Compensation for unjust preventive detention: survival of Article 539 Code of Criminal Procedure after unconstitutionality declaration and interpretation per Constitutional Court Decision 136/2021

Şedinţa publică din data de 16 februarie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, în data de 24 iulie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 750.000 RON cu titlu de daune morale şi a dobânzii legale de la data rămânerii definitive a hotărârii până la data plăţii efective.

În motivarea cererii reclamantul a arătat, în esenţă, că a fost cercetat penal în dosarul nr. x/2010 al DIICOT-Serviciul Teritorial Iaşi, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de iniţiere şi constituire de grup infracţional organizat, spălare de bani şi trafic de persoane, fiind arestat preventiv timp de 14 luni, în perioada 20.01.2010-10.03.2011, şi achitat prin sentinţa penală nr. 25/10.03.2016, pronunţată de Tribunalul Maramureş, definitivă prin decizia penală nr. 92A/30.01.2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, ca urmare a respingerii apelului.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 539 şi 541 alin. (1) C. proc. pen., art. 52 alin. (3) din Constituţia României şi art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat inadmisibilitatea acţiunii raportat la dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., susţinând că instanţa penală are abilitatea legală de a stabili caracterul nelegal al privării de libertate, astfel cum a fost stabilit şi prin Decizia nr. 15/18.09.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Iaşi

Prin sentinţa civilă nr. 1628/2021 din 05 iulie 2021, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., a obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 73500 RON, cu titlu de despăgubiri şi suma de 5000 RON, cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Iaşi

Prin decizia nr. 193/2022 din 13 aprilie 2022, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanţii A. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 1628/2021 din 05 iulie 2021 a Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, pe care a păstrat-o. A respins cererea apelantului-reclamant A. de obligare a intimatului la plata cheltuielilor de judecată în apel.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

În motivare, recurentul a arătat că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 9 alin. (5), raportat la art. 539 C. proc. pen., în sensul că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 9 C. proc. pen., iar nu cele ale art. 539 C. proc. pen.

În acest sens, recurentul a arătat că art. 5 paragraful 5 al Convenţiei Europene, art. 9 şi art. 539 C. proc. pen. reglementează dreptul la reparaţie derivând din detenţia nelegală.

Instanţa de apel a apreciat că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen. şi că se impune ca acestea să fie aplicate în spiritul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021 ignorând faptul că potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie:

"Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept."

În speţă, dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. şi-au încetat efectele juridice, întrucât, de la data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 136/2021, Parlamentul nu a pus în acord cu Constituţia prevederile anterior menţionate.

Pe de altă parte, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare:

"În caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare".

Or, prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională a constatat ca fiind neconstituţionale doar dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen., iar nu şi prevederile art. 9 alin. (5) din Partea generală a aceluiaşi cod, ce au un conţinut identic, în consecinţă acestea din urmă îşi produc efectele juridice în continuare, instanţele de judecată fiind ţinute să analizeze cererile care vizează acordarea de despăgubiri pentru un eventual prejudiciu material şi/sau moral în raport cu condiţiile impuse de această normă.

Dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., constatate ca fiind neconstituţionale, aveau un caracter special, întrucât vizau repararea prejudiciilor cauzate în urma luării unor măsuri privative nelegale de libertate, în timp ce dispoziţiile art. 9 C. proc. pen. reprezintă norma generală în materie, cu corespondent în art. 5 din Convenţie.

În consecinţă, câtă vreme norma specială, particulară, şi-a încetat efectele juridice ca urmare a declarării ei ca neconstituţională, cauza trebuia analizată din perspectiva normei generale, şi anume art. 9 C. proc. pen.

În ceea ce priveşte respingerea, ca nefondate, a criticilor din apel referitoare la greşita obligare a pârâtului la plata sumei de 5000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă, recurentul a apreciat că instanţa de apel nu a pronunţat o soluţie corectă.

Chiar dacă reclamantul a depus la dosar dovada existenţei şi a cuantumului cheltuielilor de judecată pretinse, instanţa putea, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, în acord cu dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Cheltuielile se acordă numai în măsura în care au fost dovedite; cu toate acestea, chiar în prezenţa unor înscrisuri doveditoare, instanţa are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată solicitate de către partea îndreptăţită şi să le acorde numai în măsura în care acestea apar drept justificate în raport cu soluţia pronunţată, precum şi cu obiectul şi complexitatea cauzei.

Concluzionând, recurentul a arătat că instanţa de apel a apreciat că suma de 5000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, este rezonabilă, fără însă să aibă în vedere faptul că această sumă nu se justifică în raport cu numărul de termene din fond şi cu complexitatea cauzei.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 01 august 2022, intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, decizia atacată fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale şi a Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Obiectul prezentului demers judiciar este reprezentat de cererea pe care reclamantul a formulat-o împotriva Statului Român, în calitate de garant al bunei funcţionări a organelor judiciare, în temeiul art. 539 alin. (1) C. proc. pen., prin care acesta a solicitat daune morale pentru suferinţele pricinuite de măsurile preventive luate împotriva sa.

Situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţele de fond şi necontestată de părţi, relevă faptul că reclamantul fost cercetat penal în dosarul x/2010 al DIICOT-Serviciul Teritorial Iaşi sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de iniţiere şi constituire de grup infracţional organizat, spălare de bani şi trafic de persoane, fiind arestat preventiv timp de 14 luni, în perioada 20.01.2010-10.03.2011.

Prin sentinţa penală nr. 25/10.03.2016, pronunţată de Tribunalul Maramureş, definitivă prin decizia penală nr. 92A/30.01.2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, ca urmare a respingerii apelului, reclamantul a fost achitat în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. a) C. proc. pen., pentru infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată.

Se reţine, totodată, că reclamantul este recidivist, iar prin decizia penală nr. 673/05.07.2018, Curtea de Apel Suceava a dispus condamnarea inculpatului A. la o pedeapsă de 5 ani şi 11 luni închisoare şi interzicerea unor drepturi pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă şi deţinere sau port, fără drept, de armă neletală din categoria celor supuse autorizării, însă, raportat la obiectul cauzei deduse judecăţii, corect au apreciat instanţele de fond că nu pot suprima dreptul reclamantului la despăgubiri pentru arestarea sa în altă cauză în care a fost achitat.

Instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe prin care a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamant, fiind obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 73500 RON, cu titlu de despăgubiri, şi suma de 5000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Instanţele devolutive au făcut aplicarea Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, constatând că reclamantul a fost supus unei măsuri preventive nedrepte, situaţie care, potrivit deciziei invocate, intră în sfera de reglementare a art. 539 C. proc. pen.

Într-o primă critică formulată în cauză, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că, în cauză, ar fi incidente, de fapt, prevederile art. 9 alin. (5) C. proc. pen. din moment ce prevederile art. 539 C. proc. pen., în legătură cu care a fost pronunţată Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, şi-ar fi încetat aplicabilitatea, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, ca urmare a nepunerii lor în acord cu dispoziţiile Constituţiei, în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale.

Critica este nefondată.

În cauză, în mod corect, instanţele de fond au stabilit că sunt aplicabile dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., în vederea acordării de daune morale pentru arestarea preventivă a intimatului-reclamant, în raport cu considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, instanţa de apel apreciind judicios că nu poate avea în vedere art. 9 alin. (5) C. proc. pen. decât în lumina aceleiaşi interpretări, în caz contrar s-ar ajunge implicit la încălcarea dispoziţiilor obligatorii ale deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională în raport cu hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele de drept comun.

Se observă că prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională a constatat că:

"soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională."

În consecinţă, ulterior publicării Deciziei nr. 136/2021 în Monitorul Oficial, dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. vor fi aplicabile doar în conformitate cu dezlegarea obligatorie dată de Curtea Constituţională în legătură cu acest text de lege, în sensul că această prevedere legală recunoaşte dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare.

A considera contrariul ar însemna o încălcare a prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României, care stabilesc forţa juridică obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale. Este în afara oricărei discuţii obligativitatea erga omnes a considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale, proclamată începând cu decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 şi mai apoi reiterată în mod constant în jurisprudenţa ulterioară a acesteia, prin care s-a statuat că efectul general obligatoriu se ataşează, în egală măsură, dispozitivului şi considerentelor pe care se întemeiază raţionamentul din punct de vedere juridic.

Drept urmare, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a dat o corectă interpretare dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen., considerând că reclamantul are dreptul la despăgubiri şi în situaţia în care împotriva sa s-a pronunţat o măsură privativă de liberate nedreaptă, fără a fi nelegală, caracterul nedrept al acesteia rezultând din împrejurarea că dosarul penal a fost soluţionat prin pronunţarea unei hotărâri de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

În acest context, nu prezintă relevanţă împrejurarea, susţinută de recurent, că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeană a drepturilor Omului care reglementează dreptul la libertate şi condiţiile în care privarea de libertate reprezintă o ingerinţă permisă autorităţii statale în exercitarea acestui drept, câtă vreme, potrivit deciziei Curţii Constituţionale, legea naţională, astfel cum a fost interpretată de instanţa de contencios constituţional, acordă un standard de protecţie mai ridicat decât cel convenţional, în materia garanţiilor pentru privarea de libertate.

În viziunea Curţii Constituţionale, recunoaşterea acestui drept la despăgubiri, generat de măsura preventivă privativă de libertate, nedreaptă, nu reprezintă o exigenţă a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului, care prin art. 5 paragraful 5 impune un standard minim de protecţie, ci, ţinând cont de faptul că dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 53 alin. (3) teza I din Constituţie oferă un standard mai înalt de protecţie a libertăţii individuale, intră în marja de apreciere a statului care este îndreptăţit să ofere, prin legislaţia internă, o atare protecţie prin reglementarea dreptului la reparaţii şi în alte situaţii decât cele expres rezultate din art. 5 par. 5 din Convenţie (par. 31 şi 47 din decizia nr. 136/2021).

Având în vedere faptul că, prin decizia Curţii Constituţionale, răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă şi în cazul persoanelor faţă de care a fost dispusă o măsură preventivă privativă de libertate în conformitate cu dispoziţiile legale, măsură care a devenit nedreaptă tocmai pentru că acuzaţia s-a dovedit a fi neîntemeiată, în mod corect instanţa de apel a considerat că această formă de răspundere este aplicabilă în cauză, fără a se aprecia că se depăşeşte cadrul procesual al dispoziţiilor art. 539 C. proc. civ., în condiţiile în care decizia reformulează conţinutul normei supuse controlului în scopul de a-l face compatibil cu prevederile constituţionale, şi fără a se putea reţine, cum susţine recurentul, încălcarea principiului general al dreptului la libertate şi siguranţă în maniera reglementată de art. 9 C. proc. pen.

De altfel, ulterior pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 03 martie 2021, potrivit comunicatului din 16 ianuarie 2023 cuprinzând dispozitivul Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 16 ianuarie 2023 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, au fost statuate următoarele dezlegări, cu caracter obligatoriu:

"În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate.

În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen..", (hotărârea prealabilă fiind publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 142 din 20 februarie 202, conform art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., ulterior soluţionării recursului pendinte).

În acest context, dat fiind faptul că faţă de intimatul-reclamant s-a dispus măsura achitării, întemeiată pe prevederilor art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., ulterior arestării sale preventive, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile de solicitare de despăgubiri, pentru prejudiciul astfel suferit, ca urmare a arestării injuste.

În ceea ce priveşte obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în primă instanţă în cuantum de 5000 RON, ceea ce critică recurentul nu este aplicarea ori interpretarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., ci faptul că instanţele devolutive nu au procedat la o evaluare a cuantumului lor prin prisma criteriilor prevăzute de art. 451 C. proc. civ., respectiv prin prisma proporţionalităţii lor cu amplitudinea şi complexitatea cauzei.

Instanţa de apel a apreciat că onorariul de avocat în cuantum de 5.000 RON nu se impune a fi redus, fiind unul adecvat în raport cu obiectul cauzei şi munca îndeplinită de apărător, iar partea care a câştigat procesul poate obţine restituirea cheltuielilor de judecată în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al acestora ţinând cont de cerinţele echităţii şi în acord cu jurisprudenţa CEDO (cauzele Costin împotriva României, Străin împotriva României, Stere şi alţii împotriva României, Raicu împotriva României) şi a Curţii Constituţionale (decizia 401/14.07.2005).

Prin urmare, se constată că instanţa de apel a aplicat criteriile legale şi jurisprudenţiale în evaluarea cuantumului cheltuielilor acordate de prima instanţă, apreciind ca atare prin prisma acestora.

Or, potrivit deciziei nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, "stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face." (par. 34). Reprezentând "o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice", "proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.." (par. 36-37).

Prin urmare, critica recurentului, astfel cum este formulată, nu poate fi analizată prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. care au în vedere exclusiv corecta interpretare şi aplicare a textului de lege unei situaţii de fapt stabilite în faza devolutivă a procesului, asupra căreia nu se mai poate interveni în recurs.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că motivele de recurs sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 193/2022 din 13 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.