Romanian high court upholds modification of property title in land revendication, rejects prescription claim as new in appeal.

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2023

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 163/27.03.2020 a Tribunalului Cluj, secţia Civilă, pronunţată în dosar nr. x/2017, s-a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanţii A.., B., C., D., E., F., împotriva pârâţilor G., H., I., J., având ca obiect revendicare şi accesiune imobiliară.

S-a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâţii reclamanţi reconvenţionali G., H., I., moştenitoare a reclamantului K., decedat în cursul procesului, J., împotriva reclamanţilor reclamanţii A.., B., C., D., E. şi în contradictoriu cu pârâţii reconvenţionali L., M., N. şi O., Municipiul Cluj-Napoca prin Primar, F..

S-a respins cererea reconvenţională formulată împotriva pârâtului reconvenţional P., ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de capacitate procesuală de folosinţă

S-a constatat nulitatea absolută parţială a licitaţiei din 20 iulie 1991 organizată de către Comisia de lichidare a Q. în ceea ce priveşte grajdul nr. 5 şi suprafaţa de 3863 m.p., teren necesar folosinţei normale a acestuia, teren ce se regăseşte în imobilele înscrise în CF nr. x Cluj-Napoca şi CF nr. x Cluj-Napoca, precum şi a actului de adjudecare şi a tuturor actelor ulterioare acestuia.

S-a constatat nevalabilitatea includerii subdiviziunilor topograficelor x în CF în componenţa imobilelor înscrise în CF nr. x Cluj-Napoca şi în CF nr. x Cluj-Napoca.

S-a dispus rectificarea CF nr. x Cluj-Napoca prin radierea topograficelor x din componenţa parcelelor înscrise sub Al şi A. 1.1. şi rectificarea CF nr. x Cluj-Napoca prin radierea topograficelor x din componenţa imobilului înscris sub Al.

S-a dispus rectificarea suprafeţei imobilului înscris în CF nr. x Cluj-Napoca prevăzut cu nr. top. x teren intravilan, localitate Cluj-Napoca, str. x, cu construcţii: Grajd 2, pe fundaţii de beton, zidărie portantă, acoperit cu ţigle. Grajd 3, pe fundaţie din beton, zidărie portantă, acoperit cu ţigle. Grajd 4, pe fundaţie din beton, zidărie portantă, acoperit cu ţigle. Grajd 5, din cărămidă, pe fundaţie din beton, acoperit cu azbociment, 4 bucăţi paratrăznete din ţeava inelară, împrejmuire laterală din plasă de sârmă, pe stâlpi metalici, în lungime de 266,9 m.p, alei betonate intre garduri, de la suprafaţa de 17060 m.p. la suprafaţa de 17.404 m.p. şi dezmembrarea lui în 2 parcele, respectiv:

Imobil cu nr. x teren intravilan, localitatea Cluj-Napoca, str. x - 62, cu construcţii: Grajd 2, pe fundaţii de beton, zidărie portantă, acoperit cu ţigle. Grajd 3, pe fundaţie din beton, zidărie portantă, acoperit cu ţigle. Grajd 4, pe fundaţie din beton, zidărie portantă, acoperit cu ţigle. Grajd 5, din cărămidă, pe fundaţie din beton, acoperit cu azbociment, 4 buc. paratrăznete din ţeava inelară, împrejmuire laterală din plasă de sârmă, pe stâlpi metalici, în lungime de 266,9 m.p, alei betonate între garduri, de la suprafaţa de 16.151 care se reînscrie pe seama vechilor proprietari, cu vechiul titlu de dobândire;

- imobil cu nr. x teren intravilan, localitatea Cluj-Napoca, str. x - 62, care se înscrie pe seama vechilor proprietari, cu vechiul titlu de dobândire.

S-a dispus rectificarea suprafeţei imobilului înscris în CF nr. x Cluj-Napoca prevăzut cu nr. top. x, teren cu împrejmuire din plasă de sârmă, pe stâlpi metalici, în lungime de 224,5 m.l, poartă de intrare incintă, construită din metal, alee betonată în suprafaţa de 3989 m.p. şi dezmembrarea lui în 3 parcele, respectiv:

- imobil cu nr. top. x, teren cu împrejmuire din plasă de sârmă, pe stâlpi metalici, în lungime de 79,30 m.l, poartă de intrare incintă, construită din metal, alee betonată la suprafaţa de 569 m.p. care se reînscrie pe seama vechilor proprietari, cu vechiul titlu de dobândire şi cu sarcina înscrisă sub CI;

- imobil cu nr. top. x, teren cu împrejmuire din plasă de sârmă, pe stâlpi metalici, în lungime de 119,97 m.l, în suprafaţă de 2260 m.p. care se reînscrie în favoarea vechilor proprietari, cu vechiul titlu de dobândire;

- - imobil cu nr. top. x, teren cu împrejmuire din plasă de sârmă, pe stâlpi metalici, în lungime de 34,23 m.l, în suprafaţă de 807 m.p. care se reînscrie pe seama vechilor proprietari, cu vechiul titlu de dobândire şi cu sarcina înscrisă sub CI;

- s-a dispus rectificarea CF nr. x Cluj-Napoca şi CF nr. x Cluj-Napoca prin radierea dreptului de proprietate al actualilor proprietari asupra parcelelor cu nr. top. x teren intravilan, localitatea Cluj-Napoca, str. x şi cu nr. top. x;

- s-a dispus transcrierea acestor parcele într-o coală funciară nouă şi întabularea asupra acestora a dreptului de proprietate al reclamanţilor reconvenţionali G. în cotă de 38/100 parte, H. în cotă de 24/100 parte, K. în cotă de 15/100 parte, J. în cotă de 23/100 parte, în baza procesului-verbal de licitaţie de 6 mai 1991 şi a actului adiţional, cu titlu de cumpărare la licitaţie în baza art. 29 din Legea nr. 18/1991;

- s-a dispus alipirea parcelelor cu nr. top. x teren intravilan, localitate Cluj-Napoca, str. x - 62 şi cu nr. top. x, într-o parcelă nouă cu nr. top. x teren intravilan, localitatea Cluj-Napoca, x teren intravilan, localitatea Cluj-Napoca, str. x - 62, cu împrejmuiri de plasă de sârmă, pe stâlpi metalici, în lungime de 110,97 m.l. asupra căruia se înscrie dreptul de proprietate al reclamanţilor reconvenţionali G. în cotă de 38/100 parte, H. în cotă de 24/100 parte, K. în cotă de 15/100 parte, J. în cotă de 23/100 parte, în baza procesului-verbal de licitaţie din 6 mai 1991 şi a actului adiţional, cu titlu de cumpărare la licitaţie în baza art. 29 din Legea nr. 18/1991;

- s-a dispus înscrierea în CF asupra imobilului de mai sus, a construcţiei grajd nr. 5;

- s-a dispus instituirea unei servituţi de trecere pe o lungime de 62 m.p. şi o lăţime de 6 m peste imobilul cu nr. top. nou x, în favoarea imobilului rezultat din alipire, proprietatea reclamanţilor reconvenţionali;

- s-a dispus instituirea unei servituti de trecere pe o lungime de 148,34 m.p. şi o lăţime de 6 mp peste imobilul cu nr. top. nou x în favoarea imobilului rezultat din alipire, proprietatea reclamanţilor reconvenţionali;

- traseul servitutilor este ilustrat în Anexa 11 aflată la dosar, porţiunea colorată în galben;

- s-a dispus înscrierea în CF a dreptului de servitute în favoarea imobilului dominant şi în sarcina celor aservite.

Au fost obligaţi reclamanţii - pârâţi reconvenţionali să plătească pârâţilor-reclamanţi reconvenţionali suma de 15.765 RON cheltuieli parţiale de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 55A din data de 3.03.2021 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în dosarul nr. x/2017, s-au decis următoarele:

"Respinge excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a deciziei civile nr. 6234/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în dosarul nr. x/2000, invocată prin apelul reclamanţilor şi pârâtei L..

Admite în parte apelul declarat de pârâţii G., H., I. şi J., împotriva sentinţei civile nr. 163 din 27.03.2020 a Tribunalului Cluj, pronunţate în dosar nr. x/2017, pe care o schimbă în parte, în sensul că obligă pe reclamanţii - pârâţi reconvenţionali să plătească pârâţilor - reclamanţi reconvenţionali suma de 31.906,87 RON cheltuieli parţiale de judecată.

Menţine în rest sentinţa atacată.

Respinge apelul declarat de reclamanţii B., în nume propriu şi în calitate de tutore al reclamantului A., C., D., E., F. şi de pârâta L. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Obligă apelanţii B., A., C., D., M., E., L., F., în solidar, să plătească apelantului pârât G. suma de 1.230,06 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel".

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj au declarat recurs reclamanţii B., în nume propriu şi în calitate de tutore al reclamantului A., C., D., M., E., L. şi F. şi pârâţii G., H., I. şi J., criticând soluţia pentru nelegalitate.

In cuprinsul cererii de recurs reclamanţii au formulat, în esenţă, următoarele critici:

Prin decizia recurată se reţine, în mod greşit şi contradictoriu că decizia 6234/10.11.2004 pronunţată în dosar nr. x/2000 de ICCJ nu se bucură de prerogativa de a avea putere de lucru judecat decât în ceea ce priveşte dispozitivul acesteia, dispozitiv care, după cum reţine aceeaşi instanţă de apel cu ocazia soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, nu a prevăzut intabularea dreptului de proprietate al intimaţilor: "Se constată că prin decizia civilă nr. 6234/10.11.2004 a Î.C.C.J. nu s-a dispus în mod expres intabularea în CF a dreptului de proprietate în favoarea lui G., H., I. şi J., astfel încât, este evident că dispozitivul acestei decizii nu poate fi pus în executare", iar pe de altă parte, se invocă teoria naturii considerentelor specifică puterii de lucru judecat în reglementarea noului C. proc. civ.. Aceste considerente ale deciziei recurate sunt contradictorii, justificând invocarea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ.

În judecarea cererii reclamanţilor instanţele de fond aveau obligativitatea de a administra în mod direct probe şi de a soluţiona fondul cauzei prin propria lor judecată, prin raportare la situaţia actuală de carte funciară şi la documentele existente la dosarul cauzei, raportându-se exclusiv la acele dispoziţii ale hotărârilor judecătoreşti anterioare care se bucură de autoritate de lucru judecat. Acţionând astfel, instanţele de fond au încălcat principiul nemijlocirii, ceea ce justifică invocarea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Au invocat nelegalitatea deciziei recurate în privinţa soluţiei asupra excepţiei prescripţiei puterii executorii a Deciziei ÎCCJ nr. 6234/2004.

Instanţa de apel a respins această excepţie reţinând în mod nelegal faptul că decizia nr. 6234/2004 a ÎCCJ nu putea fi pusă în executare, necuprinzând clauze de intabulare. De asemenea, se reţine faptul că procesul-verbal de adjudecare ar fi avut valoarea de titlu executoriu şi, mai mult, că "actul de adjudecare asupra proprietăţii unui imobil transmite proprietatea în favoarea adjudecatarului". Dacă ar fi fost sa fie aşa, instanţa de apel ar fi fost ţinută a constata că acest presupus titlu executoriu, emis în anul 1991, era demult prescris prin raportare la termenul de 10 ani reglementat de art. 405 alin. (1) vechiul C. civ.

Au invocat nelegalitatea deciziei recurate faţă de aplicarea greşită a normelor legale în materia cărţii funciare.

Înscrierea dreptului de proprietate al reclamanţilor are efect constitutiv, fiind guvernată de dispoziţiile Decretului Lege nr. 115/1938.

Anularea acestei înscrieri putea fi dispusă doar în urma anulării titlului reclamanţilor, printr-o hotărâre judecătorească pronunţată în contradictoriu cu aceştia, or, deciziile pronunţate în litigiul anterior nu au dispus, prin dispozitivele lor, cu privire la valabilitatea proceselor-verbale de licitaţie şi a titlului recurenţilor.

Soluţia de anulare a titlului reclamanţilor, pronunţată în prezentul dosar, este nelegală, după cum reiese din celelalte motive de recurs expuse.

În privinţa rectificării, în mod greşit instanţa de apel a făcut referire la dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938, întrucât norma legală aplicabilă este cea de la momentul solicitării rectificării. Or, conform art. 907 C. civ., înainte de a se dispune rectificarea, este obligatoriu să existe o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată împotriva titularului înscrierii, prin care s-a admis acţiunea de fond.

Au invocat de asemenea, nelegalitatea deciziei recurate cu privire la nulitatea titlului reclamanţilor, faţă de pronunţarea primei instanţe asupra a ceea ce nu s-a cerut, acordarea a mai mult decât s-a cerut, încălcarea principiului disponibilităţii şi contradictorialităţii.

În mod nelegal, instanţa de apel a validat soluţia instanţei de fond cu privire la constatarea nulităţii titlului reclamanţilor în temeiul art. 984 alin. (4) C. civ., câtă vreme motivele de fapt şi de drept invocate de pârâţii-reclamanţi reconvenţionali se încadrau la cele reglementate de art. 984 alin. (3) C. civ.

Instanţele de fond şi-au depăşit rolulul activ, prin calificarea temeiului juridic al cererii, acestea neavând voie să schimbe însăşi cauza juridică a cererii. Cererea pârâţilor-reclamanţi reconvenţionali a vizat strict aspectul vânzării bunului altuia, aceştia apreciind eronat, faptul că prin încheierea unui proces-verbal de licitaţie anterior, fără efect translativ de proprietate, vânzarea ulterioară ar fi fost ilegală.

În mod nelegal instanţa de apel a validat soluţia instanţei de fond cu privire la constatarea nulităţii titlului reclamanţilor în temeiul art. 984 alin. (4) C. civ., câtă vreme motivele de fapt şi de drept invocate de pârâţii-reclamanţi reconvenţionali se încadrau la cele reglementate de art. 984 alin. (3) C. civ.

Au invocat nelegalitatea deciziei recurate cu privire la rectificarea cărţii funciare faţă de dobânditorii subsecvenţi şi prescripţia acţiunii în rectificare.

Deşi în mod greşit instanţa de fond a reţinut puterea de lucru judecat a deciziei nr. 306/2012 a Tribunalului Cluj, instanţa de apel a validat nelegal aceste dispoziţii, fără o analiză a motivelor de apel. Arată că instanţa care a pronunţat decizia nr. 306/2012 a Tribunalului Cluj s-a pronunţat asupra rectificării cărţii funciare, fără a constata o cauză de nulitate a actului.

Rectificarea de carte funciară se poate dispune numai în contradictoriu cu proprietarii tabulari, care sunt afectaţi de înscriere, iar o hotărâre judecătorească care nu le este opozabilă nu poate constitui un temei pentru radierea dreptului tabular.

Instanţele din litigiul anterior s-au pronunţat definitiv şi irevocabil cu privire la validitatea titlului de dobândire, care a justificat înscrierea în cartea funciară a dreptului reclamanţilor, ceea ce dovedeşte corecta înscriere a dreptului lor, cât şi buna-credinţă a reclamanţilor la data dobândirii.

Instanţele de fond şi-au depăşit rolul activ, prin calificarea temeiului juridic al cererii, acestea neavând voie să schimbe însăşi cauza juridică a cererii.

Au invocat de asemenea, nelegalitatea hotărârii cu privire la argumentele privind accesiunea reală imobiliară.

Instanţa de apel a respins apelul cu privire la accesiunea reală imobiliară, pornind de la considerentul că s-a constatat nulitatea titlului reclamanţilor. Consideră că, în condiţiile în care în mod greşit s-a pronunţat instanţa asupra nulităţii, cererea de accesiune imobiliară este întemeiată.

Principiul îmbogăţirii fără justă cauză şi echitatea impun ca valoarea de despăgubire să se stabilească la momentul la care reclamanţii au invocat accesiunea, iar valoarea despăgubirii să se determine în funcţie de starea construcţiei din acest moment.

Consideră că era perfect admisibilă cererea reclamanţilor din apel privind expertiza de evaluare, care să stabilească valoarea de circulaţie la zi a construcţiei şi, cu toate acestea, instanţa a respins cererea de expertiză.

Invocă şi greşita aplicare a legii cu privire la stabilirea servituţii de trecere.

Dacă instanţa de fond a optat să stabilească o servitute de trecere considerând-o servitute născută din titlu, pentru că a dat prevalenţă menţiunilor din procesul-verbal (actul adiţional) al apelanţilor pârâţi reconvenţionali, consideră că soluţia este greşită, iar instanţa de apel a validat-o fără niciun argument legal şi cu nesocotirea prevederilor legale cu privire la servitute (art. 617, 618 C. civ.).

Menţiunile din procesul-verbal prin care au dobândit pârâţii reconvenţionali construcţia nu sunt opozabile reclamanţilor. Servitutea stabilită prin titlu trebuie să fie convenită de părţile care îşi stabilesc de comun acord o modalitate de exercitare a dreptului de trecere. Având în vedere că reclamanţii sunt terţi faţă de obligaţiile asumate de Comisia de Lichidare, cu privire la dreptul de trecere, nu li se pot opune menţiunile din actul adiţional, iar astfel dreptul acestora de proprietate să fie vătămat (limitat) în mod nejustificat.

În mod greşit instanţa de apel a stabilit cheltuielile de judecată. Astfel, deşi instanţa a admis doar parţial apelul pârâţilor, a obligat reclamanţii la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care şi pârâţilor li s-a respins apelul.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs pârâţii au formulat, în esenţă, următoarele critici de nelegalitate:

Hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, motiv de recurs prevăzut de disp. art. 488 pct. 7 C. proc. civ., instanţa pronunţând hotărârea pe baza unor argumente contradictorii, străine de natura cauzei, motiv de recurs prevăzut de disp. art. 488 pct. 6 din acelaşi cod, având în vedere următoarele aspecte:

- Curtea de Apel Cluj a îmbrăţişat eronat susţinerea Tribunalului Cluj care a precizat că ar exista putere de lucru judecat în ceea ce priveşte suprafaţa aferentă imobilului dobândit de pârâţi, prin prisma considerentelor deciziei civile nr. 306/A/2012 a Tribunalului Cluj şi ale deciziei civile nr. 75/R/2013 a Curţii de Apel Cluj, cu raportare ulterioară şi la deciziile nr. 110/2015 a Tribunalului Cluj şi nr. 573/R/2015 a Curţii de Apel Cluj.

Arată că singurul aspect stabilit cu putere de lucru judecat în dosarul anterior este cel privind admiterea petitului I al acţiunii introductive de instanţă, conform deciziei civile nr. 6234/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie prin care, urmare a admiterii recursurilor, s-a modificat în parte decizia recurată şi sentinţa nr. 541/30.11.1999 a Tribunalului Cluj şi, rejudecând, "admite în parte acţiunea cu privire la capătul I de reclamanţilor şi respinge ca nefondată cererea reconvenţională a pârâţilor". Prin urmare, dreptul pârâţilor de proprietate este recunoscut, cu autoritate de lucru judecat, asupra suprafeţei de 4000 mp şi nu doar asupra suprafeţei de 3863 mp.

Susţin că nici prin decizia civila nr. 306/A/2012 Tribunalul Cluj nu a statuat că ar fi vorba doar de 3863 mp, hotărârea fiind casată sub acest aspect prin decizia civilă nr. 75/R/2013 a Curţii de Apel Cluj, care a apreciat că mai sunt necesare probe în vederea stabilirii situaţiei de fapt a imobilului, iar deciziile ulterioare au confirmat doar faptul că aceste aspecte au rămas nelămurite.

Prin urmare, consideră că instanţa de apel a pronunţat decizia atacată prin încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că a încălcat dispoziţiile art. 555 şi art. 556 C. civ., în sensul că, deşi pârâţii au dreptul (conform autorităţii de lucru judecat) la o suprafaţa de 4000 mp, instanţele i-au deposedat de o parte a acestei suprafeţe.

În ceea ce priveşte varianta de partaj şi de instituire a servitutii de trecere, apreciază că decizia civilă nr. 55/A/2021 a Curţii de Apel Cluj este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi cuprinde motive străine de natura cauzei, în sensul dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ..

5. Apărările formulate în cauză

Recurenţii-pârâţi au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de reclamanţi, ca nefondat, iar recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de către pârâţi.

Intimatul Municipiul Cluj-Napoca a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat respingerea ambelor recursuri.

Recurenţii-reclamanţi au depus întâmpinare la recursul declarat de către pârâţi, iar aceştia din urmă au depus răspuns la întâmpinările formulate de către reclamanţi şi de către pârâtul Municipiul Cluj-Napoca.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 08 februarie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanţii B., în nume propriu şi în calitate de tutore al reclamantului A., C., D., E., de pârâţii L., M. şi F. şi respectiv de pârâţii G., H., I. şi J. împotriva deciziei civile nr. 55A din 3 martie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele (unele comune ambelor căi de atac) ce urmează să fie expuse.

A.1. Instanţa de recurs observă că primul motiv de recurs al pârâţilor reconvenţionali reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., vizează existenţa unor considerente contradictorii în cadrul deciziei recurate, din perspectiva puterii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate anterior sub imperiul C. proc. civ. 1865. Ansamblul criticilor grupate în acest motiv de recurs este însă, nefondat.

Astfel, lecturând decizia recurată, se observă faptul că instanţa de apel a reţinut prin considerentele astfel contestate de către recurenţii pârâţi reconvenţionali, incidenţa autorităţii de lucru judecat sub aspect pozitiv în prezentul litigiu a unora dintre elementele tranşate în procesul anterior purtat între părţi, instanţa de apel justificând această concluzie prin prisma caracterului decisiv sau decizoriu al considerentelor reţinute, în raport de dispozitivul respectivelor hotărâri judecătoreşti anterioare.

Este real că în debutul analizei acestei incidenţe, curtea de apel a arătat că sub imperiul vechiul C. proc. civ., considerentele unei hotărâri judecătoreşti nu se bucurau de prerogativa de a avea putere de lucru judecat, întrucât aceasta ar fi fost recunoscută doar prin art. 430 alin. (2) teza II Noul C. proc. civ., deci - a apreciat curtea de apel - exclusiv în privinţa considerentelor hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigii promovate sub imperiul noului cod, însă se observă totuşi, că în continuarea analizei sale, instanţa de apel a recunoscut însă, incidenţa acestui atribut juridic al autorităţii de lucru judecat prin prisma criteriului naturii considerentelor hotărârilor judecătoreşti, natură pe care a analizat-o apoi concret, în cauză.

Acest procedeu utilizat de instanţa de apel semnifică faptul că menţiunea sa de început arătată a vizat în realitate, doar elementul consacrării normative formale, exprese, a autorităţii de lucru judecat sub aspect pozitiv. Astfel, în vreme ce în cadrul Noului C. proc. civ., acest atribut juridic este reglementat în mod expres, în cadrul art. 430 alin. (2) şi art. 431 alin. (2) C. proc. civ., în cadrul vechiul Cod procesual, respectiv cel din 1865, nu a existat o astfel de reglementare expresă, directă a sa.

Acest lucru nu înseamnă însă, că atributul juridic analizat nu înzestra şi considerentele decisive şi cele decizorii ale hotărârilor judecătoreşti pronunţate anterior codului procesual actual, ceea ce instanţa de apel a şi constatat de altfel, în continuare, în temeiul criteriului naturii considerentelor hotărârilor judecătoreşti, criteriu pe care - aşa cum rezultă din decizia atacată - nu l-a afectat exclusiv reglementării Noului C. proc. civ. şi care nu este specific deci, doar acestui nou cod, cum eronat apreciază recurenţii pârâţi reconvenţionali.

În această cheie de interpretare a raţionamentului juridic expus de instanţa de apel, nu se decelează vreun caracter contradictoriu al considerentelor deciziei sale.

În plus, se observă că oricum, instanţa de apel în expunerea algoritmului său juridic sub acest aspect, a plecat de premisa incidenţei în cauză a Noului C. proc. civ., raportat la data declanşării litigiului prezent (05.10.2017), deci inclusiv a art. 430 şi art. 431 C. proc. civ. pe care le-a enunţat în mod expres chiar în evaluarea sa realizată în această direcţie.

Privit din acest unghi de vedere, considerentul ulterior al instanţei de apel referitor la regimul juridic reglementat de vechiul C. proc. civ. ("Chiar dacă sub imperiul vechiul C. proc. civ. considerentele unei hotărâri judecătoreşti nu se bucurau de prerogativul de a avea putere de lucru judecat, acesta fiind recunoscut doar prin art. 430 alin. (2) teza II Noul C. proc. civ., (...)") devine unul doar indiferent sau supraabundent al instanţei de apel, deci neesenţial în stabilirea autorităţii de lucru judecat a unora dintre considerentele hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigiul anterior, dovadă în această direcţie fiind raportarea în continuare a curţii de apel, la criteriul naturii considerentelor şi reţinerea în temeiul acestui criteriu, a autorităţii de lucru judecat.

În fine, chiar dacă, ignorând argumentele deja enunţate, am admite că s-ar decela totuşi, o contradicţie între pe de o parte, considerentul instanţei de apel referitor la nerecunoaşterea acestui atribut juridic în privinţa considerentelor hotărârilor judecătoreşti pronunţate sub imperiul C. proc. civ. 1865 şi pe de altă parte, argumentele sale ulterioare prin care în temeiul criteriului naturii considerentelor, a procedat la recunoaşterea acestei autorităţi de lucru judecat sub aspect pozitiv în privinţa unor considerente din hotărâri judecătoreşti pronunţate în temeiul vechiul cod procesual, cu toate acestea instanţa de recurs ar constata că acest motiv de recurs tot nu ar putea fi primit.

Această concluzie se impune deoarece considerentul primar enunţat, respectiv cel cu titlu general, infirmat însă în continuare de instanţa de apel prin surmontarea sa în temeiul considerentului secund enunţat (aplicarea criteriului naturii considerentelor), este unul eronat.

Astfel, instanţa de recurs observă că potrivit prevederilor art. 1201 C. civ. 1864:

"Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate".

Conform art. 166 C. proc. civ. 1865, "Excepţia puterii lucrului judecat se poate ridica, de părţi sau de judecător, chiar înaintea instanţelor de recurs".

În esenţă, sub regimul juridic al vechiul C. civ. şi al vechiul C. proc. civ., puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea pronunţată este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res iudicata pro veritate habetur). Fundamentul lucrului judecat rezidă în necesitatea de a da eficienţă hotărârii judecătoreşti şi de a evita o nouă judecată asupra aceleiaşi chestiuni litigioase.

Printre efectele lucrului judecat, sunt şi exclusivitatea care exclude posibilitatea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi cu aceeaşi cauză, precum şi obligativitatea conform căreia părţile trebuie să se supună hotărârii judecătoreşti. Autoritatea de lucru judecat (concept juridic distinct sub regimul vechiul C. civ. de puterea de lucru judecat a cărei parte este) reprezenta în concepţia C. civ. 1864, efectul evocat al exclusivităţii.

Raportat la efectele puterii de lucru judecat, doctrina şi practica juridică de specialitate au admis însă, că partea din hotărâre care interesează această instituţie juridică, este pe lângă dispozitivul ce cuprinde soluţia, dispozitivul fiind cel care se execută, şi considerentele hotărârii în măsura în care explică dispozitivul şi se reflectă în el sau "altfel spus, vor beneficia de puterea lucrului judecat, acele considerente în lipsa cărora n-ar fi posibilă înţelegerea dispozitivului hotărârii, acele considerente decisive, care constituie susţinerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta" (a se vedea de exemplu, decizia civilă nr. 7222/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală).

Având în vedere aceste argumente, pe cale de consecinţă, se constată că existenţa unei hotărâri judecătoreşti anterioare irevocabile, pronunţate în temeiul vechiul C. civ., va putea fi invocată în cadrul unui alt proces, inclusiv în referire la considerentele care explicitează dispozitivul, fie cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, fie cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie neapărat aceleaşi părţi, să se discute acelaşi obiect sau aceeaşi cauză.

Concluzia expusă este impusă cu evidenţă, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cadrul jurisprudenţei sale. Reamintind că textul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ratificate de România prin Legea nr. 30/1994, nu poate fi disociat de jurisprudenţa dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, formând împreună un "bloc de convenţionalitate", obligatoriu pentru autorităţile statale, deci inclusiv pentru instanţele judecătoreşti, în temeiul dispoziţiilor constituţionale ale art. 11 şi 20 din Constituţia României, dar şi al articolului 46 din Convenţie, instanţa prezentă de recurs consideră că eventuala neaplicare a acestei jurisprudenţe în cauza dedusă judecăţii, ar fi determinat premisa încălcării articolelor convenţionale incidente.

Astfel, în cadrul Hotărârii din 23 septembrie 2008, pronunţate în cauza Amurăriţei împotriva României, nr. 4351/02, instanţa de contencios european a arătat sub aspectul dreptului fundamental reglementat de art. 6 din Convenţie, că "dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, trebuie interpretat conform părţii introductive a Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului drept element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul din elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care doreşte, între altele, ca soluţia definitivă pronunţată de instanţe la orice controversă să nu mai fie rejudecată (Brumărescu împotriva României [GC], nr. 28342/95, paragraful 61, CEDH 1999-VII). În plus, statele au obligaţia de a se înzestra cu un sistem juridic capabil să identifice procedurile conexe şi să interzică deschiderea de noi proceduri asupra aceluiaşi subiect (a se vedea, mutatis mutandis, Gjonbocari şi alţii împotriva Albaniei, nr. 10508/02, paragraful 66, 23 octombrie 2007).

Din această perspectivă, Curtea EDO a arătat în cadrul paragrafului 31 din hotărârea evocată, că "instanţele ar fi trebuit să ţină cont de constatările făcute anterior de instanţe, asupra situaţiei" imobilului, iar în cadrul paragrafului 32, că "instanţele sesizate cu acţiunea în revendicare, nu ar fi trebuit să rejudece constatările instanţelor precedente", concluzionând în sensul că "permiţând admiterea acţiunii în revendicare pe baza argumentelor prezentate deja în cadrul altor litigii dintre părţi, sistemul pus la dispoziţia părţilor nu a îndeplinit cerinţele prevăzute la art. 6 alin. (1) din Convenţie interpretat în lumina principiului securităţii raporturilor juridice, instanţele încălcând astfel dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie" (paragraful 37).

În virtutea tuturor acestor argumente inclusiv de ordin convenţional - care se contrapun inclusiv criticilor recurenţilor reclamanţi din cadrul acestui motiv de recurs arondate recunoaşterii sub imperiul vechiul C. proc. civ., doar a autorităţii de lucru judecat sub aspect negativ - prezenta instanţă de recurs apreciază că argumentul general invocat de către curtea de apel, era unul greşit, care nu înlătura incidenţa autorităţii de lucru judecat sub aspect pozitiv a unora dintre considerentele hotărârilor judecătoreşti pronunţate înainte de intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., astfel cum greşit a reţinut - doar cu titlu general (întrucât în continuare, a constatat totuşi incidenţa în cauză a acestei autorităţi) - instanţa de apel.

Aşadar, înlăturând acest argument al instanţei de apel în temeiul considerentelor instanţei prezente de recurs expuse anterior, se constată că motivul de recurs privind contradictorialitatea invocat de aceşti recurenţi îşi pierde obiectul său, el neputând pe cale de consecinţă fi primit.

Considerentele expuse de instanţa de recurs, referitoare la incidenţa autorităţii de lucru judecat sub aspect pozitiv a unora dintre considerentele hotărârilor judecătoreşti pronunţate sub imperiul vechilor coduri, sunt de natură a răspunde inclusiv criticilor recurenţilor pârâţi reconvenţionali referitoare la încălcarea de către instanţa de apel, a principiului procesual al nemijlocirii, reglementat de art. 261 alin. (1) C. proc. civ., critici subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. (şi nu pct. 6 cum eronat au invocat recurenţii).

Astfel, se observă în primul rând, că instanţa de apel a recunoscut autoritatea de lucru judecat în privinţa anumitor considerente din hotărârile judecătoreşti anterior pronunţate între părţile procesuale, precum şi în privinţa unor dispoziţii cuprinse în dispozitivele respectivelor hotărâri judecătoreşti precedente.

Or, în virtutea efectelor incidenţei acestui atribut juridic al autorităţii de lucru judecat, administrarea de (noi) probe sub aceleaşi aspecte devenea nu doar inutilă, din perspectiva dispoziţiilor art. 255 şi urm. C. proc. civ., ci chiar prohibită, întrucât reevaluarea respectivelor aspecte în prezentul proces ar fi încălcat tocmai autoritatea de lucru judecat menţionată, consecinţă a obligativităţii unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Concomitent, se observă că în privinţa celorlalte aspecte, care nu au fost dezlegate judiciar definitiv anterior, instanţele devolutive ale fondului cauzei au administrat în mod nemijlocit probe procesuale, precum ar fi înscrisuri, mărturisirea judiciară prin intermediul interogatoriilor administrate, expertize judiciare topografică şi de evaluare.

Relativ capătului de cerere privind constatarea nulităţii titlului recurenţilor pârâţi reconvenţionali, se observă că instanţele devolutive au reţinut elementele pertinente din perspectiva cauzei ilicite generatoare de nulitate absolută, atât în temeiul propriei lor evaluări, pe baza probelor administrate cauzei (şi ne referim aici la elementul relei - credinţe reţinute în privinţa subdobânditorilor bunului litigios), cât şi în temeiul autorităţii de lucru judecat sub aspect pozitiv a unor considerente din hotărârile din litigiul anterior (avem în vedere aici elementul relei - credinţe a dobânditorilor nemijlociţi în cadrul licitaţiei din iulie 1991), temei care astfel cum am expus, determina inutilitatea administrării şi evaluării de către instanţele devolutive de noi probe în această direcţie punctuală.

În fine, criticile recurenţilor pârâţi reconvenţionali arondate aceluiaşi punct I al cererii de recurs, critici relative decelării concrete a elementelor intrate în autoritatea de lucru judecat din cuprinsul deciziei civile nr. 6234/2004 a instanţei supreme, instanţa de recurs observă că nici acestea nu sunt de natură să modifice datele speţei în sensul indicat de aceste părţi procesuale.

Astfel, ceea ce au decelat instanţele devolutive de fond din prezentul dosar, ca fiind intrat în autoritatea de lucru judecat din respectiva decizie anterioară a instanţei supreme, a fost elementul "îndreptăţirii reclamanţilor din acel dosar, G., H., K. şi J., la bunurile care au făcut obiectul licitaţiei din 06 mai 1991, respectiv grajdul nr. 5 şi terenul aferent acestuia, necesar bunei funcţionări a respectivei clădiri, astfel cum suprafaţa acestui teren a fost determinată prin actul adiţional" (pagina 49 a deciziei recurate).

Acest element a fost decelat de către instanţa devolutivă raportat atât la dispozitivul respectivei decizii din litigiul anterior ("rejudecând, admite în parte acţiunea cu privire la capătul unu de cerere"), cât şi la considerentele deciziei instanţei supreme care au explicat dispozitivul:

"motiv pentru care Curtea va modifica hotărârile, în sensul admiterii primului capăt de cerere, obligând Comisia de Lichidare a CAP Someşeni să le recunoască reclamanţilor dreptul de proprietate asupra bunurilor dobândite la 6 mai 1991".

Or, acest element este unul atât distinct de cel al nulităţii titlului recurenţilor pârâţi reconvenţionali asupra bunurilor, cât şi important în privinţa primului capăt de cerere principală prezentă, capăt de cerere de revendicare şi totodată, aparte de capătul de cerere reconvenţională vizând constatarea nulităţii absolute a licitaţiei din 20 iulie 1991.

2. Criticile arondate caracterului nelegal al soluţiei de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a deciziei civile nr. 6234/2004 a instanţei supreme (cu efectul invocat de recurenţii pârâţi reconvenţionali al pierderii concomitent inclusiv a puterii sale de lucru judecat), sunt nefondate.

Astfel, instanţa de recurs reaminteşte că în temeiul art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 483 alin. (3) C. proc. civ., controlul său jurisdicţional este unul exclusiv de legalitate, care se grefează pe situaţia de fapt a cauzei, astfel cum a fost ea configurată în mod definitiv de instanţele devolutive ale fondului cauzei.

Or, aprecierea asupra caracterului executabil sau nu al unei dispoziţii concrete dintr-o hotărâre judecătorească determinată reprezintă un element subsumat situaţiei de fapt, astfel încât controlul jurisdicţional al prezentei instanţe de recurs trebuie să se grefeze pe această premisă. Dovadă a justeţei acestei aprecieri este şi împrejurarea că în cadrul ansamblului acestor critici din recurs, pârâţii reconvenţionali nu au indicat nici un temei legal care ar fi fost încălcat de instanţa de apel prin statuarea sa asupra caracterului neexecutabil al dispoziţiei din decizia civilă anterioară a instanţei supreme.

Aşadar, atât timp cât s-a stabilit în cadrul situaţiei de fapt a cauzei că dispoziţia concretă menţionată din decizia anterioară a instanţei supreme nu era executabilă, rezultă că prin pronunţarea sa nu s-a născut nici un drept de a obţine executarea sa silită şi drept urmare, nu va fi incidentă nici excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită (excepţia puterii executorii a deciziei, în exprimarea acestor recurenţi).

Pe cale de consecinţă, nu se poate invoca în mod fondat nici pierderea atributului juridic al autorităţii de lucru judecat a acestei dispoziţii judiciare definitive explicitate prin considerentele citate ale instanţei supreme, cum eronat invocă recurenţii.

De altfel, chiar dacă ignorând argumentele prezentate anterior, am aprecia totuşi, că critica formulată de către aceste părţi procesuale - vizând faptul că dispoziţia judiciară menţionată a instanţei supreme din decizia sa civilă nr. 6234/2004 ar fi o obligaţie de a face, susceptibilă de executare silită - antamează un aspect de legalitate relativ incorectei calificări juridice a sa, cu toate acestea prezenta instanţă de recurs ar constata că aprecierea recurenţilor este infirmată de chiar dispoziţia în continuare a respectivei instanţe supreme, de trimitere spre rejudecare a cererii de pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act apt de întabulare.

Or, dacă respectiva dispoziţie a instanţei supreme ar fi reprezentat o obligaţie de a face susceptibilă de executare silită, atunci dispoziţia judiciară subsecventă nu şi-ar mai fi găsit din punct de vedere juridic şi logic raţiunea de a fi, devoalându-se aşadar, caracterul juridic pur constatator al respectivei dispoziţii laolaltă cu considerentele care au explicitat-o.

Aşadar, chestiunea în discuţie, reţinută în prezent de către instanţa de apel în temeiul autorităţii de lucru judecat, reprezenta o chestiune prejudicială, cu caracter constatator (şi deci neexecutabil), respectiv îndreptăţirea intimaţilor pârâţi reconvenţionali la bunurile vândute în cadrul licitaţiei din mai 1991, astfel cum în mod corect a apreciat curtea de apel.

Ansamblul acestor argumente justifică aşadar, concluzia nepierderii atributului juridic al autorităţii de lucru judecat al celor statuate prin decizia civilă nr. 6234/2004 a instanţei supreme.

3. Instanţa de recurs nu îşi însuşeşte nici ansamblul criticilor din acest recurs relative constatării nulităţii absolute parţiale a titlului recurenţilor pârâţi reconvenţionali prin invocata pronunţare a instanţei asupra a ceva ce nu s-ar fi cerut, prin acordarea a mai mult decât s-a cerut, cu depăşirea rolului activ al instanţei, cu încălcarea principiului disponibilităţii şi a celui al contradictorialităţii sau a dreptului la apărare al acestor părţi procesuale, contrar dispoziţiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ. sau art. 13 alin. (1), (3) C. proc. civ.

Astfel, potrivnic aserţiunilor recurenţilor pârâţi reconvenţionali în această direcţie, instanţa de recurs observă că toate aceste principii şi reguli procesuale, toate aceste dispoziţii procesuale au fost respectate de către instanţa de fond, constatările curţii de apel în privinţa lor fiind legale, judicioase.

Instanţa de recurs notează faptul că aşa cum în mod corect a surprins şi curtea de apel, în cadrul cererii reconvenţionale de chemare în judecată, intimaţii reclamanţi reconvenţionali au cerut nulitatea absolută parţială a licitaţiei din 20 iulie 1991, în temeiul art. 948 C. civ. 1864, arătând între altele, faptul că:

"Ulterior, la data de 20 iulie 1991 a fost organizată o nouă licitaţie care, evident, putea avea loc doar pentru imobilele neatribuite în urma primei licitaţii. Subsemnaţii nu am mai participat la această a doua licitaţie, neavând interes în a achiziţiona şi alte bunuri, însă participanţii la această a doua licitaţie cunoşteau despre vânzarea "grajdului nr. 5" şi a terenului aferent acestuia" .

Aşadar, este evident că în cadrul cererii de chemare în judecată, reclamanţii reconvenţionali s-au grefat în solicitarea de constatare a nulităţii absolute, pe reaua - credinţă a participanţilor la licitaţia secundă asupra aceloraşi bunuri, menţiunile privind reaua - credinţă din cererea reconvenţională ilustrând în mod inechivoc, întemeierea acestor părţi procesuale pe punctul 4 al art. 948 C. civ. 1864 şi nu pe punctul 3 cum eronat invocă recurenţii pârâţi reconvenţionali.

Concluzia se impune întrucât potrivit regimului juridic civil naţional, ori de câte ori vânzarea bunului altuia este conjugată cu reaua - credinţă a părţilor contractante, se configurează o cauză ilicită, de fraudare a drepturilor terţului titular al dreptului asupra bunului.

Deci, aserţiunile reclamanţilor reconvenţionali din cuprinsul cererii reconvenţionale, referitoare la lipsa parţială de obiect a licitaţiei secunde nu pot fi privite independent de menţiunile din cerere privitoare la reaua - credinţă a părţilor contractante.

Drept urmare, astfel fiind configurată cererea reconvenţională, se constată că instanţa de fond nu avea a pune în discuţia părţilor procesuale şi subsecvent, a se pronunţa asupra recalificării cererii din perspectiva cauzei, astfel cum eronat invocă recurenţii, fiind astfel pe deplin respectate în cauză dispoziţiile procesuale enunţate de aceste părţi procesuale, care consacră reguli şi drepturi fundamentale ale procesului civil, fiind astfel exclusă din această perspectivă, cauzarea vreunei vătămări procesuale a pârâţilor reconvenţionali cărora li s-au comunicat cererea reconvenţională şi au formulat apărări în raport de aceasta.

Aspectul final arondat acestui grup de critici de către recurenţii pârâţi reconvenţionali, vizând inexistenţa relei - credinţe a dobânditorilor bunurilor şi drept urmare, inexistenţa cauzei ilicite, urmează a fi analizat o dată cu criticile aceloraşi părţi procesuale subsumate punctului V din această cerere de recurs, analiză care va fi regăsită la punctul A.5 din prezenta decizie de recurs.

4. Nici criticile arondate invocatei greşite aplicări de către instanţa de apel a normelor legale în materia cărţii funciare, nu sunt fondate.

Astfel, este adevărat că înscrierea dreptului de proprietate al recurenţilor pârâţi reconvenţionali în temeiul Decretului - lege nr. 115/1938 a avut efect constitutiv, potrivit art. 17 din acest decret - lege, însă acest fapt juridic nu infirmă şi nu inhibă posibilitatea rectificării ulterioare a acestei înscrieri tabulare cu ansamblul efectelor unei astfel de operaţiuni de carte funciară.

Astfel cum în mod corect instanţa de apel a constatat, în speţă sunt incidente prevederile art. 80 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.:

"Cererile de înscriere, precum şi acţiunile în justiţie întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de data introducerii lor, vor fi soluţionate potrivit normelor materiale în vigoare la data încheierii actului sau, după caz, la data săvârşirii ori producerii faptului juridic generator, modificator sau extinctiv al dreptului supus înscrierii ori rectificării, cu respectarea normelor procedurale în vigoare în momentul introducerii lor".

Or, faptul juridic care este invocat în justificarea cererii de rectificare este nulitatea absolută a licitaţiei din iulie 1991. Or, nulitatea unui act juridic este o sancţiune ale cărei efecte urcă până la momentul încheierii actului juridic, fiind şi ex tunc - pentru trecut, întrucât cauzele de nulitate sunt contemporane momentului încheierii actului juridic.

Pe cale de consecinţă, în aplicarea art. 80 din Legea nr. 71/2011 menţionat, cererea în rectificare în temeiul nulităţii titlului care a stat la baza înscrierii va fi guvernată de normele materiale ale Decretului - lege nr. 115/1938, cum corect a identificat şi curtea de apel.

Potrivit art. 34 alin. (1) din acest decret - lege, "Rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii se va cere de orice persoană interesată: 1. Dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârşit nu au fost valabile", în vreme ce art. 35 din acelaşi decret - lege stipulează că "Rectificarea se va putea săvârşi numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive".

Aşa cum s-a ilustrat la punctul 3 anterior, criticile relative eronatei constatări a nulităţii absolute parţiale a licitaţiei din iulie 1991 au fost apreciate nefondate, astfel încât, raportat la caracterul definitiv al prezentei decizii civile de recurs, la caracterul subsecvent din punct de vedere temporal, dar şi logic şi juridic al capătului de cerere al rectificării faţă de cel al constatării nulităţii absolute, rezultă că inclusiv aceste prevederi legale sunt respectate în cadrul raţionamentului juridic al cauzei.

De altfel, instanţa de recurs constată faptul că art. 907 C. civ. nou (text de lege pe care recurenţii reclamanţi îl apreciază a fi incident cauzei, în detrimentul - sub acest aspect - al Decretului - lege nr. 115/1938) păstrează acelaşi regim juridic cu cel al decretului - lege, ilustrativ în acest sens fiind în mod special alin. (3) al acestui text legal, astfel încât datele problemei nu s-ar modifica determinant în privinţa concluziei expuse, raportat la argumentele prezentate anterior.

5. Instanţa de recurs constată de asemenea, că recurenţii pârâţi reconvenţionali au contestat decizia recurată, inclusiv sub aspectul rectificării cărţii funciare faţă de dobânditorii subsecvenţi şi sub aspectul prescripţiei acţiunii în rectificare.

Criticile aduse de aceşti recurenţi deciziei civile nr. 306/2012 a Tribunalului Cluj, pronunţate în litigiul anterior, în sensul că în cadrul ei s-ar fi dispus asupra rectificării cărţii funciare fără a se fi constatat o cauză de nulitate a actului şi că nu ar fi fost respectat principiul relativităţii înscrierilor, în mod corect au fost respinse de către curtea de apel, întrucât singura cale procesuală prevăzută legal pentru contestarea deciziei civile respective era într-adevăr, calea recursului declarat împotriva sa.

Ceea ce omit însă, recurenţii reclamanţi pârâţi în privinţa acestui grup de critici este aspectul că rectificarea cărţii funciare s-a dispus în prezenta cauză - în care sunt părţi procesuale toţi proprietarii tabulari ai imobilului litigios, deci inclusiv recurenţii pârâţi L., M. sau R. şi O. (ultimii doi fiind autori ai recurentului F.) în privinţa cărora se constată că instanţele devolutive ale fondului nu au reţinut în cadrul situaţiei de fapt a cauzei (care scapă controlului jurisdicţional al instanţei de recurs, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului său), pe baza probelor administrate, elemente diferite faţă de cele reţinute în privinţa pârâţilor reconvenţionali prezenţi ce au fost părţi procesuale şi în litigiul anterior - ca urmare a constatării nevalabilităţii titlului recurenţilor pârâţi reconvenţionali, respectiv a licitaţiei din iulie 1991, acesta fiind fundamentul rectificării dispuse şi nu operaţiunile de carte funciară dispuse prin decizia civilă nr. 306/2012 Tribunalului Cluj în privinţa cărora înşişi aceşti recurenţi arată în continuarea motivării recursului, că au fost ulterior casate prin decizia civilă de recurs nr. 75/2013 a Curţii de Apel Cluj.

Din perspectiva acestor argumente, susţinerea recurenţilor pârâţi reconvenţionali privitoare la faptul că în cauză s-ar fi încălcat de către instanţa de apel prevederile art. 311 C. proc. civ. 1865 nu este fondată. De altfel, aşa cum rezultă în mod expres din decizia civilă de recurs nr. 75/2013 a Curţii de Apel Cluj, decizia civilă nr. 306/2012 a Tribunalului Cluj a fost casată doar în parte, ceea ce înseamnă că sub aspectul celorlalte dispoziţii ale sale decât cele casate, ea şi-a păstrat autoritatea de lucru judecat, respectivele dispoziţii necasate fiind definitive.

Criticile următoare subsumate aceluiaşi punct V din cererea de recurs a pârâţilor reconvenţionali (regăsite parţial şi în finalul punctului IV din aceeaşi cerere de recurs), care vizează stabilirea bunei - credinţe a pârâţilor reconvenţionali la momentul licitaţiei secunde, critici arondate analizării conţinutului concret al procesului-verbal de licitaţie din 20 iulie 1991, al menţiunilor convenţiei din 30.03.1992 şi al ansamblului circumstanţelor faptice în care au avut loc evenimentele, nu pot fi evaluate de către instanţa de recurs, întrucât ele vizează un element afectat situaţiei de fapt a cauzei (buna sau reaua-credinţă a participanţilor la momentul încheierii unui act juridic reprezintă convingerea lor internă asupra încheierii actului) şi întrucât limitele controlului jurisdicţional al instanţei de recurs sunt unele exclusiv de legalitate.

Continuând, instanţa de recurs notează că potrivnic aserţiunii acestor părţi recurente, în cauză nu a fost încălcată de către instanţele devolutive ale fondului, autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarul cu nr. iniţial x/2006 al Judecătoriei Cluj - Napoca.

Astfel cum s-a reţinut în mod expres în chiar cadrul acestui dosar, prin decizia civilă nr. 715/R/2007 a Curţii de Apel Cluj, ceea ce s-a solicitat în respectivul proces anterior a fost constatarea în temeiul art. 184 C. proc. civ. 1865 a caracterului fals al înscrisului "Proces-verbal de licitaţie înregistrat cu nr. x/29.07.1991" şi nu nulitatea procesului-verbal pe aspecte de fapt şi drept susceptibile a provoca nulitatea şi nu caracterul fals al înscrisului litigios, considerându-se de către respectiva instanţă de recurs că aceste elemente ar reprezenta un obiect şi o cauză distincte de cele invocate în respectivul dosar. Aşadar, atât dispozitivele hotărârilor pronunţate în respectivul dosar, cât şi considerentele care le-au sprijinit, sunt arondate exclusiv cercetării caracterului invocat fals al procesului-verbal şi nu nulităţii sau valabilităţii acestuia în raport de cauza ilicită invocată în prezent.

Întrucât acele obiect şi cauză apreciate distincte de respectiva instanţă de recurs reprezintă parte din chiar elementele cererii reconvenţionale din prezentul litigiu, este evident atunci din punct de vedere juridic că evaluarea de către instanţele devolutive din prezentul proces a actului juridic contestat prin raportare la ele, era o operaţiune juridică nu doar permisă din punct de vedere legal, ci chiar necesară, obligatorie şi ea putea conduce (şi chiar a condus) la constatarea nulităţii actului juridic contestat, chiar dacă anterior el a fost apreciat judiciar a nu fi fals.

Pe cale de consecinţă, nu se poate invoca în mod fondat că în virtutea operării autorităţii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarul cu nr. iniţial x/2006 al Judecătoriei Cluj - Napoca, cu întreaga sa evoluţie judiciară, ar fi trebuit să se reţină în speţa pendinte, corecta înscriere a dreptului pârâţilor reconvenţionali în cartea funciară şi buna lor credinţă la data dobândirii. Aşadar, nu se poate imputa instanţei de apel, ca de altfel nici celei de fond, vreo încălcare a autorităţii de lucru judecat, critică subsumabilă în mod corect motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 7 C. proc. civ. şi nu pct. 5 sau pct. 8 indicate de aceste părţi procesuale în cererea de recurs, operaţiune juridică de încadrare corectă permisă instanţei prezente de judecată în temeiul dispoziţiilor art. 489 C. proc. civ.

Întrucât potrivit art. 80 din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile de drept substanţial incidente cererii de rectificare de carte funciară sunt cele din Decretul - lege nr. 115/1938, astfel cum s-a expus mai sus, rezultă că în mod corect a reţinut curtea de apel incidenţa art. 36 alin. (1) din decretul - lege şi a dispus rectificarea cărţilor funciare grefat pe imprescriptibilitatea acţiunii în rectificare intentate dobânditorilor nemijlociţi şi terţului subdobânditor de rea - credinţă (poziţie psihică pe care instanţele devolutive ale fondului cauzei au reţinut-o în mod definitiv în cadrul situaţiei de fapt în privinţa subdobânditorilor F., O. şi N.).

Din această perspectivă, susţinerea recurenţilor pârâţi reconvenţionali că acţiunea în rectificare ar fi prescriptibilă într-un termen de 3 ani, nu este corectă, deoarece nu este îndeplinită premisa art. 37 alin. (1) şi (2) din decretul - lege, respectiv cea a existenţei bunei - credinţe a terţului subdobânditor.

6. Întrucât ansamblul criticilor de la punctul VI al cererii de recurs a pârâţilor reconvenţionali vizează exercitarea dreptului de accesiune reală imobiliară şi întrucât această exercitare este condiţionată de calitatea juridică de proprietar al terenului pe care se află construcţia obiect material al accesiunii imobiliare, această premisă a calităţii de proprietar nefiind întrunită în cauză ca urmare constatării nulităţii titlului pârâţilor reconvenţionali asupra imobilului, rezultă pe cale de consecinţă că acest grup de critici nu poate fi primit de către instanţa de recurs, el fiind lipsit de obiect.

Raportat la aceleaşi considerente, se observă că soluţia instanţei de apel de respingere a probei cu expertiză evaluatorie, probă destinată dovedirii aceluiaşi capăt secund al cererii principale de chemare în judecată, a fost una legală, date fiind dispoziţiile art. 255 şi urm. C. proc. civ. cu referire la art. 478 C. proc. civ. şi art. 479 C. proc. civ., nefiind incident din această perspectivă, nici motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. invocat de aceşti recurenţi.

7. Nici criticile recurenţilor pârâţi reconvenţionali privitoare la servitutea de trecere nu pot fi primite.

Astfel, atât timp cât potrivit considerentelor ilustrate anterior, în favoarea acestor părţi procesuale nu a operat accesiunea, rezultă că solicitarea de respingere a instituirii servituţii de trecere ca urmare a accesiunii, nu poate fi primită.

De asemenea, instanţa de recurs constată că criticile acestor recurenţi referitoare la nerespectarea prevederilor art. 617 şi art. 618 C. civ. de către instanţele devolutive ca urmare a invocatei identificări de către aceste părţi procesuale în cadrul raportului de expertiză a unei alte variante mai avantajoase pentru aceste părţi procesuale decât cea stabilită de instanţe şi ca urmare a modificării realităţilor cotidiene în privinţa imobilului litigios faţă de cele existente la momentul achiziţiei imobilului, nu pot fi primite de instanţa de recurs, întrucât ele nu vizează legalitatea deciziei civile recurate, ci temeinicia acesteia, în condiţiile în care controlul jurisdicţional al prezentei instanţe de judecată este unul doar de legalitate.

Astfel, atât timp cât în cadrul situaţiei de fapt a cauzei de care instanţa de recurs este ţinută, instanţa de apel a stabilit definitiv că varianta de servitute de trecere identificată de către tribunal reprezintă o cale de acces mai scurtă şi care nu împovărează în mod excesiv fondul aservit, rezultă că prevederile legale indicate au fost pe deplin respectate, instanţa de recurs neputând, date fiind limitele controlului său jurisdicţional, să aprecieze că o altă variantă de acces ar fi de natură să aducă o stânjenire şi mai mică a exercitării dreptului de proprietate asupra fondului/fondurilor ce au acces la calea publică, întrucât dacă ar proceda astfel, ar însemna să reaprecieze situaţia de fapt a cauzei.

Raportarea instanţei de apel la procesul-verbal de licitaţie din 06 mai 1991 completat de actul adiţional la acesta, în operaţiunea juridică de determinare a servituţii de trecere şi a condiţiilor acordării sale a fost una corectă din perspectiva art. 618 alin. (1) şi art. 619 C. civ., întrucât contrar criticilor acestor părţi procesuale, menţiunile din aceste două acte juridice le sunt opozabile acestor recurenţi, în calitate de succesori ai CAP Someşeni Cluj - Napoca de la care au achiziţionat imobilele terenuri asupra cărora CAP Someşeni Cluj - Napoca recunoscuse anterior dreptul de folosire a căilor de acces în favoarea reclamanţilor reconvenţionali.

Instanţa de recurs apreciază că dimpotrivă, ignorarea acestor acte juridice ilustrate ar fi determinat concluzia nerespectării de către instanţa de apel a prevederilor legale menţionate, fapt negativ care însă, nu s-a produs.

8. În fine, criticile recurenţilor pârâţi reconvenţionali în privinţa cheltuielilor de judecată la plata cărora au fost obligaţia de instanţa de apel, sunt de asemenea, nefondate, atât timp cât apelul acestor părţi procesuale a fost respins ca nefondat, iar apelul părţilor adverse a fost admis de curtea de apel, fiind astfel pe deplin respectate prevederile juridice ale art. 453 C. proc. civ. raportat la culpa procesuală decelată în apel ca fiind a apelanţilor pârâţi reconvenţionali.

În fine, în privinţa solicitării recurentei C. de a se constata incidenţa uzucapiunii tabulare în favoarea sa, a recurenţilor pârâţi reconvenţionali, solicitare realizată prin concluziile scrise depuse la dosar la ultimul termen de judecată din recurs, instanţa de recurs constată că această cerere nouă nu poate fi analizată, întrucât ea a fost formulată pentru prima dată direct în recurs, cu încălcarea astfel, a principiului non omisso medio, reglementat de art. 488 alin. (2) C. proc. civ., dar şi a prohibiţiei procesuale instituite de art. 494 C. proc. civ. cu referire la art. 478 C. proc. civ. de a formula cereri noi direct în calea de atac.

În egală măsură, instanţa de recurs apreciază că excepţia lipsei calităţii de reprezentant a S. pentru redactarea şi formularea recursului pârâţilor reconvenţionali, excepţie formulată de către intimaţii reclamanţi reconvenţionali prin întâmpinarea din recurs, este nefondată, întrucât ea este fundamentată pe aspecte străine de mandatul juridic, respectiv pe aspecte legate de comportamentul pârâţilor reconvenţionali în privinţa punerii în executare a deciziei civile recurate.

Pentru ansamblul acestor considerente expuse, instanţa de recurs apreciază că recursul promovat de pârâţii reconvenţionali este nefondat, impunându-se respingerea sa.

B. 1. În ceea ce priveşte recursul promovat de reclamanţii reconvenţionali, instanţa de recurs constată că primul grup de critici este cel privitor la suprafaţa imobilului litigios şi vizează o invocată încălcare de către instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat, conform art. 488 pct. 7 C. proc. civ. şi o motivare pe baza unor argumente contradictorii şi străine de natura cauzei, în sensul art. 488 pt. 6 C. proc. civ.

Astfel, sub un prim aspect, aceşti recurenţi au arătat că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a soluţiei de admitere prin decizia civilă nr. 6234/2004 a instanţei supreme, a primului capăt de cerere din litigiul anterior, capăt de cerere care viza - potrivit conţinutului concret al respectivei cereri de chemare în judecată, expus de aceste părţi procesuale - suprafaţa de teren de 4000 mp.

Instanţa de recurs notează că autoritatea de lucru judecat invocată nu a fost încălcată, întrucât, astfel cum s-a ilustrat şi la punctul A.1 din prezenta decizie de recurs, dispozitivul deciziei civile nr. 6234/2004 conform căruia:

"admite în parte acţiunea cu privire la capătul 1 de cerere", a fost explicitat prin considerentele respectivei decizii civile:

"motiv pentru care Curtea va modifica hotărârile, în sensul admiterii primului capăt de cerere, obligând Comisia de Lichidare a CAP Someşeni să le recunoască reclamanţilor dreptul de proprietate asupra bunurilor dobândite la 6 mai 1991".

Aşadar, nici în dispozitiv şi nici în considerente, nu s-a specificat faptul că suprafaţa terenului ar fi fost de 4000 mp, pentru a se reţine cu autoritate de lucru judecat în prezent, acest element. Dimpotrivă, instanţa supremă a arătat că bunurile asupra cărora trebuie să se recunoască dreptul de proprietate sunt cele dobândite la data de 6 mai 1991. Această menţiune impunea în mod evident în rejudecarea dispusă, determinarea lor concretă, ceea ce de altfel, s-a şi întâmplat, astfel cum se va expune în continuare.

Am arătat la punctul nr. A.1. de ce inclusiv sub imperiul C. civ. 1864 şi al C. proc. civ. 1865, atributul autorităţii de lucru judecat putea fi purtat atât de dispozitivul hotărârilor judecătoreşti definitive, cât şi de considerentele decisive sau decizorii pe care ele le cuprindeau.

Or, atât timp cât nu s-a constatat vreo statuare definitivă a instanţei supreme ce a pronunţat decizia civilă de recurs nr. 6234/2004 asupra întinderii suprafeţei terenului ca fiind 4000 mp, rezultă pe cale de consecinţă, că analiza "în oglindă" solicitată de către aceşti recurenţi inclusiv în apelul din prezenta cauză, era lipsită de unul dintre elementele de comparaţie, ea neputând astfel fi realizată în forma şi direcţia solicitată de către recurenţii apelanţi reclamanţi reconvenţionali.

În egală măsură, argumentele enunţate ilustrează inclusiv aspectul că nu se configurează nici un eventual concurs juridic între acest dispozitiv de care se prevalează recurenţii prezenţi şi considerentele hotărârilor judecătoreşti pronunţate ulterior deciziei de casare a instanţei supreme din acelaşi dosar precedent, concurs juridic care să fi fost încălcat de către instanţa de apel din prezentul litigiu din perspectiva art. 312 coroborat cu art. 315 C. proc. civ. 1865.

Împrejurarea că ulterior, petitele 2, 3, 4 din cererea de chemare în judecată din litigiul precedent au fost respinse, nu este de natură a modifica aprecierile anterioare ale curţii de apel, atât timp cât instanţa de apel a reţinut autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv a unor considerente decisive şi decizorii din hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate în litigiul anterior, operaţiune juridică care este permisă din punct de vedere legal, astfel cum s-a enunţat la punctul A.1. anterior, chiar şi în situaţia în care parte a unei acţiuni sau acţiunea integral este respinsă.

Continuând, se observă că potrivnic criticilor formulate de aceşti recurenţi prezenţi, în cadrul litigiului anterior a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat în sens pozitiv, suprafaţa terenului obiect al licitaţiei din mai 1991.

Astfel, prin decizia civilă nr. 302/2012 a Tribunalului Cluj, s-au statuat următoarele:

"Tribunalul a concluzionat raportat la aceste îndrumări că se impune a fi lămurită situaţia de fapt din perspectiva identificării imobilului care a făcut obiectul licitaţiei din data de 06 mai 1991, validarea unui antecontract presupunând evident această condiţie care se realizează prin efectuarea unei expertize tehnice topografice. (...)

Esenţială în stabilirea întinderii suprafeţei de teren aferentă grajdului nr. 5 este analizarea celor două acte încheiate în data de 06 mai 1991.

Astfel, prin actul adiţional încheiat părţile au convenit să detalieze ce presupune vânzarea grajdului cu tot ceea ce este instalat sau neinstalat pe el şi cu cele aferente funcţionării normale, aşa cum s-a menţionat în procesul-verbal de licitaţie, respectiv se înţelege şi terenul limitrof grajdului lateral stânga şi dreapta câte 20 ml., apoi 15 ml. în spate pe toată lungimea şi 10 ml. în faţă pe toată lungimea şi dreptul de folosinţă în comun a căii de acces până în drumul public.

În această situaţie instanţa de apel apreciază că măsurarea suprafeţei de teren aferentă grajdului se va realiza pornind de la pereţii grajdului şi nicidecum de la copertina existentă în faţa acestei construcţii, aşa cum s-a solicitat de către apelanţi, care ar presupune deplasarea acestei limite creându-se un plus de suprafaţă. (...)

Potrivit art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005 va dispune obligarea pârâtului Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca -Comisia de lichidare a Q. să încheie cu reclamanţii act apt de întabulare pentru terenul în suprafaţă de 3.876 mp. identificat anterior şi grajdul nr. 5, edificat pe acesta potrivit procesului-verbal de licitaţie nr. x din 06 mai 1991 şi a actului adiţional din aceeaşi dată, în caz contrar prezenta decizia va ţine loc de act autentic notarial".

Aşadar, prin decizia civilă nr. 306/2012, a fost determinată suprafaţa terenului litigios prezent.

Împotriva respectivei decizii de apel, au formulat recurs mai multe părţi procesuale, printre care şi recurenţii reclamanţi reconvenţionali prezenţi, printre motivele acestora de recurs înscriindu-se potrivit deciziei civile de recurs nr. 75/2013 a Curţii de Apel Cluj şi "să fie corectată suprafaţa de teren aferentă grajdului nr. 5 de la 3876 mp. la 4522 mp., pentru că măsurarea suprafeţei de teren aferente grajdului s-a realizat pornind de la pereţii grajdului. Or, faţă de această apreciere, terenul aferent este în suprafaţă de 4552 mp.".

Prin decizia civilă nr. 75/2013, Curtea de Apel Cluj - Napoca a respins recursul acestor părţi procesuale ca fiind tardiv formulat şi a admis recursul declarat de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 306/A/din 12 iunie 2012 a Tribunalului Cluj, pe care a casat-o în parte cu privire la dispoziţiile aferente operaţiunilor de carte funciară, în rândul cărora a menţionat şi identificarea în regim de CF a terenului în suprafaţă de 3876 mp aferent grajdului nr. 5, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Motivele admiterii recursului Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca au fost acelea că:

"Având în vedere că asupra imobilului teren intravilan situat în Cluj-Napoca, înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, provenită din conversia de pe hârtie a C.F. nr. x Someşeni, cu nr. top. x, în suprafaţă totală de 12.046 mp. este întabulat dreptul de proprietate publică dobândit cu titlu de lege, în cotă de 1/1, în favoarea Municipiului Cluj-Napoca, pe acest teren este situată str. x, imobilul fiind inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil, Curtea constă că în speţă este incident motivul de recurs reglementat de art. 312 alin. (3) C. proc. civ., astfel că se impune casarea parţială a deciziei recurate fiind necesară refacerea sau completarea raportului de expertiză ori eventual administrarea de probe noi pentru lămurirea deplină a situaţiei de fapt a imobilului, probe care nu pot fi administrate în recurs".

Aşadar, lămurirea deplină a situaţiei de fapt a cauzei respective presupunea verificarea situaţiei tabulare a imobilului litigios, motiv pentru care prin decizia de casare au fost desfiinţate doar dispoziţiile aferente operaţiunilor de carte funciară, dispunându-se rejudecarea sub acest aspect, păstrându-se celelalte dispoziţii.

Că aşa au stat lucrurile rezultă inclusiv din considerentele care explicitează dispozitivul respectivei decizii de recurs, considerente conform cărora:

"Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul art. 312 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., va admite în parte recursul declarat de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 306/A/din 12 iunie 2012 a Tribunalului Cluj pronunţate în dosarul nr. x/2005, pe care o casează în parte cu privire la dispoziţiile referitoare la:

- identificarea în regim de CF a terenului în suprafaţă de 3876 mp aferent grajdului nr. 5, rectificarea suprafeţelor de CF în care se regăseşte acest teren".

Deci, instanţa respectivă de recurs a apreciat că chestiunea întinderii efective a suprafeţei terenului litigios este tranşată prin statuările deciziei civile de apel nr. 306/2012, ea fiind menţinută în mod expres de instanţa respectivă de recurs atât prin indicarea în considerente a faptului că se impune rectificarea suprafeţelor de carte funciară în care se regăseşte terenul individualizat faptic prin menţionarea suprafeţei concrete a sa, cât şi prin păstrarea în chiar dispozitivul deciziei sale pronunţate, în mod expres, a ariei determinate a terenului.

Prin decizia civilă nr. 110 din 05.02.2015 a Tribunalului Cluj pronunţată în rejudecarea dispusă, urmată de decizia civilă de recurs nr. 573/2015 a Curţii de Apel Cluj (prin care s-au respins recursurile promovate) s-a procedat la verificarea aspectelor a cărora rejudecare s-a dispus prin decizia civilă de recurs nr. 75/2013, respectiv la verificarea exclusiv a situaţiei tabulare a terenului litigios.

Mai mult, în cuprinsul deciziei civile de recurs nr. 573/2015 a Curţii de Apel Cluj s-a specificat în mod expres faptul că rejudecarea s-a realizat în anumite limite impuse prin decizia anterioară de casare şi că aceste limite nu trebuie depăşite, iar în privinţa motivelor de recurs formulate în termenul legal de recurenţii prezenţi reclamanţi reconvenţionali, motive care vizau chiar suprafaţa concretă de teren aferent şi cotele - părţi din imobil, respectiva instanţă de recurs a arătat inclusiv că "Or, prin acestea, astfel cum s-a arătat mai sus, nu au fost practic formulate nici un fel de critici de nelegalitate referitor la decizia atacată, cele formulate fiind şi străine de ceea ce s-a reţinut de către instanţa de apel în vederea pronunţării soluţiei", de unde rezultă din punct de vedere logico - sistematic, că stabilirea suprafeţei concrete a terenului litigios nu a mai reprezentat obiect al rejudecării dispuse prin decizia de casare nr. 75/2013 şi deci, nici al rejudecării efectuate în temeiul ei. Deci, acest aspect (reinvocat şi în litigiul prezent) a rămas dezlegat în forma stabilită prin decizia civilă de apel nr. 306/2012 a Tribunalului Cluj.

Or, atât timp cât această chestiune a fost tranşată într-un litigiu anterior, purtat inclusiv de către recurenţii reclamanţi reconvenţionali, în mod corect instanţa de apel din prezentul litigiu a respins motivul de apel al acestor părţi procesuale, în temeiul argumentului autorităţii de lucru judecat în sens pozitiv, argumentele curţii de apel sub acest aspect - confirmate potrivit celor de mai sus de instanţa de recurs prezentă - fiind aşadar, corecte, convergente, coerente şi aplecate la speţa prezentă, ele ilustrând un raţionament juridic fluent şi nefiind nicidecum contradictorii sau străine de natura cauzei, cum în mod greşit invocă aceşti recurenţi.

De altfel, instanţa prezentă de recurs notează că inclusiv reclamanţii reconvenţionali recurenţi au precizat în mod repetat în cuprinsul cererii reconvenţionale formulate în prezentul litigiu, suprafaţa terenului ca fiind aproximativ 4000 mp, fără a îi imprima deci, un caracter cert de 4000 mp.

Pe cale de consecinţă a ansamblului argumentelor anterior expuse, nu se poate invoca în cauză în mod fondat nici argumentaţia că nerecunoaşterea suprafeţei de 4000 mp ar determina din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., o încălcare în privinţa acestor recurenţi a prevederilor art. 555 C. civ. şi art. 556 C. civ. referitoare la dreptul de proprietate, întrucât lor li se opune astfel cum am expus, autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv menţionată.

Aceeaşi autoritate reprezintă şi un impediment procedural de analiză a criticilor pe fond ale recurenţilor menţionaţi formulate asupra modului cum ar trebui calculată, măsurată şi stabilită această suprafaţă de teren, respectiv în raport de: procesul-verbal din 06.05.1991; de procesul-verbal nr. x/1991; de constatările raportului de expertiză topografică, dar şi de constatările din raportul expertului evaluator; de faptul că de la zid ar trebui măsuraţi cei 10 m liniari şi nu de la punctele 188 - 191, întrucât numai astfel ar fi respectate în opinia acestor recurenţi, condiţiile vânzării stabilite la 06.05.1991, recunoscută cu autoritate de lucru judecat; de folosinţa concretă necontestată din anul 1991 până în prezent; de aspectul nesuprapunerii anexei 11 cuprinzând varianta de servitute de trecere agreată de instanţele devolutive ale fondului cauzei cu planul anexă nr. 5 al folosinţei faptice indicate de părţi; de aspectul că expertul ar fi dat răspunsuri contradictorii în răspunsul la obiecţiuni sau de faptul că varianta din anexa 11 nu ar respecta cerinţa păstrării amplasamentului drumului de servitute, astfel încât nici suprafaţa de teren atribuită acestor părţi procesuale nu ar fi cea cumpărată prin procesul-verbal din anul 1991, fiind inferioară măsurătorilor comisiei de la momentul vânzării, cât şi celei care ar fi folosite de atunci până în prezent.

În temeiul aceluiaşi argument, se observă că în mod corect, legal, instanţa de apel nu a procedat la analiza tuturor acestor aspecte de fond invocate şi în apel, întrucât ele repuneau în discuţie un aspect tranşat definitiv anterior, purtător al autorităţii de lucru judecat sub aspect pozitiv în prezentul litigiu.

Aşadar, din perspectiva tuturor acestor considerente cumulate, motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6, 7 sau 8 C. proc. civ. invocate de recurenţii reclamanţi reconvenţionali în privinţa suprafeţei de teren litigios nu sunt incidente în cauză.

2. Nici criticile arondate greşitei individualizări a servituţii de trecere nu sunt fondate.

Astfel, sub un prim aspect, critica relativă caracterului nelegal sub acest aspect punctual al deciziei recurate ca urmare a invocatei greşite stabiliri a suprafeţei terenului litigios, este nefondată, întrucât premisa sa (greşita stabilire a ariei terenului de către curtea de apel) nu s-a întrunit astfel cum s-a demonstrat la punctul B.1.

De asemenea, instanţa de recurs nu îşi însuşeşte nici critica referitoare la folosirea de către curtea de apel a unor motive străine de natura cauzei prin trimiterea sa la prevederile art. 617 C. civ. din perspectiva necesităţii verificării şi a altor posibilităţi de ieşire la drumul public, precum şi la necesitatea ca înfundarea să fie una naturală, străină de fapta titularului locului înfundat, recurenţii apreciind că aceste considerente expuse de curtea de apel ar fi străine de natura cauzei, întrucât imobilul litigios nu ar reprezenta un loc înfundat, având acces la drumul public pe toate drumurile existente, nefiind necesară analiza altor accesuri mai puţin împovărătoare.

Procedând la analiza acestor critici cu ansamblul argumentelor lor dezvoltatoare, instanţa de recurs în primul rând constată neavenită sau cel puţin lipsită de rigoare juridică aserţiunea recurenţilor reclamanţi reconvenţionali în această direcţie în sensul că prin procesul-verbal din 06.05.1991 s-ar fi stabilit cu autoritate de lucru judecat că imobilul cumpărat are ieşire la drumul public prin toate drumurile existente la acel moment, pe o lăţime de 6 ml.

Astfel, un proces-verbal fie el şi completat printr-un act adiţional, nu este înzestrat cu autoritate de lucru judecat de legiuitorul naţional, ci doar statuările realizate prin hotărâri judecătoreşti definitive, date fiind prevederile art. 1201 C. civ. 1864, art. 166 C. proc. civ. 1865 sau ale art. 430 - art. 432 C. proc. civ. nou.

De asemenea, instanţa de recurs notează că recurenţii reclamanţi reconvenţionali susţin prin prezentul recurs că imobilul litigios nu este un loc înfundat, ci cu acces direct la drumul public prin toate drumurile existente la acel moment, perspectivă din care nu s-ar impune analiza şi a altor accese mai puţin împovărătoare.

Or, stabilirea caracterului înfundat sau neînfundat al unui teren reprezintă un element factual, decelabil pe bază de probe. Întrucât un astfel de element ţine de temeinicia deciziei recurate şi nu de legalitatea acesteia, instanţa de recurs exercitând exclusiv un control de legalitate, rezultă că o astfel de critică excede limitelor sale jurisdicţionale.

De altfel, instanţa de recurs observă în aceeaşi direcţie că prin cererea reconvenţională, înşişi recurenţii reclamanţi reconvenţionali au solicitat instituirea unei servituţi de trecere auto şi cu piciorul, invocând printre temeiurile juridice, inclusiv art. 617 C. civ. (contestat în prezent tot de reclamanţii reconvenţionali), text de lege care vizează chiar situaţia unui fond lipsit de acces la calea publică, aceste părţi procesuale arătând în cererea reconvenţională:

"Având în vedere caracterul de loc înfundat al imobilului achiziţionat de noi, solicităm instituirea unei servituţi de trecere auto şi pietonală" .

În egală măsură, contrar aserţiunilor acestor recurenţi, conformitatea variantei de servitute de trecere alese de către instanţele devolutive ale fondului (anexa 11 din raportul de expertiză topografică), cu anexa 5 vizând folosinţa actuală astfel cum ar fi fost ea configurată la momentul dobândirii imobilului litigios prin procesul-verbal de licitaţie din mai 1991 şi actul adiţional la acesta, deci cu înseşi aceste acte juridice menţionate, reprezintă de asemenea, de fapt, un aspect subsumat temeiniciei deciziei civile recurate, decelabil pe bază de probe şi evaluare şi nu unul de legalitate.

Or, atât timp cât în cadrul deciziei civile recurate, instanţa de apel a reţinut în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, cu titlu definitiv, că:

"Nu poate fi împărtăşită susţinerea apelanţilor, în sensul că servitutea de trecere dispusă de instanţa de fond vine în contradicţie cu procesul-verbal de licitaţie din 06 mai 1991 şi cu actul adiţional la acesta, în condiţiile în care prin procesul-verbal de licitaţie nu s-a identificat nici un reper care să permită în concret determinarea şi individualizarea traseului servituţii de trecere, ci s-a stabilit posibilitatea adjudecatarilor de a folosi căile de acces pe o lăţime de 6 m de-a lungul căii de acces existente, de la grajdul lor spre drumul public, lăţimea fiind calculată de la parcela reclamanţilor, iar în ceea ce priveşte porţiunea dinspre stradă, calea de acces fiind mult mai largă", instanţa de recurs este ţinută în algoritmul său juridic limitat la verificarea legalităţii, de această statuare aferentă situaţiei de fapt a cauzei, constatând concomitent şi că astfel, instanţa de apel a răspuns în acest mod concret acestui subgrup de critici formulate de reclamanţii reconvenţionali în apel.

În egală măsură, se observă lecturând decizia recurată că instanţa de apel a ilustrat de ce apreciază că varianta din anexa 11, chiar prin raportare la procesul-verbal din mai 1991 şi la actul adiţional la acesta, acte juridice pe care se grefează şi elementul folosinţei neîntrerupte indicate de recurenţii reclamanţi reconvenţionali, corespunde cel mai bine dezideratului instituirii unei servituţi de trecere, prezentând argumentele sale concrete sub acest aspect, neputându-i-se aşadar reproşa vreo lipsă de analiză nici din această perspectivă.

Din nou instanţa de recurs notează că date fiind limitele controlului său exclusiv de legalitate, nu poate proceda nici la evaluarea variantei alese de curtea de apel, prin prisma criteriului invocat de către aceşti recurenţi - minima împovărare a imobilului aservit - întrucât criteriul menţionat este unul factual, care impune aprecieri asupra situaţiei de fapt a cauzei, asupra temeiniciei sale, apanaj al instanţelor devolutive ale fondului cauzei, cu singura menţiune că - astfel cum am expus deja - procesul-verbal de licitaţie din mai 1991 şi actul său adiţional nu sunt purtătoare ale atributului autorităţii de lucru judecat, cum din nou eronat invocă aceste părţi procesuale şi în cadrul acestui subansamblu de critici. Atât timp cât instanţa de apel s-a raportat - astfel cum rezultă din considerentele deciziei de apel - în individualizarea variantei de servitute de trecere şi la acest criteriu prevăzut de art. 617 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de recurs nu poate atunci decât să constate corecta aplicare în speţă a normei juridice enunţate.

De asemenea, instanţa de recurs observă că în cadrul deciziei recurate, instanţa de apel s-a raportat în operaţiunea juridică de identificare a variantei servituţii de trecere şi la elementul lungimii căii de acces:

"varianta aleasă de instanţa de fond corespunde cel mai bine dezideratului instituirii unei servituţi de trecere, în sensul că reprezintă practic o cale de acces mai scurt, în care se ţine cont de faptul că parcelele pârâţilor au fost comasate şi în care servitutea nu împovărează în mod excesiv fondul aservit" (pagina 47 a deciziei recurate).

Aşadar, nu se poate reproşa instanţei de apel că nu ar fi avut în vedere nici acest element, că ar fi omis să îl evalueze în cadrul analizei sale. Concomitent, instanţa de recurs constată că date fiind limitele controlului său exclusiv de legalitate, nu poate proceda la verificarea existenţei unui traseu mai scurt, astfel cum invocă şi solicită recurenţii, întrucât această analiză este una de fapt, realizabilă pe baza probelor administrate cauzei, apanaj însă, exclusiv al instanţelor devolutive ale fondului cauzei care stabilesc situaţia de fapt a unei cauze în mod definitiv.

Drept urmare, din perspectiva tuturor acestor considerente expuse, conjugate de altfel cu cele enunţate la punctul A.7 din prezenta decizie de recurs, reţinând totodată şi aspectul că deşi în privinţa servituţii de trecere, recurenţii reclamanţi reconvenţionali au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., totuşi nu au indicat vreo normă legală care să fi fost încălcată sau aplicată greşit de către curtea de apel (art. 617 C. civ. fiind invocat de aceste părţi procesuale exclusiv din unghiul de vedere al nemotivării corespunzătoare a deciziei recurate), prezenta instanţă de recurs constată că ambele motive de recurs invocate sub acest aspect, prevăzute de art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate, decizia recurată necuprinzând motive străine de natura cauzei, fiind temeinic argumentată în fapt şi în drept şi neîncălcând vreo normă juridică.

Drept urmare, inclusiv acest recurs promovat de reclamanţii reconvenţionali se impune a fi respins ca nefondat.

Pentru ansamblul acestor considerente care se întrepătrund în privinţa ambelor recursuri, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Curtea va respinge ca nefondate, recursurile promovate, reţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii B., în nume propriu şi în calitate de tutore al reclamantului A., C., D., E. şi de pârâţii L., M. şi F. şi recursul declarat de pârâţii G., H., I. şi J. împotriva deciziei nr. 55A din 3 martie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 februarie 2023.