Annulment of notarized marital property liquidation and partition: recharacterization as transaction barring annulment for lesion

Şedinţa publică din data de 19 decembrie 2022

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25 august 2017, sub dosar nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B., următoarele:

- anularea actului de lichidare a regimului comunităţii legale de bunuri şi a convenţiei de partaj autentificate sub nr. x din data de 25 august 2016 de către SPN "C.", notar D., actul fiind atins de nulitate relativă prin vicierea consimţământului reclamantei;

- revenirea la situaţia anterioară încheierii acestor acte, respectiv revenirea la un drept de proprietate comună în devălmăşie asupra tuturor bunurilor, inclusiv cu reînscrierea dreptului de proprietate asupra bunurilor comune al reclamantei şi pârâtului în cărţile funciare ale imobilelor:

- imobil teren şi construcţie situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, înscris în CF x Cluj-Napoca, Al cu nr. cad. x si AI.I cu nr. cad. xcl;

- imobil construcţie situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, înscris în CF x, Cluj-Napoca, Al cu nr. cad. x şi cota de 1/6 parte din imobilul teren în intravilan în suprafaţă de 116 mp situat la aceeaşi adresă, înscris în CF x Cluj-Napoca, AI cu nr. cad. x, imobil teren şi construcţie situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, înscris în CF x Cluj-Napoca, Al cu nr. cad. x, cota de 1/6 parte din imobilul situat în Gilău, jud. Cluj, înscris în CF x Gilău, Al cu nr. cad. x, 1988 şi M.I cu nr. cad. x 1988/c;

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Cluj:

Prin sentinţa civilă nr. 456 din 12 octombrie 2020 a Tribunalului Cluj, secţia Civilă, pronunţată în dosar nr. x/2017, s-au hotărât următoarele:

S-a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de către pârât.

S-a admis în parte acţiunea civilă formulată de către reclamanta A., împotriva pârâtului B. şi în consecinţă:

S-a dispus anularea parţială a actului de lichidare a regimului comunităţii legale de bunuri şi a convenţiei de partaj autentificate sub nr. x din data de 25 august 2016 de către SPN "C.", notar D., în ceea ce priveşte bunurile comune, actul fiind lovit de nulitate relativă prin vicierea consimţământului reclamantei, prin leziune, referitor la aceste bunuri.

S-a dispus revenirea la situaţia anterioară încheierii acestor acte, respectiv revenirea la un drept de proprietate comună în devălmăşie asupra tuturor bunurilor, inclusiv cu reînscrierea dreptului de proprietate asupra bunurilor comune al reclamantei şi pârâtului în cărţile funciare ale imobilelor:

- imobil teren şi construcţie situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, Al cu nr. cad. x şi Al. l cu nr. cad. x;

- imobil construcţie situat în Cluj-Napoca, str. x, Jud. Cluj înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, Al cu nr. cad. x şi cota de 1/6 parte din imobilul teren în intravilan în suprafaţă de 116 mp, situat la aceeaşi adresă, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, Al cu nr. cad. x;

- imobil teren şi construcţie situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, Al cu nr. cad. x, x;

- cota de 1/2 parte din imobilul situat în Gilău, jud. Cluj, înscris în CF nr. x Gilău, Al cu nr. cad. x, 1988 şi A1.1 cu nr. cad. xc, 1988/c.

Pârâtul a fost obligat să achite reclamantei suma de 256.175,19 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj:

Prin decizia nr. 208/A din 8 septembrie 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a hotărât următoarele:

A admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 456 din 12.10.2020 a Tribunalului Cluj, pronunţate în dosar nr. x/2017, pe care o schimbă în parte, după cum urmează:

A admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, având ca obiect Anularea actului de lichidare a regimului comunităţii legale de bunuri şi a Convenţiei de partaj, autentificate sub nr. x/25.08.2016 de C., pentru vicierea consimţământului prin leziune şi în consecinţă, respinge ca inadmisibilă acţiunea pentru acest motiv de anulare.

A respins ca nefondată, acţiunea în anularea aceloraşi acte, pentru vicierea consimţământului prin eroare, dol şi violenţă.

A menţinut dispoziţia din sentinţă referitoare la respingerea excepţiei inadmisibilităţii întemeiată pe art. 99 rap. la art. 49 lit. h) din Legea nr. 36/1995.

A înlăturat din sentinţă dispoziţia referitoare la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantei.

A respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

A obligat-o pe intimata A. să plătească apelantului suma de 22.621,01 RON, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxa judiciară de timbru.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj a declarat recurs reclamanta A., criticând soluţia pentru nelegalitate.

Dosarul a fost înregistrat la ÎCCJ la data de 11 noiembrie 2021 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a formulat în esenţă, următoarele critici:

- instanţa de apel în mod nelegal şi cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti a apreciat ca inadmisibilă acţiunea reclamantei de anulare a actului de lichidare a comunităţii de bunuri şi a convenţiei de partaj pentru vicierea consimţământului reclamantei prin leziune cu toate că rezultă cu claritate din textul legal că legiuitorul nu a exclus din sfera posibilităţii vicierii consimţământului prin leziune actul de lichidare a comunităţii de bunuri si partaj;

- instanţa de apel s-a transformat în însuşi legiuitorul şi chiar prin hotărârea judecătorească a legiferat un nou caz de inadmisibilitate a leziunii, o nouă categorie de contracte exclusă de la posibilitatea vicierii prin leziune;

- instanţa de apel a încălcat prevederile art. 684 C. civ. privitor la cauzele de desfiinţare a partajului;

- instanţa de apel, cu aplicarea greşită a legii şi prin adăugarea la lege a exclus leziunea dintre cauzele posibile de desfiinţare a partajului;

- prin hotărârea atacată au fost încălcate normele prevăzute de art. 10 C. civ. privind interzicerea analogiei;

- instanţa de apel, în mod nepermis şi cu încălcarea legii, a adăugat o altă excepţie sau a extins sfera de aplicare a excepţiei, creând practic un nou caz de inadmisibilitate a leziunii;

- instanţa de apel în mod cu totul neverosimil şi străin de drept a reţinut că ori de câte ori părţile încheie un partaj doresc să evite un litigiu şi prin urmare încheie o tranzacţie; în mod evident că nu orice partaj voluntar însoţit de o convenţie de lichidare a comunităţii de bunuri cu care face corp comun este un contract de tranzacţie; nu întotdeauna părţile care încheie un partaj se află într-o situaţie conflictuală şi din această cauză doresc să preîntâmpine un litigiu, nu întotdeauna părţile poartă negocieri şi îşi fac concesii reciproce şi nu întotdeauna un litigiu este iminent sau prefigurat de către părţi;

- prin hotărârea atacată au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 2267-2270 C. civ. privind tranzacţia; în cauză nu a existat o situaţie conflictuală între părţi, nici negocieri şi nici concesii reciproce sau transferul unor drepturi de la o parte la cealaltă;

- raportat la circumstanţele speţei, în opinia recurentei, instanţa de apel nu ar fi trebuit să procedeze la recalificarea partajului ca şi tranzacţie, întrucât tranzacţia, conform art. 2267 C. civ., este contractul prin care părţile previn sau sting un litigiu, prin concesii sau renunţări reciproce; astfel, tranzacţia, ca instituţie juridică este o negociere a drepturilor dintr-un conflict;

- instanţa de apel a dat o interpretare proprie şi o aplicare greşită a normelor privind lichidarea regimului matrimonial şi a comunităţii de bunuri, prevăzute de art. 320, art. 355-357 C. civ., apreciind în mod greşit, fără niciun suport juridic sau faptic, că există două acte distincte: actul de lichidare şi actul de partaj;

- instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1221-1224, 1207, 1214-1216 C. civ.

- hotărârea instanţei de apel nu este motivată cu privire la următoarele motive de apel:

- incidenţa leziunii cu privire la părţile sociale (instanţa a omis în întregime analiza cu privire la acest motiv de apel);

- incidenţa erorii cu privire la: greşita alcătuire a masei bunurilor comune, incorecta evaluare a masei bunurilor comune, eroarea esenţială asupra obiectului contractului;

- incidenţa dolului din perspectiva omisiunii de informare a pârâtului şi din perspectiva manoperelor frauduloase ale pârâtului;

- incidenţa violenţei din perspectiva stării de dependenţă financiară şi economică a reclamantei faţă de pârât;

- instanţa de apel s-a pronunţat pe toate motivele de apel ale pârâtului, fără a analiza contraargumentele reclamantei, acestea fiind omise în totalitate;

- hotărârea instanţei de apel conţine motive contradictorii;

- instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 6 şi art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

- în mod nelegal, instanţa de apel a admis motivele de apel ale pârâtului privitoare la încălcarea de către instanţa de fond a principiului disponibilităţii, al contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. pct. 4, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul - pârât B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 21 iunie 2022 completul de filtru a respins excepţiile netimbrării recursului şi a nulităţii acestuia, invocate de intimatul-pârât B.. A admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 208A din 8 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 22 noiembrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunţarea la data de 29 noiembrie 2022, iar ulterior la 13 decembrie 2022, respectiv la 19 decembrie 2022, când a pronunţat decizia de faţă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate în cererea de recurs şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse şi care răspund criticilor formulate de recurentă, sistematizate din punct de vedere logico - juridic de instanţa de recurs.

1. Sub un prim aspect, Înalta Curte observă cu titlu preliminar că în reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunţarea acestui caracter, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 C. proc. civ., din enumerarea limitativă şi expresă a motivelor de nelegalitate care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual, precum şi din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. care statuează în mod expres:

"Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". Drept urmare, instanţa de recurs, în cadrul controlului de legalitate pe care-l exercită, este ţinută de situaţia de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanţa de fond sau după caz, de apel (precum în speţa pendinte).

Aşadar, toate criticile recurentei - fie ele însoţite de argumente dezvoltatoare sau de dezbaterea de către recurenta reclamantă a multe dintre probele administrate cauzei - care implică aprecierea situaţiei de fapt, nu vor putea fi primite spre evaluare de prezenta instanţă de recurs, aceasta nefiind competentă să reaprecieze situaţia de fapt în recurs, cale de atac exclusiv de legalitate.

Această concluzie se impune întrucât reaprecierea situaţiei de fapt în recurs, reevaluarea probelor în recurs, prin prisma criticilor de acest gen (regăsite în număr foarte mare în cererea de recurs prezentă) menţionate de recurenta reclamantă în motivele sale de recurs, pentru a conchide în final, în sensul aplicării greşite în cauză, a diverse dispoziţii legale substanţiale sau procesuale naţionale sau convenţionale invocate de această parte procesuală, astfel cum doreşte recurenta reclamantă, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunţate, ci echivalează cu reanalizarea situaţiei de fapt şi eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale. Or, întrucât curtea de apel a reţinut definitiv, aspectele factuale contestate în prezent de recurentă, Înalta Curte nu poate decât să constate pe cale de consecinţă, corecta aplicare a prevederilor legale incidente invocate de recurentă, la situaţia de fapt tranşată definitiv de instanţa de apel, devolutivă a fondului cauzei.

Realizând această constatare cu titlu preliminar, instanţa de recurs o va menţiona şi punctual, în continuare, în dezbaterea criticilor concrete din recurs, atunci când va fi cazul.

2. Sub un al doilea aspect, tot preliminar, instanţa de recurs menţionează că instanţa de apel şi-a grefat construcţia sa juridică inclusiv pe ipoteza calificării unitare a "Actului juridic de lichidare a regimului comunităţii legale de bunuri şi convenţie de partaj voluntar", respectiv "din perspectiva specificului actului".

Întrucât calificarea juridică a actului notarial autentificat sub nr. x/2016 de C. a fost invocată în mod dezvoltat de către recurentă a fi necesar a fi realizată în mod unitar, în raport de finalitatea invocat singulară a operaţiunilor afirmat congruente de lichidare a comunităţii de bunuri şi partaj, astfel cum s-ar deduce - consideră recurenta reclamantă - din dispoziţiile art. 355 - art. 357 C. proc. civ., în raport de voinţa unitară a părţilor, de unicitatea autentificării notariale, instanţa de recurs va proceda atunci la verificarea legalităţii deciziei civile atacate din perspectiva acestei premise agreate de către recurentă (spre deosebire de premisa disocierii actului în două acte juridice: act de lichidare a comunităţii şi convenţie de partaj, premisă apreciată corectă de către intimatul pârât, dar combătută de recurentă).

3. Pornind aşadar, de la premisele menţionate, instanţa de recurs constată faptul că un prim grup de critici al recurentei, vizează eronata calificare juridică de către instanţa de apel a acestui act (privit deci, unitar) ca reprezentând o tranzacţie.

Or, instanţa de recurs remarcă faptul că potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 1865, "Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate: (...) 8. când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia".

Noul C. proc. civ. nu mai reglementează în cadrul art. 488 C. proc. civ., acest motiv de casare, ceea ce determină din punct de vedere al metodelor de interpretare logică, sistematică, gramaticală şi teleologică (în referire la reglementarea anterioară enunţată din vechiul cod de procedură) concluzia că greşita calificare a unui act juridic, greşita stabilire a naturii actului prin prisma voinţei concordante determinate a părţilor sale contractante, nu mai este reglementată de noul legiuitor ca reprezentând o critică vizând legalitatea hotărârii judecătoreşti recurate, ci o critică vizând temeinicia sa.

Din această perspectivă expusă, se constată de către prezenta instanţă de recurs faptul că criticile de acest gen din recursul reclamantei, referitoare la eronata calificare a actului juridic (reamintim: privit unitar) ca şi tranzacţie, nu pot fi subsumate nici motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., astfel cum greşit a invocat recurenta, calificarea juridică a conţinutului concret al unui act civil nemaireprezentând o problemă de legalitate, ci una de temeinicie, rezolvabilă pe baza analizei probelor administrate cauzei, apanaj al instanţelor devolutive ale fondului cauzei.

Aplicând aceste considerente cu caracter teoretic speţei prezente deduse judecăţii, Curtea observă că în cadrul deciziei instanţei de apel, s-a stipulat în mod expres faptul că acest act juridic complex reprezintă o tranzacţie:

"Prin urmare, este evident că un act notarial prin care doi foşti soţi convin, făcându-şi sau nu concesii unui altuia, să rezolve amiabil problema lichidării comunităţii de bunuri şi a partajului, are natura juridică a unei tranzacţii, menită să preîntâmpine, să prevină, să evite, declanşarea unui proces cu acest obiect. (...)

Or, în cadrul actului de lichidare a comunităţii de bunuri şi de partaj, a cărui anulare s-a solicitat în litigiul pendinte, părţile tocmai asta au făcut, au făcut concesii şi/sau renunţări reciproce la drepturi, în vederea prevenirii naşterii unui litigiu cu acest obiect".

Aşadar, criticile din recurs care repun în discuţie analiza naturii juridice a actului autentificat la 25.08.2016 sub nr. x, în raport de conţinutul său concret, de clauzele cuprinse în cadrul său, de finalitatea urmărită, de componenta sa invocat principală, nu pot fi primite, întrucât astfel cum s-a expus anterior, greşita calificare a unui act juridic nu mai reprezintă un motiv de nelegalitate, ci unul de netemeinicie al cărui control scapă unei instanţe de recurs, date fiind limitele sale procedurale instituite de art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte constată sub acest aspect, faptul că potrivit considerentelor deciziei recurate, instanţa de apel s-a grefat în cadrul analizei actului juridic încheiat între părţile procesuale, pe voinţa părţilor, astfel cum a dedus-o din conţinutul său şi că practic, prin ansamblul criticilor din recurs, recurenta doreşte ca de fapt, instanţa de recurs să reinterpreteze probele administrate cauzei, conţinutul concret al actului juridic, să reevalueze practic situaţia de fapt, pentru a ajunge la concluzia că părţile au dorit să încheie un alt act decât cel decelat de instanţa de apel. Acest fapt este prohibit însă, astfel cum am expus anterior, prin nepreluarea în cadrul motivelor de recurs reglementate de art. 488 C. proc. civ. a vechiului motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 1865.

Aşadar, ansamblul vast al aserţiunilor recurentei reclamante din cadrul cererii de recurs, referitoare la încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 2267 - art. 2270 C. civ., întrucât nu ar fi existat o situaţie conflictuală între părţi; întrucât nu ar fi existat negocieri şi nici concesii reciproce sau transferul unor drepturi de la o parte la alta, cu menţionarea între altele, de recurentă şi a faptului că bunurile, cotele şi natura juridică a bunurilor ar fi fost dinainte stabilite nu de părţi, ci de notar în baza unei înţelegeri prealabile cu intimatul; întrucât nu i-ar fi fost oferită recurentei nici o informare cu privire la drepturile pe care le are; întrucât nu ar fi existat o poziţie de egalitate a părţilor în negocieri; întrucât nu ar fi fost realizată o evaluare a bunurilor din masa partajabilă; întrucât nu s-ar fi realizat un inventar al tuturor bunurilor incluse în masa bunurilor comune sau întrucât procentul de 1% invocat a îi fi revenit demonstrează imposibilitatea existenţei unor concesii, toate acestea însoţite de dezbaterea largă de către recurentă a probelor administrate cauzei şi a unei soluţii din jurisprudenţa naţională, implică aprecierea situaţiei de fapt, instanţa de recurs nefiind competentă însă, să reaprecieze situaţia de fapt în această cale de atac exclusiv de legalitate.

Toate aspectele menţionate reprezintă elemente ale situaţiei de fapt care se apreciază potrivit probelor administrate, ele reprezentând în mod indiscutabil, elemente factuale.

Reaprecierea probelor în recurs, prin prisma aserţiunilor de genul celor menţionate de recurenta reclamantă în motivele sale de recurs, pentru a conchide în final, în sensul aplicării greşite în cauză, a dispoziţiilor legale ale art. 2267 C. civ. - art. 2270 C. civ., astfel cum doreşte recurenta reclamantă menţionată, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunţate, ci echivalează cu reevaluarea situaţiei de fapt şi eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale menţionate. Or, întrucât curtea de apel a reţinut definitiv, că între părţi s-a încheiat un contract de tranzacţie, Înalta Curte nu poate decât să constate corecta aplicare a prevederilor legale incidente, invocate de recurentă, la această situaţie de fapt.

Aşadar, grefat pe situaţia de fapt stabilită definitiv ilustrată anterior, Înalta Curte apreciază, din perspectiva criticilor formulate de recurenta reclamantă, că în cauză s-a realizat de către instanţa de apel o corectă aplicare şi interpretare a prevederilor legale invocate ale art. 2267 C. civ. - art. 2270 C. civ., motivul de recurs aferent, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind fondat.

4. Consecutiv celor deja enunţate, instanţa de recurs observă că nu se poate imputa instanţei de apel depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, în sensul art. 488 pct. 4 C. proc. civ.

Astfel, atât timp cât actul juridic încheiat de părţi a fost calificat ca reprezentând o tranzacţie, iar potrivit art. 1224 C. civ. şi art. 2273 alin. (2) C. civ., tranzacţia nu poate fi atacată pentru leziune, se observă că în mod corect a fost soluţionată din această perspectivă, excepţia inadmisibilităţii cererii de anulare a actului juridic pentru leziune, fără deci ca instanţa de apel să adauge la lege sau să încalce principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat.

În ceea ce priveşte criticile (subsumate de recurentă şi acestui motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 4 C. proc. civ.) relative încălcării de către instanţa de apel a prevederilor art. 22 alin. (2) şi ale art. 6 alin. (1) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel ar fi omis să se pronunţe asupra unor probe, ar fi ignorat anumite probe sau părţi din acestea care ar fi fost de natură să determine - potrivit susţinerilor recurentei - modificarea stării de fapt şi întrucât ar fi manifestat o vădită lipsă de imparţialitate în soluţionarea cauzei, instanţa de recurs constată că ele pun în discuţie de fapt, temeinicia deciziei recurate şi nu legalitatea sa, partea fiind nemulţumită de situaţia de fapt reţinută de către instanţa devolutivă a fondului şi solicitând practic instanţei prezente de control judiciar prin prisma celor două norme procesuale invocate, să reanalizeze probele administrate, pentru a constata eventuala lor trunchiere, eventuala lor ignorare de către instanţa de apel, cu efectul modificării astfel, a situaţiei de fapt a cauzei reţinute definitiv în faza procesuală de apel.

Or, astfel cum am expus anterior, instanţa de recurs efectuează un control exclusiv de legalitate, fiind ţinută de situaţia de fapt a cauzei stabilită în mod definitiv de instanţa de apel, motiv pentru care acest grup de critici nu poate fi primit ca fondat.

5. Raportat la motivul de recurs vizând încălcarea de către curtea de apel, a prevederilor art. 684 C. civ. privitor la cauzele de desfiinţare a partajului "şi implicit convenţia de lichidare a comunităţii de bunuri, convenţie cu care partajul face corp comun, în cazul încetării comunităţii de bunuri urmare a divorţului" (astfel cum a susţinut recurenta), cauze care sunt aceleaşi ca şi la contract, fără nici o excepţie, deci inclusiv leziunea, instanţa de recurs îl apreciază a fi nefondat.

Astfel, acest grup de critici ignoră calificarea actului juridic privit unitar contestat, realizată de către instanţa de apel, ca şi tranzacţie.

Or, atât timp cât în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, s-a stabilit că prin respectivul act juridic s-a încheiat între părţi o tranzacţie, atunci invocarea eventualei încălcări a unor prevederi legale care ţin de un alt tip de convenţie, respectiv partajul, decât cel constatat a fi fost încheiat între părţi, nu poate determina o altă rezolvare excepţiei inadmisibilităţii, atât timp cât regimul juridic al tranzacţiei exclude atacarea actului pentru leziune.

Aceste considerente sunt valabile şi în privinţa grupului de critici relativ încălcării de către instanţa de apel a art. 10 C. civ. care interzice analogia.

Astfel, atât timp cât în cauză, actul juridic a fost calificat de curtea de apel ca reprezentând o tranzacţie şi nu un contract de partaj sau o convenţie de lichidare a comunităţii de bunuri (privită stricto sensu), atunci nu îi poate fi aplicat regimul juridic specific partajului sau cel specific doar lichidării comunităţii de bunuri, cum în mod incorect din punct de vedere legal invocă practic recurenta.

De altfel, se observă din acest unghi de vedere, şi o inconsecvenţă a recurentei ce, deşi a apreciat în mod dezvoltat şi repetat inclusiv prin prezentul recurs, că actul juridic notarial încheiat de părţi trebuie să fie privit şi calificat unitar, nu disociat, cu toate acestea în cadrul acestor grupuri de critici, aceeaşi parte procesuală îşi axează argumentaţia juridică pe doar o componentă a actului încheiat sau pe componentele acestuia privite individual.

Trimiterea la jurisprudenţa naţională reprezintă de asemenea, un argument nefondat, deoarece pasajul citat de către recurentă, preluat dintr-o hotărâre judecătorească regăsită pe site-ul rolii.ro, nu aparţine raţionamentului juridic al respectivei instanţe de judecată, ci reprezintă punctul de vedere al uneia dintre părţile din acel dosar.

Nici considerentul judecătoriei din respectiva speţă invocată cu titlu de jurisprudenţă şi la punctul II.4 din motivele de recurs (pagina 19 a cererii de recurs) nu este de natură să modifice datele problemei, atât timp cât el permite din punct de vedere logico - juridic, concluzia calificării unui act de partaj ca şi tranzacţie, atunci când există motive temeinice. Or, în prezenta cauză actul juridic a fost calificat de instanţa de apel ca reprezentând o tranzacţie.

6. În ce priveşte grupul de critici afectat greşitei invocate aprecieri generale a instanţei de apel asupra faptului că orice partaj ar reprezenta o tranzacţie, instanţa de recurs constată sub un prim aspect, că aserţiunea curţii de apel în sensul că " Prin urmare, este evident că un act notarial prin care doi foşti soţi convin, făcându-şi sau nu concesii unui altuia, să rezolve amiabil problema lichidării comunităţii de bunuri şi a partajului, are natura juridică a unei tranzacţii, menită să preîntâmpine, să prevină, să evite, declanşarea unui proces cu acest obiect", nu este una greşită deoarece potrivit art. 2267 alin. (1) C. civ., "Tranzacţia este contractul prin care părţile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunţări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă".

Aşadar, în raport de textul legal citat, un act juridic poate fi calificat ca şi tranzacţie inclusiv atunci când părţile previn sau sting un litigiu prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă, deci nu neapărat prin concesii, acestea din urmă reprezentând doar una dintre modalităţile alternative de realizare a tranzacţiei, prevăzute de textul legal.

În al doilea rând, instanţa de recurs este de acord cu faptul că în genere, nu orice convenţie de partaj are trăsăturile, poate fi calificat ca şi tranzacţie, întrucât trebuie îndeplinite cerinţele cumulative enunţate la art. 2267 şi urm. C. civ., însă această constatare nu este de natură să modifice datele speţei prezente, astfel cum se va ilustra infra. Argumentul recurentei referitor la art. 984 C. proc. civ. ("Dacă părţile nu ajung la o înţelegere sau nu încheie o tranzacţie potrivit celor arătate la art. 983, instanţa va stabili bunurile supuse împărţelii, calitatea de coproprietar, cota-parte (...)") este mai degrabă, în favoarea concluziei instanţei de apel şi nu în contrapunerea acesteia, atât timp cât privit în corelare cu art. 983 din acelaşi cod procesual, articol la care chiar face trimitere, "înţelegerea" este cea realizată prin intermediul instanţei de judecată, în exercitarea rolului activ al acesteia, putând rezulta aşadar, că rămâne afectat domeniului tranzacţiei, partajul voluntar extrajudiciar.

Instanţa de recurs observă însă, că în cauză instanţa de apel a reţinut în cadrul situaţiei de fapt, în mod definitiv astfel cum am expus, următoarele:

"Or, în cadrul actului de lichidare a comunităţii de bunuri şi de partaj, a cărui anulare s-a solicitat în litigiul pendinte, părţile tocmai asta au făcut, au făcut concesii şi/sau renunţări reciproce la drepturi, în vederea prevenirii naşterii unui litigiu cu acest obiect", fiind aşadar constatate în cauză a fi fost îndeplinite premisele de fapt ale tranzacţiei astfel cum sunt ele impuse de art. 2267 alin. (1) C. civ.

Aşadar, atât timp cât în cauză s-a constatat că actul juridic încheiat de părţi reprezintă o tranzacţie, devine nerelevant în algoritmul juridic al litigiului dacă în general, un contract de partaj reprezintă sau nu o tranzacţie, analiza judiciară a unei speţe impunând soluţionarea unui raport juridic concret, determinat şi nu rezolvarea unor probleme de drept de ordin general, abstract, impersonal.

Din aceeaşi perspectivă, instanţa de recurs notează şi faptul că deşi în principiu, eşecul unor negocieri contractuale asupra modului de partajare a averii devălmaşe a unor foşti soţi poate fi urmată - ca şi variantă posibilă - de rămânerea pentru încă o perioadă de timp în devălmăşie, aşa cum arată recurenta, cu toate acestea nu acesta este cazul în speţă, în condiţiile în care curtea de apel a reţinut în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, în privinţa părţilor procesuale prezente, că "părţile (...) au făcut concesii şi/sau renunţări reciproce la drepturi, în vederea prevenirii naşterii unui litigiu cu acest obiect", deci pentru prevenirea unui litigiu.

De altfel, inclusiv recurenta a arătat în cadrul criticii sale, că eşecul unor astfel de negocieri ar determina rămânerea în devălmăşie pentru o perioadă de timp, deci varianta alternativă expusă nu poate fi în principiu, decât una temporară, provizorie, spre deosebire de cea a litigiului, variantă definitivă date fiind prevederile art. 670 C. civ.:

"Partajul poate fi făcut prin bună învoială sau prin hotărâre judecătorească, în condiţiile legii".

Continuând, atât timp cât instanţa de apel a reţinut în cadrul stării de fapt, pe baza argumentelor prezentate în decizia recurată, că părţile au încheiat actul în vedere prevenirii naşterii unui litigiu având acest obiect, rezultă că astfel, cerinţa iminenţei litigiului a fost constatată îndeplinită de instanţa de apel, neexistând din acest unghi de vedere, impusă prin lege vreo formulă anume, fixă, standard. Concluzia expusă este accentuată de faptul că art. 2267 alin. (1) C. civ. menţionează chiar în sensul că "părţile previn (...) un litigiu", aserţiunea instanţei de apel ("în vederea prevenirii naşterii unui litigiu") pliindu-se exact pe terminologia utilizată de legiuitor în C. civ.

Nu se poate aşadar, imputa instanţei de apel nici vreo omisiune de analiză şi motivare, astfel cum greşit invocă recurenta în această direcţie. În egală măsură, nu se poate proceda nici la reevaluarea de către prezenta instanţă de recurs a îndeplinirii cerinţei caracterului iminent al litigiului, astfel cum solicită practic recurenta, întrucât iminenţa respectivă reprezintă un element factual, subsumat temeiniciei deciziei recurate, care excede controlului de legalitate.

7. Având în vedere faptul că analiza de legalitate prezentă este grefată (potrivit punctului 2 din prezenta decizie de recurs) pe evaluarea unitară a actului juridic notarial, astfel cum s-a solicitat de către recurentă, rezultă că ansamblul criticilor din recurs, vizând necesitatea evaluării ca un tot unitar a celor "două operaţiuni (de lichidare a comunităţii de bunuri şi respectiv partaj)" prin prisma multiplelor argumente dezvoltate aduse de recurentă (inclusiv cele referitoare la necesitatea invocării nulităţii în această situaţie, a unuia dintre acte, ca urmare a neîntrunirii cerinţei de valabilitate a încheierii în formă autentică, dată fiind existenţa unei singure încheieri notariale de autentificare sau cele deduse din art. 357 alin. (2) C. civ., privitoare la stabilirea cotelor - părţi în scopul realizării partajului şi nu la modul declarativ), rămâne fără suport, devenind astfel, inutilă analiza sa.

Aspecte invocate în cadrul acestui grup de critici în sensul că părţile ar fi privit una dintre operaţiuni ca fiind cea principală, că nu ar fi existat două tipuri de acord de voinţă şi că dovadă în acest sens ar fi inclusiv promisiunea bilaterală încheiată de părţi în iulie 2016, nu pot fi valorificate în prezenta cale de atac, întrucât ele pun în discuţie voinţa concretă a părţilor procesuale de la momentul actului juridic încheiat, voinţă care aparţine astfel cum am expus, temeiniciei cauzei, stării de fapt a litigiului, stare care nu poate fi obiect al controlului de legalitate al instanţei de recurs.

Considerentul instanţei de apel invocat de recurentă, relativ împrejurării că ar fi fost încheiate două acte juridice, este apreciat de prezenta instanţă de recurs în raport de ansamblul motivării deciziei recurate şi în pofida amplasamentului său topografic nepotrivit în cadrul deciziei de apel, ca fiind tributar primei evaluări a instanţei de apel, respectiv celei relative scindării actului juridic în două acte juridice şi nu secundei analize a curţii de apel.

Într-adevăr, aşa cum rezultă din decizia civilă recurată, raţionamentul în continuare al instanţei de apel este grefat pe evaluarea şi calificarea unitară a actului juridic încheiat notarial, astfel încât datele problemei nu se modifică sub acest aspect.

Dată fiind împrejurarea că în cadrul acestui grup de critici, recurenta reia unele relative incidenţei regimului juridic al partajului (de exemplu, art. 680 C. civ. referitor la invocatul efect constitutiv al contractului de partaj), instanţa de recurs reaminteşte faptul că întrucât curtea de apel a calificat actul juridic încheiat ca reprezentând o tranzacţie, atunci referirile la caracterul constitutiv al contractului de partaj, astfel cum ar fi el configurat în noul C. civ. şi în noul C. proc. civ., sunt neavenite.

De altfel, instanţa de recurs remarcă sub acest aspect faptul că inclusiv un contract de tranzacţie, deşi în principiu produce efecte pur declarative întrucât are ca scop recunoaşterea unor drepturi preexistente, poate totuşi în anumite situaţii să aibă efecte constitutive sau translative, astfel cum se recunoaşte pe marginea textului art. 2267 C. civ. inclusiv în doctrina şi practica juridică.

Aşadar, trimiterea recurentei la efectul constitutiv nu este de natură să modifice datele speţei.

8. Instanţa de recurs nu îşi însuşeşte nici grupul de critici al recurentei relativ invocatei încălcări a dispoziţiilor art. 1221 - art. 1224 C. civ. prin alegata exceptare de către instanţa de apel a partajului de la anularea pentru leziune.

Din nou se observă că şi aceste critici sunt întemeiate pe premisa calificării actului juridic încheiat de părţile procesuale ca şi partaj, premisă neîndeplinită însă în cauză, în condiţiile - anterior expuse - ale calificării actului juridic de către instanţa de apel drept tranzacţie, nu partaj.

De asemenea, argumentul că în prezent, nici raţiunea pentru care tranzacţia a fost exceptată de la posibilitatea anulării pentru viciul leziunii nu ar mai subzista, în raport de eliminarea prin art. 1173 C. civ. a condiţiei echivalenţei prestaţiilor părţilor în privinţa contractelor cu titlu oneros comutative, condiţie care ar fi fost tributară filozofiei vechiul C. civ., nu este unul fondat.

Concluzia se impune întrucât, atât timp cât art. 2273 alin. (2) C. civ. conform căruia "Cu toate acestea, ea nu poate fi anulată pentru eroare de drept referitoare la chestiunile ce constituie obiectul neînţelegerii părţilor şi nici pentru leziune" este în vigoare, nu se poate proceda la ignorarea acestei norme juridice prohibitive, decât cu efectul juridic al încălcării dreptului material pozitiv.

9. Nu se poate invoca în cauză nici încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1207 C. civ., art. 1208 C. civ. sau ale art. 1214 - art. 1216 C. civ.

Astfel, sub un prim aspect, instanţa de recurs constată că întrucât contextul viciilor de consimţământ invocate este unul comun, atunci trebuie avut în vedere tot ansamblul motivării deciziei civile recurate, considerentele instanţei de apel înrâurindu-se unele pe altele.

În al doilea rând, instanţa de recurs notează că atât eroarea, cât şi dolul sau violenţa ca vicii de consimţământ, reprezintă elemente factuale concretizate în reprezentarea greşită a realităţii, în manopere dolosive întrebuinţate (comisiv sau omisiv) de o parte contractantă sau de un terţ, respectiv în inducerea unei temeri justificate unei persoane. Pe cale de consecinţă, încălcarea dispoziţiilor legale invocate de recurentă în această direcţie a celor trei vicii de consimţământ expuse, trebuie verificată prin raportare la statuările de fapt ale instanţei de apel, controlul prezent jurisdicţional nepermiţând reevaluarea situaţiei de fapt a cauzei din perspectiva acestor elemente.

Aşadar, în ceea ce priveşte grupul de critici aferent erorii ca viciu de consimţământ, se observă că în cauză nu s-a realizat o greşită aplicare a art. 1208 alin. (1) C. civ. conform căruia:

"Contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligenţe rezonabile".

Astfel, atât timp cât în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, decelate în mod definitiv, instanţa de apel a stabilit că recurenta putea cu diligenţe rezonabile să cunoască faptul asupra căruia a invocat că ar fi purtat eroarea, prezenta instanţă de recurs nu se poate decât grefa pe această dezlegare faptică a curţii de apel, realizată în temeiul probelor administrate cauzei.

Contrar aserţiunilor recurentei, "împrejurările" la care face trimitere textul legal au fost enunţate de către instanţa de apel în analiza sa sub acest aspect, pe baza probelor administrate cauzei (multiple depoziţii testimoniale şi prezumţii judiciare), împrejurările concrete expuse de instanţa de apel neputând fi disociate însă, de însăşi persoana recurentei, astfel cum solicită recurenta, pentru că posibilitatea de cunoaştere a unui fapt asupra căruia se invocă aspectul că ar fi purtat o eroare, se apreciază - potrivit interpretării logice şi teleologice a normei juridice - în raport de o anumită persoană, respectiv cea din cadrul raportului juridic dedus judecăţii şi nu în genere.

Elementul factual al invocatei subordonări a recurentei faţă de intimat, pe plan financiar şi economic, emoţional şi social nu a fost reţinut în cadrul situaţiei de fapt a cauzei de către instanţa de apel. Dimpotrivă, în decizia recurată s-a stipulat:

"reclamanta era o persoană descurcăreaţă, perfect autonomă emoţional, voluntară şi independentă, susţinută şi încurajată de soţul ei în toate activităţile".

De asemenea, contrar susţinerilor recurentei, în cuprinsul deciziei civile recurate regăsim considerente de analiză inclusiv din perspectiva erorii asupra cotei - părţi ce revine fiecărui soţ, pe baza contribuţiei sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât şi la îndeplinirea obligaţiilor comune.

Astfel, în cadrul deciziei civile de apel, instanţa de apel a statuat în cadrul situaţiei de fapt:

"Martorul a arătat că a întocmit modalitatea de partaj conform voinţei părţilor exprimată în timpul unei discuţii de o oră, o oră şi jumătate, o nouă întâlnire fiind stabilită în august 2016, ocazie cu care au fost discuţii în biroul notarial care au presupus mai mult studiul actelor, în special de către reclamantă, (...).

Se desprinde cu evidenţă, din depoziţia acestui martor, că reclamanta era prietenă cu notarul, că nu a avut nici un fel de obiecţiuni cu privire la actul pe care l-a semnat, că a avut deplină cunoştinţă despre conţinutul acestui act încă din momentul semnării promisiunii de partaj autentificate, că iniţiativa contactării acestui notar i-a aparţinut exclusiv reclamantei. (...)

De altfel, în condiţiile încheierii anterioare a promisiunii de partaj autentificate, cu acelaşi conţinut ca şi actul final - promisiune pe care reclamanta nu a contestat-o niciodată - şi al cărei conţinut îi era bine cunoscut (...)".

Aceste argumente ale curţii de apel vizează în mod inechivoc inclusiv elementul cotelor - părţi, ca parte componentă a actului juridic respectiv.

În egală măsură, curtea de apel a reţinut definitiv tot în cadrul situaţiei de fapt că recurenta este o persoană bine informată, cu prieteni în rândul persoanelor cu pregătire juridică, cu posibilitatea de a recurge oricând la serviciile unui specialist în drept:

"Nu poate fi împărtăşită susţinerea reclamantei, în sensul că era într-o stare de nevoie, că era neinformată, că ar fi fost lipsită de cunoştinţe, de experienţă, că nu cunoştea legea, în condiţiile în care prietenele sale aveau studii juridice, respectiv E. era avocat, iar martora F., care era prietenă cu reclamanta, prin intermediul copiilor, care frecventau aceeaşi grădiniţă, era consilier juridic, respectiv, în condiţiile în care, dacă reclamanta dorea, putea oricând să apeleze la serviciile unui profesionist al dreptului, aşa cum, de altfel, a procedat când a promovat prezenta acţiune".

Aceste considerente ale instanţei de apel sunt de natură a ilustra aprecierile instanţei de apel atât asupra acţiunilor comune, normale, diligenţelor rezonabile pe care potrivit art. 1208 alin. (1) C. civ. le putea realiza reclamanta recurentă, cât şi asupra inexistenţei erorii asupra aspectelor invocate de această parte procesuală în direcţia menţionată.

Instanţa de recurs reaminteşte recurentei că atributul său este acela de a verifica exclusiv legalitatea hotărârii contestate şi nu temeinicia acesteia, astfel încât toate criticile din acest subansamblu formulate de această parte procesuală, orientate către reaprecierea situaţiei de fapt prin prisma probelor administrate cauzei, exced limitelor controlului jurisdicţional prezent.

În ceea ce priveşte dolul, recurenta apreciază că din perspectiva acestui viciu de consimţământ, ar fi trebuit analizate de instanţa de apel, realizarea obligaţiei de informare a intimatului potrivit art. 318 C. civ., îndeplinirea sau nu a obligaţiei notarului public de a îi explica recurentei regimul şi practica judiciară cu privire la cotele de contribuţie cuvenite fiecărui soţ, dacă lipsa de informare imputată era de natură să îi provoace acesteia eroarea, precum şi circumstanţele invocate în care ar fi fost încheiat actul (comunicarea numai între fostul soţ şi notarul public a bunurilor, lipsa unui inventar al bunurilor, stabilirea cotelor de către notar, necomunicarea draft-ului actului către reclamantă, corespondenţa notarului cu departamentul juridic al G.).

Or, astfel cum s-a ilustrat inclusiv prin citate anterior, instanţa de recurs notează că s-a reţinut definitiv de către instanţa de apel în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, (inclusiv) că actul juridic a fost realizat în urma voinţei părţilor exprimate în timpul unei discuţii de o oră, o oră şi jumătate, la cabinetul notarial, potrivit declaraţiei martorului notar, că recurenta nu a avut obiecţiuni faţă de conţinutul actului pe care îl cunoştea din timp, cu o lună înainte, întrucât conţinutul era identic cu cel al promisiunii de partaj încheiate notarial de părţi cu o lună anterior şi că nu a fost dovedită vreo conivenţă frauduloasă între notar şi intimat.

În egală măsură, astfel cum am arătat, în cadrul deciziei recurate, curtea de apel nu a reţinut vreo eroare a recurentei cu privire la masa bunurilor comune sau valoarea acestora:

"Apare greu de crezut, raportat la aceste împrejurări de fapt, că reclamanta ar fi fost indusă în eroare la momentul semnării actului a cărui anulare a solicitat-o şi că nu ar fi ştiut de existenţa şi valoarea acestor bunuri.

Drept urmare, Curtea constată că în cauză nu poate fi reţinută vicierea consimţământului reclamantei prin eroare".

Totodată, instanţa de apel a reţinut şi faptul că recurenta era bine informată, inteligentă, susţinută şi încurajată de soţul ei în toate activităţile.

De asemenea, curtea de apel a reţinut şi că martorul notar a declarat că la momentul încheierii actului juridic contestat, "au fost discuţii în biroul notarial care au presupus mai mult studiul actelor, în special de către reclamantă".

Toate aceste elemente expuse din situaţia de fapt a cauzei, pe care instanţa de recurs nu le mai poate reevalua, coroborate fiind ilustrează din punct de vedere logic cercetarea afectării consimţământului din perspectiva tuturor argumentelor invocate de recurentă, deci inclusiv din unghiul de vedere al invocatei omisiuni a intimatului de informare, al eventualelor manopere dolosive ale acestuia sau al circumstanţelor concrete în care s-ar fi încheiat actul.

Instanţa de recurs constată şi faptul că astfel cum s-a statuat în mod expres în doctrina juridică şi în practica judecătorească, pe marginea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., se apreciază sub aspectul condiţiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raţionamente logice. Este important aşadar, de reţinut, faptul că judecătorul are obligaţia de a motiva soluţia dată cererii, iar nu pe aceea de a răspunde separat, diferitelor argumente ale părţilor care sprijină cererea.

Or, aceste exigenţe au fost îndeplinite în cauză, atât timp cât cel puţin aspectele enunţate în prezent din cuprinsul situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel constituie din punct de vedere logic, răspunsuri faţă de criticile expuse ale apelantei, recurentă în prezent, răspunsuri care ilustrează contraargumente cărora curtea de apel le-a acordat prevalenţă în analiza sa factuală, în detrimentul celor invocate de recurentă.

De altfel, instanţa de recurs constată faptul că potrivit art. 79 alin. (1) din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995 în forma în vigoare la data încheierii actului juridic contestat (actualul art. 80 alin. (1) din aceeaşi lege), "(1) Notarul public are obligaţia să desluşească raporturile juridice dintre părţi cu privire la actul pe care vor să-l încheie, să verifice dacă scopul pe care îl urmăresc este în conformitate cu legea şi să le dea îndrumările necesare asupra efectelor lui juridice".

Din acest text de lege, rezultă că obligaţia notarului de îndrumare a părţilor poartă asupra efectelor actului juridic şi nu asupra elementelor sale (în rândul cărora se înscrie şi configurarea cotelor - părţi ale soţilor), notarul public fiind dator aşadar să desluşească raporturile juridice dintre părţi, nu să şi le contureze, configureze.

Recurenta nu a indicat vreun alt text legal care să fi impus obligaţia notarului de a o consilia asupra întregului regim şi jurisprudenţă naţională relative cotelor - părţi de contribuţie ale soţilor.

De asemenea, din cuprinsul art. 318 C. civ., "Fiecare soţ poate să îi ceară celuilalt să îl informeze cu privire la bunurile, veniturile şi datoriile sale, iar în caz de refuz nejustificat se poate adresa instanţei de tutelă", rezultă faptul că exercitarea acestui drept marital este condiţionată de solicitarea beneficiarului în acest sens, element punctual ultim asupra căruia recurenta nu a realizat nici un fel de menţiune în motivele sale de recurs.

Întrucât toate elementele faptice expuse anterior, reţinute de instanţa de apel, compun situaţia de fapt pe care se grefează controlul jurisdicţional al instanţei de recurs, instanţa de recurs conchide aşadar asupra corectei aplicări a prevederilor legale invocat a fi fost încălcate sub acest aspect, respectiv art. 1214 C. civ. şi art. 1215 C. civ., nefiind în măsură a proceda la reevaluarea situaţiei de fapt prin prisma probelor cauzei, pentru a reţine o altă stare de lucruri care să fie agreată de această parte procesuală.

Înalta Curte nu îşi însuşeşte nici criticile aferente viciului de consimţământ al violenţei invocate de recurentă.

Astfel, sub cupola juridică a art. 1216 C. civ., recurenta reia în cadrul acestui grup de susţineri, aspecte legate de starea de fapt reţinută de instanţa de apel, procedând la o reanaliză a acesteia din perspectiva probatoriului administrat, pentru a ajunge la o concluzie diferită de cea a instanţei de apel.

Or, reanalizarea situaţiei de fapt excede limitelor prezentului control jurisdicţional.

Singura critică de nelegalitate decelată în cadrul acestui grup de critici vizează aspectul că instanţa de apel ar fi deturnat prevederile art. 1216 C. civ. de la scopul lor legal, prin realizarea analizei existenţei acestui viciu de consimţământ prin raportare la presupusul său caracter personal, la personalitatea sa.

Critica nu este întemeiată, deoarece alin. (4) al normei juridice enunţate impune evaluarea existenţei violenţei ca viciu de consimţământ inclusiv prin raportare la acest element:

"În toate cazurile, existenţa violenţei se apreciază ţinând seama de vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia la momentul încheierii contractului".

În egală măsură, instanţa de recurs constată că instanţa de apel a configurat situaţia de fapt sub acest aspect, în referire la mai multe elemente, între altele: atitudinea de sprijin a soţului; iniţiativa divorţului a recurentei; semnarea benevolă de către aceeaşi parte procesuală a actului juridic în condiţiile cunoaşterii conţinutului său din timp ca urmare a identităţii sale cu cel al promisiunii de partaj semnate de părţi cu circa o lună înainte; graba recurentei în prezentarea devansată la notar pentru semnarea actului de divorţ şi a actului juridic contestat în prezent; autonomia şi independenţa emoţională şi financiară ale recurentei, atât pe parcursul căsătoriei, cât şi la momentul încheierii actului de partaj; inexistenţa vreunei stări de nevoie a recurentei; existenţa de discuţii în biroul notarial care au presupus studiul actelor, în special de către reclamantă; aşa încât nu se poate invoca în mod fondat că instanţa de apel ar fi decelat inexistenţa acestui viciu de consimţământ prin raportare exclusiv la trăsăturile de caracter ale recurentei sau prin raportare la alte persoane decât persoana cocontractantă sau prin raportare la alt moment decât cel al încheierii actului juridic contestat.

Astfel de statuări factuale ale instanţei de apel ilustrează în mod evident, interacţiunea recurentei cu intimatul parte cocontractantă şi contextul faptic al încheierii de către părţi a actului juridic contestat.

De asemenea, instanţa de recurs observă că inclusiv prin motivele de recurs, reclamanta a precizat că invocata temere justificată ar fi fost construită în timp de către intimat, pe parcursul întregii căsătorii, aceste aspecte fiind invocate în mod repetat şi în fazele procesuale anterioare ale judecăţii, astfel încât raportarea instanţei de apel în cadrul analizei sale şi la elemente şi momente anterioare celui al încheierii actului juridic, tocmai în verificarea susţinerilor în această direcţie ale reclamantei, nu pot fi apreciate a depăşi silogismul juridic impus de prevederile art. 1216 C. civ.

Restul criticilor recurentei arondate acestui subansamblu este orientat către reanalizarea situaţiei de fapt reţinute de către instanţa de apel, prin prisma dezbaterii probelor administrate cauzei, astfel încât el nu poate fi primit date fiind limitele exclusiv de legalitate ale prezentului control judiciar.

Aprecierea de către recurentă a caracterului părtinitor al martorilor audiaţi, întrebările retorice formulate de această parte procesuală la acest punct sau aspectele invocat notorii local pe care le învederează recurentă sunt arondate evaluării aceleiaşi situaţii de fapt, ele neputând constitui aşadar, obiect de analiză al prezentei instanţe de recurs.

Drept urmare a tuturor acestor argumente, instanţa prezentă de judecată conchide că nu se decelează nici o încălcare a art. 1216 C. civ. de către instanţa de apel.

10. Având în vedere faptul că solicitarea de anulare a actului juridic (privit unitar) în temeiul leziunii este inadmisibilă, pentru considerentele anterior expuse, iar în privinţa erorii ca viciu de consimţământ la încheierea actului s-a apreciat între altele de către instanţa de apel în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, că recurenta putea prin diligenţe rezonabile să cunoască aspectele asupra cărora a invocat că ar fi purtat eroarea, tot astfel cum în cazul dolului a reţinut aceeaşi instanţă definitiv în cadrul situaţiei de fapt că nu au existat manopere dolosive, iar în privinţa violenţei, că nu a existat o temere insuflată recurentei, instanţa de recurs constată pe cale de consecinţă, că ansamblul criticilor din recurs, regăsite la punctele II.7 şi II.8 din memoriul de recurs, privitoare la invocata încălcare a prevederilor art. 357 C. civ. care instituie prezumţia egalităţii de contribuţie la dobândirea bunurilor comune, la alegata aplicare greşită în cauză a prezumţiei că bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt comune, respectiv la considerarea cu încălcarea prevederilor legale a părţilor sociale ca reprezentând bunuri proprii, devine inutil a mai fi analizat.

Concluzia se impune întrucât aspectele obiect al acestor critici regăsite la punctele II.7 şi II.8 din memoriul de recurs, vizează fapte care ar fi ilustrat leziunea alegată, respectiv asupra cărora ar fi purtat eroarea (simplă sau indusă) sau în legătură cu care ar fi fost realizată violenţa invocată de recurentă.

Or, raportat la modul de soluţionare evidenţiat anterior, devine inutilă analiza în continuare a acestor critici arondate aceloraşi elemente apreciate inadmisibil, respectiv nefondate şi astfel respinse în temeiul raţiunilor menţionate anterior, raţiuni care sunt cumulative, dar distincte de cele care fac obiectul criticilor invocate la punctele II.7 şi II.8.

11. Înalta Curte nu îşi însuşeşte nici motivul de recurs relativ nemotivării deciziei, respectiv existenţei unor motive contradictorii în cadrul său, reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în condiţiile în care curtea de apel a prezentat argumentele sale de fapt şi de drept pertinente care justifică hotărârea pronunţată, motivarea nesuferind nici de carenţa contradictorialităţii invocată.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde între altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia. Se apreciază totodată, sub aspectul condiţiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raţionamente logice. Este important aşadar, de reţinut, faptul că judecătorul are obligaţia de a motiva soluţia dată cererii, iar nu pe aceea de a răspunde separat, diferitelor argumente ale părţilor care sprijină această cerere.

Or, din analiza considerentelor instanţei de apel, rezultă că s-au expus argumentele raţionamentului său juridic grefat pe situaţia de fapt reţinută, ilustrându-se de către instanţa de apel atât normele juridice pe care le-a apreciat incidente, dar şi elementele cu caracter de judecată de valoare realizate. Astfel, instanţa de apel s-a referit la probele administrate în cauză pe baza cărora a configurat definitiv situaţia de fapt a cauzei, a ilustrat de asemenea normele juridice pe care le-a considerat incidente şi le-a aplicat, a ilustrat algoritmul juridic propriu potrivit căruia a apreciat că prezenta cerere de anulare întemeiată pe viciul de consimţământ al leziunii este inadmisibilă şi de ce solicitarea de anulare în temeiul viciilor de consimţământ ale erorii, dolului şi violenţei este nefondată, răspunzând în mod argumentat şi coerent, lipsit de contradictorialitate criticilor şi apărărilor invocate de ambele părţile procesuale în susţinerea căii proprii de atac, respectiv în combaterea celei adverse, contrar deci susţinerilor recurentei în sensul că instanţa de apel ar fi preluat în totalitate susţinerile şi argumentele intimatului şi ar fi omis analiza contraargumentelor recurentei.

Astfel, suplimentar aspectelor evidenţiate deja de instanţa de recurs în decizia prezentă, la punctele anterioare, privind caracterul nefondat al diverselor critici ale recurentei privind invocate omisiuni de analiză a unor elemente expuse de recurentă în celelalte motive de recurs, respectivele aspecte evidenţiate anterior de prezenta instanţă fiind valabile în analiza prezentului motiv de recurs şi, pentru evitarea repetiţiei inutile, ele nemaifiind reluate şi în această parte a deciziei de recurs, Înalta Curte mai notează următoarele:

Contrar criticilor recurentei, din decizia instanţei de apel rezultă că motivele de apel ale recurentei au fost dezbătute de către instanţa de apel, nefiind tratate superficial, lacunar, sumar.

Având în vedere faptul că prezenta cerere de anulare a actului juridic (privit unitar, astfel cum a solicitat recurenta) pentru motiv de leziune a fost tranşată ca fiind inadmisibilă în raport de calificarea actului ca şi tranzacţie, soluţie confirmată de prezenta instanţă de recurs potrivit considerentelor precedente, rezultă că criticile privind omisiunea motivării de către instanţa de apel a incidenţei leziunii cu privire la părţile sociale nu pot fi primite, întrucât ele au rămas fără obiect, având în vedere că inadmisibilitatea constatată reprezintă un obstacol procedural dirimant în evaluarea pe fond a respectivei cereri, motivul de apel invocat a fi omis fiind unul afectat acestui fond.

În privinţa invocatei omisiuni de cercetare a instanţei de apel asupra erorii cu privire la greşita alcătuire a masei bunurilor comune (inclusiv prin raportare la calificarea alegată ca fiind greşită a unor bunuri ca fiind proprii, când de fapt, ele ar fi fost comune), la incorecta evaluare a masei bunurilor comune şi cu privire la eroarea esenţială asupra obiectului contractului, se observă că instanţa de apel a evaluat toate aceste elemente, aşa cum s-a arătat şi în întreg punctul nr. 9 din prezenta decizie.

În plus faţă de cele acolo expuse de instanţa de recurs, care rămân valabile, Înalta Curte notează chiar şi alte paragrafe de analiză expresă ale instanţei de apel în aceeaşi direcţie:

"Reclamanta a susţinut că consimţământul său ar fi fost viciat prin eroare esenţială asupra obiectului contractului, prin aceea că nu ar fi cunoscut care este în mod real componenţa patrimoniului foştilor soţi, respectiv, valoarea bunurilor care alcătuiau acest patrimoniu. (...)

În nici un caz nu poate fi împărtăşită această susţinere a reclamantei - că nu ar fi cunoscut care este în mod real componenţa patrimoniului foştilor soţi, respectiv, valoarea bunurilor care alcătuiau acest patrimoniu - în condiţiile în care (...)", instanţa de apel prezentând în continuare dezbaterea probelor care i-au conturat această concluzie expusă.

Din acelaşi unghi de vedere strict al existenţei/inexistenţei motivării instanţei de apel, se constată şi că instanţa de apel s-a preocupat de calificarea unora dintre bunuri ca fiind proprii sau comune, dovadă în acest sens fiind amplele paragrafe de la pagina 118 a deciziei recurate. Corectitudinea respectivelor aprecieri ale instanţei de apel reprezintă însă, un element distinct a cărui verificare în recurs s-a dovedit inutilă cauzei, raportat la considerentele expuse de prezenta instanţă de judecată la punctul nr. 10 din decizia prezentă.

Constatând faptul că în cauză nu a fost în discuţie vreo masă succesorală (cum greşit indică recurenta la pagina 36 a recursului său) şi că loturile şi sulta stabilite reprezintă efectele actului juridic, în condiţiile în care în motivele de apel recurenta a invocat eroarea esenţială asupra obiectului contractului, "respectiv asupra tuturor celor trei componente ale unui act de partaj - componenţa masei de împărţit, valoarea bunurilor comune şi cotele de contribuţie ale foştilor soţi" (pagina 22 a deciziei de recurs), deci elemente distincte faţă de efectele menţionate, instanţa de recurs nu apreciază pe cale de consecinţă a tuturor celor expuse, ca fiind fondate criticile sub aceste aspecte ale recurentei.

În privinţa omisiunii invocate privind cercetarea dolului din perspectiva ignorării obligaţiei de informare a pârâtului, instanţa de recurs a expus argumentele sale care susţin caracterul nefondat al grupului acestor critici la punctul 9 din prezenta decizie.

Va mai adăuga celor acolo expuse şi faptul că atât timp cât în baza argumentelor enunţate de curtea de apel, s-a apreciat că nu a fost dovedită invocata conivenţă frauduloasă între notar şi intimat, devine evident că respectivul raţionament logic cu concluzia enunţată au fost contrapuse inclusiv elementului menţionat de apelantă privind vânzarea către notar ulterior încheierii actului a unui imobil (despre care intimatul a susţinut că aparţinea fratelui acestuia) care iniţial i-ar fi fost propus recurentei cu titlu de dare în plată, nefiind necesar - astfel cum am enunţat în precedent - ca acest argument să fie înlăturat şi în mod expres, direct.

Astfel cum s-a arătat şi la punctul 9 din prezenta decizie civilă de recurs, dat fiind caracterul unitar al actului juridic contestat şi al contextului faptic unitar în care el a fost încheiat, decizia de recurs trebuie privită şi analizată în ansamblul său, neputând fi disociate particularităţile faptice care au stat la baza încheierii actului juridic.

Din această perspectivă enunţată, se observă că în apelul intimatului, se regăsesc la fel ca şi în cel al reclamantei recurente - critici care sunt comune, întrucât sunt afectabile, au înrâurire inclusiv în privinţa viciilor de consimţământ ale erorii, dolului sau violenţei, de exemplu cele referitoare la inexistenţa unei stări de nevoie a recurentei sau la lipsa de cunoştinţe invocată a recurentei sau la existenţa unei autonomii şi independenţe emoţionale a acesteia la data încheierii actului juridic contestat.

Nu se poate aşadar, imputa curţii de apel reţinerea din perspectiva viciilor de consimţământ enunţate, a caracterului comun al acestor critici din ambele apeluri.

Continuând, instanţa de recurs observă, contrar aserţiunilor recurentei, că instanţa de apel a analizat în cadrul deciziei recurate şi contraargumentele recurentei faţă de motivele de apel ale intimatului.

Astfel, în privinţa stării de nevoie care cuprinde o dependenţă financiară invocată de recurentă ca parte atât a leziunii cât şi a violenţei, se observă că instanţa de apel a stabilit în mod clar inexistenţa acestui element factual, astfel cum s-a ilustrat la punctul 9 din prezenta decizie de recurs.

Critica relativă invocatei omisiuni a necercetării contraargumentului din apel al recurentei relativ imposibilităţii disocierii actului juridic contestat în două acte juridice, devine lipsită de obiect şi interes, atât timp cât analiza prezentei instanţe de recurs s-a grefat pe premisa solicitată de recurentă (a calificării unitare a actului juridic), regăsită ca ipoteză de lucru şi în decizia recurată.

Calificarea actului juridic ca şi tranzacţie de către instanţa de apel a determinat respingerea ca inadmisibilă a solicitării de anulare întemeiate pe leziune şi astfel, precum s-a arătat şi în precedentul prezentei decizii civile, nerelevanţa elementului caracterului constitutiv de drepturi invocat al partajului.

De asemenea, instanţa de recurs nu poate primi ca fondată nici critica relativă nepronunţării instanţei de apel asupra apărării reclamantei referitoare la neîncălcarea principiului disponibilităţii de către prima instanţă de judecată prin includerea în masa partajabilă a altor bunuri, întrucât părţile ar fi avut în vedere la momentul încheierii convenţiei, un partaj exhaustiv. Concluzia se impune deoarece apărarea respectivă a privit aprecieri ale instanţei de judecată afectate dovedirii leziunii, viciu de consimţământ prin raportare la care însă, cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca inadmisibilă în apel, soluţie care împiedica verificarea pe fond a întrunirii cerinţelor leziunii.

Aceeaşi concluzie se impune pentru aceleaşi considerente şi în privinţa criticilor de omisiune a cercetării contraargumentelor reclamantei că nu s-ar fi încălcat dreptul la un proces echitabil sau dreptul la apărare al pârâtului prin stabilirea de către prima instanţă a unor cote de contribuţie diferite şi reîntregirea masei partajabile sau acela că nu s-ar fi evaluat valoarea care i-ar fi revenit efectiv reclamantei din masa bunurilor comune, care nu ar fi fost de 23,7% cum în mod greşit ar fi reţinut instanţa de apel.

Nu se poate invoca în mod fondat nici nepronunţarea instanţei de apel asupra apărării recurentei relative inexistenţei intenţiei părţilor de a declanşa un litigiu, ca element în circumstanţierea actului juridic drept tranzacţie, atât timp cât în cadrul deciziei civile recurate s-a arătat în mod expres faptul că "Or, în cadrul actului de lichidare a comunităţii de bunuri şi de partaj, a cărui anulare s-a solicitat în litigiul pendinte, părţile tocmai asta au făcut, au făcut concesii şi/sau renunţări reciproce la drepturi, în vederea prevenirii naşterii unui litigiu cu acest obiect".

Recurenta a invocat inclusiv existenţa unor motive contradictorii în decizia civilă recurată.

Critica nu este una fondată, deoarece recurenta realizează în privinţa primei contradicţii invocate o evidentă confuzie între cele două planuri distincte de analiză ale curţii de apel. Astfel, se observă că primul considerent citat de recurentă, cel referitor la faptul că actul de lichidare nu ar fi un contract sinalagmatic, se referă la partea din motivare a instanţei de apel care vizează calificarea disociată a actului juridic, în vreme ce cele două considerente opuse primului, considerente referitoare în esenţă la calificarea ca şi contract sinalagmatic a actului juridic contestat, sunt preluate din partea motivării instanţei de apel care se grefează pe calificarea unitară a actului juridic contestat.

Or, atât timp cât în cadrul secundei părţi a deciziei recurate, algoritmul instanţei de apel s-a grefat pe calificarea unitară a actului juridic contestat drept o convenţie bilaterală sinalagmatică, nu se decelează atunci nici o contradicţie între paragrafele ilustrate de recurentă.

Împrejurarea că această calificare din perspectivă unitară a fost solicitată de intimat în subsidiar, nu reprezintă un aspect de subtilitate care ar fi scăpat instanţei de apel, întrucât astfel cum rezultă din apelul formulat de respectiva parte procesuală, convingerea principală a apelantului pârât a fost aceea că actul juridic contestat trebuie scindat în două acte juridice, acesta arătând însă, că dacă totuşi se va aprecia că reprezintă un singur act (astfel cum a invocat apelanta reclamantă), atunci calificarea sa din această ultimă perspectivă nu ar fi putut fi decât tranzacţia.

În privinţa secundului grup de considerente în legătură cu care recurenta invocă deficienţa contradictorialităţii motivării, instanţa de recurs trimite la argumentele expuse la punctele 6 şi 3 din prezenta decizie de recurs, argumente care ilustrează caracterul nefondat al acestor critici ale recurentei.

În privinţa acestui subgrup de critici, instanţa de recurs mai notează faptul că rezultă chiar din paragraful secund citat de recurentă din decizia instanţei de apel, că s-a avut în vedere în formularea aserţiunii realizării de concesii, renunţări reciproce, însuşi mijlocul de probă reprezentat de înscrisul constatator al actului juridic contestat:

"Or, în cadrul actului de lichidare a comunităţii de bunuri şi de partaj, a cărui anulare s-a solicitat în litigiul pendinte, părţile tocmai asta au făcut, au făcut concesii şi/sau renunţări reciproce la drepturi, în vederea prevenirii naşterii unui litigiu cu acest obiect".

În ceea ce priveşte critica de contradictorialitate a considerentelor instanţei de apel afectate sumelor din dividende, instanţa de recurs constată că devine inutilă analiza sa ca urmare a constatării prealabile, enunţate la punctul 10 din prezenta decizie de recurs, a inutilităţii dezlegării în recurs a aspectelor substanţiale asupra cărora recurenta invocă în prezent că instanţa de apel ar fi oferit o motivare contradictorie.

Aşadar, motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurentă nu este fondat.

12. Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., instanţa de recurs constată că instanţa de apel nu a încălcat art. 22 alin. (4) C. proc. civ., astfel cum greşit invocă recurenta, întrucât problema de drept a calificării unitare a actului juridic ca şi tranzacţie a fost discutată de părţile procesuale.

Astfel, ea a fost invocată prin apelul intimatului pârât (pagina 9 a cererii respective de apel), intimata reclamantă răspunzând acesteia (a se vedea pagina 4, paragraful 2 din întâmpinarea sa din apel, paragraf în care intimata reclamantă se referă în mod expres la tranzacţia invocată de partea procesuală adversă, dar şi ansamblul respectivei întâmpinări formulate de reclamantă în apel, din care rezultă că aceasta a apreciat că privit din punct de vedere unitar, actul juridic contestat ar reprezenta un partaj).

Mai mult, la termenul de dezbateri din apel, instanţa de apel a pus în mod expres în discuţia contradictorie a părţilor această chestiune şi a acordat cuvântul ambelor părţi procesuale pe acest aspect, astfel cum rezultă în mod evident din cuprinsul încheierii de şedinţă respective, curtea de apel respectând aşadar întru totul în cauză dreptul la un proces echitabil al părţilor, dreptul la apărare, principiul contradictorialităţii şi atribuţiile judecătorului în aflarea adevărului.

În ceea ce priveşte subansamblul de critici expuse la punctul IV.4 din cererea de recurs (paginile 41 - 42 din motivele de recurs) instanţa de judecată prezentă a expus punctul său de vedere la punctul 4 din prezenta decizie (întrucât aceste critici au fost invocate de recurentă şi în cuprinsul motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 4 C. proc. civ.).

Aşadar, instanţa de recurs nu poate proceda, astfel cum solicită practic recurenta, la analiza "Studiului comparativ al reţinerilor părtinitoare ale instanţei de apel şi ceea ce au declarat efectiv martorii, anexat" la cererea de recurs, la analiza depoziţiei testimoniale a martorului notar, a celorlalte probe administrate în cauză, pentru a ajunge la concluzia unei trunchieri de către instanţa de apel a dovezilor efectuate în litigiu, a părtinirii invocate a curţii de apel (imparţialitate care în opinia recurentei ar fi ilustrată şi de motivarea rapidă a deciziei recurate), întrucât astfel, instanţa de recurs ar proceda la reevaluarea situaţiei de fapt a cauzei, depăşindu-şi însă limitele exclusiv de legalitate ale controlului său.

Motivarea în termenul legal a unei hotărâri judecătoreşti nu este de natură a atrage nelegalitatea hotărârii respective pronunţate.

Criticile enunţate de recurentă la punctul IV.3.2. (paginile 42 - 43 din cererea de recurs), reluate faţă de punctul IV.3 (paginile 40 - 41 din cererea de recurs) nu pot fi primite în temeiul argumentelor expuse de prezenta instanţă de judecată în partea de început a punctului 12 prezent, neputându-se aşadar, reţine în sarcina instanţei de apel nerespectarea principiului contradictorialităţii, a garantării dreptului la apărare sau a dreptului la un proces echitabil.

13. În ceea ce priveşte grupul de critici din recurs relative faptului că instanţa de apel ar fi încălcat principiul disponibilităţii, al contradictorialităţii şi al dreptului la apărare când a admis motivele de apel ale intimatului referitoare la chiar acestea, instanţa de recurs îl apreciază a fi de asemenea, nefondat.

Astfel, recurenta invocă că în mod greşit a reţinut instanţa de apel încălcarea acestor principii de către instanţa de fond, întrucât nu ar fi existat o vătămare procesuală a intimatului, de vreme ce acesta a administrat probe şi a invocat apărări în legătură cu tot ce a statuat instanţa de fond în privinţa cotelor - părţi de contribuţie ale foştilor soţi sau a întregirii invocate a masei partajabile.

Instanţa de recurs constată că recurenta însăşi indică în cadrul acestor critici din recurs, că aprecierile tribunalului asupra cărora apelantul intimat ar fi susţinut încălcarea principiilor şi drepturilor fundamentale menţionate şi care au fost astfel sancţionate de instanţa de apel, au fost realizate de prima instanţă de judecată în dezbaterea pe fond a cererii de anulare a actului juridic în temeiul viciului de consimţământ al leziunii (a se vedea în acest sens, pagina 44 a cererii de recurs).

Or, atât timp cât în apel s-a dispus respingerea acestui capăt de cerere ca inadmisibil (soluţie apreciată corectă în recurs), rezultă că din punct de vedere procesual ansamblul tuturor acelor aprecieri ale tribunalului a fost înlăturat prin decizia de apel, întrucât ele (fie şi surprinse doar în cadrul considerentelor sentinţei, nu în dispozitiv) erau arondate cercetării pe fond a cererii respective, cercetare pe fond care însă, a devenit prohibită datorită impedimentului procedural enunţat al inadmisibilităţii.

Din această perspectivă expusă, rezultă că criticile din recurs privind invocata nelegală îndepărtare a lor de către curtea de apel, în raport de principiul disponibilităţii, al contradictorialităţii şi al dreptului la apărare enunţate, nu pot fi primite, întrucât lor le lipseşte din punct de vedere juridic obiectul, atât timp cât aprecierile respective ale tribunalului rămân oricum îndepărtate prin pronunţarea şi consolidarea soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de anulare fundamentate pe leziune.

Din acest unghi de vedere, rezultă că inclusiv critica nemotivării sub aceste aspecte de către instanţa de apel, critică tratată de altfel de instanţa de recurs şi la punctul 11 din prezenta decizie, nu poate fi primită.

De altfel, strict prin prisma obligaţiei procesuale de motivare, se observă că instanţa de apel a arătat din perspectiva vătămării procesuale a cărei inexistenţă o invocă recurenta în recurs, următoarele:

"Încălcarea principiului disponibilităţii, manifestat prin stabilirea limitelor procesului, sub aspectul obiectului cererii de chemare în judecată şi al părţilor chemate în proces, atrage nulitatea hotărârii pronunţate, nulitate relativă, condiţionată de existenţa unei vătămări, în sensul prescris de dispoziţiile art. 174 alin. (3), art. 175 alin. (1) C. proc. civ. (...) În speţă, în raport de dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., Curtea constată că toate statuările făcute prin considerentele sentinţei fondului, cu referire la cotele de contribuţie şi la bunurile incluse în masa bunurilor comune, au natura juridică a unor considerente decizorii, decisive, ale acestei sentinţe şi care s-ar fi impus în orice litigiu ulterior prin efectul pozitiv al puterii lucrului judecat".

Aşadar, pentru toate aceste considerente cumulate, rezultă că nu se constată incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva enunţată de recurentă, criticile formulate în această direcţie neputând fi primite.

Evaluarea realizată prin prezentul recurs atestă legalitatea deciziei recurate, conformitatea acesteia cu normele juridice în vigoare incidente cauzei din perspectiva criticilor de recurs formulate de recurentă, astfel încât nu se poate imputa instanţei de apel ca notă generală (formulată de recurenta reclamantă în finalul motivelor sale de recurs) încălcarea prin soluţia pronunţată în apel a principiului egalităţii de şanse între bărbaţi şi femei.

Reţinând totodată şi faptul că prezentele considerente includ analiza şi a diferitelor fine de neprimire (inadmisibilitate sau nulitate) ale unora dintre criticile de recurs formulate, fine care au fost invocate prin întâmpinarea formulată în recurs de intimat, Înalta Curte, pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul promovat, reţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 208A din 8 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 decembrie 2022.