Tort liability for timber exploitation pending property title annulment: unlawful act and bad faith requirements

Şedinţa publică din data de 16 februarie 2023

Deliberând, asupra cauzei faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, secţia civilă, în data de 7 ianuarie 2019, sub nr. x/2018, reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş, a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 1.508.503 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului pe care acesta l-a cauzat reclamantei, precum şi obligarea la cheltuieli de judecată.

În drept, au fost indicate dispoziţiile art. 1254 alin. (3) C. civ.

Pârâtul A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cerereii, ca neîntemeiată, precum şi recalificarea cauzei ca fiind una de drept civil - în pretenţii, iar nu o acţiune de contencios administrativ şi fiscal, cu consecinţa trimiterii dosarului către secţia civilă a instanţei.

A invocat excepţia necompetentei funcţionale, excepţia necompetentei teritoriale a Tribunalului Argeş, excepţia netimbrării, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a RNP Romsilva raportat la calitatea sa de administrator al fondului forestier - proprietate publică a Statului.

Prin sentinţa civilă nr. 323 din 6 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă în dosarul nr. x/2019, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale exclusive şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, spre competentă soluţionare.

Prin încheierea din 3 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat cauza în favoarea secţiei civile a Tribunalului Bucureşti, spre competentă soluţionare.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2019, în data de 24 septembrie 2019.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 876 din 28 mai 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2019, au fost respinse, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş, în contradictoriu cu pârâtul A..

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 617 A din 14 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş, împotriva sentinţei civile nr. 876 din 28 mai 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş, cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea acţiunii, casarea deciziei recurate şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv cele ale C. civ. şi Codului silvic.

În mod eronat, instanţa de apel a apreciat că fapta pârâtului nu este ilicită şi că nu s-a făcut dovada relei-credinţe a pârâtului, întrucât în dosarul civil nr. x/2013, finalizat prin decizia civilă nr. 747/08.03.2016, s-a constatat, cu putere de lucru judecat, că terenul în suprafaţă de 172 ha face parte din domeniul public al Statului Român şi că titlul de proprietate al pârâtului A. este lovit de nulitate absolută.

Potrivit dispoziţiilor art. 135 alin. (4) din Constituţie, art. 5 din Legea nr. 18/1991, art. 80 din Legea 69/1991 şi art. 26 din Codul Silvic, pădurile şi terenurile forestiere incluse în amenajamentele silvice aparţin domeniului public. Terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil şi dreptul de proprietate asupra lor este imprescriptibil.

În considerarea acestor dispoziţii legale, Tribunalul Argeş a stabilit, cu putere de lucru judecat, că terenul în cauză aparţine domeniului public şi că sunt lovite de nulitate absolută, conform legii, "actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate în favoarea persoanelor care nu erau îndreptăţite potrivit legii la astfel de reconstituiri sau constituiri".

Prin urmare, pârâtul nu a fost niciodată îndreptăţit la reconstituirea dreptului de proprietate, sens în care nu poate opera nici buna-credinţă.

Un al doilea motiv care demonstrează faptul că intimatul nu este de bună- credinţă este dovedit de acţiunea demarată de către Primarul Comunei Berevoeşti în dosarul nr. x/2013, din cuprinsul căreia reiese că pârâtul a indus în eroare Comuna Locală de Fond Funciar Berevoeşti, cu scopul de a i se reconstitui dreptul de proprietate, pretinzând că este moştenitorul lui B..

Având în vedere aceste aspecte, precum şi faptul că terenul este proprietate publică de stat, care nu putea face obiectul reconstituirii sau constituirii, recurenta a opinat că pârâtul nu a avut niciodată, în mod valabil, calitatea de proprietar asupra bunului.

Cu toate că avea cunoştinţă despre dosarele nr. x/2010 şi nr. y/2013, pârâtul A. a continuat să exploateze masa lemnoasă de pe suprafaţa în litigiu, situaţie în care reaua-credinţă a pârâtului este pe deplin dovedită, contrar soluţiei instanţei de apel.

Deşi pârâtul avea cunoştinţă de contestarea dreptului său de proprietate asupra suprafeţei de teren încă din anul 2010, din dosarul nr. x/2010 (aflat pe rolul Judecătoriei Piteşti), având ca obiect fond funciar - nulitate acte, în mod eronat instanţa de apel a reţinut că pârâtul a devenit de rea-credinţă la data pronunţării deciziei civile nr. 747/2016.

Pârâtul a continuat să exploateze masa lemnoasă, fără să ţină cont că soluţiile din cele două dosare i-ar putea fi potrivnice şi fără să îl intereseze că este o pădure proprietate publică de stat.

Astfel, instanţa în mod greşit a avut în vedere că proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în condiţiile în care proprietatea pârâtului era afectată de la formarea celor două dosare având ca obiect nulitate acte, existând dubii cu privire la buna-credinţă şi probe evidente în detrimentul pârâtului, motiv pentru care acesta nu mai era îndreptăţit să dispună de bun în mod exclusiv şi absolut.

Instanţa a considerat că titlul de proprietate a fost valabil până în momentul în care a fost anulat prin decizia menţionată. Or, chiar dacă a fost anulat la momentul pronunţării deciziei, pârâtul ştia că, prin cele două dosare, dreptul său de proprietate este pus la îndoială, că nu mai este proprietar pe deplin şi că în situaţia în care se va anula actul său de proprietate, poate fi obligat să răspundă pentru faptele sau actele sale pe care le-ar îndeplini cu privire la terenul în cauză.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, a arătat că acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile răspunderii civile delictuale, prevăzută de art. 1349 C. civ. şi art. 1357 C. civ., iar pârâtul a susţinut prin întâmpinare că nu a putut cauza reclamantei niciun prejudiciu, întrucât în perioada 2008 - 2016, terenul nu s-a aflat în proprietatea publică a Statului Român, ci s-a aflat cel mult la dispoziţia Comisiei Locale de Fond Funciar Berevoeşti (domeniul privat al Statului Român), ceea ce a şi făcut posibilă reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la acest teren.

În continuare, recurenta a redat textul art. 549, art. 550 alin. (1), (86)1 alin. (2) şi art. 929 C. civ., arătând că, pe lângă caracterele generale ale dreptului de administrare, sunt aplicabile dispoziţiile speciale cu privire la fondul forestier naţional cuprinse în Codul Silvic - Legea nr. 46/2008 şi în H.G. nr. 229/2009 privind reorganizarea Regiei Naţionale a Pădurilor- Romsilva şi aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a acestei instituţii.

În aceste prevederi legale există dispoziţii exprese prin care se recunoaşte Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva dreptul de a acţiona în numele statului pentru apărarea dreptului de proprietate publică asupra fondului forestier naţional.

Referitor la fapta ilicită, recurenta a arătat că constă în exploatarea de către pârât a masei lemnoase, deşi îi erau pe deplin opozabile dosarele nr. x/2010 şi nr. y/2013, în care avea calitatea de pârât şi unde era pusă în discuţie nulitatea actelor de proprietate ale pârâtului, prejudiciul fiind în valoare de 1.508.503 RON.

Vinovăţia pârâtului rezultă din faptul că pârâtul avea cunoştinţă despre litigiile intervenite şi despre punerea la îndoială a titlului său de proprietate, dar cu toate acestea, a continuat să valorifice masa lemnoasă de pe suprafaţa în litigiu.

Concluzionând, recurenta a indicat în continuare procedura de exploatare a masei lemnoase şi a arătat că nu se putea efectua fără solicitarea scrisă a proprietarului, reprezentantului sau a succesorului în drepturi.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru lipsa criticilor de nelegalitate, arătând că recurenta nu a indicat normele de drept material pretins încălcate; pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În apărare, intimatul a susţinut că existenţa pe rolul instanţelor de judecată a dosarelor nr. x/2010 şi nr. y/2013 nu reprezenta un motiv ca acesta să nu îşi exercite dreptul de proprietate. Până la anularea titlului de proprietate şi-a exercitat proprietatea şi posesia asupra terenului forestier, cu toate atributele sale, printre care şi dreptul de a exploata pădurea în conformitate cu legislaţia forestieră în vigoare la acel moment.

A mai arătat că nu poate fi considerat de rea-credinţă pentru că şi-a exercitat dreptul de proprietate, acest aspect nereprezentând nicio fapta ilicită câtă vreme legea îi permitea acest lucru.

Până la pronunţarea unei hotărâri definitive, care să îi constate nulitatea absolută a titlului de proprietate, a fost proprietar deplin, nefiindu-i imputabil faptul că reconstituirea s-a făcut pe un teren aparţinând domeniului public.

A mai arătat că recurenta nu a făcut dovada prejudiciului pretins, sens în care se impune respingerea recursului.

În 14 octombrie 2022, recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, iar pe fond a solicitat admiterea recursului; în 16 februarie 2023, recurenta-reclamantă a depus concluzii scrise.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând, cu prioritate, în raport cu exigenţele procesuale ale art. 248 C. proc. civ., excepţia procesuală de procedură absolută şi peremptorie de nulitate a recursului declarat de reclamantă, invocată în cauză de intimatul-pârât, Înalta Curte are în vedere următoarele:

Prin întâmpinare, intimatul-pârât A. a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru lipsa criticilor de nelegalitate, susţinând că nu au fost indicate normele de drept material încălcate.

Analizând excepţia invocată, se reţine că art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. statuează că cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea absenţa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Aceste dispoziţii legale se corelează cu cele ale art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, acestea consacrând natura căii de atac a recursului de a fi o cale extraordinară, ce poate fi exercitată pentru motivele prevăzute exhaustiv de dispoziţiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul, dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care există motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţa publică.

Sancţiunea nulităţii intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă nu doar a invoca cazul de nelegalitate pretins, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dar şi a proceda la dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete de nelegalitate cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Totuşi, în acord cu dispoziţiile legale care reglementează rolul judecătorului în aflarea adevărului, în ipoteza în care recurentul nu invocă în mod exact dispoziţiile legale, dar realizează o expunere a criticilor de nelegalitate cu privire la hotărârea atacată, instanţa de judecată are obligaţia de a califica din perspectivă legală aceste critici.

În cauza dedusă judecăţii, se observă că recurenta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta dezvoltând critici prin care să demonstreze că prin hotărârea recurată au fost aplicate ori interpretate greşit normele de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală. Astfel, recurenta a susţinut că fapta ilicită imputată pârâtului constă în exploatarea masei lemnoase, deşi cunoştea că pe rolul instanţelor judecătoreşti erau două dosare împotriva sa, iar prejudiciul este cert şi vinovăţia pârâtului rezultă din faptul că avea cunoştinţă despre litigiile prin care i s-a pus la îndoială titlul de proprietate.

În consecinţă, întrucât aceste critici se subsumează motivului de casare invocat, caracterul fondat al acestora urmând a fi analizat cu ocazia soluţionării pe fond a recursului, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât.

Examinând în continuare fondul motivelor de recurs, se constată că, invocând incidenţa, în speţă, a motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că decizia recurată este pronunţată cu interpretarea greşită şi încălcarea dispoziţiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală, susţinând că instanţa de apel, în mod eronat, a reţinut că nu este îndeplinită condiţia faptei ilicite, în condiţiile în care pârâtul cunoştea că nu are vocaţie de proprietar odată cu înregistrarea dosarelor nr. x/2013 şi nr. y/2010 şi, cu toate acestea, a continuat să exploateze masa lemnoasă, producând un prejudiciu în sumă de 1.508.503 RON.

A mai susţinut recurenta că, prin decizia nr. 747/08.03.2016, pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr. x/2013, s-a constatat cu putere de lucru judecat că terenul în suprafaţă de 172 ha face parte din domeniul public al Statului Român şi că titlul de proprietate al pârâtului este lovit de nulitate absolută.

Înalta Curte observă că recurenta-reclamantă a acţionat din postura proprietarului care a suferit un prejudiciu, produs în perioada în care o persoană fizică deţinea un titlu de proprietate, prejudiciu pe care l-a reclamat în baza deciziei nr. 747/08.03.2016 a Tribunalului Argeş, prin care s-a constatat nulitatea tilului de proprietate al pârâtului, precum şi a adresei Ministerului Apelor şi Pădurilor - Secretar de Stat nr. 8674/23.05.20218, înregistrată la Direcţia Silvică Argeş sub nr. x/31.05.2018, prin care reclamantei i-a fost transmisă situaţia actelor de punere în valoare înregistrate în SUMAL în perioada 2008-2016, rezultând un volum de 15.694 mc şi o valoare de 1.508.203 RON a masei lemnoase exploatate de pârât.

Astfel, formulând cererea de chemare în judecată împotriva pârâtului, reclamanta a pretins dezdăunarea sa pentru prejudiciul ce i-a fost creat prin exploatarea masei lemnoase de pe terenul în suprafaţă 172 ha, proprietate publică a statului.

Temeiul juridic invocat iniţial de reclamantă a fost reprezentat de dispoziţiile art. 1254 alin. (3) C. civ., care reglementează efectele nulităţii.

Prin încheierea din 12 iunie 2020, pronunţată de prima instanţă, tribunalul i-a pus în vedere reclamantei să lămurească cauza cererii de chemare în judecată, precum şi să motiveze în drept cererea, urmând să indice temeiul juridic, respectiv dacă este un temei de drept delictual, contractual sau dacă solicită o repunere în situaţia anterioară ca urmare a intervenirii nulităţii actului juridic civil.

Prin precizările depuse la dosar în data de 17 septembrie 2020, aflate la dosarul primei instanţe, reclamanta a indicat că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 1254 alin. (3) C. civ., dar şi cele ale art. 1349 şi art. 1357 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, fapta ilicită a pârâtului constând în aceea că, deşi avea cunoştinţă de existenţa dosarului nr. x/2013, în care avea calitatea de pârât şi unde era pusă în discuţie nulitatea actului său de proprietate, acesta a continuat să valorifice masa lemnoasă.

Ulterior, din cuprinsul încheierii din 14 mai 2021, pronunţată de prima instanţă, rezultă că reprezentantul convenţional al reclamantei, având cuvântul asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârât, a învederat că "la termenul din 18.09.2020, tribunalul a pus în vedere reclamantei să-şi precizeze încă o dată temeiul juridic. Astfel, reclamanta a depus la dosar precizare, constatând că, într-adevăr, temeiul juridic al acţiunii erau dispoziţiile art. 1254 alin. (3) C. civ.. Însă, a considerat că, astfel cum a fost formulată acţiunea, petitul acţiunii şi este adevărat că sunt chestiuni care ţin de fondul acţiunii, se poate observa că petitul acţiunii şi toată fundamentarea acţiunii vizează şi se încadrează în domeniul de aplicabilitate şi legalitate a răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 şi 1357 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie."

Prin urmare, cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru exploatarea masei lemnoase a fost întemeiată pe dispoziţiile care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Ca urmare, premisa de analiză a pretenţiilor reclamantei ce vizează plata prejudiciului, reclama, în speţă, verificarea întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale reglementate de dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 din C. civ., manieră în care speţa a fost analizată de către instanţele de fond.

Învestită cu analiza apelului reclamantei, instanţa de apel a reţinut că pârâtul a obţinut titlul de proprietate nr. x/22.01.2008 pentru suprafaţa de 172 ha teren forestier, intrând în posesia terenului forestier conform procesului-verbal de punere în posesie nr. x din 15.01.2008 şi exploatând masa lemnoasă potrivit reglementărilor în vigoare. Ulterior, prin decizia civilă nr. 747/08.03.2016, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr. x/2013, a fost anulat titlul de proprietate al pârâtului, iar predarea-primirea/restituirea terenului a avut loc în 01.08.2016, conform procesului-verbal de predare-primire din 01.08.2016 şi a procesului-verbal nr. x din 01.08.2016.

A mai reţinut instanţa de apel că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat restituirea contravalorii masei lemnoase exploatate în perioada în care pârâtul a fost titular al dreptului de proprietate, respectiv 15.01.2008-01.08.2016, şi, deşi a indicat iniţial drept temei juridic dispoziţiile art. 1254 alin. (3) C. proc. civ., ulterior a indicat, drept temei al cererii, dispoziţiile referitoare la răspunderea civilă delictuală, art. 1349 şi art. 1357 C. civ., fapta ilicită imputată pârâtului constând în exploatarea masei lemnoase, deşi cunoştea că pe rolul instanţelor se afla dosarul având ca obiect constatarea nulităţii titlului de proprietate şi a actelor premergătoare emiterii acestuia.

Analizând cerinţele imperative impuse de art. 1349 coroborat cu art. 1357-1371 C. civ., instanţa de apel a apreciat judicios că nu este îndeplinită condiţia existenţei faptei ilicite, întrucât intimatul-pârât a exploatat terenul potrivit regimului silvic de la data preluării şi până la data restituirii, autorizaţia în baza căreia s-a făcut exploatarea nefiindu-i retrasă de către emitentul acesteia în momentul declanşării litigiului ce a condus la anularea titlului de proprietate, iar buna-credinţă fiind prezumată.

În considerarea situaţiei de fapt pe care se grefează controlul de legalitate ce poate fi exercitat în recurs, Înalta Curte constată, contrar argumentelor expuse de recurenta-reclamantă, că pârâtul nu a săvârşit o faptă ilicită care să îi poată fi imputată, acesta exercitându-şi atributele dreptului de proprietate în limitele legale, în perioada în care reclamanta solicită prejudiciul.

Într-adevăr, prin decizia civilă nr. 747/08.03.2016, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr. x/2013, a fost anulat titlul de proprietate al pârâtului, întrucât terenul ce i-a fost atribuit face parte din domeniul public al statului, însă nu se poate reţine că pârâtul a săvârşit o faptă ilicită care să determine obligarea sa la plata prejudiciului solicitat de reclamantă.

Aceasta întrucât, în perioada în care a exploatat masa lemnoasă, pârâtul a avut calitatea de proprietar, prevalându-se de titlul de proprietate nr. x/22.01.2008, iar autorizaţia în baza căreia pârâtul a efectuat exploatarea nu i-a fost retrasă de către emitentul acesteia, în momentul declanşării litigiilor, situaţie care era de natură să preîntâmpine un eventual prejudiciu care ar fi putut demonstra reaua-credinţă a pârâtului în caz de nerespectare.

Cât priveşte aspectul bunei-credinţe, se reţine că acţiunea dedusă judecăţii este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, iar instanţele de fond în mod corect au reţinut că buna-credinţă se prezumă, iar până la data pronunţării deciziei nr. 747/08.03.2016 în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Argeş, buna-credinţă a pârâtului nu a încetat.

Astfel, din perspectiva instituţiei răspunderii civile delictuale şi a condiţiei vinovăţiei, ca element necesar pentru atragerea acestui tip de răspundere, pârâtului nu i se poate imputa faptul că, după introducerea acţiunii în anularea titlului de proprietate, a continuat să se încreadă în eficienţa titlului său de proprietate, un act emanând chiar de la stat.

Anularea titlului de proprietate emis în favoarea pârâtului ca urmare a constatării apartenenţei bunului la domeniul public a primit o rezolvare abia la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive, rezolvare despre care nu se poate spune că putea fi anticipată ori prevăzută de către pârât încă din momentul introducerii acţiunii în nulitate.

Aşa fiind, continuarea exercitării dreptului de proprietate asupra imobilului de către pârât, pe perioada soluţionării dosarului nr. x/2013, nu poate fi calificată drept o faptă ilicită, aceasta fiind, în realitate, o exercitare în limitele fireşti a dreptului de proprietate, drept a cărui soartă juridică a fost tranşată definitiv abia la data de 08.03.2016.

Prin urmare, este nefondată critica recurentei că pârâtul nu a fost de bună-credinţă, dată fiind acţiunea demarată de către Primarul comunei Berevoeşti în dosarul nr. x/2013.

Referitor la dispoziţiile art. 135 alin. (4) din Constituţie, art. 5 din Legea nr. 18/1991, art. 80 din Legea 69/1991 şi art. 26 din Codul Silvic, invocate de recurentă, deşi prevăd că pădurile şi terenurile forestiere incluse în amenajamentele silvice aparţin domeniului public, iar terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil şi dreptul de proprietate asupra lor este imprescriptibil, nu sunt de natură să atragă răspunderea civilă delictuală a intimatului-pârât, tip de răspundere care presupune întrunirea cumulativă a celor patru condiţii, faptă ilicită, prejudiciu, raport de cauzalitate întra faptă şi prejudiciu şi vinovăţie, în speţă demonstrându-se că pârâtul nu a săvârşit o faptă care să determine obligarea sa la plata prejudiciului pretins de reclamantă.

În ceea ce priveşte prevederile art. 861 alin. (2), art. 929, art. 549 şi art. 550 alin. (1) C. civ., precum şi dispoziţiile speciale cu privire la fondul forestier, invocate de recurentă, se reţine că au fost prezentate generic în cuprinsul cererii de recurs, fără să fie decelate critici de nelegalitate cu privire la modul în care instanţa de apel le-a aplicat ori interpretat.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta a mai arătat de ce a solicitat introducerea în cauză a Ministerului Apelor şi Pădurilor - Garda Forestieră Ploieşti şi a Comisiei Judeţene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Argeş, şi anume pentru a se justifica din ce cauză instituţiile statului nu au întreprins măsurile legale pentru a preveni prejudicierea pădurii statului, însă nu a criticat decizia recurată sub aspectul menţinerii soluţiei de respingere a cererii de introducere forţată în cauză a instituţiilor statului şi a argumentelor prezentate în susţinerea acestei soluţii de către instanţa de apel.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş, împotriva deciziei civile nr. 617A din 14 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.