Restitution claim against PFA time-barred; limitation ran from payment, not later audit reports

Şedinţa publică din data de 16 februarie 2023

Deliberând, asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, secţia civilă, în data de 26 iunie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP) a solicitat obligarea pârâtei PFA A. la restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea Titlului de plată nr. x/06.08.2009, emis de ANRP în favoarea lui B., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1350 C. civ., pe cele ale Legii nr. 247/2005, ale H.G. nr. 572/2013 şi ale O.U.G. nr. 80/2013.

Prin sentinţa civilă nr. 7440 din 12 noiembrie 2020, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, secţia civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 11 decembrie 2020, sub nr. x/2020.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1044 din 25 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP), în contradictoriu cu pârâta PFA A..

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 525A din 08 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 1044 din 25 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu pârâta PFA A..

A fost schimbată, în tot, sentinţa civilă apelată în sensul că a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, în consecinţă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.

4. Cererea de recurs

Împotriva deciziei civile nr. 525A din 08 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel, în mod greşit, a apreciat că termenul de prescripţie pentru pretenţiile deduse judecăţii a început să curgă la data de 06.08.2021, fără a reţine că, în cauză, a operat şi întreruperea prescripţiei.

Prin Decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea de Conturi a României a constatat, cu ocazia unui control efectuat la reclamantă, că nu au fost respectate standardele internaţionale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării şi a dispus în sarcina reclamantei o serie de măsuri, al căror termen de îndeplinire a fost stabilit iniţial la data de 30.04.2013, iar ulterior, din cauza dificultăţilor întâmpinate, a fost modificat în mai multe etape, ultima dată fiind prelungit până la data de 28.06.2019, prin Decizia nr. 10/IV/2013/2018.

În acest sens, recurenta a susţinut că termenul de prescripţie a început să curgă la data la care reclamanta a luat cunoştinţă despre rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârâtă în dosarul de despăgubire indicat în cererea de chemare în judecată.

Astfel, recurenta a opinat că dreptul său de a solicita recuperarea prejudiciului cauzat de pârâtă prin neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor contractuale este actual, termenul de prescripţie nefiind împlinit.

A mai arătat recurenta că instanţa de apel a apreciat, în mod eronat, că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. De asemenea, în mod greşit s-a reţinut că acţiunea de control desfăşurată de Curtea de Conturi nu poate constitui o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei.

În speţă, momentul descoperii viciilor lucrării efectuate de pârâtă este cel al constatării de către Curtea de Conturi a neconformităţii rapoartelor de evaluare cu Standardele Internaţionale de Evaluare, respectiv data întocmirii Deciziei nr. 10/10.10.2013, dată de la care a început să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune.

A mai arătat recurenta că pentru a putea solicita evaluatorilor contravaloarea rapoartelor întocmite necorespunzător era obligatoriu ca aceste rapoarte să fie identificate şi verificate. Or, acest lucru presupunea declanşarea procedurii de achiziţie publică, în vederea contractării acestor servicii de verificare, procedură care a fost demarată de reclamantă din data de 20.03.2014.

Prin urmare, recurenta a susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor legale privind momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie.

Concluzionând, recurenta a susţinut că termenul de prescripţie a început să curgă de la data constatării de către Curtea de conturi a neconformităţii rapoartelor de evaluare cu Standardele Internaţionale de evaluare, iar termenele acordate licitaţiilor iniţiate de reclamantă, precum şi termenele necesare verificării rapoartelor, au constituit cauze de întrerupere a cursului prescripţiei.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Principala critică invocată de recurenta-reclamantă vizează aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor de drept material care reglementează prescripţia extinctivă. Aceasta şi-a fundamentat raţionamentul pe considerentul că prescripţia dreptului material la acţiune a început să curgă de la data la care a luat cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârâtă în dosarul de despăgubire, arătând că măsura dispusă prin Decizia nr. 10/10.10.2013 a avut termen iniţial de îndeplinire la data de 30.04.2013, iar ulterior termenul a fost prelungit până la data de 28.06.2019.

Această critică a recurentei, deşi se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este fondată.

Înalta Curte constată că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a primit o judicioasă dezlegare printr-o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente din cuprinsul Decretului-lege nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, prin raportare la Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, incidentă în cauza dedusă judecăţii, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de raţiune în ceea ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curţii de Conturi şi a efectelor acestuia.

Astfel, prin această decizie, s-a tranşat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripţie pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator, statuările instanţei supreme fiind obligatorii pentru instanţele de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019.

Prin decizia anterior menţionată, ale cărei considerente sunt valabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză, s-a reţinut că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi comunicată de organul de control al Curţii de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate.

Instanţa supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

S-a mai reţinut în considerentele deciziei, la paragrafele 61-62, că nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că actul de control al Curţii de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, iar a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale (paragraful 64).

Aşadar, s-a statuat că, în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, se aplică dreptul comun, fie că este vorba de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, fie că este vorba de dispoziţiile art. 2528 din noul C. civ.

În raport cu considerentele din cuprinsul Deciziei nr. 19/2019, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanţă, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei, nici data întocmirii ori comunicării Deciziei Curţii de Conturi nr. 10/10.10.2013, dată la care reclamanta pretinde că a luat cunoştinţă despre neregulile din cuprinsul rapoartelor întocmite de pârâtă, dar nici termenul de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse de organele de control, care a fost prelungit până la data de 28.06.2019.

Astfel, prin raportul de control întocmit de Curtea de Conturi s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de a recupera un prejudiciu, însă aceasta nu poate pretinde că nu a cunoscut paguba până la data întocmirii acelui raport, care a statuat condiţiile şi împrejurările producerii prejudiciului în patrimoniul său, această susţinere echivalând cu invocarea propriei culpe.

În speţă, instanţa de apel a apreciat corect că regimul prescripţiei extinctive este guvernat de dispoziţiile art. 7 raportat la art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cu menţiunea că fapta ilicită avută în vedere în accepţiunea art. 8 vizează afirmata executare necorespunzătoare a obligaţiei contractuale asumate prin art. 6.2 din contractul nr. x/2007.

Înalta Curte reţine că în privinţa prescripţiei dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, legiuitorul stabileşte regula specială potrivit căreia acesta începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cei care răspund de ea, astfel cum rezultă din prevederile art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958.

Acest text de lege instituie două momente alternative în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie, în cazul acţiunii în răspundere civilă contractuală întemeiată pe contractul de prestări servicii încheiat de pârâtă cu reclamanta.

Astfel, primul moment vizează data la care păgubitul a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul subiectiv, iar cel de-al doilea moment coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul obiectiv.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Recurenta-reclamantă îşi fundamentează motivul de recurs pe concluzia că termenul de prescripţie extinctivă a început să curgă de la data la care a luat cunoştinţă despre rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârâtă în dosarul de despăgubire.

Ca atare, recurenta se raportează numai la momentul subiectiv, făcând însă abstracţie că art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 reglementează şi un moment obiectiv, în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie extinctivă.

Aşadar, termenul general de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la momentul obiectiv al plăţii, când recurenta-reclamantă, în calitate de beneficiar în cadrul contractului de prestări servicii, trebuia să cunoască atât paguba, cât şi că prestatorul este răspunzător de ea.

Nu se poate aprecia că dreptul la acţiune a luat naştere la momentul întocmirii raportului de verificare nr. x (02.02.2018), întrucât paguba constatată era preexistentă acestui raport care a fost generat de chiar controlul efectuat de Curtea de Conturi şi trebuia să fie cunoscută independent de efectuarea unui nou raport de evaluare.

Prin urmare, judicios s-a apreciat de către instanţa de apel că, în aplicarea art. 3 din Decretul nr. 167/1958, cererea de chemare în judecată introdusă la data de 25.06.2020 a nesocotit termenul de prescripţie de 3 ani, calculat de la data de 06.08.2011 (când au fost plătite către beneficiar despăgubirile, potrivit titlului de plată nr. x/06.08.2009).

Nefondată este şi critica cu privire la aplicarea greşită a dispoziţiilor legale în materia întreruperii şi suspendării cursului prescripţiei, raportat la considerentele Deciziei RIL nr. 19/2019.

În acest sens, la paragraful 62 din decizie, s-a reţinut că actul de control al Curţii de Conturi nu poate reprezenta un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, câtă vreme dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prevăd expres şi imperativ că:

"Prescripţia se întrerupe: a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia; b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de executare. Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea."

Cum actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, cu atât mai mult nu pot avea un astfel de efect demersurile ulterioare care au fost efectuate de reclamantă pentru contractarea serviciilor unui alt evaluator care să verifice conformitatea rapoartelor de evaluare întocmite de pârâtă.

Aşadar, actul de control al Curţii de Conturi şi demersurile întreprinse de reclamantă ulterior întocmirii raportului Curţii de Conturi nu se încadrează în cazurile expres reglementate la art. 13-art. 16 din Decretul nr. 167/1958, pentru întreruperea sau suspendarea cursului prescripţiei extinctive, acestea neputând marca începutul unui (nou) termen de prescripţie. Din această perspectivă, a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este acela al finalizării demersurilor de verificare a raportului de evaluare întocmit de către pârâtă ar însemna a lipsi de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei.

Prin urmare, contrar criticilor recurentei, termenele acordate licitaţiilor pe care le-a iniţiat şi cele necesare verificării rapoartelor nu constituie cauze de natură a întrerupe sau suspenda cursul prescripţiei.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 525A din 08 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.