Abuse of petition rights as civil delict: Inadmissibility of fiscal jurisdiction challenge and absence of res judicata regarding distinct illicit acts

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2022

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în data de 27 mai 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 1.500.000 RON, cu titlu de reparare a prejudiciului moral adus demnităţii şi onoarei sale.

La data de 11 octombrie 2019, reclamantul a formulat cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat şi constatarea caracterului ilicit al faptelor pârâtului şi să se dispună încetarea încălcării în viitor de către pârât a drepturilor sale prin fapte de natura celor indicate în acţiunea introductivă.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 2346 din 29 octombrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârât, ca neîntemeiată, şi a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată.

3. Deciziile pronunţate în apel de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă intermediară nr. 1413AR din 27 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelantul-reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2346 din 29 octombrie 2019 şi a încheierii din data de 14 octombrie 2019, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B., a fost anulată sentinţa apelată şi a fost reţinută cauza pentru evocarea fondului, considerându-se că prima instanţă a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului.

În evocarea fondului, prin decizia nr. 178A/2022 din 08 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca tardiv formulată, a respins excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiată, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., astfel cum a fost completată, în contradictoriu cu pârâtul B. şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5.000 RON, cu titlu de daune morale; a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei nr. 1413 A R/2020 din 27 octombrie 2020 şi a deciziei nr. 178A/2022 din 08 februarie 2022, a declarat recurs pârâtul B., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat, în principal, reţinându-se încălcarea autorităţii de lucru judecat, respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă, în temeiul art. 497 teza ultimă C. proc. civ. în subsidiar, în temeiul art. 497 prima teză C. proc. civ., a solicitat trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Bucureşti, ca instanţă de apel care a pronunţat hotărârea.

În susţinerea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată au fost invocate prin întâmpinarea depusă în data de 25 iunie 2019, fiind reiterate prin notele scrise depuse în apel pentru termenul din 15 octombrie 2021.

În soluţionarea cauzei în fond, Tribunalul Bucureşti a analizat excepţia autorităţii de lucru judecat şi, deşi a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, a reţinut puterea de lucru judecat, respingând cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, fără a mai cerceta excepţia inadmisibilităţii.

Pentru a aprecia existenţa puterii de lucru judecat, tribunalul a reţinut că între părţi au existat mai multe dosare, respectiv dosarul nr. x/2016, în care reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C., D. şi E., solicitând obligarea acestora la plata, în solidar, a sumei de 4.500.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale cauzate prin mai multe fapte reclamate ca fiind ilicite, precum şi dosarul nr. x/2018, având ca obiect cererea reclamantului A. împotriva pârâţilor B., C. şi D., prin care s-a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 600.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru daunele morale cauzate de mai multe fapte ilicite.

Primul dosar, nr. x/2016, a fost soluţionat prin sentinţa civilă nr. 681/18.05.2017, în sensul respingerii acţiunii, ca prescrisă, definitivă. Astfel, cu privire la actele controlului fiscal efectuate în baza ordinelor de serviciu 145 şi 146 din 16.06.2016, control vizând tranzacţiile imobiliare ale reclamantului A. în perioada 2004-2009, acţiunea reclamantului de obligare la plata unor daune morale a fost respinsă definitiv, existând autoritate de lucru judecat pe acest aspect.

Al doilea dosar, nr. x/2018, a fost soluţionat prin sentinţa civilă nr. 1708/05.07.2019 a Tribunalului Bucureşti, definitivă, acţiunea fiind respinsă, ca neîntemeiată.

În raport cu hotărârile pronunţate în acest dosar, există în opinia recurentului autoritate de lucru judecat. Astfel, prin cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar, reclamantul A. a cerut obligarea pârâtului B. la plata sumei de 1.500.000 RON despăgubiri pentru daunele morale suferite ca urmare (i) a procedurilor de control fiscal demarate de AFP Sector 3 împotriva reclamantului şi care ar fi fost derulate de pârâtul B. (în fapt, aceleaşi acte reclamate şi în dosarele anterioare), (ii) a desfiinţării deciziei de impunere x/20.12.2013 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/20.12.2013, aceeaşi faptă ca şi cea reclamată în dosarul nr. x/2018, (iii) a inserării reclamantului în "lista ruşinii" (aceeaşi faptă ca şi cea reclamată în dosarul nr. x/2018), (iv) a delaţiunilor mincinoase efectuate de pârâtul B., (aceleaşi motive ca şi cele ce formează obiectul dosarului nr. x/2018), (v) a actelor de sesizare penală prin care se aduceau la cunoştinţă organelor de cercetare penală diferite fapte de natură penală, care ar fi fost săvârşite de reclamantul A., finalizate cu soluţiile de NUP/clasare precum rezoluţiile date în dosarul x/2010 (aceleaşi motive ca cele invocate în primul dosar nr. x/2016), (vi) a sesizării, tot mincinoase (conform susţinerii reclamantului), a organelor superioare ale instituţiei reclamantului în care îşi desfăşoară activitatea principală, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, respectiv memoriul către BOR nr. 2737/05.03.2015 şi memoriul din 11.07.2019 către Arhiepiscopia Tomisului. Cu privire la acest din urmă motiv, este identic cu cel invocat şi în dosarul nr. x/2018, în care formularea de memorii era menţionată la motivarea în fapt a cererii, însă general, fără a se preciza datele memoriilor.

A susţinut recurentul că motivele invocate de reclamant, în toate cele trei procese civile, au la bază aceleaşi acte de control fiscal demarate în anul 2009 prin ordinele de serviciu 145 şi 146, continuate prin ordinul de serviciu 197/08.12.2011, emiterea deciziilor fiscale de calcul a obligaţiei de plată TVA, formularea de plângeri penale, formularea de memorii către Biserica Ortodoxă Română şi includerea reclamantului pe lista ruşinii.

În ceea ce priveşte decizia recurată, în rejudecare, instanţa de apel era obligată să reanalizeze toate aspectele din fond, având în vedere caracterul devolutiv al apelului statuat de art. 476 alin. (1) C. proc. civ., care obliga instanţa la cercetarea atât a motivelor invocate de reclamant, cât şi a apărărilor invocate de pârât, printre acestea fiind excepţiile. Aprecierea instanţei că acestea nu mai pot fi puse în discuţie sau că alte cereri ale intimatului-pârât nu mai trebuie puse în discuţia părţilor ori că înscrisurile prezentate la ultimul termen de către apărătorul apelantului reclamant nu trebuie puse în discuţia părţilor, constituie încălcări ale principiului contradictorialităţii procesului civil.

Excepţiile nu au fost invocate pentru prima dată prin notele depuse pentru termenul din 05.10.2021, cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel, ci au fost invocate prin întâmpinarea depusă la fond, fiind doar reiterate prin notele scrise depuse pentru termenul din 05.10.2021.

Chiar şi dacă s-ar reţine că excepţiile au fost invocate în faza de rejudecare a fondului, după admiterea apelului, dar înainte de administrarea probelor, respectiv înainte de audierea martorilor propuşi de apelantul-reclamant, totuşi, excepţiile au fost invocate în termen, deoarece inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată este o excepţie absolută, care poate fi invocată chiar şi în faţa instanţei de recurs, potrivit art. 247 alin. (1) C. proc. civ.. În acest sens, recurentul a făcut referire, cu titlu de practică judiciară, la decizia nr. 1951 din 14 octombrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia II-a civilă.

În continuare, recurentul a arătat că instanţa de apel a apreciat că reţinerea puterii de lucru judecat ar fi fost nejustificată, întrucât prima hotărâre nu era definitivă; or, aceasta a devenit definitivă prin respingerea apelului, prin decizia 627A/01.07.2020, aşadar, exista putere de lucru judecat.

Mai mult, faţă de actele primului control fiscal, exista putere de lucru judecat în raport cu sentinţa civilă x/18.05.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul x/2016, prin care s-a reţinut excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, sentinţa fiind definitivă prin respingerea apelului de Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia nr. 136/A/2018 şi irevocabilă prin decizia nr. 1095/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost respins recursul reclamantului A., ca nefondat.

A mai arătat recurentul că excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată pentru acordarea de daune morale pentru prejudiciile morale, produse de intimat prin actele controlului fiscal efectuat în calitate de "consilier superior" în cadrul AFP Sector 3, este întemeiată, întrucât acţiunile derivând sau în legătură cu actele fiscale de control se soluţionează în conformitate cu procedurile instituite de art. 281 din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, calea procedurală trebuind să fie calea contenciosului administrativ.

Astfel cum s-a constatat şi în celelalte procese demarate de reclamant, instanţa de drept comun nu poate judeca procesele având ca obiect acte sau fapte legate de întocmirea actelor administrativ fiscale, indiferent dacă au făcut obiectul procedurilor de control instituţional, au fost anulate total sau în parte, conform Codului de procedură fiscală.

Concluzionând aceste motive de casare, recurentul a susţinut că au fost încălcate reguli de procedură în soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii invocate prin întâmpinare, precum şi regulile privind autoritatea de lucru judecat.

Imposibilitatea stabilirii caracterului ilicit al actului administrativ, pe calea dreptului comun, atrage inadmisibilitatea cererii, tocmai pentru că instanţa este împiedicată să se pronunţe, pe calea dreptului comun, asupra legalităţii sau nelegalităţii actului administrativ.

În susţinerea motivelor circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de apel a respins majoritatea motivelor pe care a fost întemeiată cererea de chemare în judecată, însă trebuia să reţină autoritatea de lucru judecat pentru cele care au mai fost cercetate în alte procese.

Admiterea în parte a acţiunii, în evocarea fondului, a fost argumentată în raport cu motivele date de formularea plângerilor penale după anul 2015 şi a memoriilor adresate Bisericii Ortodoxe Române în 05.03.2015 şi 11.07.2016. Însă, decizia cuprinde motive contradictorii şi este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Astfel, a susţinut recurentul, referitor la formularea de plângeri penale, instanţa civilă nu poate stabili existenta unei fapte ilicite, în condiţiile în care fapta penală implică, pe lângă elementul material, şi un element subiectiv. Mai mult, prin formularea de plângeri sau sesizări penale, nu se poate produce un prejudiciu moral prin expunerea la oprobiul public, atât timp cât procedurile penale nu sunt publice. Prin urmare, admiterea unor daune morale pe temeiul formulării unor sesizări penale, nedisponibile publicului, este o soluţie dată cu aplicarea greşită a legii sau întemeiată pe un motiv străin de pricină.

În cauză, nu s-a dovedit producerea unui prejudiciu, în legătură cu faptele reţinute de instanţă, respectiv formularea de plângeri penale sau a memoriilor către Biserica Ortodoxă Română.

Necesitatea cercetării existenţei prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate între acesta şi faptele pârâtului a constituit motivul admiterii apelului. Or, în decizia recurată nu se mai face vorbire despre probarea prejudiciului, fapt care urma a fi făcut prin depoziţiile martorilor, referitor la care s-a făcut doar menţiunea că au fost depuse la dosar, însă instanţa nu a mai procedat la analiza acestor probe şi la valorificarea lor în soluţia pronunţată. Prin urmare, instanţa de apel a soluţionat cauza fără analiza probelor, soluţia fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Reţinerea ca întemeiate a motivelor date de formularea memoriului nr. 2737/05.03.2015, adresat Sfântului Sinod al BOR şi a memoriului din 11.07.2016, adresat Arhiepiscopiei Tomisului al BOR, a fost făcută, de asemenea, cu aplicarea greşită a legii, întrucât cercetarea acestor motive a intrat în puterea de lucru judecat în raport cu soluţiile de respingere a cererii pronunţate în dosarul nr. x/2018, deşi reclamantul A. a invocat că prezenta cauză vizează alte fapte decât cele care au fost invocate, cercetate şi respinse.

Însă, raportat la declaraţiile celor doi martori, ale căror susţineri au fost prezentate pe larg în cuprinsul cererii de recurs, recurentul a susţinut că sunt eronate, întrucât pârâtul a făcut un singur memoriu, în data de 05.03.2015, adresat Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, reclamând acte comerciale, tranzacţiile imobiliare şi nerespectarea legii de către reclamant. La acel memoriu, pârâtul a primit răspunsul prin adresa nr. x/2015 a Cancelariei Sfântului Sinod, ataşată la dosar, de unde rezultă că Sfântul Sinod al BOR nu a iniţiat nicio cercetare disciplinară a reclamantului A., pârâtul fiind îndrumat să se adreseze Arhiepiscopiei Tomisului, "singura autoritate bisericească îndreptăţită statutar să rezolve problemele sesizate".

Aşadar, memoriul pârâtului B. a fost trimis Arhiepiscopiei Tomisului, în virtutea art. 40 alin (3) din Statutul BOR, soluţionarea celor sesizate revenind în exclusivitate acestei eparhii (Arhiepiscopia Tomisului).

Înscrisurile de la dosar contrazic atât susţinerile reclamantului, cât şi pe cele ale martorilor, în sensul că a fost afectată imaginea reclamantului ca urmare a cercetărilor efectuate de Sfântul Sinod al BOR.

Lipsa unei cercetări disciplinare şi suspendarea oricărei proceduri împotriva reclamantului conduc la concluzia că, prin decizia recurată, recurentul pârât este sancţionat pentru simplul fapt al formulării memoriului către BOR, care greşit a fost calificat ca faptă ilicită.

Concluzionând, recurentul a arătat că, deşi instanţa nu este învestită cu constatarea încălcării de către reclamant a Statutului BOR, simpla raportare a actelor comerciale săvârşite de reclamant şi recunoscute de către acesta, apar ca nelegale în raport de Statutului BOR care îi interzice orice activitate comercială.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., intimatul a arătat că excepţia autorităţii de lucru judecat a fost analizată de prima instanţă, iar hotărârea nu a fost apelată de recurent. În acest context, recurentul nu mai poate invoca această excepţie, din moment ce nu a invocat-o, fie pe cale de apel principal, fie pe cale de apel incident. Pârâtul a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat în cadrul judecaţii din apel, la termenul din data de 15.10.2021, însă din punct de vedere procedural, putea invoca excepţia numai până la data expirării termenului de depunere a întâmpinării la apelul reclamantului.

Astfel, invocarea de către recurent a autorităţii de lucru judecat este nelegală, întrucât se încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei, în ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei.

Mai mult, nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat a sentinţei pronunţate în dosarul nr. x/2018, întrucât nu a existat identitate de obiect faţă de faptele ilicite enunţate în prezenta procedură.

În ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive din dosarul nr. x/2016, nici această excepţie nu poate fi reţinută, întrucât faptele ilicite invocate în acea cauză nu se suprapun cu cele din prezentul proces. Astfel, în respectivul dosar, s-a reţinut că faptele sunt situate în perioada 2009-2012, deci în afara perioadei indicate în prezenta cauză, sens în care excepţia autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 136A/2018 a Curţii de Apel Bucureşti este nefondată, câtă vreme în prezenta cauză a invocat fapte săvârşite de pârât în perioada ulterioară deciziei de impunere emisă în decembrie 2013, neputând fi reţinută nici măcar puterea de lucru judecat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., intimatul s-a apărat arătând că în prezenta cauză, nu a avut în vedere criticarea unor acte administrativ fiscale, ci fapte ilicite ale pârâtului, săvârşite după ce acesta a emis decizia de impunere şi chiar ulterioare ieşirii sale la pensie.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa a făcut o greşită interpretare a mijloacelor de probă de la dosarul cauzei, însă greşita interpretare dată de către instanţă mijloacelor de probă nu poate fi invocată pe calea recursului.

În ceea ce priveşte motivul de recurs indicat în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatul a susţinut că recurentul nu a indicat care sunt normele de drept material încălcate de instanţa de apel.

În data de 27 iunie 2022, recurentul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor intimatului şi admiterea recursului, aşa cum a fost formulat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recursul pârâtului a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., prin criticile concrete de nelegalitate invocându-se, în esenţă: - greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii, întrucât acţiunile derivând sau în legătură cu acte fiscale de control se soluţionează în conformitate cu procedurile fiscale, în faţa instanţei de contencios administrativ; - nesocotirea autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate în două procese anterioare, plasate pe acelaşi tărâm al răspunderii civile delictuale şi fundamentate pe aceleaşi motive (actele de control fiscal începute în anul 2009, emiterea deciziilor fiscale de calcul a obligaţiei de plată TVA, formularea de plângeri penale şi memorii către Biserica Ortodoxă Română, precum şi includerea reclamantului pe "lista ruşinii"), litigii în care acţiunile reclamantului au fost respinse, ca prescrisă (dosarul nr. x/2016), respectiv ca nefondată (dosarul nr. x/2018); - motivarea contradictorie şi străină de natura pricinii; - antrenarea nelegală a răspunderii delictuale, întrucât nu au fost dovedite condiţiile referitoare la fapta ilicită, prejudiciu şi legătura de cauzalitate.

Prealabil examinării propriu-zise a criticilor de nelegalitate, Înalta Curte are a observa că demersul judiciar, astfel cum a fost configurat prin elementele cererilor introductive şi adiţionale şi supus judecăţii instanţelor de fond, are ca obiect acţiunea în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, prin care reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata daunelor morale pentru repararea prejudiciului adus drepturilor sale nepatrimoniale la demnitate şi onoare, constatarea caracterului ilicit al faptelor pârâtului şi obligarea acestuia la încetarea încălcării în viitor a acestor drepturi.

Fapta prejudiciabilă afirmată, constituind cauza juridică a litigiului pendinte, este reprezentată, pe de o parte, de emiterea deciziei de impunere din anul 2013 şi stabilirea unor sarcini oneroase pe seama reclamantului, ceea ce a determinat producerea de prejudicii prin înscrierea în aşa-numita "listă a rusinii", iar, pe de altă parte, de formularea începând cu anul 2015, după finalizarea inspectiei fiscale şi stabilirea inexistenţei unei fapte penale, a numeroase plângeri penale şi memorii adresate Bisericii Ortodoxe Române, de natură să-i lezeze dreptul la demnitate şi onoare.

Prin decizia intermediară nr. 1413 A R/2020 din 27.10.2020, instanţa de apel a anulat sentinţa fondului, prin care fusese respinsă acţiunea reclamantului, reţinând că hotărârea judecătorească pronunţată în dosarul nr. x/2018 nu are autoritate de lucru judecat în raport cu delaţiunile (plângeri penale şi memorii) din perioada 2015-2016 şi că privitor la aceste pretinse fapte ilicite nu s-a realizat cercetarea fondului, în sensul de a se verifica modalitatea de exercitare a dreptului de petiţionare al pârâtului şi a se stabili dacă a fost un exerciţiu licit, conform scopului pentru care acest drept a fost recunoscut legal şi într-o manieră rezonabilă şi de bună-credinţă, ori, dimpotrivă, dacă a fost un exerciţiu abuziv.

În evocarea fondului, prin decizia civilă nr. 178A/2022 din 08.02.2022, instanţa de apel a respins excepţia inadmisibilităţii ca neîntemeiată şi a admis, în parte, acţiunea reclamantului, acordându-i daune morale în sumă de 5000 RON.

Astfel, analizând drepturile fundamentale aflate în conflict - drepturile nepatrimoniale la demnitate şi onoare ale reclamantului şi dreptul la petiţionare al pârâtului - instanţa de apel a concluzionat, în cadrul raţionamentului deductiv, asupra exercitării abuzive a dreptului de petiţionare, argumentând, în esenţă, că, deşi obiectul controlului fiscal a fost unul prevăzut de lege şi conform atributiilor de serviciu, totuşi demersurile ulterioare ale pârâtului, angajat al organului fiscal, realizate după finalizarea inspecţiei fiscale şi clasarea dispusă cu privire la fapte, constituie un exerciţiu abuziv al drepturilor procesuale.

Aceasta întrucât, pârâtul nu a acţionat în limitele dreptului legal de petiţionare şi de acces la organele judiciare, fiind reţinută în sarcina acestuia ilicitatea faptei prejudiciabile, obiectivată în numeroase plângeri penale şi în sesizarea organelor superioare instituţiei la care îşi desfăşoară reclamantul activitatea principală, respectiv Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

II.1. Luând în examinare motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., prin care se susţine greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii, întrucât acţiunile derivând sau în legătură cu acte fiscale de control se soluţionează în conformitate cu procedurile fiscale, în faţa instanţei de contencios administrativ, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestuia.

Înţeleasă drept sancţiune procesuală incidentă în cazul exercitării unui mecanism procedural pe care legea nu-l îngăduie, excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtul-intimat a fost corect respinsă de către instanţa de apel, cu argumentul că acţiunea în răspundere delictuală dedusă judecăţii în prezentul dosar se fundamentează pe exercitarea abuzivă a dreptului de petitionare, prin depăşirea limitelor rezonabile şi deturnarea de la scopul legal, materializată în plângeri penale şi memorii adresate Bisericii Ortodoxe Române, în contextul în care se statuase deja definitiv asupra inexistentei unei fapte de natură penală, această conduită intrând în sfera exerciţiului abuziv al drepturilor procesuale civile şi, pe cale de consecinţă, putând fi cenzurată pe calea dreptului comun, de către instanţa civilă învestită cu verificarea condiţiilor legale ale răspunderii civile delictuale.

Este de domeniul evidenţei faptul că antrenarea răspunderii delictuale de drept comun, pentru exercitarea abuzivă şi prejudiciabilă a dreptului de petiţionare, este distinctă de procedurile speciale rezervate controlului de legalitate al actelor administrativ-fiscale, în faţa instanţei specializate de contencios administrativ şi fiscal.

De altfel, recurentul reiterează construcţia argumentativă pe care şi-a sprijinit în apel invocarea acestui mijloc procesual de apărare (care a primit din partea curţii de apel un răspuns adecvat şi suficient), fără însă a aduce, prin memoriul de recurs, critici punctuale deciziei atacate, prin care să arate în ce au constat greşelile de judecată săvârşite de instanţa de apel, ştiut fiind că aparenţa de motivare a recursului nu poate fi privită ca un recurs motivat.

II.2. În continuare, examinând motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 7 din C. proc. civ., prin care se susţine nesocotirea autorităţii de lucru judecat a hotărârilor definitive pronunţate în cele două procese anterioare (dosarele nr. x/2016 şi nr. y/2018), plasate pe acelaşi tărâm al răspunderii civile delictuale şi fundamentate pe aceleaşi motive, litigii în care acţiunile reclamantului au fost respinse, Înalta Curte reţine următoarele:

Într-adevăr, între aceleaşi părţi şi cu acelaşi tip de obiect juridic s-au purtat alte două procese anterioare întemeiate pe instituţia răspunderii civile delictuale pentru repararea prejudiciului nepatrimonial, însă cauza juridică pe care s-au întemeiat pretenţiile de despăgubire a fost diferită în fiecare dintre aceste litigii.

Astfel, în dosarul nr. x/2016, prin acţiunea în răspundere delictuală s-au solicitat despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat de săvârşirea, în perioada 2009-2012, a următoarelor cinci fapte ilicite: 1) efectuarea unui control fiscal inopinat, prin comunicarea unor invitaţii la o altă adresă decât cea la care îşi avea domiciliul fiscal reclamantul; 2) denunţarea mincinoasă pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală; 3) ignorarea tezei ce a întemeiat în mod esenţial rezoluţia penală din dosarul nr. x/2010, referitoare la inexistenţa obligaţiei reclamantului de a se înregistra în scop de TVA pentru operaţiunile din anii 2006-2007; 4) emiterea şi expedierea avizului de inspecţie fiscală la o adresă greşită; 5) suspendarea inspecţiei fiscale, cu depăşirea termenului de 90 de zile prevăzut în referatul din 10.01.2012.

Această primă acţiune a reclamantului a fost respinsă ca prescrisă, prin hotărâre definitivă (sentinţa nr. 681/2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, definitivă prin deciziile nr. 136A/2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi nr. 1095/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă).

În cea de-a doua acţiune a reclamantului introdusă pe temei delictual, ce a format obiectul dosarului nr. x/2018, s-au solicitat despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat de săvârşirea următoarelor fapte ilicite: 1) încălcarea dispoziţiilor legale privind obligaţia de abţinere (corelativ dreptului reclamantului de a obţine recuzarea) inspectorilor fiscali; 2) încălcarea dispoziţiilor art. 141 alin. (2) lit. f) privind scutirea de TVA aplicabilă începând cu data de 1 ianuarie 2007 vânzărilor de terenuri agricole; 3) încălcarea dreptului fundamental de deducere a TVA-ului aferent construcţiei imobilelor; 4) calculul greşit al bazei de impunere şi al TVA-ului solicitat suplimentar la plată; 5) includerea soldului negativ de TVA la cuantumul de TVA solicitat suplimentar la plată.

Acţiunea reclamantului a fost respinsă ca nefondată, prin hotărâre definitivă (sentinţa nr. 1708/2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, definitivă prin deciziile nr. 627A/2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi nr. 631/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă).

Or, în litigiul pendinte, prin decizia recurată s-au acordat despăgubiri materiale pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat prin exercitarea abuzivă a dreptului de petiţionare de către pârât, conduită obiectivată în fapte ilicite ulterioare (plângeri penale şi memorii din 2015-2016), care i-au încălcat reclamantului drepturile nepatrimoniale la demnitate şi onoare.

Chiar dacă raporturile juridice litigioase, în toate cele trei procese purtate între părţi, îşi află sorgintea în controlul fiscal efectuat de corpul de control din care a făcut parte şi recurentul funcţionar public, totuşi nu poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat a hotărârilor definitive anterior evocate, efect procesual pe care instanţa de apel să-l fi ignorat în mod nepermis, cum fără temei se susţine prin memoriul de recurs.

De necontestat, autoritatea de lucru judecat constituie un principiu fundamental al procesului civil, care se bazează pe regula res iudicata pro veritate habetur şi imutabilitatea jurisdicţională. Hotărârea judecătorească, indiferent de calitatea soluţiei, nu poate fi reformată decât prin intermediul căilor de atac, fără a exista vreo posibilitate de a se reveni asupra ei într-un alt cadru procesual.

În cauză, raporturile litigioase definitivate jurisdicţional în cele două procese anterioare nu evidenţiază, în raport cu litigiul pendinte, pretinsa nesocotire a unui atare important efect procesual ataşat hotărârilor în discuţie, în niciuna dintre formele de manifestare a autorităţii de lucru judecat, reglementate expres prin dispoziţiile art. 430-431 din C. proc. civ.

Aceasta întrucât, din perspectiva efectului negativ sau extinctiv, nu există identitate de cauză juridică, fiind vorba, neîndoielnic, despre fapte ilicite diferite, invocate drept fundament al pretenţiilor de despăgubire. În egală măsură, din perspectiva efectului pozitiv sau normativ al lucrului judecat, nu poate fi vorba despre o identitate de chestiune litigioasă tranşată în litigiile anterioare şi repusă în discuţie în procesul pendinte, întrucât aspectul aici controversat (exercitarea abuzivă a dreptului de petiţionare, prin delaţiunile enunţate) nu a primit o dezlegare definitivă într-un proces anterior, care să se fi referit la unul şi acelaşi raport juridic.

Prin urmare, sunt nefondate criticile recurentului subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 7.

II.3. Nefondate sunt şi criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8, examinate în legătură cu cele subsumate tezei de casare reglementate de pct. 6 al aceluiaşi articol, critici prin care recurentul susţine că instanţa de apel, cu o motivare contradictorie şi străină de natura pricinii, i-a antrenat în mod nelegal răspunderea delictuală, în condiţiile în care nu au fost dovedite în proces condiţiile legale referitoare la fapta ilicită, prejudiciu şi legătura de cauzalitate.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte are a observa că, în baza unui raţionament juridic corect, logic şi convingător, iar nicidecum afectat de motivarea contradictorie şi, cu atât mai puţin, de argumentaţia (numai) străină de natura pricinii, instanţa de apel a reţinut, în examinarea condiţiei referitoare la fapta ilicită, că dreptul de petiţionare este prevăzut de art. 51 din Constituţia României, însă exercitarea lui este supusă unor limitări, consacrate în legea fundamentală (art. 57) şi C. civ. (art. 14 alin. (1) şi art. 15). Petiţiile şi sesizările reprezintă, indiscutabil, o garanţie a dreptului legal de petiţionare şi de acces la organele judiciare, însă modalitatea concretă de exercitare nu trebuie să fie una abuzivă, care să depăşească limitele proporţionalităţii între dreptul subiectiv şi valorile ocrotite de lege ce sunt încălcate prin acesta, de natură să lezeze drepturile nepatrimoniale la demnitate şi onoare.

Or, abuzul de drept reprezintă o formă de manifestare a delictului civil, întrucât contravine principiului exercitării cu bună-credinţă a dreptului subiectiv (care presupune ca acesta să fie exercitat în limitele sale legale, fără afectarea drepturilor celorlalţi), semnificând deturnarea însăşi de la raţiunea intrinsecă ori utilizarea în alte scopuri decât cele pentru care dreptul a fost recunoscut şi garantat prin lege şi, pe cale de consecinţă, antrenând răspunderea civilă delictuală a celui vinovat.

Situaţia de fapt reţinută de curtea de apel, care iese din sfera controlului de legalitate îngăduit instanţei de recurs, relevă, din perspectiva conduitei comisive ce configurează ilicitatea faptei prejudiciabile, mai exact modalitatea abuzivă de exercitare de către pârât a dreptului de petiţionare, faptul că, deşi iniţial reclamantul a fost subiectul unor proceduri de verificare fiscală prevăzute de lege şi conforme cu atribuţiile de serviciu ale pârâtului (consilier superior în cadrul Administraţiei Sector 3 a Finanţelor Publice), totuşi acesta din urmă, după constatarea inexistenţei vreunei fapte de natură penală şi anularea deciziilor de impunere, a continuat să formuleze cereri şi petiţii, atât către organele de urmarire penală, cât şi către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi Arhiepiscopia Tomisului, cu scopul de a-l denigra în plan profesional şi de a-i pricinui reclamantului suferinţe în plan psihic.

Astfel, pe de o parte, a formulat la data de 25.02.2015 plângere penală, criticand rezoluţiile din 2011 şi 2012 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, plângere clasată prin ordonanţa din 23.04.2015 în privinţa infracţiunilor de mărturie mincinoasă, fals în declaraţii, ameninţare, şantaj, hărţuire, inducerea în eroare a organelor judiciare şi obstrucţionarea justitiei, cu disjungerea şi declinarea competenţei în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti referitor la infracţiunea de evaziune fiscală, în privinţa acestei din urmă infracţiuni fiind dispusă clasarea, iar mai apoi fiind respinsă şi plângerea formulată împotriva soluţiei de clasare.

Totodată, a formulat la data de 02.07.2015 plângere penală şi la Direcţia Naţională Anticorupţie, sub aspectul infracţiunilor de cumpărare de influenţă, evaziune fiscală, mărturie mincinoasă, fals în declaraţii, sustragerea sau distrugerea de probe, inducerea în eroare şi santaj, soluţionată, de asemenea, prin clasare la 11.04.2016 pentru o parte din infracţiuni şi prin disjungere şi declinare în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti pentru restul acuzaţiilor. Plângerea formulată împotriva soluţiei de clasare a fost respinsă prin ordonanţa din 02.06.2016 şi mai apoi prin încheierea din 18.10.2016 dată de judecătorul de cameră preliminară, iar cu privire la infracţiunile disjunse a fost dispusă clasarea prin ordonanţa din 04.04.2017 şi o altă disjungere în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti. Ulterior, prin ordonanţa din 09.06.2017 a fost respinsă ca inadmisibilă plângerea formulată de recurent, soluţie menţinută prin încheierea penală din 23.10.2017 pronunţată în dosarul penal nr. x/2017 În fine, prin ordonanţa din 16.06.2017 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti s-a dispus clasarea sub aspectul infracţiunilor de mărturie mincinoasă, fals în declaraţii şi sustragere de probe sau înscrisuri, întrucât faptele nu există.

Pe de altă parte, exercitarea dreptului de petitionare al pârâtului nu s-a limitat doar la sesizarea organelor de urmărire penală, ci şi la sesizarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane la data de 05.03.2015 şi a Bisericii Ortodoxe Române - Arhiepiscopia Tomisului la data de 11.07.2016, pentru cercetarea disciplinară a reclamantului, procedură care este în prezent suspendată până la soluţionarea defintivă a procesului civil.

În contextul factual astfel reţinut, s-a impus cu necesitate instanţei de apel verificarea bunei-credinţe şi a proporţionalităţii, în cadrul conflictului de drepturi (între cele nepatrimoniale ale reclamantului şi cel de petiţionare al pârâtului).

Înalta Curte are în vedere că cercetarea acestor aspecte este o chestiune de fapt, cu privire la care au un drept suveran de apreciere instanţele de fond. În egală măsură, instanţa de recurs învestită cu prezentul control de legalitate poate însă aprecia cu privire la semnificaţia juridică a unor chestiuni de fapt deja stabilite.

Din acest unghi de analiză, circumstanţele factuale reţinute de instanţa de apel au semnificaţia unor elemente care îngăduiau concluzia că pârâtul nu a acţionat cu bună-credinţă şi că toate aceste plângeri şi memorii repetate, formulate în anii 2015 şi 2016, depăsesc limita rezonabilă de proporţionalitate.

Astfel, instanţa de apel în mod judicios a observat şi integrat în logica argumentativă împrejurarea că sesizările emană de la pârâtul care a avut spre instrumentare dosarul fiscal, conform atribuţiilor de serviciu, ce trebuiau să se finalizeze odată cu emiterea deciziei de impunere şi sfârşitul anchetei penale. Or, acesta a continuat să adreseze cereri şi memorii chiar şi după ce s-a stabilit că nu există o faptă de natură penală, iar decizia de impunere a fost anulată, utilizând chiar ilicit datele cu caracter personal de care a luat cunoştinţă în calitatea sa de funcţionar public, fără acordul reclamantului, astfel că demersurile sale ulterioare nu mai sunt justificate. Deşi aplicarea legii fusese deja tranşată de organele abilitate, totuşi pârâtul nu a recunoscut nici soluţiile dispuse de procurori, şi nici autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate. Or, după finalizarea lucrării fiscale şi sesizarea organelor de urmărire penală, nu revenea în competenţa pârâtului funcţionar public urmarirea tragerii la răspundere penală a celor verificaţi, fiind de altfel şi sancţionat cu muncă în folosul comunităţii pentru divulgarea de informaţii secrete.

Prin ansamblul demersurilor iniţiate şi continuate, în mod nejustificat, au fost afectate onorarea şi demnitatea reclamantului, supus controalelor timp de peste 10 ani şi nevoit să-şi pregătească apărare calificată în dosarele penale. Mai mult decât atât, ele denotă un exces evident şi o nerezonabilitate provenite din exercitarea de către pârât a dreptului de petiţionare, cu rea-credinţă şi cauzatoare de prejudicii, ceea ce conduce la concluzia abuzului de drept, câtă vreme acesta a fost deturnat de la scopul legal, pârâtul urmărind un scop şicanator, de natură a-i afecta reclamantului atât viaţa personală, cât şi imaginea profesională, în calitatea sa de preot.

Prin urmare, sunt nefondate criticile circumscrise condiţiei legale vizând fapta ilicită (obiectivată în exercitarea abuzivă a dreptului de petiţionare), atât prin prisma aplicării legale a dispoziţiilor art. 1357 din C. civ., cât şi a atributelor unei motivări care respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi principiile jurisprudenţiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul de a avea putere de convingere, prin aceea că este corectă, clară, precisă şi necontradictorie.

Sub un ultim aspect criticat, recurentul a susţinut că nu erau dovedite cerinţele privitoare la prejudiciu şi legătura de cauzalitate, ceea ce viciază legalitatea antrenării răspunderii sale delictuale.

În realitate, substanţa nemulţumirilor recurentului se constituie din aspecte care ţin de împrejurările de fapt stabilite pe baza probatoriului dosarului, iar prin criticile formulate se tinde la reaprecierea probelor şi la schimbarea situaţiei de fapt, aspecte aflate în sfera controlului de temeinicie, incompatibile aşadar cu scopul recursului reglementat de art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., anume verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Astfel, acestea aduc în discuţie forţa doveditoare a anumitor mijloace de probă (depoziţii de martori şi înscrisuri) şi, deopotrivă, procesul de apreciere a ansamblului materialului probatoriu administrat în proces, or, calea de atac pendinte nu este una devolutivă, menită a corecta eventuale greşeli de valorificare a probelor, instanţa de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material sau procesual.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul declarat de pârâtul B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 1413 A R/2020 din 27 octombrie 2020 şi a deciziei nr. 178A/2022 din 08 februarie 2022, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 decembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.