, deci, implicit, şi a actelor de comunicare publică, neprezentând relevanţă din această perspectivă, cine a montat televizoarele.

Totodată, condiţia privind existenţa unui public nou presupune a se constata că, în speţă, persoanele care frecventează spaţiile recurentei-pârâte nu aparţin unui grup privat, ci este vorba despre un număr suficient de mare de persoane, care apelează la serviciile acesteia, atât în mod paralel, cât şi succesiv, şi care nu au fost avute în vedere de către titularii operelor protejate, atunci când au autorizat utilizarea lor prin comunicarea publică iniţială.

Faţă de specificul activităţii desfăşurate în spaţiile în litigiu, clienţii recurentei-pârâte îndeplinesc condiţia de a reprezenta un public nou în interpretarea dată acestei noţiuni de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, astfel cum a fost anterior arătată şi cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

În ceea ce priveşte caracterul lucrativ al comunicării publice, potrivit aceleaşi jurisprudenţe evidenţiate de instanţa de apel, acesta priveşte realizarea comunicării publice a fonogramelor/videogramelor ca o prestare de servicii suplimentară, furnizată în scopul de a obţine un anumit profit, în măsura în care oferirea acestui serviciu influenţează standardul stabilimentului şi, prin urmare, preţul solicitat; furnizată în scopul - şi susceptibilă să se repercuteze asupra - frecventării spaţiului şi, în final, asupra rezultatelor economice.

Or, în situaţia spaţiilor în care se desfăşoară activitatea de bar, scopul lucrativ se regăseşte în crearea unui ambient plăcut, de natură a determina clienţii să îşi petreacă mai mult timp în acel loc şi, implicit, să cumpere mai mult, precum şi de a atrage noi persoane care să uzeze de serviciile oferite.

Prin urmare, fără a se relua întregul raţionament al instanţei de apel referitor la verificarea criteriilor desprinse din jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în interpretarea noţiunii de comunicare publică, Înalta Curte constată că în mod corect au fost identificate de către curtea de apel aceste criterii şi s-a realizat o analiză a speţei din această perspectivă, ţinându-se cont de circumstanţele particulare ale cauzei, în coordonatele desprinse din hotărârile date de instanţa europeană.

Modalitatea în care instanţa de apel a apreciat cu privire la aplicarea lor efectivă în speţă reprezintă, însă, o chestiune ce ţine de temeinicia deciziei recurate, astfel încât, Înalta Curte nu va putea realiza o reapreciere a acestora.

Nu poate fi supusă analizei instanţei de recurs, nici critica prin care recurenta-pârâtă a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că unităţile sale au aptitudinea de a difuza fonograme/prestaţii din domeniul audiovizual în scop ambiental, conform referatului inspectorului intimatei-reclamante şi a fotografiilor existente la dosar, întrucât, astfel cum s-a mai arătat, în această fază procesuală nu se poate proceda la reapreciere a probelor administrate în cauză, operaţiune care ar presupune verificarea temeiniciei şi nu a legalităţii deciziei recurate, ceea ce nu este permis având în vedere dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pe de altă parte, faţă de pretenţiile deduse judecăţii şi de dezlegările date de către instanţa de apel, înscrisurile depuse în recurs de către recurenta-pârâtă nu au relevanţă în cauză, în condiţiile în care perioada pe care acestea o vizează (după anul 2020) este una ulterioară celei în litigiu (1 octombrie 2016 - 30 septembrie 2019).

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurenta-pârâtă a susţinut greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1357 C. civ., în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, apreciind şi că nu îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 8/1996.

La fel ca în dezvoltarea primului motiv de recurs, recurenta-pârâtă aduce în discuţie aspecte ale situaţiei de fapt, invocând faptul că activitatea clientelei vizează jocuri de noroc şi pariuri sportive, că activitatea sa nu este aceea de bar, precum şi că două dintre punctele de lucru au fost închise ca urmare a pandemiei.

Or, aceste chestiuni, ce nu reclamă un control de legalitate al hotărârii atacate şi tind la schimbarea situaţiei de fapt, nu vor fi analizate de instanţa de recurs, care va cerceta doar dacă curtea de apel a nesocotit în vreun fel normele de drept material în cadrul analizei care a determinat concluzia caracterului nefondat al motivului de apel prin care recurenta-pârâtă a invocat neîndeplinirea condiţiilor necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale, în sensul că nu datorează remuneraţii pentru activitatea desfăşurată.

Astfel, instanţa de apel a constatat că, din probele administrate, rezultă faptul că unităţile pârâtei au aptitudinea de a difuza fonograme în scop ambiental, iar susţinerile părţii din apelul formulat, în sensul că furnizează băuturi alcoolice şi răcoritoare clienţilor, converg către calitatea acesteia de utilizator, astfel cum este definită de dispoziţiile metodologiei aplicabile.

Totodată, a apreciat că nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia televizoarele aparţin altor societăţi comerciale care desfăşoară activităţile de pariuri/jocuri de noroc, întrucât această afirmaţie, pe de-o parte, nu este probată, iar pe de altă parte, este lipsită de relevanţă juridică câtă vreme recurenta-pârâtă desfăşoară activitatea de bar în aceleaşi spaţii şi răspunde solidar cu restul operatorilor pentru plata remuneraţiilor cuvenite pentru utilizarea operelor de creaţie intelectuală.

A mai reţinut şi că, în mod întemeiat a învederat intimata-reclamantă că, din analiza contractelor de asociere în participaţiune şi chiar din înscrisurile depuse de pârâtă, rezultă că, în locaţia în care au loc aceste pariuri sportive, societatea C. S.R.L. a înfiinţat şi autorizat la Registrul Comerţului un punct de lucru separat de cel al pârâtei.

A arătat că metodologia acoperă tipurile de utilizare probate în cauză, decisivă fiind comunicarea publică de opere muzicale în scop ambiental către public, în scop lucrativ, iar nu detaliile activităţii economice desfăşurate în concret, şi a constatat că existenţa unor mijloace tehnice dintre cele care permit comunicarea publică a fonogramelor în spaţiile administrate de pârâta apelantă instituie o prezumţie simplă relativă de utilizare, care se analizează în coroborare cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză (mai sus evocate), utilizarea în sine nefiind contestată de recurenta-pârâtă, care contestă doar obligaţia plăţii triplului remuneraţiei.

Raportat la metodologiile aplicabile speţei, ale căror prevederi, din această perspectivă normativă, corespund art. 139 din Legea nr. 8/1996, a constatat că, pentru ipoteza comunicării publice fără licenţă, se datorează despăgubiri ce reprezintă triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi fost deţinută autorizaţia - licenţă neexclusivă.

Înalta Curte reţine că, aşa cum s-a arătat în analiza anterioară, în speţă s-a stabilit în mod legal că recurenta-pârâtă are calitatea de utilizator care comunică public fonograme în scop ambiental, iar obligaţia de plată a remuneraţiei datorate pentru o atare comunicare îşi are izvorul în prevederile Legii nr. 8/1996 şi ale metodologiilor aplicabile, existând independent de încheierea autorizaţiei de licenţă neexclusivă, a cărei lipsă poate determina răspunderea civilă delictuală pentru comunicarea fonogramelor fără autorizaţie (ipoteza speţei de faţă).

Potrivit art. 3.12 din Metodologia publicată prin Deciziile ORDA nr. 10/2016 şi nr. 120/2016:

"Pentru spaţii şi/sau pentru perioade nedeclarate pentru care utilizatorul a comunicat public fonograme de comerţ/fonograme publicate în scop comercial sau reproduceri ale acestora şi/sau prestaţii artistice din domeniul audiovizual în scop ambiental sau lucrativ fără a obţine în prealabil autorizaţia licenţă neexclusivă, acesta are obligaţia de a plăti către organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale artiştilor interpreţi sau executanţi şi ale producătorilor de fonograme o sumă de bani reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deţinut autorizaţia-licenţă neexclusivă. În situaţia în care cuantumul remuneraţiei care ar fi fost legal datorată de către utilizator nu poate fi determinat, acesta datorează triplul remuneraţiei plătite în mod uzual de utilizatorii din aceeaşi categorie".

În temeiul răspunderii civile delictuale, astfel cum este prevăzută în art. 139 din Legea nr. 8/1996, utilizatorul poate fi obligat pentru comunicare publică fără licenţă la triplul remuneraţiilor ce ar fi fost legal datorate.

Fapta ilicită constă în chiar actul de comunicare publică fără a deţine autorizaţie legală de la organismul de gestiune colectivă şi fără a achita remuneraţiile echitabile datorate în baza unor dispoziţii imperative ale legii, norme a căror aplicare este explicitată prin metodologia publicată conform deciziilor ORDA., astfel că este nesusţinută critica recurentei-pârâte prin care aceasta a invocat lipsa de temei a obligaţiei de plată ce îi incumbă, în lipsa unei fapte ilicite şi a inexistenţei vinovăţiei sale.

Nu poate fi primită nici critica prin care recurenta-pârâtă susţine neincidenţa răspunderii civile delictuale ca urmare a neîndeplinirii condiţiei privind legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul produs, conduita acesteia de a nu achita remuneraţie fiind cea care a generat prejudiciul pe care, în final, îl percep cei îndreptăţiţi a încasa aceste sume de bani, iar obligarea acesteia la plata triplului remuneraţiei care ar fi fost legal datorate reprezintă un criteriu legal pentru asigurarea reparării prejudiciului cauzat artiştilor interpreţi sau executanţi, cu consacrare expresă în dispoziţiile art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 şi în metodologiile aplicabile.

Printr-un ultim motiv de recurs, recurenta-pârâtă a criticat validarea de către instanţa de apel a soluţiei prin care tribunalul a obligat-o să încheie autorizaţie neexclusivă pentru comunicare publică a fonogramelor şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în toate spaţiile administrate.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a avut susţineri similare şi în faţa curţii de apel, astfel încât, pentru formularea unui veritabil motiv de recurs referitor la acelaşi aspect, aceasta avea îndatorirea de a se raporta la modalitatea în care instanţa de apel a răspuns acestor critici şi, prin urmare, de a susţine eventuale motive de nelegalitate luând în considerare judecata realizată în apel, precum şi faptul că instanţa de recurs exercită un control de legalitate a acesteia, din perspectiva motivelor susţinute de titularul căii de atac.

Totodată, reţine că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, în contextul în care metodologia aplicabilă prevede că:

"Utilizatorii care comunică public fonograme sau reproduceri ale acestora, precum şi/sau prestaţii artistice din domeniul audiovizual au obligaţia ca înaintea oricărei utilizări să obţină autorizaţia-licenţă neexclusivă din partea organismelor de gestiune colectivă abilitate, în schimbul remuneraţiilor prevăzute în tabelele din prezenta metodologie" (instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor 2.1 din Metodologie).

Sunt lipsite de efectul urmărit de parte şi nu pot face obiectul unei cercetări în recurs, neavând aptitudinea de a tinde la a demonstra nelegalitatea hotărârii curţii de apel, susţinerile acesteia prin care a arătat că două dintre punctele de lucru au fost deja închise ca urmare a situaţie din pandemie, întrucât această împrejurare, pe de o parte, vizează situaţia de fapt a speţei, iar, pe de altă parte, nu a făcut obiectul analizei instanţei de apel, partea neinvocând prin cererea de apel decât că o atare măsură i-ar afecta activitatea, prin eliberarea de autorizaţii/licenţe neexclusive care nu îi sunt necesare.

Prin urmare, faţă de considerentele anterior reţinute, constatând legalitatea hotărârii pronunţate în cauză de către instanţa de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 974A din data de 16 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Faţă de soluţia ce urmează a fi pronunţată, Înalta Curte reţine că partea care a pierdut procesul este recurenta-pârâtă A. S.R.L., astfel că, în aplicarea prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.300 RON, către intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM, dovedite prin înscrisul aflat la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 974A din data de 16 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâta A. S.R.L. la plata către intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.300 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 februarie 2023.